Stilul bizantin

Începuturile acestui stil se găsesc in perioada dintre secolele IV-V, in cadrul

antichităţii târzii. Se dezvolta in trei etape: secolele IV-VI, VI-XII, XII-XV.

In prima perioada edificiile, in mare majoritate biserici, erau ridicate pe un plan

bazilical cu 3, 4 sau 5 nave, preluat de la vechea bazilica romana. Ca o excepţie, Biserica
San Vitale din Ravenna, Italia, are un plan octogonal. Cea mai reprezentativa
caracteristica a stilului este utilizarea mozaicurilor pentru decorarea interioara, fiind
faimoase cele de la catedrala Sf. Sofia din Constantinopol (azi Istanbul) si San Vitale
din Ravenna.

Prin dimensiunile sale si impresia de spaţialitate din interior, catedrala Sf. Sofia
este o încercare a omului de a reprezenta imensitatea si infinitatea cosmosului.

In acelaşi secol VI încep sa fie construite biserici cu plan de cruce greaca (biserica
Sf. Ioan din Efes) cu 5 cupole, sau de octogon înscris intr-un pătrat (San Vitale din
Ravenna).

In secolul IX se impune planul de cruce greaca, se aduc modificări sistemului de

susţinere a cupolei (acum se sprijină direct pe ziduri, fiind eliminaţi contrafortii).
Concomitent, apar decoraţiile exterioare care ating apogeul dezvoltării in secolele X
(arcade oarbe, cărămidă colorata si ceramica smălţuită acoperă zidurile) si XV (sculpturi
si fresce)

Cea de-a treia perioada a bizantinului (secolul XV) începe cu dinastia Comnenilor. Cele
mai importante edificii sunt biserica Pantokratonului, panteon pentru zece generaţii de
împăraţi, Comneni si Paleologi, si Chora (azi Kahrie Djami), cea mai eleganta biserica
bizantina dupa Sf. Sofia.

Bisericile de stil bizantin se caracterizează prin: planul cruciform care reiese

din apariţia absidelor în pereţii laterali, împărţirea în trei încăperi: pronaos, naos si altar,
ultimele doua despărţire între ele prin catapeteasmă, acoperişul în formă de bolta arcuită,
prezenţa unei cupole centrale ridicată deasupra naosului în care este pictat Hristos
Pantocratorul, contrastul evident dintre aspectul exterior simplu şi sobru şi interiorul
bogat ornamentat prin picturi sau mozaicuri. Sculptura este foarte săracă, prezentă numai
la ornamentarea ferestrelor, uşilor şi coloanelor.
Catedrala Sfânta Sofia

In cele ce urmează ne vom îndrepta atenţia către catedrala Sf. Sofia, cel mai
cunoscut si mai reuşit monument bizantin. A fost construita in secolul VI (inaugurata in
537) din dorinţa împăratului Iustinian de a lasă lumii un monument care sa rămână unic
prin grandoare si sa-i poarte faima multe secole după moartea sa. A fost proiectata de
către arhitectii Arthemios si Isidoros. Ca o curiozitate, putem menţiona faptul ca, deşi
situată intr-una din cele mai active zone seismice din Europa, cutremurele nu i-au afectat
structura de rezistenta. Unele teorii afirma ca aceasta s-ar datora atit sistemului foarte
ingenios de sustinere a cupolei cit si faptului ca in mortarul initial s-a adaugat si caramida
pisata, ceea ce ar da o mare elasticitate zidurilor.

Ca toate bisericile bizantine din secolele IV-IX, Sf. Sofia este total lipsită de
ornamentaţii exterioare, splendoarea sa bazându-se pe partea interioara.

Intrarea in edificiu se face printr-o galerie închisă (nartex), prin 9 porţi.

