Sunteți pe pagina 1din 9

Zidul Berlinului (în limba germană: Berliner Mauer), un simbol al războiuluii rece, a fost

construit iniţial pe 13 august 1961 şi a fost demolat în săptămânile de după 9 noiembrie 1989.
Parte a cortinei de fier, Zidul Berlinului a fost cea mai cunoscută parte frontierelor Republicii
Democrate Germane.

Concepută de administraţia liderului comunist al Germaniei Răsăritene, Walter Ulbricht, şi


aprobată de liderul sovietic Nikita Hruşciov, zidul a fost o barieră de separare între Berlinul
Occidental şi Republica Democrată Germană pentru aproape 28 de ani. A fost construit în
perioada postbelică, (perioadă în care Germania a fost divizată), în efortul de a stopa
consecinţelor scurgerii de forţă de muncă şi pierderilor economice asociate cu migraţia zilnică a
unui mare număr de profesionişti şi lucrători calificaţi între est şi vest. A dus în mod clar la
scăderea emigraţiei (evadaţi - "Republikflucht" în germană) de la 2,5 milioane în perioada 1949 –
1962 la numai 5.000 între 1962 şi 1989.

Crearea Zidului Berlinului a fost un dezastru propagandistic pentru Germania Răsăriteană şi


pentru blocul comunist ca un tot. Zidul a reprezentat un simbol al tiraniei comuniste insistent
afişat în lumea occidentală, în special după împuşcarea câtorva evadaţi intens mediatizată.
Liberalizarea politică de la sfârşitul deceniului al nouălea, asociată cu declinul Uniunii Sovietice,
a dus la relaxarea restricţiilor la trecerea frontierei est-germane, care au dus în cele din urmă la
demonstraţii de masă şi căderea guvernului comunist. Când a fost dat publicităţii pe 9 noiembrie
1989 un decret al oficialităţilor est-germane care permitea trecerea liberă a frontierei, mase uriaşe
de est-berlinezi s-au apropiat de zid şi, în cele din urmă au traversat prin toate punctele de
trecere, unindu-se cu mulţimea din Berlinul Occidental într-o atmosferă sărbătorească. Zidul a
fost în cele din urmă distrus de mulţimile euforizate într-o perioadă de câteva săptămâni, căderea
acestei bariere fiind primul pas către reunificarea Germaniei, care a fost încheiată în mod oficial
pe 3 octombrie 1990.

Fundalul istoric

După sfârşitul celui de-al doilea război mondial în Europa, Germania a fost divizată
în patru zone de ocupaţie. Vechea capitală a Germaniei, Berlinul, ca sediu al
Comisiei Aliate de Control, a fost împărţită în patru zone de ocupaţie
corespunzătoare. Deşi, la început, intenţiile puterilor învingătoare erau de a
guverna împreună Germania în graniţele stabilite în anul 1947, izbucnirea războiului
rece a făcut ca zonele de ocupaţie franceză, britanică şi americană să fie unite în
Republica Federală Germania în 1949, (în mod similar şi zonele de ocupaţie ale
Berlinului ale Aliaţilor occidentali), prin excluderea zonei sovietice, unde avea să fie
proclamată în acelaşi an Republica Democrată Germania cu capitala în Berlinul
Răsăritean.

Dezvoltarea separată a statelor germane

Începând din 1948, Germania Occidentală s-a dezvoltat ca o ţară capitalistă vestică cu o
economie socială de piaţă ("Soziale Marktwirtschaft") şi cu o viaţă politică democratică –
parlamentară. Creşterea economică neîntreruptă de 30 de ani începută în deceniul al şaselea a dus
la "miracolul economic".
În interitoriul graniţelor sale, Gemania Răsăriteană a fost guvernată de un guvern autoritar
modelat după cel sovietic, care a aplicat în economie sistemul economiei planificată centralizat.
În vreme ce Germania Răsăriteană a devenit cea mai bogată şi dezvoltată ţară din blocul
răsăritean, mulţi dintre cetăţenii ei priveau la prosperitatea economică şi libertatea politică din
vest. Fuga numeroşilor cetăţeni est-germani către ţări necomuniste via Berlinul Occidental a dus
la edificarea în 1961 a sistemului frontierelor RDG, din care Zidul era parte integrantă.

