Sunteți pe pagina 1din 5

CHITARA

Chitara ori ghitara (pl. chitare, ghitare) este un instrument muzical cu


coarde ciupite. Ea are un gât lung, delimitat cu ajutorul tastelor (en. frets), şi o cutie
de rezonanţă ale cărei ambe feţe sunt plane. În lateral, se formează „umerii”
caracteristici, rotunzi, care dau corpului forma cifrei 8. Acordajul standard în cvarte
perfecte (cu o singură excepţie) aduce cu cel al instrumentelor din familia violei
(viola da gamba, violone ş.a.).

Chitara joacă un rol important în numeroase genuri muzicale aparţinând


folclorului, dar îndeosebi muzicii de consum. Între aceste genuri, se numără muzica
blues, country, folk, flamenco, jazz, rock şi pop. Practica contemporană include
chitara cu şase corzi (acustică, mult mai rar electrică) în muzica cultă astfel:
repertoriul specific este cântat la chitară „clasică” (ale cărei corzi sunt fabricate din
nailon), muzica veche (renascentistă sau barocă), în lipsa unui instrument mai
potrivit, se execută la chitară cu corzi de oţel, iar muzica contemporană se va
executa la ambele, în funcţie de indicaţiile din partitură. La chitară se poate cânta
folosindu-se exclusiv proprietatea acustică a corpului chitarei (în care se propagă
undele sonore create de vibraţia corzilor la ciupire) sau folosindu-se un amplificator
(potrivit atât la chitare electrice, cât şi la cele acustice) ce creşte în intensitate şi
modelează, în funcţie de preferinţele chitaristului, semnalul captat de dozele
electromagnetice .

Chitarele pot fi folosite atât de instrumentişti dreptaci, cât şi de stângaci.


În general, chitaristul foloseşte mâna cu care scrie pentru ciupirea corzilor; degetele
celeilalte mâini vor apăsa corzile pe taste, pe rând sau simultan (pentru acorduri),
activitate ce implică un alt fel de coordonare din partea creierului. Raţionamentul
este valabil pentru toate instrumentele cordofone cu tastieră (de exemplu, cele din
familia viorii, familia violei, lăuta etc.), singura diferenţă în cazul instrumentelor cu
arcuş fiind un set diferit de gesturi pentru mâna care pune corzile în mişcare.

Capul este situat la extremitatea depărtată de instrumentist a chitarei,


fiind dotat cu chei care prin rotire măresc, respectiv micşorează tensiunea aplicată
corzilor elastice, în scopul acordării instrumentului. La chitara clasică, ele sunt
dispuse câte trei pe două rânduri de o parte şi de alta a capului; această configuraţie
se regăseşte şi la unele chitare electrice. Cheile pot fi dispuse şi în linie (modelul
Fender Stratocaster). Există şi alte moduri de aranjare a mecanismului de acordare;
un exemplu ar fi chitarele electrice Steinberger care, neavând cap, au dispozitivele
respective montate pe corp sau pe punte.

1
Poate avea o diversitate de forme si aceasta datorita faptului ca nu
trebuie sa mai indeplineasca rolul de amplificator al vibratiei, amplificarea facandu-
se cu ajutorul componentelor electrice. In acest caz se pune mare accent pe doze,
componentele care capteaza vibratiile coardelor. Corpul chitarei este confectionat
din lemn. Este prevazut ca si chitara "rece" cu cordar si inaltator (reglabil). Pe corp
mai sunt montate dozele electromagnetice. Instalatia electrica se afla in interiorul
corpului, iar butoanele de reglaj sunt in afara. Tot pe corp mai exista si o mufa cu
ajutorul careia se face legatura intre instalatia chitarei si amplificator (mufa mama
jack mono, mare).

Apariţia chitarei constituie o invenţie târzie, ce aparţine de Renaştere (sec.