Poarta centrala era rezervata împaratului si suitei sale. Din aceasta prima galerie, alte 5
porţi duc intr-un al doilea nartex din care, prin alte 9 porţi, se ajunge in nava centrala, un
imens patrulater cu laturile de 77, respectiv 71,7, metri. Deasupra navei centrale se înalţă
gigantica si totuşi maiestuoasa cupola principala de căramidă de 33 de metri in diametru,
la o înălţime de 56 de metri fata de sol. Ea se sprijină pe doua cupole mici si doua
semicupole care distribuie greutatea pe patru contraforti imenşi. Pentru iluminarea
interiorului, in baza cupolei s-au aplicat 40 de ferestre.

In 1453 Constantinopolul este cucerit de turci care adaugă 4 minarete edificiului si

acoperă mozaicurile cu un strat gros de tencuiala datorita interdicţiei Coranului de a avea
reprezentări vizuale in lăcaşurile de rugăciune.
 Stilul renascentist

Renastere este denumirea folosita pentru a descrie perioada schimbarilor culturale

ce au avut loc in secolele al XV-lea si al XV-lea in Italia si care au influentat,in final,cea
mai mare parte a Europei.Rensterea a dus la o schimbare a valorilor umane-un avant de
energie si de incredere in potential unman-care a avut numeroase consecinte.Printre cele
mai spectaculoase consecinte se pot enumera inflorirea artelor si noua viziune asupra
rolului artelor si a artistilor in viata societatii.
Italia era o tara cu multe orase frumoase,fiecare dintre ele avand o anumita traditie
artistica.Nu exista nici o indoialaca Florenta a fost pe primul loc,in secolul al XV-lea,in
care a aparut curentul artistic numit Renastere.Construirea catredralei orasului
i-a oferit lui Lorenzo Ghiberti (1378-1455),primul mare sculptor renascentist,multe ocazii
de a-si demonstra talentul.In anul 1402
s-a organizat un concurs,cu scopul de a desemna atrlierul care avea sa proiecteze si chiar
sa realizeze portile din bronz ale baptisterului catedralei.Ele trebuiau construite dintr-o
serie de placi,formand un relief.Concursul a fost castigat de Ghiberti cu lucrarea
,,Sacrificiul lui Isaac”.Isaac era reprezentat gol,avand un corp atletic,classic-o manivela
foarte diferita fata de vechiul stil,ascetic,bisericos al artei epocii medievale.
Capodopera lui Ghiberti o reprezinta cele doua seturi de portii ale baptserului din
Florenta.Un numar mare de artisti renumiti au invatat arta sculpturii in atelierul
artistului,printere care si Donatello (1386-1466) care si-a intrecut maiestrul.Opera
lui,plina de viata,cu multe trasaturi clasice,include si celebra sculptura din bronz
David.Ea a fost creata in anul 1430 si a constituit inceputul unei noi perioade a
Renasterii.David apare ca un razboinic gol,cu piciorul pe capul lui Goliat.Statuia a fost
prima luclare de dimensiuni mari,reprezentandun nud,in picioare,in arta europeana dupa
antichitate.
Apartinand aceleias generatii,Filippo Brunelleschi (1377-1446) a fost unul dintrecei
mai mari arhitecti ai Renasterii timpurii. Originar din Florenta,el a studiat monumentele
antice care au influentat multi arhitecti si oameni de stiinta.Teoria antica romana si
operele representative au devenit conoscute pe scara larga si multe din elementele
arhitecturii clasice au inceput sa fie utilizate.Aceste influente s-au facut simtite in
arhitectura multor cladiri si ele au continuat pana in zilele noastre.Cea mai renumita
lucrare a lui Brunelleschi este cupola bisericii Santa Maria dei Fiore,proiectata in anul
1420,o mare realizare inginereasca,datorata in mare masura tehnicilor romane pe care
artistul le-a studiat.Tot el a fost cel care a enuntat,pentru prima data,legile perspective-
desenarea unei scene pe o suprafata plana,astfel incat desenul sa para a avea
adancime,prin indepartarea graduala de prim-plan.
Principiul enuntat a fost de o mare valoare pentru sculptura dar mai ales pentru
pictura.Pictorii nu aveau modele antice pe care sa le poata imita,neexistand nici un artist
grec sau roman a carui opera sa fie cunoscuta.Ei au inceput sa creeze in spiritul
antichitatii spiritul pe care ei si-l imaginau a fi cel mai potrivit.Massacio (1401-1428) a
fost primul pictor care a creat imagini monumentale in spirit naturalist.