Emigraţia masivă

Din 1949 până în 1961, un mare număr de persoane având toate calificările, de la personal cu
studii superioare la muncitori calificaţi, ("Grenzgänger"), migrau dinspre estul spre vestul
Berlinului, în principal datorită reconstrucţiei din vest susţinută de fondurile Planului Marshall.
(Într-o singură zi, întreaga catedră de matematică a Universităţii din Leipzig a părăsit RDG-ul).
În plus, numeroşi vest-berlinezi traversau graniţa în răsărit pentru a-şi face cumpărăturile în
magazinele cu preţuri subvenţionate de stat, unde preţurile erau mult mai mici decât în vest.
Această secătuire a resurselor umane şi economice ameninţa Germania Răsăriteană cu colapsul
economic. Aceast fapt avea repercursiuni în întreg blocul răsăritean şi în special în Uniunea
Sovietică, care subvenţiona economia est-germană şi care, la rândul ei, trebuia să asigure plata
despăgubirilor de război către URSS şi Polonia.

Propunerile pentru edificarea unei bariere

Impulsul pentru crearea Zidului Berlinului a venit de la liderul est-german Walter Ulbricht, iar
iniţiativa a fost aprobată de conducătorul URSS-ului Nikita Hruşciov cu anumite rezerve.
Propunerile lui Ulbricht pentru o a doua blocadă aeriană a Berlinului de Vest au fost respinse de
sovietici, în timp ce Zidul trebuia construit numai din sârmă ghimpată. Dacă occidentalii ar fi
încercat să forţeze bariera, est-germanii ar fi trebuit să dea înapoi fără a deschide focul sub nici
un motiv. Începerea construcţiei în 1961

Construirea a 45 de kilometri de bariere în jurul celor trei sectoare occidentale a început


duminică 13 august 1961 în Berlinul Răsăritean. În acea dimineaţă, zona de frontieră a fost
securizată de trupele de grăniceri est-germani. Bariera a fost construită de soldaţii şi muncitorii
est-germani, fără implicarea directă a sovieticilor. Zidul a fost construit numai pe teritoriul est-
german, constructorii asigurându-se că nu ating în nici un punct teritoriul vest-berlinez. Străzile
care se întindeau de-a lungul traseului barierei au fost baricadate pentru a împiedica trecerea a
oricărui vehicul şi a fost ridicat un gard de sârmă ghimpată, care, mai târziu, a fost transformat
într-un zid în toată regula. Bariera a divizat la modul fizic oraşul şi a încercuit practic Berlinul
Occidental. În timpul construcţiei, soldaţii Armatei Naţionale Populare (NVA) şi ai Grupurilor
de luptă ale clasei muncitoare (KdA) au păzit zona, având ordine clare pentru împuşcarea
oricărui individ care ar fi încercat să fugă în vest. Mai târziu, zona Zidului a fost întărită cu
ziduri, câmpuri minate şi alte instalaţii de siguranţă.
Efectele imediate

Numeroase familii au fost despărţite. Mulţi est-germani au fost opriţi să-şi mai defăşoarea
activitatea în Berlinul Occidental, pierzându-şi o valoroasă sursă de venit. Berlinul Occidental a
devenit o enclavă aproape total izolată într-un teritoriu ostil. Vest-berlinezii au demonstrat în
frunte cu primarul lor, Willy Brandt, împotriva zidului, criticând cu vigoare Statele Unite pentru
lipsa de reacţie.

John F. Kennedy a acceptat într-un discurs din 25 iulie 1963[1] că Statele Unite nu pot decât
spera să poată apăra vest-berlinezii şi pe germanii occidentali. Încercarea de a se opune est-
germanilor ar fi dus la un eşec stânjenitor. Astfel, administraţia americană a protestat slab,
formal, prin canalele obişnuite, dar fără vigoare, deşi Zidul era o violare a înţelegerilor postbelice
care permiteau Aliaţilor occidentali să supervize administrarea întregului Berlin. La câteva luni
după construirea barierei de sârmă ghimpată, guvernul USA a informat autorităţile sovietice că
va accepta Zidul ca pe un "fapt al vieţii internaţionale" pe care nu va încerca să-l schimbe cu
forţa.

