Cap.

XVI Intervenţia de stare pentru persoanele în

dificultate

Valentina Ivan

2. Concepţii şi funcţii în asistenţa socială

Începută ca activitate neorganizată, filantropică, de binefacere,

pentru diverse persoane şi categorii defavorizate şi desfăşurată prin grija
bisericii sau a unor domnitori, asistenţa socială a cunoscut un drum cu
suişuri şi coborâşuri, mai ales la noi în ţară, unde, în perioada comunistă,
între 1945-1989, reţeaua creată a fost desfiinţată, aceasta incluzând
sistemul asistenţial, dar şi cel de formare a specialiştilor.
Unele dintre primele eforturi comune, organizate la nivel mondial, în
scopul asigurării siguranţei economice a indivizilor au fost iniţiate de
asociaţiile de lucrători, de societăţi de ajutor reciproc şi de sindicate. A fost
reglementată, prin lege, abia în sec. XIX-XX, odată cu apariţia primului
program modern, în Germania, în 1883.
La noi în ţară, după 1989, formele şi metodele de asistenţă socială
s-au extins. Asistenţa socială, dezvoltată rapid după 1990, a avut mai
degrabă un caracter fragmentat, constituit mai ales în jurul unor situaţii de
criză, fără priorităţi clar stabilite. Imediat după 1990, sistemul de asistenţă
socială a avut ca obiectiv asigurarea unei protecţii minimale, legislaţia
adoptată în această perioadă având în vedere dezvoltarea unui sistem de
beneficii pentru depăşirea perioadei de tranziţie către o economie de piaţă.
Încercarea de descentralizare rapidă, care a avut loc mai ales după 1997, a
generat incoerenţă organizaţională, costuri sociale ridicate, şi a scăzut
capacitatea de supervizare şi control, în acelaşi timp funcţionând mai multe
instituţii de coordonare pe domenii sectoriale, cum sunt copiii în dificultate,
persoanele vârstnice, persoanele cu handicap etc. Treptat, însă, reţeaua a
început să fie reactivată, prin înfiinţarea în cadrul Guvernului a unor instituţii
descentralizate care au ca problematică protecţia şi asistenţa socială, iar în
cadrul fiecărui judeţ s-au constituit direcţii specializate. Complementar, au
apărut instituţii neguvernamentale, centrate pe nevoile concrete ale
individului şi, de multe ori, mai eficiente.
Asistenţa socială ar putea fi privită, dintr-un numit punct de vedere,
ca o asigurare din fondurile publice a securităţii economice şi a protecţiei
sociale orientată spre persoanele şi familiile aflate în situaţii de pierdere a
veniturilor, ca urmare a şomajului, a accidentelor de muncă, a maternităţii, a
bătrâneţii, a bolii, a decesului.

Este cunoscut că în toate momentele evoluţiei omenirii au existat

persoane cu mai puţine şanse, dar şi fenomene care au pus în pericol
comunităţile. Constatarea, care decurge imediat, este că de fiecare dată
când vulnerabilităţile sau disfuncţiile individuale sau comunitare deveneau

1
alarmante, interveneau, în mod empiric, anumite răspunsuri de reglare a
situaţiei, din partea societăţii.
Deci, nu situaţia de asistat şi reacţiile societăţii reprezintă noutatea în
asistenţa socială, ci:
- instituţionalizarea definitivă a serviciilor de asistenţă socială, pe
tipuri de probleme;
- desfăşurarea activităţilor de intervenţie de către profesionişti
abilitaţi prin studii de profil. (G. Neamţu, 2003, p.474).

Asistenţa socială reprezintă „un ansamblu de instituţii, programe,

măsuri, activităţi profesionalizate, servicii specializate de protejare a
persoanelor, grupurilor, comunităţilor care au probleme speciale, aflate
temporar în dificultate şi care, din cauza unor motive de natură materială,
socio-economică, psihologică, biologică, nu pot să-şi realizeze prin mijloace
şi efort propriu un mod de viaţă considerat normal, decent” (C. Zamfir, Elena
Zamfir, 1995, p.100). Ea poate fi privită din mai multe perspective: ca
profesie, cu statut, obiective şi caracteristici proprii; ca sistem de formare a
specialiştilor în domeniu; ca sistem de servicii şi activităţi desfăşurate în
folosul individului sau cel comunitar.
Sistemul de asistenţă socială are drept scop stabilirea relaţiilor dintre
societatea instituită şi grupurile defavorizate, marginalizate, un rol deosebit
avându-l comunitatea locală. În practica asistenţei sociale, se urmăreşte,
prin aplicarea unor valori, principii şi tehnici specifice domeniului, sprijinirea
oamenilor pentru obţinerea de resurse şi servicii, consilierea şi susţinerea
psihologică a indivizilor şi a grupurilor, crearea sau îmbunătăţirea unor
servicii de specialitate, în conformitate cu nevoile sesizate, la nivel
comunitar, promovarea acestora la nivelul politicilor sociale, a legislaţiei.
Componentă subsidiară a sistemului de protecţie socială, alături de
asigurările sociale, asistenţa socială reprezintă un mod de punere în practică
a programelor de sprijin, prin multiple servicii sociale specializate pentru a
răspunde nevoilor celor aflaţi în dificultate. Serviciile de asistenţă socială
oferă o protecţie minimală celor aflaţi într-o situaţie dificilă. Prestaţiile sociale
sunt finanţate din banul public sau din donaţii şi reprezintă imaginea
solidarităţii sociale, ajutorul acordat pentru o perioadă de timp nu este
condiţionat de vreo contribuţie a beneficierilor sau de vreo condiţie de
restituire a valorii ajutorului.
Asistenţa socială se axează pe un sistem de valori, norme şi principii
care se aplică în practică printr-o metodologie specifică. Există o strânsă
legătură între teorie în asistenţa socială, ca domeniu de interferenţă a
cunoştinţelor din sociologie, antropologie, psihologie, pedagogie socială,
medicină, psihopedagogie specială, politici sociale ş.a., şi practică,
intervenţiile în sfera practică, bazându-se pe informaţiile din aceste domenii.
Obiectivul principal al asistenţei sociale este de a sprijini persoanele
aflate în dificultate pentru a obţine condiţiile necesare unei vieţi normale,
ajutându-le să-şi dezvolte propriile capacităţi şi calităţi, deci, de a compensa
lipsurile pe care persoanele asistate le au şi de a le dezvolta capacitatea

2
adaptativă, cu scopul de a ieşi, astfel, din sfera serviciilor de asistenţă.
Eficienţa serviciilor de asistenţă socială este dată de „gradul de cunoaştere
şi de explicare corectă a persoanelor, fenomenelor şi mediilor sociale asupra
cărora se acţionează” (V. Miftode 1995, p.14).
Asistenţa socială oferă celor aflaţi în dificultate (familii sărace,
delincvenţi, cupluri dezorganizate, şomeri, persoane dependente de alcool,
de droguri, persoane cu deficienţe, copii abandonaţi, persoane bătrâne
neajutorate etc.) posibilitatea cunoaşterii şi accesului la servicii specializate
de protecţie socială, îi consiliază în înţelegerea cadrului legislativ de
protecţie socială, poate mobiliza grupurile şi comunitatea pentru a influenţa
activ politicile sociale.
Sistemul de asistenţă socială diferă de la o ţară la alta, în funcţie de
resursele bugetare ale statelor, de specificul problemelor, de ideologia şi
tradiţiile asistenţiale. C. Bocancea şi G. Neamţu (1999, p.70) sintetizează
cele două dimensiuni principale ale activităţilor de asistenţă socială:
a) dimensiunea economică, referitoare la alocarea de resurse
materiale şi financiare pentru persoane aflate temporar în situaţii
dificile din acest punct de vedere, cum ar fi: persoanele sărace,
copiii abandonaţi, orfanii, bătrânii fără familii şi pensii, persoanele
cu deficienţe, persoanele afectate de calamităţi ş.a.
b) dimensiunea propriu-zis socială şi psiho-socială care cuprinde
activităţile de integrare şi reintegrare a indivizilor sau a grupurilor,
în mediul familial, profesional, normativ, dar şi asistenţa
persoanelor dependente de alcool şi droguri, delincvenţilor,
medierea conflictelor din sau dintre grupuri, consilierea în
problemele de cuplu ş.a.

Activităţile de asistenţă socială trebuie să se concentreze pe latura

social-economică, dar şi pe cea psihologic-instrumentală. Considerând ca
sursă aparentă a problemelor sociale, în majoritatea cazurilor, sărăcia, în
practica asistenţială „acţiunea tinde să se concentreze pe aspectul
economic, neglijând latura socială sau psihologică, unde se ascunde de
multe ori adevărata cauză şi resursa de recuperare” (P. Ştefăroi, 2009,
p.29). În cadrul programelor de asistenţă socială se asigură clienţilor ajutor
financiar, moral, psihoterapie, consiliere, dar activităţile din acest domeniu
vizează şi prevenirea unor situaţii de viaţă dezechilibrate, sub aspect
economic, psihologic, cultural sau moral, atât pentru grupuri, cât şi pentru
indivizi.
Marginalizarea constituie o altă problemă care se înscrie în
preocupările serviciilor de asistenţă socială, fiind legată, pe de o parte de
starea de sărăcie, dar nu numai. Persoanele şi familiile sărace, persoanele
cu handicap, bătrânii, consumatorii de droguri, diferite categorii de minorităţi
(sociale, naţionale, sexuale) pot fi marginalizate sau excluse social.
Tot în problematica generală a asistenţei sociale se înscriu şi
prevenirea şi acţiunile reparative în urma violenţei, abuzului fizic şi emoţional

3
asupra copilului, exploatarea sexuală sau prin muncă a acestora, neglijarea
sau abandonul.