In arhitectura Renaşterii se pot deosebi două tendinţe:

O primă tendinţă este caracterizată prin folosirea formelor de expresie ale antichităţii.
Aceasta se realizează în jurul anului 1500, în perioada de apogeu a Renaşterii, prin
construcţiile clare şi armonice ale lui Donato Bramante, şi se răspândeşte în tot restul
Italiei. Se folosesc ca elemente de construcţie coloanele, pilaştrii, capitelurile, frontonul
triunghiular, arcadele, preluate din tratatul de arhitectură al lui Vitruviu ("De
architectura", sec. I î.Hr.), la care se adaugă cupolele (Domul din Florenţa, Bazilica
Sfântul Petru din Roma). Faţadele sunt concepute ţinându-se seamă de simetrie şi ordine.
Arhitecţii sunt consideraţi artişti şi aparţin păturii cultivate a societăţii.
A doua tendinţă, proprie mai ales ţărilor nordice, îmbină elementele antice cu tradiţiile
stilului medieval, în care predomină liniile verticale combinate cu ogivele gotice. Se
adaugă ornamente şi arabescuri (în Spania). Maiştrii de construcţii sunt meseriaşi.
Exemple: în Franţa, aripa de vest a palatului Luvru din Paris (1550-1558), realizată de
Pierre Lescot; în Germania, castelul din Heidelberg şi primăria din Augsburg, construită
de Elias Holl.
 Stilul clasic

Clasicismul a fost o mişcare de largă întindere în arhitectură, pictură şi alte arte

vizuale care a început în anii 1760, a atins apogeul între anii 1780-1790 şi a durat până în
anii 1840-1850. Acest curent a răsărit în mare parte ca o reacţie împotriva rămăşiţelor
stilului Baroc şi senzualului şi frivolului stil decorativ Rococo, care a dominat arta
europeana începând cu anii 1720. Dar un şi mai profund stimul a fost un reînnoit şi
profund studiu ştiinţific manifestat faţa de antichitatea clasică ce a răsărit în Secolul 18.
Interesul pentru clasicism a fost declanşat de descoperirile arheologice, în particular
explorarea şi excavaţiile oraşelor romane îngropate de la Herculaneum şi Pompei
(excavaţii ce au început în 1738, respectiv 1748), iar începând cu a doua decadă a
Secolului 18, un număr însemnat de publicaţii influente au inclus în paginile lor imagini
ale monumentelor romane şi a altor antichităţi, care au trezit rapid interesul faţa de
trecutul clasic.

Această artă se apropie de universul grandilocvent al barocului, facând apel nu atât la

emoţie cât şi raţiune, pentru a obţine aceeaşi glorificare a unui simbol. Acest stil a fost
considerat în tote ţarile Europei, stilul revoluţiei burgheze. Clasicismul s-a bazat pe
raţiune, simplitate şi sobrietate dar şi prin unitate, măsură şi impresia de linişte pe care
construcţiile, grădinile şi interioarele o vor emana, în ciuda impozitãţii lor. Dezvoltarea
oraşelor, necesitatea restructurarii şi a sistematizãrii acestuia, precum şi posibilitãţile
economice şi nevoile resimţite ale reprezentanţilor burgheziei înstarite şi de boierii
stabiliţi la oraşe, care toţi işi doreau case de zid, acestea fiind cauzele şi caracteristicile
epocii.