Guvernul est-german a pretins că Zidul ar fi fost o "barieră de protecţie antifascistă"


("antifaschistischer Schutzwall"), ridicată cu intenţia de a descuraja agresiunea occidentală.
Această poziţie a fost privită cu scepticism chiar şi în Germania Răsăriteană, în timp ce în
Germania Occidentală era privită ca măsură de stopare a exodului, ceea ce era mai aproape
realitate. Zidul a provocat numeroase suferinţe familiilor divizate între est şi vest.

Efecte secundare

Era clar că moralul vest-german trebuia ridicat, de vreme ce viabilitatea Berlinului Occidental
era grav ameninţată. Dacă Berlinul ar fi căzut după toate eforturile podului aerian, cum s-ar fi
putut încrede vreunul dintre Aliaţi în Statele Unite? Pe de altă parte, în faţa unei ameninţări
sovietice serioase, o enclavă ca Berlinul Occidental nu putea fi apărat decât cu armele nucleare.
De aceea, americanii trebuia să facă o demonstraţie de forţă care să arate sovieticilor că nu pot
împinge lucrurile mai departe.

În consecinţă, generalul Lucius D. Clay, care se bucura de un mare respect în rândurile


berlinezilor după ce a condus cu succes eforturile americanilor din timpul podului aerian 1948-
1949, şi care era cunoscut că are o atitudine foarte fermă faţă de sovietici, a fost trimis la Berlin
ca fiind consilier al preşedintelui american, având gradul diplomatic de ambasador. Generalul şi
vicepreşedintele Lyndon B. Johnson au aterizat pe Aeroportul Internaţional Tempelhof în după-
amiaza zilei de sâmbătă 19 August.

Ei au ajuns într-un oraş apărat de ceea ce avea să fie cunoscute ca "Brigada Berlin", format din
grupurile de luptă al II-lea şi al III-lea şi o companie de blindate. Fiecare grup de luptă era
încadrat cu 1362 de soldaţi şi ofiţeri. Pe 16 august, Kenedy a dat ordinul întăririi Brigăzii Berlin.
În dimineaţa zilei de 19 august a fost adus şi grupul de luptă nr. 1.
În dimineaţa zilei de duminică, 491 de vehicule care transportau 1.500 de oameni în cinci
coloane de marş au părăsit punctul de control Helmstedt-Marienborn la 06:34. La Marienborn, la
punctul sovietic de control de lângă Helmstedt, personalul american a fost numărat de militarii
aflaţi de gardă. Coloana avea 160 km lungime şi a acoperit distanţa de 177 km dintre Marienborn
şi Berlin în formaţie completă de luptă, în timp ce poliţiştii est-germani de la circulaţie urmăreau
coloana din spatele pomilor de-a lungul autostrăzii. Capul convoiului a ajuns la Berlin la prânz,
fiind întâmpinaţi de Clay şi Johnson, mai înainte de a defila pe străzile Berlinului prin faţa unei
mulţimi entuziasmate. La ora 4:00 dimineaţă a zilei de luni 21 august, Lyndon Johnson a lăsat
Berlinul Occidental, vizibil intărit, în mâinile generalului Frederick O. Hartel şi a brigăzii sale
care număra acum 4224 de ofiţeri şi trupă. La fiecare trei luni în următorii trei ani şi jumate, un
batalion american nou era trimis în Berlinul Occidental pe autostradă pentru a face o
demonstraţie a voinţei aliate de a-şi folosi drepturile fara contenire.

Crearea Zidului a avut implicaţii profunde pentru ambele Germanii. Prin stopare
exodului(migratie in masa) căte occident, guvernul est-german a fost capabil să recâştige
controlul asupra ţării. Totuşi, Zidul a fost un dezastru propagandistic pentru Germania
Răsăriteană şi pentru restul statelor comuniste ca un tot. Zidul a devenit un simbol de referinţa al
propagandei anticomuniste occidentale, în special după împuşcarea unor indivizi care încercaseră
să traverseze bariera. (Aceste acte de împuşcare a fugarilor au fost considerate crime după
unificarea Germaniei). În 1987, Ronald Reagan a ţinut un faimos discurs la Poarta Brandenburg
în timpul căruia la provocat pe Mihail Gorbaciov să "dărâme acest Zid". În Germania
Occidentală, exasperată de faptul că Aliaţii occidentali nu au făcut nimic să prevină ridicarea
Zidului, a fost iniţiată politica Ostpolitik de reapropiere de est, într-un efort de stabilizare şi
normalizare a relaţiilor dintre cele două Germanii.