XVI). În schimb, inventarea tehnologiilor fără de care nu s-ar fi putut realiza
aceasta şi construirea instrumentelor al căror descendent direct este, datează din
timpuri mult mai vechi. Istoricul chitarei va face referire şi la instrumentele
cordofone care au purtat pe rând acelaşi nume, fără a avea prea mult în comun în ce
priveşte construcţia. Având la bază etimologia comună, aceste instrumente şi
chitara au fost puse „forţat” laolaltă; totuşi, studiile efectuate de Michael Kasha în
anii 1960 au adus argumente definitive în această direcţie, arătându-se că
etimologia nu atesta alte indicii de rudenie între instrumente, ci arăta cel mult cum
a ajus să desemneze aceeaşi denumire varietăţi foarte diverse de-a lungul timpului
şi spaţiilor geografice traversate.

Primele instrumente cordofone foloseau ceea ce aduce astăzi cu o tastieră


(grif) nu pentru a da interpretului posibilitatea scurtării porţiunii de vibrat din
coardă prin apăsarea ei, ci pentru a putea agăţa la capătul „tastierei” corzi de
lungimi mai mari, cu sunet mai pronunţat. Corzile erau fabricate din intestine de
animale sau mătase, iar instrumentele construite făceau parte din familia harpei.[4]
Acestea se definesc ca instrumente cordofone cu mai multe corzi aşezate paralel
sau uşor convergent (fără a se întâlni, însă), de lungimi variabile (în schimb, cum se
va vedea, familia lirei include instrumente la care nu lungimea corzilor diferă, toate
fiind la fel de lungi, ci grosimea lor). Se consideră că harpa a apărut când s-a
remarcat muzicalitatea coardei din arcul de vânătoare; cea mai veche harpă
cunoscută în lume este cea a reginei sumeriene Şub-Ad, cu 11 corzi (Ur, Irakul de
astăzi, 2500 î.Hr.).

Folosirea „prelungirii” corpului de care s-a vorbit ca tastieră propriu-zisă s-


a produs mai întâi la instrumentul numit tanbur [sic!].[5] Pasul esenţial a fost
lărgirea unghiului format de cutia de rezonanţă (corpul instrumentului) aproape de
180°, pentru a facilita apăsarea corzilor pe tastieră. Instrumentul se alătura
flautelor, harpelor şi percuţiilor în ansambluri muzicale. Aceste practici aparţin de
Egiptul Antic în prima jumătate a mileniului II î.Hr. (2000-1500 î.Hr.), dar şi de
Persia şi Mesopotamia.[4] Cel mai vechi tanbur păstrat a aparţinut cântăreţului Har-

2
Mose, care a trăit sub domnia reginei Hatşepsut (în jur de 1500 î.Hr.).[6]
Instrumentul poate fi văzut la Muzeul Arheologic din Cairo.

Chitara este, însă, doar un membru al familiei tanburului. În fapt, cea mai
veche reprezentare a unui instrument care să aibă fizionomia unei chitare (nu doar
trăsăturile unui tanbur) a fost găsită în Turcia, la Alaca (1300 î.Hr., cultura hittită).
[4]

Particula finală „-tar” (adaptată limbii române, „-tară”) din denumirea


instrumentului însemna „coardă” în limba sanscrită. Astfel, instrumentele populare
dotar (Turkestan, regiune asiatică), setar (Iran), ceartar (Iran), panştar (Afghanistan)
denumesc instrumente similare cu două, trei, patru, respectiv cinci corzi. E probabil
ca numele instrumentului indian sitar să provină din setar; construcţia foarte diferită
sugerează preluarea instrumentului din vechi timpuri, astfel încât metamorfozele
care l-au adus în stadiul cunoscut nu sunt altceva decât amprenta culturii indiene. În
schimb, „chitară” este derivat din ceartar – ipoteza este confirmată de faptul că
primele chitare aduse în Europa aveau patru corzi, la fel ca instrumentul persan.