Expresie a ideologiei vremii în care este realizatã- a apogeului monarhiei absolutiste, a

statului cantralizat şi minuţios organizat- arhitectura sa obţine subordonarea fiecãrui
detaliu ansamblului şi realizeazã o construcţie riguroasã şi rigidã, chiar asprã,dar în
acelaşi timp armonioasã.

alatul Versailles, ca orice palat francez are 2 fatade: latura spre curte şi latura spre
gradina. Spre curte, se remarca policromia caramizii, a pietrei şi a ardeziei: stilul specific
epocii lui Ludovic al XIII-lea. Acestei fatade vesele i se opune pe latura dinspre parc, o
fatada maiestuoasa, în intregime din piatra. Mansart renunta la caracteristicile specifice
barocului, afirmand un stil clasic, cu un ritm uniform, în care domina orizontalitatea şi
simetria, impunandu-se riguros. El imblanzeste severitatea ansamblului, desenand 2
randuri de bolti în plin centru, animand partea de sus a balustradei cu cateva sculpturi de
trofee şi de urne pentru torte. “Arta de la Versailles”, bazata pe masura, claritate, armoni
şi ordine, devine modelul clasicismului francez. Servind glorificarea puterii
regale,viziunea artei clasice franceze este monumentala ,folosindu-se pentru acesta de
jocul echilibrat dintre orizontale şi verticale ,spre deosebire de dinamica liniei curbe a
barocului . Plalatul Versailles ,de dimensiuni impresionante,simbol al autoritatii
monarhice absolute ,precum şi al rationalismului ,a adunat,pentru construirea şi decorarea
sa, pe arhitectii şi decoratorii cei mai reprezentativi pentru noul stil: Charles le Brun
(1610-1690),Louis le Vrau (1612-1670), precum şi Francois Mansard (1598-1666).

Palatul Toldalagi-Korda din Cluj-Napoca (strada I.C. Brătianu nr.14) este un monument
istoric şi de arhitectură laică. Edificiul a fost construit între anii 1801-1807 după planurile
arhitectului italian Carlo Justi. El reprezintă una dintre cele mai frumoase clădiri ale
oraşului din perioada de trecere de la baroc la clasicism. A aparţinut contelui Toldalagi
Laszlo şi soţiei acestuia, contesa Korda Anna.

Biserica Reformată-Calvină din Oraşul de Jos, denumită şi Biserica Reformată cu 2

turnuri, situată pe Bd. 21 Decembrie nr.41, este unul din edificiile simbolice ale Cluj-
Napoca.Biserica a fost construită între anii 1829–1879. Înainte existase deja o biserică de
lemn pe malul Canalului Morii, care a fost inaugurată la 26 iulie 1705. Mai târziu aceasta
a fost mărită, dar odată cu creşterea numărului de credincioşi, conducerea bisericii a
hotărât înlocuirea ei cu o biserică mai mare, de piatră. Dimensiunile bisericii sunt
impozante: lungimea celor două nave este în jur de 50 metri, iar cupola centrală cu un
diametru de 12,60 metri are o înălţime de 19,50 m. Înălţimea turnurilor este de 40 de
metri. Mărimea totală a bisericii este de 1750 m².

Casa Hintz (numită frecvent Casa Mauksch-Hintz) se găseşte pe str.Regele Ferdinand

nr.1 (colţ cu Piaţa Unirii) din Cluj-Napoca. Casa are patru ferestre spre centrul oraşului
(Piaţa Unirii), aripa mai lungă (cu şase ferestre) situându-se pe strada Regele Ferdinand.
Structura înaltă a acoperişului trădeaza o construcţie veche. Elemente renascentiste se
mai găsesc doar în câteva dintre camerele de la parter, în curtea îngustă şi în pivniţă. În
jurul anilor 1820, frontul casei a fost modificat în stil clasicist, însă la jumătatea secolului
XX şi-a reprimit aspectul puritan, care relevă mai elocvent adevărata ei vechime