Sistemul de valori ale asistenţei sociale

În decursul timpului, s-au cristalizat o serie de valori cu importanţă în

teoria şi în practica asistenţei sociale. Valoarea reprezintă aprecierea pe
care un subiect o manifestă faţă de un obiect, fie el lucru, idee, relaţie etc.,
în funcţie de satisfacerea unui ideal sau a unei nevoi.
Valorile sunt esenţiale pentru definirea asistenţei sociale, ele fiind la
baza acestei practici, constituind cel puţin una dintre condiţiile sale, fiind
sursă pentru tehnicile specifice domeniului, dar şi unul dintre aspectele
particulare ale interacţiunii dintre asistenţii sociali şi clienţii lor.
C.S. Levy, în Social Work Ethics (1976) afirma: „Asistenţa socială
este o profesie bazată pe valori. Nu este numai un mod de a face ceva, ci o
constelaţie de preferinţe despre ceea ce merită făcut. Este străbătută de
aspiraţii idealiste privind persoanele şi de noţiuni idealiste despre cum
trebuie trataţi oamenii.” (apud G. Neamţu, 2003, p. 451).
Valorile specifice asistenţei sociale nu sunt doar proprii ei, dar pot fi
privite ca păreri, convingeri despre oameni şi despre felul în care ei trebuie
trataţi. Practica asistenţei sociale se bazează, după unii, pe două convingeri
valorice principale: credinţa în unicitatea şi demnitatea fiecărei persoane şi
credinţa în dreptul clientului la autodeterminare (G. Neamţu, 2003, p.322).
Referitor la cea dintâi valoare generală, se au în vedere mai multe
aspecte. Astfel, se consideră că fiecare persoană este unică şi trebuie să i
se respecte demnitatea, ea fiind scop şi nu mijloc pentru atingerea unor
scopuri. Se precizează că asistenţa socială nu îşi propune să modifice
mediul sau indivizii spre un scop ideal, ci să regleze relaţiile dintre indivizi şi
mediul lor, încurajând diversitatea acestora.
În ceea ce priveşte cea de-a doua valoare, autodeterminarea
clientului, se consideră că fiecărui om trebuie să i se permită să ia decizii în
legătură cu propria persoană, să fie răspunzător pentru aceste decizii şi să
nu afecteze prin ele celelalte persoane. Autodeterminarea înseamnă
capacitatea persoanei de a-şi exercita puterea de a opta, de a decide într-un
fel sau altul şi poate fi sporită prin eliminarea barierelor exterioare sau
interioare care îi pot limita posibilităţile. În general, asistentul social nu îl
poate obliga pe asistat să ia anumite decizii sau să se schimbe într-un sens
sau altul. Decizia de schimbare derivă din dorinţa exprimată a asistatului de
a aplica un plan de acţiune stabilit în comun cu profesionistul. Sunt însă şi
cazuri în care asistentul are autoritatea legală de a-l determina pe client să
facă anumite acţiuni, în cazul celor dependenţi, care au nevoie de protecţie,
de exemplu copiii instituţionalizaţi, bătrânii, persoanele cu handicap, sau în
cazul celor care se reabilitează în urma încălcării unor norme sociale, cum
ar fi delincvenţii, bolnavii mintal sau toxicomanii.
Valorile specifice asistenţei sociale pot fi structurate pe mai multe
categorii:

4
 a) Valori orientate spre individ, care presupun: demnitatea
individuală, respectul faţă de persoană, respectarea intimităţii,
dreptul de opţiune, confidenţialitatea.
b) Valorile orientate spre comunitate includ: cooperarea cu actorii
sociali; respectul faţă de tradiţiile şi modelul cultural local; formarea în
comunitate a abilităţilor de asistenţă socială modernă; dreptul de
opţiune al familiei; dreptul la autonomie al comunităţii; dreptul la
protecţie socială faţă de orice risc ş.a.
c) Valori centrate pe practica asistenţei sociale, care vizează:
conştientizarea importanţei interrelaţiilor între factorii şi domeniile
asistenţei sociale; evitarea discriminărilor de orice fel în intervenţiile
serviciilor de asistenţă socială; conştientizarea pericolului
comportamentului rasist, individual şi de grup şi combaterea lui;
identificarea rădăcinilor comportamentelor discriminatorii în practica
de asistenţă socială; recunoaşterea necesităţii de a promova politici
nondiscriminatorii şi de a le pune în practică.
d) Valorile asistenţei sociale şi statusul asistentului social privesc
obligaţia de a asigura dreptatea socială, protecţia şi bunăstarea
socială, creşterea calităţii vieţii individului, familiei şi comunităţii,
combaterea formelor de discriminare, marginalizare.

În valorile generale ale asistenţei sociale îşi au rădăcinile şi

principiile etice generale, de care trebuie să ţină cont orice profesionist în
domeniu: 1. să respecte clientul; 2. să îl accepte aşa cum este el; 3. să nu
condamne clientul; 4. să aprobe dreptul lui la autodeterminare; 5. să
respecte încrederea lui.
Pentru garantarea accesului egal la drepturile prevăzute de legislaţia
în vigoare, sistemul de asistenţă socială se întemeiază, aşa cum apare în
Legea nr. 47 din 8 martie 2006, privind sistemul naţional de asistenţă
socială, la art. 4, pe următoarele principii generale:
a) universalitatea, potrivit căreia fiecare persoană are dreptul la
asistenţă socială în condiţiile prevăzute de lege;
b) respectarea demnităţii umane, potrivit căreia fiecărei persoane îi
este garantată dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii;
c) solidaritatea socială, potrivit căreia comunitatea participă la
sprijinirea persoanelor care nu îşi pot asigura nevoile sociale, pentru
menţinerea şi întărirea coeziunii sociale;
d) parteneriatul, potrivit căruia autorităţile administraţiei publice
centrale şi locale, instituţiile de drept public şi privat, structurile asociative,
precum şi instituţiile de cult recunoscute de lege cooperează în vederea
acordării serviciilor sociale;
e) subsidiaritatea, potrivit căreia, în situaţia în care persoana sau
familia nu îşi pot asigura, integral, nevoile sociale, intervin colectivitatea
locală şi structurile ei asociative şi, complementar, statul;

5
 f) participarea beneficiarilor, potrivit căreia, beneficiarii măsurilor şi
acţiunilor de asistenţă socială contribuie activ la procesul de decizie şi de
acordare a acestora;
g) transparenţa, potrivit căreia se asigură creşterea gradului de
responsabilitate a administraţiei publice centrale şi locale faţă de cetăţean,
precum şi stimularea participării active a beneficiarilor la procesul de luare a
deciziilor;
h) nediscriminarea, potrivit căreia, accesul la drepturile de asistenţă
socială se realizează fără restricţie sau preferinţă faţă de rasă, naţionalitate,
origine etnică, limbă, religie, categorie socială, opinie, sex ori orientare
sexuală, vârstă, apartenenţă politică, dizabilitate, boala cronică
necontagioasă, infectare HIV sau apartenenţă la o categorie defavorizată,
precum şi orice alt criteriu care are ca scop ori ca efect restrângerea
folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.

Fundamentarea pe baze ştiinţifice, a asistenţei sociale în secolul XX,

a fost propulsată de două aspecte: presiunea nevoii sociale, dar şi de o
experienţă amplă a actelor de asistare. Acestea au concurat la formularea
principiilor, obiectivelor, teoriilor în asistenţa socială şi au stimulat găsirea de
metode, tehnici şi strategii pentru activitatea de asistenţă.
V. Miftode (1999) sintetizează funcţiile pe care le au teoriile asistenţei
sociale:
- funcţie orientativă, pentru că orientează activitatea practică a
asistentului social;
- funcţie cognitivă, pentru că permite practicianului să descrie, să
analizeze şi să explice problemele cu care se confruntă clienţii, urmând să ai
ulterior deciziile cele mai corecte, dar să aibă şi un model de plecare în
analiza altor cazuri ulterioare;
- funcţie critică, vizând teoretizarea disfuncţiilor din societate;
- funcţie prospectivă, permiţând specialistului să prevadă evoluţia
problemelor, să facă predicţii, să anticipeze consecinţele diferitelor situaţii cu
care se confruntă;
- funcţia acţionalistă şi transformatoare, oferind şansa ca, în urma
analizei problemelor sociale, să poată acţiona în sensul schimbărilor,
transformărilor în diverse domenii.
Sunt cunoscute teorii generale ale asistenţei sociale şi teorii
specifice. Printre teoriile generale, amintim: Teoria acţiunii sociale, Teoria
reţelelor şi Teoria îngrijirii. Cea dintâi teorie se referă la faptul că acţiunea
socială se poate realiza individual sau în colectiv, cu scopul de a finaliza
activităţi cu o anumită utilitate, acţiune ce presupune nu numai implicarea
asistentului social, a serviciilor de asistenţă socială, dar şi a clienţilor
asistenţei sociale. „În societăţile cu resurse social-economice crescute,
pentru ajutorarea persoanelor sau a grupurilor vulnerabile sunt oferite mai
multe posibilităţi din care asistentul social o alege pe cea mai avantajoasă,
astfel încât să creeze o perspectivă de lungă durată pentru confortul psihic şi