Traseul şi modificările ulterioare


Poziţia şi traseul Zidului Berlinului şi punctele de control (1989)

Zidul avea peste 155 km lungime. În iunie 1962, a început lucrările la un al doilea gard paralel la
o distanţă de până la 90 m înspre interior, casele cuprinse în această fâşie fiind demolate, iar
locatarii mutaţi la alte adrese. A fost creat un teritoriu al nimănui între cele două bariere,
cunoscut în scurtă vreme ca "fâşia morţii". Fâşia era pavată cu nisip greblat cu grijă, ceea ce
făcea foarte uşor de sesizat urmele paşilor unor eventuali evadaţi. Zona nu oferea nicio
posibilitate de camuflare, era minată şi împânzită cu capcane din sârmă şi, cel mai important,
oferea un câmp de tragere vast pentru gărzile care păzeau Zidul.

De-a lungul timpului, Zidul a trecut prin patru faze de construcţie:

1. Gardul din sârmă ghimpată de bază (1961)


2. Gardul din sârmă ghimpată îmbunătăţit (1962-1965)
3. Zidul din beton (1965-1975)
4. Grenzmauer 75 (Zidul de graniţă 75) (1975-1989)
"Zidul celor patru generaţii", numit în mod oficial "Stützwandelement UL 12.11"(Elementul
zidului de siguranţă UL 12.11), a fost ultima şi cea mai sofisticată versiune a Zidului. Început în
1975 şi finalizat prin 1980,[2] a fost construit din 45.000 de secţiuni din beton armat, fiecare
având 3,6x1,2 m, totul la un cost de 16.155.000 mărci est-germane[3] Pe creasta Zidului era
montată o ţeavă lustruită, ceea ce ar fi trebuit să facă şi mai grea escaladarea sa. Zidul era întărit
cu garduri din plasă, senzori de mişcare, şanţuri împotriva vehiculelor, garduri din sârmă
ghimpată, 116 turnuri de pază şi 20 de bunkere[4]. Acesta este Zidul cel mai des văzut în poze,
iar bucăţile din Zid care se mai află în Berlin sau altundeva în lume sunt bucăţi ale celei de-a
patra generaţii a acestei construcţii.

Utilizarea şi traversarea oficială

Au existat opt puncte de trecere oficiale a Zidului, care permitea vizitele germanilor din vest,
occidentalilor şi personalului aliat în Berlinul Răsăritean, precum şi vizitele germanilor
democraţi în Berlinul Apusean, (după obţinerea unui permis corespunzător). Aceste puncte de
trecere erau destinate în mod separat diferitelor categorii de persoane care le putea traversa: est-
germani, vest-germani şi alte ţări. Cel mai faimos a fost Friedrichstraße (Checkpoint Charlie),
care era destinat numai personalului aliat şi cetăţenilor negeermani.

Au mai existat şi alte puncte de trecere între Berlinul Occidental şi Germania Răsăriteană.
Acestea puteau fi folosite la tranzitul între Germania Occidentală şi Berlinul de Vest, pentru
tranzitul către vecinii RDG-ului, (Polonia, Cehoslovacia şi Danemarca), pentru intrarea
cetăţenilor est-germani în Berlinul Occidental (numai cu aprobare) şi pentru vizitarea Germaniei
Răsăritene de către cetăţenii vest-berlinezi. După înţelegerile din 1972, au fost deschise noi
puncte de trecere pentru transportul gunoiului vest-berlinez în gropile de gunoi RDG-iste, ca şi
unele puncte de trecere pentru accesul la exclavele vest-berlineze. (Vezi şi: Steinstücken).

În cea mai mare parte istoriei Zidului, personalul militar, oficialii şi diplomaţii aliaţi au putut
intra în Berlinul Răsăritean fără control al paşapoartelor. De asemenea, patrulele sovietice puteau
pătrunde fără restricţii în Berlinul Apusean. Aceasteau au fost una dintre cerinţele înţelegerilor
postbelice ale celor patru puteri învingătoare. La început, vest-berlinezii erau supuşi unor
restricţii seveere, toate punctele de trecere fiind închise pentru aceştia între 26 august 1961 şi 17
decembrie 1963. în septembrie 1972, formalităţile de călătorie ale vest-berlinezilor au fost mult
simplificate, ca urmare a înţelegerii dintre cele patru puteri. Vest-berlinezilor le era permis să
folosească numai 12 puncte de control.