Palatul Teleki din Cluj-Napoca, str. M. Kogălniceanu nr.7 este monument de arhitectură
laică clujeană. Edificiul a fost construit între 1790-1795, după planurile arhitectului
Joseph Leder şi aparţine barocului târziu, cu unele elemente de clasicism[1]. Actualmente
clădirea adăposteşte Sala de lectură a Bibliotecii Judeţene „Octavian Goga” din Cluj-
Napoca.
 Stilul romantic

Putin mai tirziu decit influenta clasicista, pe la inceputul sec. 19, in arhitectura
romaneasca incepe sa patrunda si spiritul romantic, atit prin modele formale, cit si ca
impuls catalizator, determinind doua tipuri de cautari stilistice, ambele cu ecouri in
arhitectura secolului 20.
Pe de o parte, se situeaza o arhitectura bazata pe imprumuturi formale din diverse
manifestari stilistice de factura romantica specifice unor zone ale Europei occidentale si
centrale (forme de neogotic, neoromanic, si alte forme neomedievalizante, diverse stiluri
regionale, mai ales germane, etc.), denumita generic arhitectura de factura romantica.
Manipulind, spre deosebire de cea clasicista, un repertoriu morfologic heteroclit, format
din elemente constructive si decorative din arhitectura feudala europeana, dupa o sintaxa
in cautarea pitorescului, ea se mai regaseste inca in secolului 20 in arhitectura unor
resedinte boieresti si burgheze si a unor cladiri publice (cele doua edificii Rieber, palatul
Cretzulescu, casa Grigore Cerchez, toate in Bucuresti; Palatul Culturii de la Iasi - arh.
I.D. Berindei), in arhitectura funerara, in arhitectura de interior si in mobilier. Dar mai
ales, a dat un mare avint arhitecturii peisagere: s-au amenajat atit multe gradini si parcuri
ale resedintelor elitei (dintre care numai unele s-au pastrat, dar documentele atesta un
mare numar), cit si gradini si parcuri urbane publice. Gradini romantice cum ar fi gradina
Cismigiu (inceputa pe la 1845, Carol Friederich Meyer) si gradina Kiseleff (Carol Meyer,
1843), organizarea cimitirelor Bellu, Sf. Vineri, Ghencea, isi au originea in acest tip de
arhitectura. Mai tirziu, parcul Carol (Redont), organizat pentru marea expozitie din 1906,
a reprezentat expresia de virf a pitorescului romantic. O mentiune deosebita o merita
ansamblul castelului regal si parcului Peles de la Sinaia (inceput in 1875-1880, arh.
Doderer si Schultz, completat fericit in 1896-1914, arh. Karel Liman), care a imprimat
stilul sau pitoresc (in spiritul unei combinatii eclectice de vernacular medieval german,
renastere germana si alte componente stilistice de diferite facturi), intregii localitati si
chiar zonei. In plus, interventiile de la manastirile Bistrita, Tismana, Curtea de Arges,