6
economic al clienţilor care traversează dificultăţi majore sau care trăiesc
stări frustrante, anxioase, tensionale, în familie şi comunitate. ” (F.E.Verza,
2002, p. 250).
Teoria reţelelor porneşte de la teoria sistemică, potrivit căreia
abordarea problemelor persoanei asistate trebuie să se facă având în
vedere existenţa indivizilor într-o reţea de relaţii şi influenţe. V. Miftode
(1999) sugerează că în acţiunile sociale sunt implicaţi cel puţin trei părţi, de
care trebuie să se ţină seama în analiza cazului: a) sistemul asistentului
social, care se implică în acţiune cu subiectivismul său, cu personalitatea sa,
cu cunoştinţele şi experienţele pe care le are şi care, toate, pot influenţa
demersurile sale; b) contextul social, cuprinzând mediul politic, economic,
cultural, religios în care se desfăşoară acţiunea; c) sistemul client, cu
particularităţile sale specifice. Potrivit acestei teorii, „comportamentul uman
este determinat de structura şi funcţiile reţelei sociale din care face parte
individul şi care este în interacţiune şi interdependenţă cu reţelele de
influenţă, determinând viaţa socială a acestuia ” (F.E.Verza, 2002, p. 253).
Teoria îngrijirii ocupă un loc important, trăgându-şi esenţa din
obiectivul fundamental al sistemului asistenţei sociale şi vizează atât
individul în situaţia de risc, cât şi familia din care face parte, mediul social
degradant, grupul problemă, comunitatea sau colectivitatea.
Din perspectiva teoriei îngrijirii, obiectivele asistenţei sociale sunt:
asigurarea independenţei clientului, oferirea asistenţei sociale pentru
familiile persoanelor cu dizabilităţi, a copiilor orfani, a persoanelor în vârstă.
Pentru majoritatea oamenilor, autoîngrijirea constituie forma firească a
asigurării condiţiilor normale de viaţă, atunci când ne raportăm la o societate
care funcţionează normal. Există însă şi minorităţi, alcătuite din indivizi sau
grupuri marginalizate, vulnerabile, dependente, pentru care autoîngrijirea nu
este posibilă, tocmai aici intervenind sistemul de protecţie şi asistenţă
socială.
Îngrijirea socială este complexă, punând accent pe intervenţia
specifică în funcţie de fiecare caz în parte, conţinutul principal al îngrijirii
sociale fiind constituit de acţiunea practică adaptată nevoilor, ansamblului
stărilor de vulnerabilitate. Asigurarea independenţei clienţilor implică
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale acestora şi participarea acestora la
toate domeniile de activitate existente.
În practica asistenţei sociale, sunt cunoscute mai multe teorii
specifice, de care se ţine cont în abordarea cazurilor. Printre acestea,
amintim:
Teoria ataşamentului deschide calea înţelegerii corecte a
procesului de dezvoltare psiho-socială a personalităţii indivizilor. A apărut ca
urmare a cercetărilor efectuate de John Bowbly asupra copiilor rămaşi orfani
după al Doilea Război Mondial, care au dovedit că lipsa ataşamentului poate
duce la periclitarea dezvoltării normale.
Ataşamentul reprezintă apropierea preferenţială, dezinteresată şi
aproape inconştientă a unei persoane faţă de o altă persoană. Semnele
pure ale ataşamentului sunt vizibile la copii, dar ataşamentul are un caracter

7
dinamic, el apare, se maturizează, se poate deteriora, poate slăbi. Pe
măsură ce apar la copil conştiinţa de sine şi aspiraţia de individualitate,
ataşamentul îşi schimbă natura, formele de manifestare şi scade în
intensitate.
Pentru a se ajunge la dezvoltarea normală a unui adult, stabil
emoţional şi echilibrat psihic, este necesară asigurarea creşterii favorabile a
copilului, a afecţiunii şi siguranţei familiale, a responsabilităţilor şi
independenţei individuale, în caz contrar, fiind posibile: pierderea propriei
identităţi, pierderea apartenenţei la familie sau comunitate, refuzarea
ajutorului şi relaţiile cu ceilalţi. Relaţiile de ataşament au scopul de a proteja
persoanele mai slabe, mai vulnerabile, în relaţie cu factori care le pot afecta,
aşa cum părintele îşi protejează copilul, îl ajută să se dezvolte şi să se
adapteze la cerinţele vieţii.
Teoria ataşamentului a avut o importantă influenţă asupra practicii
asistenţei sociale şi asupra politicilor sociale.
Teoria pierderii este derivată din teoria ataşamentului şi înrudită cu
teoria anxietăţii. Ea este implicată în activităţile de asistenţă socială,
deoarece cei mai mulţi dintre clienţi (asistaţi) au suferit pierderi afective care
au generat sau agravat starea de vulnerabilitate sau dependenţă în care
aceştia se găsesc. Fiecare pierdere afectivă pe care clientul o suferă
parcurge mai multe faze:
- şoc, neîncredere, derutare;
- negare;
- încercare de regăsirea persoanei pierdute;
- mânie, vină;
- disperare, deprimare, închidere în sine;
- acceptare situaţiei şi reconstrucţia interioară.
Rolul activităţilor de asistenţă socială este de a ajuta aceste
persoane să treacă mai uşor prin fazele mai sus amintite.
Teoria etichetării porneşte de la presupunerea că o acţiune umană
este deviantă nu atât datorită caracteristicilor ei intrinseci, ci ca urmare a
reacţiei sociale pe care ea o trezeşte. Odată etichetată ca fiind deviantă, o
acţiune devine cu adevărat deviantă, deoarece consecinţele sale sunt
generate de etichetarea însăşi, şi nu de acţiune ca atare.
Sociologul american H. S. Becker, este cel care a întemeiat teoria
etichetării sociale şi a arătat că un act etichetat ca infracţiune determină
producerea unei infracţiuni deoarece individul are totdeauna tendinţa de a-şi
însuşi consecinţele definirii acţiunii sale de către ceilalţi şi de a se comporta
ca atare.
Teoria etichetării pune accentul pe două consecinţe: crearea
stigmatului şi modificarea imaginii de sine a persoanei etichetate. Forţa
acestor presiuni sociale poate duce la o a doua consecinţă a etichetării:
individul începe să creadă în judecata societăţii şi astfel ajunge să-şi
modifice imaginea de sine şi comportamentul pentru a se conforma
etichetei, devenind astfel, persoana descrisă de etichetă.

8
 Cercetări numeroase, privind efectele etichetării, s-au făcut privind
comportamentul şi imaginea de sine a delincvenţilor, a săracilor.
Teoria participării. Participarea pune accentul pe drepturile
asistatului. Acesta este încurajat să devină activ în procesul de rezolvare a
problemelor. Asistentul social are rolul de a-l face pe client să devină capabil
să-şi identifice propriile probleme, să determine cauzele problemelor şi să
găsească modalităţi de a rezolva aceste probleme. Desigur că există şi
posibilitatea de a-i oferi clientului direct soluţia, însă mai eficient şi mai
benefic pentru cel asistat este, metaforic vorbind, nu să i se ofere peştele
drept hrană, ci să fie învăţat să pescuiască el însuşi. S-a constatat de-a
lungul timpului că atunci când indivizii sunt implicaţi în încercarea de a-şi
înţelege problemele şi de a găsi soluţiile, intervenţia are mai multe şanse de
reuşită, iar rezultatele pe termen lung sunt semnificative.

Prin sistemul de asistenţă socială se vizează îndeplinirea

următoarelor funcţii în societate:
- identificarea segmentului de populaţie care formează obiectul
activităţilor de asistenţă socială;
- diagnosticarea diferitelor probleme cu care persoanele
vulnerabile sau grupurile cu risc se pot confrunta în anumite
condiţii sociale, economice, culturale;
- dezvoltarea şi derularea unui sistem de programe, măsuri şi
activităţi de suport şi protecţie a acestor categorii.

În practica asistenţei sociale, sunt stabilite anumite orientări pentru

gestionarea activităţilor, ca urmare a experienţei acumulate, dar şi a limitării
impuse de fondurile existente. Amintim aceste orientări principale, aşa cum
au fost ele sintetizate într-un studiu:
1. Orice individ trebuie asistat pentru a avea o sursă minimă de
existenţă.
2. Copiii şi tinerii trebuie să aibă prioritate asistenţială.
3. Durata demersurilor asistenţiale este variabilă, în funcţie de
posibilităţile asistaţilor de a reveni în structurile sociale normale.
4. Prevenţia este la fel de importantă ca şi intervenţia asistenţială.
5. Eficientizarea demersului de asistenţă creşte când există
colaborare în acest sens între asistent şi familia asistatului.
6. Intervenţia asistenţială este alocată nu atât în funcţie de
scopurile personale ale asistaţilor, cât de cele ale comunităţii.
7. Asistenţa centrată pe individ să prevaleze asupra celei centrate
pe grup. (G. Neamţu, coord., 2003).

Printre sarcinile pe care şi le propune asistenţa socială se numără:

a) sprijinirea persoanelor aflate în dificultate pentru a-şi dezvolta
propriile capacităţi de a-şi soluţiona problemele;
b) crearea de legături între persoanele în dificultate şi instituţiile de
asistenţă socială;

9
 c) facilitarea obţinerii ajutorului sau a drepturilor care se cuvin
persoanelor, conform legii;
d) stabilirea şi îmbunătăţirea relaţiilor dintre instituţiile de asistenţă
socială;
e) acordarea ajutorului practic, punctual;
f) implicarea în dezvoltarea şi îmbunătăţirea politicilor sociale.
g) încurajarea elaborării propriilor programe de către cei aflaţi în
situaţii de risc;
h) identificarea surselor de finanţare pentru programele de sprijin;
i) suportul prin consiliere, terapie individuală sau de grup;
j) promovarea strategiilor de preîntâmpinare a situaţiilor
defavorizante.

Principii ale intervenţiei în asistenţa socială

Principiul integralităţii sistemice subliniază multitudinea naturii

problemelor sociale cu care clienţii se confruntă şi necesitatea ca asistentul
social să analizeze şi să aleagă dintre acestea doar o problemă de care să
se ocupe, celelalte urmând să fie abordate ulterior.

Principiul unicităţii lucrului de caz relevă faptul că în realitate nu pot

exista două cazuri similare, deoarece nu există două persoane identice sau
două situaţii sociale identice. Pentru rezolvarea cazului, se va integra
problema clientului, a beneficiarului de servicii sociale, într-o structură de
similaritate, dar se va ţine cont de particularităţile specifice clientului şi
problemei.

Principiul abordării stadiale a cazului vizează perspectiva etapizată a

momentelor intervenţiei asistenţiale, cuprinzând o evaluare preliminară,
stabilirea strategiilor şi discutarea acestora cu clientul, aplicarea tehnicilor de
schimbare, evaluarea rezultatelor şi, eventual, reluarea ciclului.

Principiul confidenţialităţii este legat de faptul că solicitarea ajutorului

de către client înseamnă şi autoconsiderarea acestuia ca victimă, scăderea
încrederii şi a stimei de sine, iar intervenţia asistenţială poate duce la
etichetare sau marginalizare, ceea ce creează disfuncţionalităţi în viaţa
clientului. De aceea este necesară păstrarea confidenţialităţii cu privire la
numele clientului şi la natura problemelor pe care le are.

Ca o componentă a sistemului de protecţie socială, asistenţa socială

este ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, autorităţile publice ale
administraţiei locale şi societatea civilă asigură prevenirea, limitarea sau
înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situaţii care pot să
determine marginalizarea sau excluderea socială a unor persoane, după
cum se menţionează în actul normativ care reglementează funcţionarea
sistemului naţional de asistenţă socială din România (Legea 705/2001).