Patru autostrăzi legau RFG-ul de Berlinul Occidental, cea mai cunoscută fiind Berlin-Helmstedt
autobahn, care intra în RDG la Helmstedt (Checkpoint Alpha) si ajungea la Berlin la Dreilinden
(Checkpoint Bravo), în partea de sud-vest a oraşului. În Berlinul de Vest se mai putea ajunge cu
trenul (patru linii) şi pe apă, folosind reţeaua de canale şi râuri.

Străinii traversau frecvent în mod legal Zidul, valuta lor forte fiind bine primită în RDG. Turiştii
străini erau atent controlaţi la venire şi la plecare. De obicei, maşinile erau controlate cu ajutorul
unor oglinzi mobile pentru a împiedica evadarea unor est-germani agăţaţi de şasiele
automobilelor.
Unul dintre locurile pe unde vest-berlinezii puteau traversa Zidul era staţia de metrou
Friedrichstraße. Când a fost ridicat Zidul, complexa reţea berlineză de transport public, (S-Bahn
şi U-Bahn) a fost întreruptă.[5] unele dintre linii au fost tăiate în două, iar multe staţii au fost
închise. Trei linii vest-berlineze treceau prin sectorul răsăritean, traversând staţii fantomă
(Geisterbahnhöfe), fără să oprească.

Toate liniile de metrou convergeau spre Friedrichstrasse, care a devenit un punct de maximă
importanţă pentru tranzitul între cele două jumătăţi ale oraşului pentru cei care aveau
permisiunea să traverseze frontiera.

Tentativele de evadare

În timpul existenţei Zidului, au fost aproximativ 5.000 de tentative de evadare din Berlinul
Rasăritean, încununate de succes. Diferitele rapoarte apreciază că numărul celor morţi în timpul
tentativelor de trecere a Zidului ar fi între 192 şi 239 de persoane.[6][7]. Mulţi alţii au fost răniţi
când încercau evadeze.

Primele tentative reuşite de evadare au fost acelea ale persoanelor care au sărit peste gardul de
sârmă ghimpată, sau care au sârit de la ferestrele apartamentelor de-a lungul liniei de demarcaţie,
dar astfel de încercări au fost zădarnicite de modernizarea Zidului. Tentativele încununate de
succes de mai târziu au inclus evadarea prin tunele săpate pe sub zid, traversarea acestuia agăţaţi
de cablurile aeriene, zborul cu avioane altrauşoare. A fost de asemenea un caz al unei persoane
care a reuşit să se strecoare cu o maşină sport joasă pe sub bariera de la Checkpoint Charlie.

O tentativă încununată de succes de evadare pe calea aerului a fost cea a lui Thomas Kruger, care
a folosit un avion uşor Zlin Z-42M al Gesellschaft für Sport und Technik, (o organizaţie de
pregătire militară a tineretului est-german), şi a aterizat pe aeroportul militar britanic Gatow.
Acest avion, cu numărul de inmatriculare DDR-WOH, a fost demontat şi returnat est-germanilor
de autorităţile militare britanice având pictate pe fuselaj lozinci ironice precum "Wish you were
here (Am fi dorit să fiţi şi voi aici)" şi "Come back soon (Vino repede înapoi)". Avionul DDR-
WOH, cu un alt număr de înregistrare, mai zboară şi azi în Germania.

Cea mai cunoscută tentativă eşuată de evadare a fost cea a lui Peter Fechter, care a fost împuşcat
şi lăsat să sângereze până la moarte în faţa martorilor occidentali (inclusiv din presă), pe 17
august 1962. Ultima persoană împuşcată în timp ce încerca să traverseze graniţa a fost Chris
Gueffroy, pe 6 februarie 1989.