Arnota, Antim, Negoiesti, Caldarusani, etc., datorate arhitectului Shlatter, reprezinta
primele incercari de restaurare, desi, in spiritul vremii, el transmite monumentelor
autohtone o expresivitate "gotica" nespecifica si atmosfera nostalgica a castelelor create
de romantismul german.
In Transilvania, arhitectura de factura romantica neomedievalizanta, desi este mai
organic legata de traditia arhitecturala locala, are mai putine prelungiri in secolul 20, cind
este mai rapid inlocuita de cautarile de tip Secession. A fost practicata de arhitecti
autohtoni: Antal Kagerbauer, marele arhitect al neogoticului, autor al bisericii Sf. Petru
(1846) si primariei din Cluj (1843-1846), aripa noua a castelului Banffy de la Bontida
(1855), castelului Miko Imre de la Ocna Mures si al multor monumente funerare, urmat
de arhitectii Ferdinand Hottner (azilul Sf.Elisabeta din Cluj), Samu Pecz (palatul Szeky,
Cluj), Janos Bohm, Kalman Rimanoczy, Gotfried Orendi, etc.
Pe de alta parte, se gasesc cautarile care incearca, in spirit romantic, sa valorizeze
arhitectura popular-nationala. Daca aceasta orientare a starii romantice spre elaborarea
unei arhitecturi nationale se va maturiza mai tirziu, abia spre sfirsitul secolului, devenind
o directie de cautari stilistice durabila si de sine statatoare (a se vedea mai departe:
arhitectura neoromaneasca), arhitectura "importata" de factura romantica reprezinta,
alaturi de arhitectura de factura clasicizanta, un moment incipient important in procesului
de occidentalizare a societatii romanesti, caracteristic celei de a doua jumatati a sec. 19.
Atit arhitectura clasicista cit si cea de factura romantica au largit considerabil aria
arhitecturii romanesti, scotind-o de pe fagasul restins al traditiei autohtone, dar in moduri
diferite: daca arhitectura clasicista a adus in arhitectura romaneasca rigoarea si ordinea
rationala ale traditiei clasice (pe teritoriul vechiului regat aceasta traditie fiind aproape
inexistenta), arhitectura de factura romantica a adus un mare aport imaginativ si o
aplecare catre farmecul arhitecturilor trecute. Ambele directii au dat roade mai tirziu.
 Stilul neoclasic
Neoclasicismul este o mişcare în arta, arhitectura şi designul Europei şi Americii de
Nord, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, caracterizată prin revirimentul stilului clasic
grecesc şi roman. Printre reprezentanţii de frunte ai mişcării s-au numărat arhitecţii
Claude-Nicholas Ledoux şi Robert Adam, pictorii Jacques-Louis David, Jean Ingres şi
Anton Mengs, sculptorii Antonio Canova, John Flaxman, Bertel Thorvaldsen şi Johann
Sergel precum şi designerii Josiah Wedgwood, George Hepplewhite şi Thomas Sheraton.