10
 Legislaţia prevede modul de organizare, precum şi funcţiile
serviciilor şi instituţiilor de asistenţă socială. De exemplu, în Hotărârea de
Guvern 1434/2004 sunt stabilite atribuţiile Direcţiilor de Asistenţă Socială:
- Stabilirea măsurilor de intervenţie în favoarea persoanelor în nevoie şi
pentru prevenirea situaţiilor de marginalizare şi excludere socială de la
nivel local (judeţean);
- Asigurarea mijloacelor umane, materiale şi financiare pentru
implementarea strategiei privitoare la combaterea marginalizării sociale
şi pentru soluţionarea urgenţelor individuale şi de grup de la nivelul
judeţului;
- Realizarea activităţilor de asistenţă socială, în conformitate cu
responsabilităţile ce îi revin, pentru: asistenţa familiilor aflate în
dificultate, prin programe de suport ale acestora; prevenirea şi
combaterea violenţei în familie şi înfiinţarea centrelor pentru adăpostirea
victimelor violenţei în familie; asistenţă socială de specialitate pentru
persoanele cu dizabilităţi, instituţionalizate sau neinstituţionalizate;
înfiinţarea de servicii alternative, adaptate nevoilor sociale ale
persoanelor cu handicap; monitorizarea accesibilizării publice stradale,
arhitecturale şi de transport; monitorizarea încadrării în muncă a
persoanelor cu nevoi speciale;
- Realizarea evaluării socio-economice a persoanelor aflate în dificultate,
a nevoilor acestora, pentru aplicarea adecvată a serviciilor necesare;
- Furnizarea informaţiilor şi serviciilor pentru refacerea şi dezvoltarea
capacităţilor persoanelor aflate în dificultate, după epuizarea măsurilor
din planul individual de măsuri de asistenţă socială;
- Realizarea intervenţiilor necesare pentru reabilitarea persoanei adulte,
conform planului individualizat privind măsurile de asistenţă socială;
- Sprijinirea persoanelor adulte pentru exprimarea liberă a opiniei;
- Clarificarea situaţiei juridice a persoanelor adulte aflate în dificultate,
inclusiv pentru înregistrarea tardivă a naşterii;
- Monitorizarea şi reevaluarea, de câte ori este cazul, a modului de
îngrijire a persoanei aflate în nevoie, pentru care s-a instituit o măsură de
protecţie socială, în formă instituţionalizată sau neinstituţionalizată, în
scopul menţinerii, modificării sau suspendării măsurii stabilite;
- Asigurarea măsurilor necesare pentru protecţia în regim de urgenţă a
persoanelor aflate în dificultate.
Din punct de vedere al măsurilor de asistenţă socială, acestea se
împart în prestaţii de asistenţă socială (alocaţii familiale, ajutoare şi
indemnizaţii) şi servicii sociale. Sistemul de asistenţă socială din România
are un specific aparte faţă de alte ţări europene, prin faptul că el reuneşte
atât alocaţiile şi ajutoarele sociale (prestaţiile sociale), cât şi serviciile
sociale. Finanţarea prestaţiilor de asistenţă socială se realizează, în
principal, din bugetul de stat şi din bugetele locale, conform legilor speciale
care reglementează acordarea acestor prestaţii.
Prestaţiile de asistenţă socială reprezintă transferuri financiare
care pot fi acordate pe o perioadă determinată, şi cuprind: alocaţii familiale,

11
ajutoare sociale, indemnizaţii. Ajutoarele sunt prestaţii acordate în bani şi în
natură persoanelor sau familiilor ale căror venituri sunt insuficiente pentru
acoperirea nevoilor minime. Indemnizaţiile se acordă persoanelor pentru
favorizarea incluziunii sociale şi asigurării unei vieţi autonome.
Sistemul de asistenţă socială, din ţara noastră, prevede:
- Alocaţia de stat pentru copii, pentru toţi copiii până la împlinirea
vârstei de 16 ani, sau de 18 ani, dacă urmează una din formele de
învăţământ prevăzute de lege. Pentru copiii cu deficienţe, alocaţia de
stat este majorată cu 100%;
- Alocaţia suplimentară pentru familiile cu copii se acordă familiilor
care au în întreţinere doi sau mai mulţi copii, în vârstă de până la 16
sau 18 ani, dacă urmează cursurile de zi ale unei instituţii de stat sau
sunt încadraţi în gradul I sau II de invaliditate, familiilor cetăţenilor
străini sau apatrizi care locuiesc în România;
- Alocaţia de întreţinere pentru copiii aflaţi în plasament sau
încredinţare;
- Alocaţia pentru copiii nou-născuţi;
- Ajutorul social, pentru persoanele sau familiile fără venituri sau cu
venituri mici, pe perioada în care nu îşi pot asigura un minim de trai;
- Ajutorul pentru încălzirea locuinţei, în funcţie de veniturile familiei;
- Ajutorul de urgenţă, pentru persoanele sau familiile aflate în situaţii
de necesitate din cauza calamităţilor naturale, incendiilor,
accidentelor ş.a.;
- Ajutorul pentru acoperirea unei părţi din cheltuielile de
înmormântare, pentru cei din familiile beneficiare de ajutor social;
- Ajutorul rambursabil pentru persoanele refugiate;
- Drepturi şi facilităţi acordate persoanelor cu handicap (acces
liber şi egal la orice instituţie de învăţământ obişnuit; şcolarizare la
domiciliu; alocaţie majorată cu 100% pentru copii; alocaţie de
întreţinere a copiilor cu handicap aflaţi în plasament familial sau
încredinţaţi majorată cu 50%; locuri de odihnă gratuite în tabere;
bilete gratuite la spectacole, muzee; obţinerea gratuită a protezelor,
cârjelor, cărucioarelor; gratuitatea transportului urban în comun;
gratuitatea transportului interurban pentru un număr de călătorii;
alocaţia lunară de hrană pentru copiii cu SIDA).

Serviciile sociale reprezintă ansamblul complex de măsuri şi acţiuni,

realizate pentru a răspunde nevoilor sociale ale persoanelor, familiilor,
grupurilor sau comunităţilor în vederea prevenirii şi depăşirii unor situaţii de
dificultate, vulnerabilitate sau dependenţă pentru creşterea calităţii vieţii şi
promovarea coeziunii sociale. Finanţarea serviciilor sociale se realizează, în
principal, din bugetele locale, bugetul de stat, contribuţiile beneficiarilor,
sponsorizări şi donaţii.
Serviciile sociale, alături de prestaţiile sociale, precum şi de alte
sisteme de securitate socială, intervin pentru soluţionarea unor probleme ce
pot genera excluziunea socială. Serviciile sociale sunt asigurate de către

12
autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de către persoane fizice
sau persoane juridice publice ori private. Furnizarea serviciilor sociale se
bazează pe principii, cum sunt : solidaritatea socială, centrarea pe familie şi
comunitate, abordarea globală, organizarea comunitară, parteneriatul,
complementaritatea şi lucrul în echipă.
În funcţie de specificul activităţii, serviciile sociale pot fi grupate în
două mari categorii:
- servicii cu caracter primar, care au drept scop prevenirea sau
limitarea unor situaţii de dificultate sau vulnerabilitate ce pot duce la
marginalizarea sau excluziunea socială ;
- servicii specializate, cu activităţi de menţinere, refacere sau
dezvoltare a capacităţilor individuale, pentru depăşirea unei situaţii de
nevoie socială.
Activitatea de asistenţă socială, în ţara noastră, se desfăşoară
îndeosebi prin următoarele tipuri de servicii şi instituţii, oferite de sistemul
public sau de instituţiile aparţinând organizaţiilor nonguvernamentale:

Instituţii şi servicii pentru minori

În cadrul acestora, putem menţiona:
- Centrele de primire a minorului, unităţi care oferă adăpost pe
termen scurt pentru copiii aflaţi în situaţii de urgenţă, realizează evaluarea
iniţială a situaţiei copilului şi demarează procedurile de protecţie socială
ulterioară;
- Centrele de plasament de tip familial, reprezentând unităţi
rezidenţiale de îngrijire în comunitate, pe termen scurt/mediu, a copiilor aflaţi
în dificultate, până la reintegrarea familială sau la identificarea unei familii
pentru plasament;
- Centre de pregătire şi sprijinire a integrării şi reintegrării copilului în
familie, destinate pregătirii reintegrării copilului în familia naturală sau a
promovării alternativelor de tip familial (adopţie, plasament);
- Servicii de consiliere pentru elevi, aflate în şcoli sau în centrele de
asistenţă psihopedagogică;
- Servicii de îngrijire acordate de asistenţii maternali profesionişti.

Servicii pentru familiile aflate în dificultate

- Centrele maternale, care adăpostesc temporar tinere mame
necăsătorite şi copiii acestora, în scopul prevenirii abandonului, prin
consiliere, asistenţă şi educaţie parentală;
- Centre ce consiliere şi sprijin pentru părinţi, pentru a preveni
abandonul şi instituţionalizarea copiilor;
- Servicii de consiliere a femeii gravide şi de planificare familială.
Funcţionează ca servicii mobile, mai ales pentru cei aflaţi în zone izolate sau
la sate, pentru a identifica mamele cu situaţii de risc şi a preveni naşterile
nedorite, abandonul copiilor.

13
 Servicii pentru persoanele cu dizabilităţi
- Centre şcolare specializate pentru copii cu diferite forme de
deficienţă (mintale, senzoriale, multiple, etc.);
- Servicii de terapie logopedică, în centre logopedice interşcolare
sau cabinetele logopedice şcolare, pentru cei cu dificultăţi de limbaj şi
comunicare;
- Centre de zi pentru îngrijirea, educarea şi recuperarea copiilor cu
nevoi speciale, cu diferite tipuri de deficienţe sau proveniţi din medii sociale
defavorizate, din familii aflate în situaţii de risc;
- Centre de plasament pentru copiii cu deficienţe severe, care oferă
îngrijire de tip rezidenţial pentru copiii abandonaţi sau pentru cei care nu au
acces la servicii de recuperare;
- Ateliere de lucru protejate pentru persoane cu dizabilităţi.

Instituţii şi servicii pentru persoane vârstnice

- Centre rezidenţiale pentru persoane în vârstă, pentru persoane care
prezintă risc social, de sănătate sau material;
- Servicii de îngrijire la domiciliu a persoanelor vârstnice, sau în regim
rezidenţial ( spitale pentru bolnavi cronic, adăposturi pentru pensionari ş.a.)