Căderea Zidului în 1989

Pe 23 august 1989, Ungaria comunistă a ridicat restricţiile de frontieră la graniţa cu Austria. În


septembrie, mai mult de 13.000 de turişti est-germani din Ungaria trecuseră în Austria. În
toamna anului 1989, în Germania Răsăriteană au avut loc demonstraţii de masă
antiguvernamentale. Liderul est-german Erich Honecker a demisionat pe 18 octombrie 1989 şi a
fost înlocuit de Egon Krenz câteva zile mai târziu. Honecker prorocise în ianuarie acelaşi an că
Zidul avea să mai stea în, picioare "încă 100 de ani" dacă niciuna dintre condiţiile care au generat
construcţia lui nu avea să se schimbe. A greşit cu aproape 99 de ani.
Noul guvern a hotărât să permită est-berlinezilor să primească vize pentru a vizita Germania
Occidentală. Günter Schabowski, ministrul german al propagandei, a avut sarcina să anunţe
această hotărâre. El era în vacanţa cu ceva timp mai înainte şi nu a fost nici un moment foarte
familiarizat cu noile prevederi. La scurtă vreme după conferinţa de presă din 9 noiembrie 1989,
ministrului i-a fost înmânată o notă care se spunea că le este permisă trecerea graniţei est-
berlinezilor, dacă au viza legală, dar nu i-au fost date instrucţiuni mai detaliate. În mod normal,
ar fi trebuit să treacă câteva zile până când să fie conceput un nou regulament care să fie, de
asemenea, transmis trupelor de grăniceri. Schabowski nu a fost însă informat asupra acestor
amănunte şi, după citirea sus-numitei note la conferinţa de presă, atunci când a fost întrebat când
va intra în vigoare noile prevederi, el a răspuns: "După câte ştiu eu, intră în vigoare imediat,
chiar acum".

Zeci de mii de est-berlinezi au auzit în direct declaraţia lui Schabowski la televiziunea est-
germană şi au luat cu asalt toate punctele de control, pretinzând să intre neopriţi în Berlinul
Occidental. Grănicerii, depăşiţi numeric şi nedumeriţi, au dat numeroase telefoane superiorilor
lor, dar, în scută vreme, a devenit clar că nu exista nicio posibilitate de stăvilire a mulţimilor de
est-berlinezi fără folosirea armelor de foc. Cum nimeni nu dorea să-şi asume o asemenea
responsabilitate, grănicerii au deschis barierele punctelor de trecere, lăsând mulţimea să treacă
după un control sumar sau chiar fără de nicio formalitate. Mulţimile de est-berlinezi aflaţi în
extaz au fost întâmpinate într-o atmosferă euforică de vecinii lor din vest, barurile din preajma
graniţei făcând cinste noilor veniţi. Ziua de 9 noiembrie este astfel sărbătorită ca zi a Căderii
Zidului. În zilele următoare, berlinezii au venit la Zid cu baroase pentru a smulge suveniruri,
reuşind să dărâme porţiuni întregi ale barierei în acest timp. Aceşti oameni au câştigat porecla de
"Mauerspechte" (ciocănitori de zid).

Regimul est-german a anunţat deschiderea a 10 noi puncte de trecere în următoarele săptămâni,


inclusiv în anumite puncte simbolice (Potsdamer Platz, Glienicker Brücke, Bernauer Straße).
Mulţimi de ambele părţi ale frontierei au aşteptat la aceste puncte cu orele, ovaţionând
buldozerele care redeschideau vechile străzi blocate. Fotografii făcute în aceste momente sunt în
mod greşit etichetate "demontarea Zidului", deşi era vorba numai de construirea unor noi puncte
de trecere, inclusiv pe a celui mai faimos punct de trecere, Poarta Brandenburg, pe 22 decembrie
1989.

Vest-germanii şi est-berlinezii aveau permisiunea să călătorească liber începând din 23


decembrie 1989. Până în acel moment au existat anumite restricţii: necesitatea obţinerii unei vize
cu câteva zile mai înainte de efectuarea vizitei şi schimbarea în moneda est-germană a 25 de
mărci vest-germane pentru fiecare zi de şedere în RDG. De aceea, est-germanii au călătorit "mai
liber" decât cei vestici între 9 noiembrie şi 23 decembrie.