Influenţat de gândirea din Secolul luminilor, neoclasicismul impune dominaţia rigorii,

având ca drept modele arta greacă şi cea romană. Antichitatea se impune din nou, în
opoziţie cu concepţiile baroce. Aceasta „noua lectură” este menită să ducă la
redescoperirea simplităţii şi profunzimii naturii, spre deosebire de trăirile superficiale ale
rococo-ului. Temele mitologice şi antice, sunt din nou prezente. În timpul primului
Imperiu (1804-1814), neoclasicismul devine stilul oficial. Revoluţia franceză se foloseşte
şi ea de acest stil pentru a evidenţia virtuţile patriotice, regândind valorile antice în
termeni morali. Artistul trebuie să fie acum o persoană angajată civil, care să-i înveţe pe
ceilalţi faptele eroilor antici, simulând astfel virtutea.

Între 1905 şi 1914 arhitectura rusa a trecut printr-o scurtă, dar influentă perioadă de
înviere neoclasică; trendul a început cu recreaţia stilului Empire din perioada alexandrina
şi s-a extins rapid intr-o varietate neo-renascentistă, paladină, modernizată, dar
perceptibila de şcoli clasice. Ei au fost conduşi de arhitecţi născuţi în anii 1870, care au
atins apogeul creativ în anii Primului Război Mondial ca Ivan Fomin, Vladimir Schuko,
Ivan Zholtovsky. Cand economia s-a redresat, aceştia şi succesorii lor au continuat sa
lucreze într-un cadru modernist; unii (Zholtovsky) urmau strict canoanele clasice, alţii
(Fomin, Schuko, Ilya Golosov) dezvoltă stilurile lor proprii, modernizate. Odată cu
limitarea independenţei arhitecţilor negarea oficiala a modernismului (1932) demonstrată
de concursul internaţional pentru Palatul Sovieticilor, neoclasicismul a fost imediat
promovat ca una dintre principalele alegeri în arhitectura stalinista, dar nu singura. A
coexistat cu arhitectura modernistă moderată a lui Boris Iofan, contemporana Art Deco
(Schuko); din nou, cele mai pure exemple ale stilului au fost produse de Zholtovsky, care
a fost un fenomen izolat. Intervenţia politică a fost un dezastru pentru liderii constructori
dar sincer binevenită de arhitecţii din şcolile clasice. Neoclasicismul a fost o alegere
uşoară pentru URSS, din moment ce ei nu se bazau pe tehnologii moderne de construcţie,
putând fi reprodus cu cofraje tradiţionale. Astfel, design-urile lui Zholtovsky, Fomin şi
altor vechi maeştri în oraşele izolate, sub stricta raţionalizare a materialului folosit.
Îmbunătăţirea materialelor de construcţii a permis arhitecţilor stalinişti sa se aventureze
în construcţia de zgârie-nori, deşi aceştia, din punct de vedere al stilului (incluzând
arhitectura „exportată” la Palatul Culturii şi Ştiinţei, Warşovia şi Centrului Internaţional
al Convenţiilor, Shanghai) împart cate puţin cu modelele clasice. Neoclasicismul şi Neo-
Renascentismul au persistat în mai puţin exigentele proiecte rezidenţiale şi de birouri
până în 1955, când Nikita Khrushchev a pus capăt costisitoarei arhitecturi staliniste.
 In Statele Unite ale Americii clădirile publice sunt construite încă în stilul neoclasic.
Un bun exemplu recent este Clădirea Simfoniei din Schermerhorn. În Marea Britanie,
mai mulţi arhitecţi sunt activi în stilul neoclasic. Doua noi librării ale unor universităţi,
Quinlan Terry Maitland, la Colegiul Downing şi Libraria Sackler, construită de Robert
Adam Arhitects, denotă că abordarea luată poate fi din gama tradiţională, în cazul
anterior sau din gama neconvenţionalului, în cel din urmă. Majoritatea clădirilor
neoclasice din Marea Britanie sunt case private, firme ca şi Francis Johnson & Partners
sunt specializate în construirea de case de ţară. Arhitectura neoclasică, în zilele noastre
este clasificată sub termenul de „arhitectură tradiţională” şi este practicată de membrii
Grupului de Arhitectură Tradiţională. De asemenea, un număr mare de piese ale
arhitecturii postmoderne îşi trag inspiraţia şi includ referiri explicite către neoclasicism,
Teatrul Naţional al Cataloniei din Barcelona fiind printre ele.

Muzeul Taranului Roman, 1912-1938, arhitect Nicolae Ghyka-Budesti. soseaua Kiseleff

nr. 3 (foto 2). Edificiul este, fara indoiala, cea mai izbutita lucrare monumentala în stil
neoromanesc, o reusita sinteza intre arhitectura moldoveneasca şi cea munteana. Planul
de factura clasica avand un ax major de simetrie se regaseste fara echivoc în alcatuirea
fatadelor, în care pavilioanele de colt, viguros marcate, accentueaza clasicismul
compozitiei. Turnul central, cu suprafetele sale de plinuri din partea mediana,
echilibreaza zona dantelata a logiilor, situata în registrul bel-etajului. Materialele durabile
folosite, piatra şi caramida aparenta, contribuie esential la punerea în valoare a detaliilor
elegant desenate. Monumentala şi expresiva, cladirea muzeului constituie un reper major
al soselei Kiseleff, traseu definitoriu al Capitalei.

Palatului Ştirbey -arhitect francez Michel Sanjouand, în 1835. Caracterul neoclasicist al

palatului Ştirbey este respectat şi de modificările efectuate în 1881, după proiectul
arhitectului austriac J. Hartman. Acestor modificări li se datorează faţada împodobită de
cariatide şi aripile laterale supraînălţate.