Servicii pentru persoanele cu dificultăţi economice şi de adaptare

- Cantina de ajutor social, de ale cărei servicii pot beneficia: copiii
până la 18 ani aflaţi în întreţinerea familiilor cu venituri mici, tinerii aflai în
situaţii de risc, persoane cu handicap, bolnavi cronici, persoanele care
beneficiază de ajutor social, pensionarii care nu se pot gospodări singuri;
- Servicii de asistenţă şi sprijin pentru tinerii de peste 18 ani care îşi
continuă studiile, constând în consiliere şi sprijin pentru cei care părăsesc
sistemul de protecţie a copilului şi au nevoie de ajutor în continuarea
studiilor, calificarea pentru o meserie sau găsirea unui loc de muncă;
- Servicii de orientare, supraveghere şi sprijinire a reintegrării sociale
a copilului delincvent;
- Centre de reeducare pentru copii delincvenţi, pentru cei privaţi de
libertate.

Instituţii şi servicii de asistenţă socială comunitară

- Centre de zi/centre sociale/centre de resocializare, servicii fără
cazare pe timpul nopţii, pentru persoane care se deplasează sau sunt
deplasaţi la sediul centrului (pensionari, persoane cu deficienţe fizice sau
psihice, persoane cu risc de excludere socială ş.a.);
- Servicii de consiliere telefonică sau de alt tip;
- Servicii sociale de tip adăpost pentru noapte;
- Centre de voluntariat, care se ocupă cu informarea, recrutarea,
pregătirea membrilor comunităţii pentru activităţi de voluntariat în domeniul
social;
- Centre de consiliere, informare, asistenţă psihologică şi socială
pentru prevenirea situaţiilor de risc social.

14
 3. Asistenţa socială în stările de deficienţă

Acordarea asistenţei persoanelor cu deficienţe, din perspectiva

specialităţilor şi profesiunilor diferite care sunt implicate în activităţi cu aceste
persoane, se raportează la înţelesul pe care îl dau stării de deficienţă. Astfel,
este privită ca:
- pierdere sau anormalitate anatomică, fizică sau psihică;
- condiţie clinică, termen ce vizează boala care a alterat sau a întrerupt
procesele fizice sau psihice;
- limitările funcţionale ale activităţilor zilnice;
- invaliditatea ca devianţă, accepţiune centrată pe devierea de la
normele fizice, de sănătate, de la normele comportamentului unui
grup, aşa cum sunt ele stabilite de societate;
- invaliditatea ca poziţie socială. (L.Manea, 2000)
Modalităţile de abordare şi interpretare a ceea ce înseamnă
deficienţă s-a realizat mai ales din perspectiva a două modele, cel
“individual” şi cel “social”. Aceste două modele sunt situate într-un raport de
opoziţie.
Modelul „individual” a fost, până de curând, adânc înrădăcinat în
mentalitatea generală şi în conştiinţa profesională a specialiştilor, fiind
preluat din medicină şi psihanaliză, domenii în care avea semnificaţia unui
simbol al expertizei, al înaltei specializări. Modelul „individual” consideră că
problemele cu care se confruntă persoanele invalide sunt consecinţe directe
ale deficienţelor lor. Din această perspectivă, sarcina majoră a specialiştilor
ar fi aceea de a încerca “ajustarea” individului la condiţiile unei anumite
deficienţe (incapacităţi), pe de o parte, sub aspectul fizic (prin programe de
reabilitare), iar pe de altă parte, sub cel psihic (prin programe care ajută
individul să facă faţă limitărilor respective).
Din perspectiva modelului „social”, societatea este cea care
invalidează persoanele ce prezintă diferite deficienţe fizice, prin impunerea
unor aşteptări nerealiste faţă de ele. Instituţiile şi serviciile sociale care au
legătură cu situaţia acestei categorii de persoane apar ca produsul
dezvoltării specifice a fiecărei ţări, cu rădăcini adânci în istorie.
Dacă deficienţele fizice, senzoriale şi psihice sunt caracteristice
întregii evoluţii a omenirii, în perspectiva istorică s-au înregistrat diferite
răspunsuri ale societăţii faţă de problemele persoanelor cu deficienţe:
caritate, paternalism, represiune, segregare, mutualism, panificare.
Abordarea problematicii persoanelor deficiente a cunoscut de-a lungul
istoriei variante diferite, uneori total opuse, de caritate faţă de persoanele cu
deficienţe sau de incriminare a lor.
Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au arătat grijă faţă de
semeni, încercând să trateze insecuritatea sau nevoia umană, să ajute pe
cei care se dovedeau incapabili să-şi satisfacă un minim al condiţiilor de trai.
Astfel, chiar şi în antichitate exista o varietate de moduri de alinare a
suferinţei, de ajutorare a celor aflaţi în nevoie, ca alocaţiile zilnice şi pensiile

15
pentru invalizi. Toate religiile, într-un fel sau altul, postulează datoria de
caritate faţă de cei defavorizaţi, doctrina creştină se referă la îndatorirea de
a da, de a oferi şi dreptul de a primi în cazul celor aflaţi în nevoie). Începând
cu secolul al VI-lea, mănăstirile au devenit agenţii de bază în alinarea
suferinţelor. Ulterior, spitalul a devenit o sursă importantă în ajutorarea celor
aflaţi în nevoie în timpul evului mediu; el nu furniza doar îngrijire medicală
celor bolnavi, ci şi pelerinilor, orfanilor, vârstnicilor, săracilor. Primele spitale
au apărut de-a lungul principalelor drumuri, ataşate mânăstirilor, ulterior ele
fiind înfiinţate şi în oraşe, în grija autorităţilor municipale.
Până în secolul trecut, deficienţa era considerată ca o fatalitate şi
suscita din partea comunităţii o atitudine de filantropie; recurgerea la
internarea în instituţii viza izolarea celui afectat, pentru a nu perturba
desfăşurarea vieţii sociale. Până la apariţia industrializării, persoanele cu
deficienţe îşi găseau modalităţi de integrare socială şi de realizare a unor
activităţi practice, în măsura posibilităţilor, în cadrul comunităţilor, mai cu
seamă în mediul rural. Odată cu mecanizarea şi cu specializarea activităţilor
lucrative, solicitările au devenit altele, aşa că aceştia nu şi-au mai găsit atât
de uşor locul printre cei activi din comunitate. S-a produs o mai pregnantă
diferenţiere, pe baza comparaţiei, un clivaj între ce era considerat „normal” şi
„anormal”. Treptat, ca urmare a iniţiativei private, au apărut primele servicii
pentru invalizi, sub forma operelor de binefacere, vizând uneori şi
stabilimentele şcolare.
Organizarea activităţilor de asistenţă socială pentru persoanele cu
deficienţe a cunoscut perspective diferite de abordare şi de raportare la
problematica acestora. Menţionăm că aceste orientări au apărut şi au fost
aplicate în practică succesiv, totuşi, în prezent nu s-a renunţat complet la
primele tipuri de abordări, ele coexistă într-un raport ce încearcă să
realizeze un echilibru propice îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale
persoanelor cu deficienţe.
Astfel, până în jurul anilor 60, la nivel mondial, s-a considerat că
instituţionalizarea ar fi cea mai potrivită variantă de îngrijire a persoanelor
deficiente. Ea consta în îngrijirea în instituţii de tip rezidenţial a persoanelor
cu deficienţe, unde beneficiază de hrană, medicamente, odihnă, educaţie
specializată, posibilitatea desfăşurării unor activităţi profesionale, sub
supravegherea unor specialişti. Au fost voci care au susţinut acest tip de
abordare, subliniind existenţa posibilităţilor de satisfacere de către un
personal calificat a necesităţilor de îngrijire a sănătăţii, de educaţie
specializată, într-un cadru care dispune de echipamente speciale şi în care
persoanele cu deficienţe nu ar avea cum să fie afectate de respingerea sau
marginalizarea celorlalte persoane. Alte voci incriminau îngrijirea într-un
mediu instituţionalizat, considerând că separarea de familie, de societate,
crearea unui mediu artificial de viaţă, obişnuirea cu statutul de asistat,
creează dependenţa persoanelor deficiente faţă de sistem şi nu permit
dezvoltarea încrederii în sine, a responsabilităţii, formarea unor deprinderi
de viaţă normale.

16
 Ca urmare a experienţelor obţinute prin acest tip de abordare, în
deceniul următor a apărut o altă orientare, dezinstituţionalizarea, în
încercarea de a repara neajunsurile instituţionalizării. Ea presupune
plasarea persoanelor cu deficienţe în instituţii de dimensiuni reduse, cu
personal mai numeros pentru fiecare asistat, pentru perioade mai reduse de
timp. Standardele de calitate se raportează în acest caz la atingerea unor
scopuri orientate spre calitatea vieţii fiecărei persoane cu deficienţe.
Serviciile oferite acestor persoane sunt servicii bazate pe comunitate şi sunt
descentralizate.
Pasul următor a fost apariţia noninstituţionalizării, care susţinea
evitarea instituţionalizării persoanelor deficiente şi plasarea acestora în
comunităţile în care trăiesc. Sigur că aceste lucruri presupuneau un alt mod
de implicare a comunităţilor în adaptarea mediului şi a serviciilor pentru
satisfacerea persoanelor deficiente.
Impunerea teoriei normalizării, începând din 1969, de către Bengt
Nirje, a însemnat o altă etapă în încercarea de integrarea în comunitate a
persoanelor cu deficienţe, cât mai aproape de normal, în scopul egalizării
şanselor pentru fiecare membru al comunităţii. „Normalizarea se referă la
condiţiile de mediu şi de viaţă, la încetarea separării şi segregării acestor
persoane cu nevoi speciale, la posibilitatea ca ele să-şi exercite toate
drepturile, inclusiv cele umane, civile şi politice şi să fie acceptaţi alături de
ceilalţi membri din comunitate în desfăşurarea vieţii sociale.” (F. E. Verza,
2002, p.287).
Etapa denumită de Bradley „perioada apartenenţei la comunitate”
este parcursă actual de statele Uniunii Europene şi presupune abordarea
persoanei cu deficienţe ca cetăţean egal în drepturi cu oricare altul, care
trăieşte într-o locuinţă gospodărită personal, este angajat sau are propria
afacere. Serviciile acordate acestor persoane sunt denumite de sprijin şi se
bazează pe individualizarea ajutorului acordat, pe autonomie personală,
autodeterminare, vizând schimbarea mediului şi a atitudinilor, fiecare nevoie
specială a persoanei deficiente se corelează cu o nevoie sau un evantai de
nevoi de sprijin (de suport). Standardele de calitate vizează calitatea vieţii,
aşa cum este ea concepută de persoana cu deficienţe. (Sima, P., 2003, p.
124).
Din punctul de vedere al educaţiei şcolare a persoanelor cu
deficienţe, au existat mai multe perspective de studiere, în funcţie de modul
de abordare a dizabilităţii. Se pot identifica, la nivel internaţional, mai multe
modele şi atitudini, influenţate de istorie, de tradiţii, de cultură, de tipurile de
politici etc, impunându-se atenţiei noastre patru: modelul medical, modelul
patologiei sociale, modelul ecologic şi modelul antropologic.
Caracterizând, pe scurt, cele patru modele, observăm că două dintre
ele sunt dominante, cel medical şi cel social. Astfel, modelul medical se
centrează pe prezenţa unei deficienţe biologice care necesită un program de
recuperare, cu scopul eliminării sau a ameliorării deficienţei. În ceea ce
priveşte şcolarizarea, se pune accentul pe pedagogia curativă, iar
segregarea este considerată necesară pentru a putea ajuta copilul supus