Din punct de vedere tehnic, Zidul a mai fost păzit încă ceva vreme după 9 noiembrie. În primele
săptrămâni, soldaţii est-germani au încercat să repare porţiunile distruse de "Mauerspechte".
Până la urmă, aceste tentative au fost abandonate, grănicerii tolerând demolările şi trecerile
"neautorizate" prin găurile făcute. Pe 13 iunie 1990, armata est-germană a început demolarea
oficială a Zidului cu porţiunea din Bernauer Straße. Pe 1 iulie, ziua în care Germania Răsăriteană
a adoptat moneda vest-germană, toate punctele de control şi-au încetat existenţa, iar frontiera
intergermană a devenit doar o amintire.
Demontarea rămăşiţelor zidului a continuat să fie efectuată de subunităţi militare ale reunitei
Bundeswehr şi a durat până în noiembrie 1991. Au rămas în picioare numai câteva secţiuni
scurte ale zidului şi câteva turnuri de pază pentru aducere-aminte.

Căderea Zidului Berlinului a fost primul pas către reunificarea germaniei, care s-a încheiat în
mod oficial pe 3 octombrie 1990.

Sărbătorirea căderii Zidului

- "Până în cele din urmă, toate zidurile se prăbuşesc"

Pe 25 decembrie 1989 Leonard Bernstein a dat un concert sărbătorind sfârşitul Zidului, dirijând
printre altele Simfonia a IX-a a lui Ludwig van Beethoven (Oda bucuriei), având schimbat
cuvântul cântat de cor "bucurie" (Freude) în "libertate" (Freiheit). Roger Waters a cântat
albumul formaţiei Pink Floyd The Wall în Potsdamer Platz pe 21 iulie 1990, având ca oaspeţi pe
Scorpions, Bryan Adams şi Van Morrison. David Hasselhoff a interpretat cântecul său "Looking
for Freedom", care era foarte popular în acel moment, stând pe creasta Zidului.

Unii germani au considerat că ziua de 9 noiembrie este potrivită pentru a fi decretată sărbătoare
naţională în Germania, pentru faptul că a marcat atât apogeul revoluţiei paşnice est-germane cât
şi proclamarea primei republici germane, Republica de la Weimar, în 1918. Totuşi, 9 noiembrie
este ziua pogromului mârşav Kristallnacht din 1938 şi, de aceea, a fost aleasă ziua de 3
octombrie. În parte, această decizie a fost luată deoarece guvernul est-german dorea să încheie
reunificarea mai înainte de 41-a aniversare a înfiinţării Republicii Democrate Germane – 7
octombrie 1990.

Urmări şi implicaţii

Aproape toate rămăşiţele Zidului au fost tăiate şi îndepărtate. Fotografie din 1990

Un memorial din peste 1.000 de cruci şi un fragment de zid în amintirea celor care
au încercat să fugă în vest peste Zid.

Căderea Zidului a schimbat în mod decisiv traficul în oraş şi circulaţia M-Bahn.

Moştenire

A mai rămas foarte puţin din fostul Zid al Berlinului, care a fost distrus aproape peste tot, cu
excepţia a trei locaţii: o secţiune de 80 m lângă Potsdamer Platz, o secţiune mai lungă de-a
lungul râului Spree, lângă Oberbaumbrücke, poreclită şi Galeria din cartierul de est şi o a treia
bucată la nord de Bernauer Straße, transformată în monument
. Chiar şi bucăţile lăsate în picioare nu mai seamănă cu vechiul Zid; sunt foarte deteriorate, (de
foarte mulţii amatori de suveniruri), iar pe partea răsăriteană sunt numeroase graffiti, ceea ce în
mod evident, nu ar fi fost cu putinţă atâta vreme cât exista paza înarmată a grănicerilor est-
germani. Până în momentul reunificării, existau graffiti numai pe partea apuseană a Zidului.
Bucăţi din Zid, cu sau fără certificat de autenticitate, sunt vândute amatorilor de suveniruri prin
diferite sisteme on line sau prin poştă. Au fost amatori din SUA şi China care au dorit bucăţi ale
Zidului.

Muzeul

Cincisprezece ani după prăbuşirea Zidului, un muzeu privat a reconstruit 200 m de fosta barieră,
în apropiere de Checkpoint Charlie, deşi pe o altă locaţie decât cea originală. Acelaşi muzeu a
ridicat un monument format din peste 1.000 de cruci în memoria tuturor celor care au murit
încercând să fugă din RDG. Memorialul a fost ridicat în octombrie 2004 şi a fost demolat în iulie
2005.[8]

Războiul Rece (1947-1991)

Helmstedt este un oraş din landul Saxonia Inferioară, Germania.