17
terapiei specifice să capete capacităţile care să îi permită, mai departe, să
se integreze în învăţământul obişnuit.
Modelul patologiei sociale, inspirat din teoriile sociologice, pune
dificultăţile copilului cu deficienţe pe seama factorilor de mediu deficitari sau
alteraţi, care îşi pun amprenta asupra evoluţiei copilului. În acest caz, s-ar
impune o perioadă de şcolarizare într-un mediu special, unde copilul să
beneficieze de tratament psihoterapeutic, socioterapeutic, cu scopul de a-l
ajuta să depăşească efectele tratamentului la care a fost supus anterior.
Modelul ecologic are în vedere adaptarea sistemului şcolar la
necesităţile copilului cu deficienţe, în lipsa acestora, evoluţia sa fiind afectată
negativ. Una dintre ideile susţinute de adepţii acestui tip de model de
abordare a şcolarizării copiilor cu deficienţe este aceea a intervenţiei
precoce, precum şi cea a educaţiei incluzive.
Modelul antropologic îşi propune găsirea şi încurajarea unei cât
mai bune interacţiuni între individ şi mediu, considerând că cea mai oportună
este cea apropiată de experienţa individului, analizând şi plecând de la
modalităţile de răspuns ale acestuia la dificultăţile specifice.

Persoanele cu deficienţe şi familiile acestuia beneficiază, în

comunitate, de toate tipurile de servicii care pot asigura o viaţă demnă, cât
mai apropiată de normalitate, pentru reducerea dezavantajelor cauzate de
deficienţe. Există activităţi şi servicii diverse, adresate acestei categorii de
persoane:
- servicii de evaluare complexă, medicală, psihologică şi socială;
- servicii de orientare şcolară şi profesională;
- servicii de consiliere, pregătire şi susţinere pentru integrarea
profesională;
- activităţi de terapie ocupaţională;
- activităţi de consiliere a părinţilor;
- servicii medicale, de recuperare, de kinetoterapie, de ergoterapie
ş.a.;
- activităţi de terapia tulburărilor de limbaj.
Noile orientări în protecţia şi asistenţa socială a persoanelor cu
deficienţe, desfăşurate cu sprijinul comunităţii şi în comunitate, au
următoarele trăsături fundamentale:
- Canalizarea activităţilor pentru includerea în muncă a persoanelor
cu deficienţe, în paralel cu asigurarea protecţiei sociale, prin asigurările
sociale. „Intervenţia timpurie, procesul de recuperare, educaţia şcolară în
cadrul sistemului naţional de învăţământ, sistemul de orientare şi pregătire
profesională şi toate facilităţile acordate angajatorului, finalizate prin
integrarea în muncă” îi asigură persoanei cu deficienţe o viaţă demnă,
asemenea oricărui angajat. (Sima, P., 2003, p. 102).
- Responsabilizarea beneficiarilor serviciilor şi a familiilor lor;
- Respectarea principiului „Resursa urmează copilul sau persoana cu
deficienţe”;

18
 - Prevenirea apariţiei stării de handicap şi a încălcării drepturilor
persoanelor deficiente.
Se pune accentul în prezent, în toate ţările, pe dezvoltarea serviciilor
comunitare pentru apărarea drepturilor şi pentru asigurarea unei vieţi
demne, la propriul domiciliu şi nu în instituţii, pentru persoanele cu
deficienţe. Sistemul de servicii, care implică comunitatea locală, este centrat
pe incluziunea în societate şi pe participarea beneficiarilor serviciilor,
contribuind la rămânerea în familie a acestor persoane şi, mai mult, evitând
izolarea la propriul domiciliu.
S-au cristalizat, în urma analizei activităţilor practice ale instituţiilor
din domeniu, mai multe trăsături definitorii ale serviciilor sociale comunitare:
- sunt incluse în programele generale de dezvoltare a comunităţii;
- sunt centrate pe persoană, luând în considerare nevoile sale personale,
trebuinţele speciale ale persoanei cu deficienţe şi ale familiei acesteia;
- previn încălcarea drepturilor omului, ale oricărei persoane din comunitatea
respectivă;
- asigură îngrijire primară;
- previn instituţionalizarea;
- asigură şi încurajează controlul mai accentuat al persoanelor cu deficienţe
asupra propriei vieţi;
- sprijină parteneriatul între persoana beneficiară, servicii, familie şi diferite
categorii de specialişti;
- susţin şi promovează drepturile speciale ale copiilor, adulţilor, persoanelor
cu deficienţe şi ale altor categorii vulnerabile;
- asigură evaluarea şi monitorizarea continuă a calităţii serviciilor;
- sunt orientate spre viitor, asigură nu numai îngrijire, ci şi programe pentru
dezvoltarea potenţialului bio-psihic, a competenţelor, a pregătirii şi orientării
profesionale. (P. Sima, coord., p.99).
O privire sintetică asupra activităţilor îndreptate în scopul protecţiei
sociale şi speciale a persoanelor cu deficienţe ne relevă faptul că acestea
sunt orientate în special pentru:
- prevenţia stărilor de deficienţă – depistare, diagnostic şi intervenţie
timpurie; Este importantă conştientizarea populaţiei faţă de factorii de risc
pentru mamă şi copil în timpul sarcinii, îndrumarea clienţilor serviciilor de
asistenţă socială către cabinete de planificare şi consiliere medicală, dar şi
depistarea familiilor în care copilul riscă să dobândească deficienţe din
cauza neglijării, a abuzului. Un alt aspect care se ia în seamă în activitatea
cu persoanele cu deficienţe este prevenirea neglijării acestora, de către
familie sau comunitate. Un alt obiectiv al serviciilor de asistenţă socială este
acela al prevenirii resemnării părinţilor prin consiliere, menţinerea motivaţiei
pentru a-şi putea susţine, la rândul lor, copiii afectaţi, sau prin utilizarea
serviciilor de socializare, recuperare, integrare şcolară şi comunitară. Şi nu
în ultimul rând, vorbind despre prevenţie, se urmăreşte evitarea
instituţionalizării persoanelor deficiente.
- readaptare – activităţi medicale, educative şi profesionale pentru
reintegrarea economică şi socială a persoanelor cu deficienţe;

19
 - egalizarea şanselor – prin diminuarea sau eliminarea obstacolelor
de ordin fizic sau de la nivelul mentalităţilor comunităţii.
Este esenţial pentru a creşte calitatea vieţii persoanelor cu deficienţe
şi pentru a încuraja participarea acestora activă la viaţa familială, dar şi la
nivelul propriei educaţii, al activităţilor lucrative sau de timp liber, sunt
necesare două aspecte principale, ce ţin de schimbarea mentalităţii şi a
atitudinii societăţii faţă de persoanele cu deficienţe, dar şi a acestora faţă de
propria stare, în paralel cu dezvoltarea de servicii specializate, adresate
acestei categorii de persoane, centrate pe necesităţile specifice şi pe
abordarea individualizată a problemelor. Aceste două aspecte vizează, pe
de o parte, faptul că persoanele cu deficienţe trebuie considerate ca şi
cetăţeni care au drepturi egale cu ceilalţi membri ai comunităţii şi care îşi pot
alege dintre alternativele oferite pentru a contribui la calitatea propriei vieţi.
Modificarea constă în trecerea accentului de la acţiunea de reabilitarea a
persoanei cu deficienţe, cu scopul de a corespunde standardelor societăţii,
către adaptarea societăţii pentru a răspunde tuturor necesităţilor tuturor
cetăţenilor, fără deosebire. Atitudinea şi acţiunile persoanelor profesioniste
din domeniul asistenţei de orice fel a persoanelor cu deficienţe trebuie să
pornească de la faptul că persoanele cu deficienţe sunt fiinţe umane care au
nevoie de suport individual, iar cunoaşterea aspectelor pozitive ale fiecăruia
în parte, a posibilităţilor de progres, a ceea ce este capabil să facă şi nu a
ceea ce nu poate realiza sunt indispensabile pentru o abordare corectă a
programelor terapeutice.
Crearea serviciilor specializate, adresate persoanelor cu deficienţe,
ca o alternativă la instituţionalizare a dus la apariţia unei palete largi de
oferte care să răspundă necesităţilor clienţilor cărora li se adresează. Aceste
servicii pot fi grupate în trei mari categorii: servicii la domiciliu, serviciile
oferite în centre de zi şi servicii rezidenţiale şi semirezidenţiale.

Serviciile la domiciliu sunt oferite de către comunitate, în sprijinul

persoanelor cu deficienţe, care, consiliate de către specialişti, pot alege din
paleta largă a ofertelor, pe cele de care au nevoie. Aceste servicii la
domiciliu se referă la:
- îngrijirea persoanelor dependente pe perioade de timp reduse
sau 24 din 24 de ore;
- realizarea cumpărăturilor pentru persoanele cu deficienţe, în
pregătirea mesei, asigurarea curăţeniei în locuinţă şi a igienei
personale;
- educaţia la domiciliu pentru copiii nedeplasabili;
- programe de recuperare, de masaj, de kinetoterapie;
- consilierea persoanei cu deficienţe şi a familiei sale în
problemele cu care se confruntă.

Centrele de zi oferă persoanelor cu deficienţe, aflate în familie,

servicii, pe timpul zilei, într-o gamă foarte largă. În aceste centre, persoanele
cu deficienţe pot beneficia de servicii specializate de la două până la 10 ore

20
pe zi, scopul unităţilor fiind, pe lângă realizarea funcţiilor specifice, suplinirea
lipsei de activitate din mediul familial şi prevenind instituţionalizarea
persoanelor deficiente. Printre tipurile de servicii oferite de centrele de zi,
enumerăm:
- transport zilnic spre centre şi spre casă;
- consilierea părinţilor;
- servicii de recuperare la domiciliu; gimnastică medicală;
- îngrijire medicală; terapie complexă;
- terapie cognitivă, dezvoltarea abilităţilor de comunicare;
- tratament neuropsihiatric;
- activităţi de grup, servit masa, tabere de vară;
- pregătire profesională ş.a.

Serviciile de tip rezidenţial şi semirezidenţial sunt oferite de mai

multe tipuri de instituţii. La noi în ţară, acestea sunt: Centre de recuperare şi
reabilitare neuropsihică, Centre de îngrijire şi asistenţă, Centre de
recuperare şi reabilitare a persoanelor cu handicap, Centre de integrare prin
terapie ocupaţională ş.a.
În încercarea de a găsi alternative la instituţionalizarea persoanelor
cu deficienţe, au fost puse în practică mai multe tipuri de locuinţe protejate,
în care pot trăi până la zece persoane care sunt asistate 24 din 24 de ore,
de către o persoană de sprijin, dar primesc şi consiliere şi sprijin în funcţie
de problemele specifice, beneficiind, în acelaşi timp, de toate serviciile
existente în comunitate.
Există şi servicii de tip semirezidenţial, care se adresează
persoanelor cu deficienţe şi familiilor acestora, care pentru perioade
determinate, în care trebuie să facă faţă unor probleme suplimentare, li se
oferă servicii de preluare a persoanei cu deficienţe severe şi/sau profunde,
se asigură cazare, masă, terapii recuperative, îngrijire şi consiliere pentru
familie şi persoana cu deficienţe, familia putând fi consiliată şi sprijinită
pentru rezolvarea problemelor care au dus-o în situaţia de criză.

Livius Manea (în: Pop Luana Miruna, coord., 2002) ridică două
probleme deosebit de importante cu privire la problematica persoanelor cu
deficienţe, legat de readaptare şi egalizarea şanselor. Una dintre acestea
este educaţia acestor persoane, pentru buna sa desfăşurare fiind necesară
formarea de personal şi cadre didactice cu competenţe speciale. Desfăşurat
în şcoli speciale sau în sistemul obişnuit, bazându-se pe principiul integrării,
procesul de învăţământ presupune adaptări ale mediului, „instalaţii speciale
indispensabile, mijloace speciale, metode de comunicare adecvate.”(p.685).
O altă problemă subliniată este cea a încadrării în activităţile productive a
persoanelor cu deficienţe. „Principiul integrării presupune ca toate serviciile
sociale destinate acestei categorii de persoane să fie integrate cadrului
general. În acest sens, o importanţă deosebită revine prevederilor referitoare
la readaptarea profesională şi la încadrarea în muncă a persoanelor
respective, pe baza egalităţii de şanse şi tratament” (op. cit., p. 686).

21
 Preocupările pentru promovarea şi susţinerea drepturilor persoanelor
cu deficienţe au dus, printre altele, la adoptarea unor declaraţii şi convenţii,
la nivel internaţional sau regional, cu putere de lege, în ţările care au semnat
aderarea la ele. Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost
adoptată de către Adunarea Generală a ONU, în anul 1948, şi conţine
standardele drepturilor omului acceptate de către toate statele membre. Ea
reprezintă baza normativă care a condus la formularea standardelor privind
persoanele cu dizabilităţi ce există astăzi. În art.25 (1) sunt prevăzute
specific drepturile socio-economice ale persoanelor cu dizabilităţi: dreptul la
un standard adecvat de trai, inclusiv hrană, îmbrăcăminte, îngrijire medicală
şi servicii de asistenţă socială, şi dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală,
dizabilitate, văduvie, bătrâneţe. Art. 7 garantează egalitatea în faţa legii şi
protejarea egală de către lege a tuturor oamenilor, fără nici o discriminare.
Declaraţia privind Drepturile Persoanelor cu Retard Mintal (1971)
proclamată de către Adunarea Generală a ONU afirma că: „Persoana cu
retard mintal are, până la gradul maximum de posibilitate, aceleaşi drepturi
ca şi alţi oameni.”
Recomandarea Consiliului Europei (818) privind Situaţia
Persoanei Bolnave Mintal (1977) prezintă o schiţă a recomandărilor privind
protejarea persoanelor bolnave mintal în faţa curţii şi legislaţia privind
detenţia persoanelor cu boli mintale.
Declaraţia privind Drepturile Persoanelor cu Deficienţe de Auz şi
de Vedere (1979). În articolul 1 se afirmă că „...fiecare persoană cu
deficienţă de auz şi de vedere are drepturile universale garantate tuturor
oamenilor în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului precum şi drepturile
prevăzute pentru toate persoanele cu dizabilităţi în Declaraţia Drepturilor
Persoanelor cu Dizabilităţi.”
Regulile Standard privind Egalizarea Şanselor pentru
Persoanele cu Dizabilităţi (1983) nu reprezintă un document obligatoriu
pentru statele membre. Totuşi, Regulile Standard au fost standardele
drepturilor omului cele mai cuprinzătoare privind strategia pentru dizabilitate
timp de peste un deceniu, până la adoptarea, în 2006, a Convenţiei privind
Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi.
Recomandarea Consiliului Europei (1185) privind Strategiile de
Reabilitare a Persoanelor cu Dizabilităţi (1992) încurajează statele
membre să asigure participarea activă în societate şi oportunităţi egale
pentru persoanele cu dizabilităţi.
Recomandările Consiliului Europei Nr. R(92)6, privind o
Strategie Coerentă pentru Reabilitarea Persoanelor cu Dizabilităţi
(1992) recunosc drepturile persoanelor cu dizabilităţi de a fi deosebite şi se
concentrează asupra dreptului la viaţă independentă şi la integrare deplină
în societate.
Convenţia ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi a
fost aprobată de către Adunarea Generală ONU, pe 13 decembrie 2006, şi
este primul document internaţional amplu, care apără drepturile persoanelor
cu dizabilităţi. În special, el prevede că persoanele cu dizabilităţi se bucură

22
de aceleaşi drepturi şi libertăţi fundamentale, ca şi alţi membri ai societăţii -
egalitate şi nediscriminare, transport, informaţie, egalitate în faţa legii,
învăţământ, sănătate, muncă, protecţie socială, participarea la viaţa politică,
socială, culturală. În articolul 3, sunt prevăzute principiile de bază ale
prezentei Convenţii:
(a) Respectarea demnităţii inalienabile, a autonomiei individuale, inclusiv
a libertăţii de a face propriile alegeri, şi a independenţei persoanelor;
(b) Nediscriminarea;
(c) Participarea şi integrarea deplină şi efectivă în societate;
(d) Respectul pentru diversitate şi acceptarea persoanelor cu dizabilităţi
ca parte a diversităţii umane şi a umanităţii;
(e) Egalitatea de şanse;
(f) Accesibilitatea;
(g) Egalitatea între bărbaţi şi femei;
(h) Respectul pentru capacităţile de evoluţie ale copiilor cu dizabilităţi şi
respectul pentru dreptul copiilor cu dizabilităţi de a-şi păstra propria
identitate.
Constituţia României, la articolul 50, utilizează termenul de protecţie
specială, pentru a sublinia importanţa sistemului de protecţie socială pentru
persoanele cu deficienţe, care au din cauza stării lor, nevoi speciale.
Protecţia specială se referă, conform H.G. 1215 din 31.10.2002, la
„totalitatea acţiunilor întreprinse de societate în vederea diminuării sau chiar
înlăturării consecinţelor pe care deficienţa cauzatoare de handicap
(considerată factor de risc social) o are asupra nivelului de trai al persoanei
cu handicap”. Acest tip de protecţie este realizat prin acordarea unor drepturi
persoanelor cu deficienţe şi familiilor lor. Aceste drepturi sunt diferenţiate în
funcţie de vârsta persoanei deficiente şi sunt reglementate prin Ordonanţa
de Urgenţă a Guvernului 102/1999, privind protecţia specială şi încadrarea
în muncă a persoanelor cu handicap (aprobată cu modificări şi completări
prin Legea 519, din 12 iulie 2002, şi Legea10, din 9 ianuarie 2003).
Menţionăm că vom folosi termenii de copil cu handicap, şi adult cu handicap,
aşa cum sunt utilizaţi în legislaţia la care facem referire.
Astfel, drepturile care se adresează copiilor cu handicap se referă
la:
- acces liber şi egal în orice instituţie de învăţământ obişnuit,
în raport cu restantul funcţional şi potenţialul recuperator, cu
respectarea prevederilor legislaţiei din domeniul învăţământului;
- pregătirea şcolară la domiciliu, pentru copiii cu handicap
nedeplasabili, pe durata învăţământului obligatoriu prevăzut
de lege;
- alocaţia de stat pentru copii cu handicap, acordată în
cuantumul prevăzut de lege, majorată cu 100%;
- alocaţia de întreţinere, pentru cei aflaţi în plasament sau
încredinţaţi, în cuantumul prevăzut de lege, majorat cu 50%;

23
 - locuri de odihnă gratuite în tabere pentru copiii preşcolari,
elevi şi studenţi cu handicap, o dată pe an, suportate din
bugetul statului;
- asistent personal pentru copilul cu handicap grav, care poate
fi unul dintre părinţi sau reprezentanţi legali ai copilului sau o
persoană angajată de autorităţile administraţie publice locale;
- bilete de intrare la spectacole, muzee, manifestări artistice
şi sportive;
- asistenţă medicală pentru copiii cu handicap, conform
legilor în vigoare;
- obţinerea gratuită a protezelor, cârjelor, cărucioarelor,
ghetelor ortopedice, din Fondul de asigurări sociale de stat
gestionat de casele de asigurări de sănătate de care aparţine şi
asigurarea cu prioritate, în condiţii avantajoase, a aparatelor
auditive şi a implanturilor;
- gratuitatea transportului urban, cu mijloace de transport în
comun de suprafaţă sau cu metroul, pentru copiii cu
handicap grav sau accentuat şi pentru asistenţii lor personali;
- gratuitatea transportului interurban, la alegere, cu tren de
persoane, clasa a II-a, cu autobuzele sau cu navele de
transport fluvial, în limita a 12 călătorii dus-întors pe an pentru
cei cu handicap grav şi asistenţii acestora şi 6 călătorii dus-
întors pe an pentru cei cu handicap accentuat şi însoţitorii lor;
- alocaţia lunară de hrană pentru copiii bolnavi de SIDA, pe
perioada cât copilul este îngrijit în familie.

Persoana care are în îngrijire, supraveghere sau întreţinere

un copil cu handicap beneficiază de:
- concediu plătit pentru îngrijirea copilului, până la împlinirea
vârstei de 3 ani;
- concedii medicale pentru îngrijirea copilului cu handicap grav
sau accentuat, care necesită tratamentul afecţiunilor
intercurente, până la împlinirea, de către copil, a vârstei de 18
ani;
- gratuitatea serviciilor hoteliere, dacă însoţesc în spital, în
România, copii cu handicap;
- scutirea de la plata taxelor deţinătorului de abonament
radio şi televizor, dacă copilul are handicap grav;
- prioritate la instalarea postului telefonic şi scutire de la
plata abonamentului telefonic cu 100 de impulsuri incluse,
şi 400 de impulsuri pentru nevăzători, dacă copilul are handicap
grav sau accentuat;
- prioritate pentru închirierea, construirea sau cumpărarea
locuinţelor de la fondul de stat, dacă copilul are handicap
grav sau accentuat;

24
 - stabilirea chiriei, în condiţiile legii, pe baza contractelor de
închiriere pentru suprafeţele locative cu destinaţie de
locuinţă deţinute de stat, la nivel minim, dacă copilul are
handicap grav sau accentuat.

Adulţii cu handicap beneficiază de următoarele categorii de

drepturi:
- indemnizaţie lunară în procent de 50% din salariul minim
brut pe ţară, pentru adulţii cu handicap grav şi accentuat,
dacă nu au alte venituri, cu excepţia pensiei de urmaş, pe
toată durata handicapului;
- pensie socială pentru nevăzători;
- nevăzătorul cu handicap grav primeşte, pentru plata
însoţitorului, o indemnizaţie echivalentă cu salariul net al
asistentului social debutant din unităţile bugetare;
- asistent personal pentru adultul cu handicap grav;
- scutire de la plata taxelor vamale pentru introducerea în
ţară, o dată la 8 ani a motocicletelor, motoretelor sau a
autoturismelor adaptate special, pentru folosinţă proprie;
- scutirea de la plata abonamentelor de radio şi televiziune
pentru adulţii cu handicap grav şi pentru familiile care au în
întreţinere persoane cu handicap;
- scutirea de la plata taxelor de instalare şi transfer a
postului telefonic, de costul abonamentului şi a unui număr de
impulsuri;
- gratuitatea transportului urban cu mijloace de transport în
comun, pentru adulţii cu handicap grav şi accentuat şi pentru
însoţitorii lor;
- gratuitatea a 12 călătorii interurbane dus-întors pentru
adulţii cu handicap grav şi pentru însoţitorii lor şi 6
călătorii dus-întors pentru cei cu handicap accentuat şi
însoţitorii lor;
- şcolarizarea la domiciliu, la cerere, a adulţilor cu handicap,
nedeplasabili;
- acordarea asistenţei medicale în conformitate cu prevederile
Legii asigurărilor sociale de sănătate;
- acordarea unei camere în plus, la cererea persoanei cu
handicap sau a familiei care are în îngrijire un copil cu handicap
grav, pentru locuit;
- stabilirea chiriei pentru locuinţe la nivelul minim prevăzut de
lege, , iar pentru nevăzători, redus cu 50%;
- medicamente gratuite, atât pentru tratament ambulatoriu, cât
şi pe timpul spitalizării;
- bilete la tratament gratuite;
- gratuitate pentru proteze, cârje, ghete ortopedice,
cărucioare, asigurarea cu prioritate şi în condiţii

25
 avantajoase a aparatelor auditive şi a implanturilor
cardiace;
- indemnizaţie lunară pentru nevăzătorii cu handicap grav
care realizează venituri salariale în baza unui contract de
muncă.

În Regulile Standard pentru Egalizarea Şanselor Persoanelor cu

Handicap, adoptate de Organizaţia Naţiunilor Unite, în decembrie 1993, sunt
menţionate, la Regula 7, principii de care statele ar trebui să ţină seama,
pentru a încuraja persoanele cu dizabilităţi în exercitarea drepturilor în
domeniul angajării în muncă, prin crearea de oportunităţi şi şanse egale
pentru toţi indivizii.
De asemenea, legislaţia română prevede şi aspecte legate de
încadrarea în muncă a persoanelor deficiente, fie în unităţi obişnuite, fie în
unităţi sau locuri de muncă protejate sau munca la domiciliu. Ordonanţa nr.
102/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea 519/2002 şi Legea
76/2002, prevăd dreptul la muncă al persoanelor cu dizabilităţi, dar şi măsuri
de stimulare a angajatorilor. Astfel, persoanelor cu deficienţe încadrate în
muncă trebuie să li se asigure toate adaptările şi înlesnirile necesare pentru
activitatea pe care o desfăşoară. În plus, persoanelor cu handicap grav,
accentuat sau mediu, încadrate în muncă, li se asigură următoarele drepturi
de protecţie socială:
- posibilitatea ocupării oricărei funcţii în cadrul unităţii, conform
cu pregătirea şi capacităţile sale;
- scutirea de impozit pe salariu;
- preaviz plătit, de cel puţin 30 de zile lucrătoare, în cazul
desfacerii contractului de muncă din iniţiativa angajatorului;
- perioadă de probă, plătită, de cel puţin 45 de zile lucrătoare;
- posibilitatea de a lucra mai puţin de 8 ore pe zi, în urma
recomandărilor medicale;
- condiţii speciale pentru pensionarea la cerere.
De asemenea, legea prevede că agenţii economici care au cel puţin
100 de angajaţi au obligaţia de a încadra cel puţin 4% persoane deficiente,
cu contract de muncă, în cazul nerespectării acestei prevederi, suportând
penalităţi.

Experienţa ne arată că sunt necesare revizuiri continue ale

reglementărilor în favoarea persoanelor cu dizabilităţi, pentru stimularea
îngrijirilor la domiciliu, în comunitate, pentru integrarea şcolară, profesională
şi socială a acestor categorii de persoane. Livius Manea, în Dicţionarul de
Politici sociale, (Luana Miruna Pop, 2002, p.689) sugerează, pentru
realizarea acestor obiective, „renunţarea treptată la metodele convenţionale,
cu accentul lor pe abordarea instituţională, în favoarea dezvoltării unei reţele
de servicii care să asigure cooperarea strânsă dintre specialişti şi
comunitate.”

26
 În urma unor studii realizate în ţara noastră, cu privire la evoluţia
serviciilor şi a protecţiei sociale a persoanelor cu dizabilităţi, se concluziona
că, deşi s-au făcut progrese faţă de anul 1989 şi s-au depus eforturi pentru a
ne alinia modelelor europene, totuşi, mai sunt necesare modificări majore,
ce ţin, în principal, de trecerea de la viziunea colectivă sau categorială la
abordarea problematicii în mod individual, flexibil, în funcţie de fiecare
persoană în parte, de modificare a medicalizării fenomenului de handicap şi
de abordare multifactorială, bio-psiho-socială, de aplicare a unei protecţii
active, şi nu pasive, ca până acum, prin adoptarea măsurilor de suport şi
încurajare a persoanelor cu deficienţe.

BIBLIOGRAFIE
BOCANCEA, C., NEAMŢU, G., 1999 – Elemente de asistenţă socială, Iaşi,
Editura Polirom.
GHERGUŢ, A., 2003, Managementul serviciilor de asistenţă
psihopedagogică şi socială, Iaşi, Editura Polirom.
GRUPUL DE STUDIU AL PROBLEMATICII HANDICAPULUI, 2001, –
Oameni asemenea – Persoanele cu handicap din România, Bucureşti,
Editura Compania.
HOWE, D., 2001 - Introducere în teoria asistenţei sociale, Bucureşti, Editura
MarLink.
MANEA, L., 2000 – Protecţia Socială a persoanelor cu handicap, Bucureşti,
Editura Şansa.
MIFTODE, V., 1995 - Teorie şi metodă în asistenţa socială, Iaşi, Editura
Axis.
NEAMŢU, G., (coord.) 2003 – Tratat de asistenţă socială, Iaşi, Editura
Polirom.
POP, LUANA MIRUNA (coord.), 2002 – Dicţionar de politici sociale,
Bucureşti, Editura Expert.
PONEA, SIMONA, 2009 - O lume diferită, o lume la fel. Integrarea socială a
persoanelor cu dizabilităţi locomotorii, Iaşi, Editura Lumen.
SIMA, P. (coord.), 2003 – Rolul asistentului social în sistemul de protecţie a
persoanelor cu handicap, Bucureşti, ANPH, Institutul Naţional pentru
prevenirea şi combaterea excluziunii sociale a persoanelor cu handicap
ŞTEFĂROI, P., 2009 – Teoria fericirii în asistenţa socială, Iaşi, Editura
Lumen.
VERZA, F. E., 2002 – Introducere în psihopedagogia specială şi asistenţa
socială, Bucureşti, Editura Fundaţiei Humanitas.
VRĂSMAŞ, T., MUŞU, I. (coord.), 1999 - Cartea Albă RENINCO.
Integrarea/ includerea copiilor cu dizabilităţi, Bucureşti, UNICEF.

27