La începutul Renaşterii, în Europa, chitara cu patru perechi de corzi


(corzile pereche fiind acordate la unison) era deja des utilizată de muzicieni, cea
mai veche muzică scrisă anume pentru chitară datând din secolul al XVI-lea.
Chitara cu cinci perechi de corzi a apărut în Italia, acordajul folosit fiind la, re, sol,
si, mi, de la coarda groasă spre cea subţire, asemeni acordajului standard folosit în
ziua de astăzi pentru primele cinci corzi (a şasea coardă este acordată la
aproximativ 82 Hz, nota mi, cu două octave mai jos decât prima coardă).

În acea perioadă, gâtul chitarelor avea rareori mai mult de opt taste (restul
erau montate, ca şi la chitara modernă, deasupra corpului), dar ulterior s-au
construit chitare cu zece, douăsprezece şi uneori mai multe taste libere. Italienii au
condus mai departe dezvoltarea acestui instrument, în secolul al XVII-lea adăugând
încă o pereche de corzi la cele cinci existente. Mai apoi, s-a renunţat la formatul
corzilor pereche, rămânând doar cele şase corzi. Astfel, la începutul secolului al
XIX-lea chitara era adusă aproximativ la forma ei actuală. Diferenţele erau corpul
încă mic şi foarte îngustat în partea de mijloc.

Chitara clasică modernă a apărut în jurul anului 1850, când spaniolul


Antonio Torres a modificat forma şi proporţiile instrumentului, oferindu-i o
acustică îmbunătăţită, un ton deosebit de plăcut şi, totodată, o structură rezistentă.
Chitara clasică a lui Torres a devenit standard şi de atunci până în ziua de azi a
rămas neschimbată.În paralel cu Torres, imigranţii germani ajunşi în Statele Unite
ale Americii, pentru a obţine un sunet mai puternic, respectiv un ton mai percusiv
decât al chitarei clasice, au început să folosească corzi de oţel, care exercitau o

3
presiune mai mare asupra gâtului şi corpului chitarei. A fost găsită soluţia la
această problemă, structura interioară suferind unele modificări (era adoptată
structura de susţinere in forma literei X). Astfel apărea chitara western, ce a primit,
prin retronimie, denumirea de „chitară acustică”.

În anii 1920, Lloyd Loar s-a alăturat lui Orville Gibson, cei doi construind
prima chitară jazz, cu efuri decupate pe tabla de rezonanţă (în locul obişnuitei
rozete). Chitara electrică a luat naştere la inventarea primelor doze
electromagnetice la sfârşitul anilor 1920, însă s-a bucurat de succes doar după
1936, când Gibson a introdus modelul ES 150, făcut celebru de chitaristul de jazz
Charlie Christian. Odată cu creşterea posibilităţilor de amplificare a sunetului,
chitara electrică a captat atenţia multor muzicieni şi, bineînţeles, a creatorilor de
chitare, fapt care a declanşat o adevărată cursă pentru perfecţionarea lor.

Când o coardă este făcută să vibreze, ia naştere imediat şi o undă staţionară.


Înălţimea notei produse depinde de lungimea corzii şi de tensiunea acesteia. Când
cântă la chitară, muzicianul apasă corzile pe tastieră pentru a le scurta lungimea
efectivă. Apăsând o coardă la jumătatea lungimii ei, se obţine o frecvenţă de
vibraţie de două ori mai mare decât cea a întregii corzi, adică o octavă mai înaltă
decât frecvenţa fundamentală a corzii.Ca să poată fi auzit, sunetul produs de o
coardă trebuie amplificat. Aceasta se face de obicei cu ajutorul unei cutii de lemn,
numită cutie de rezonanţă şi care formează corpul chitarei. În anii 1930, chitariştii
din fomaţiile de muzică de dans şi cei din bandele de jazz au început să îşi
amplifice instrumentele, pentru ca acestea să poată fi auzite mai bine de către
spectatori. Un traductor electromagnetic (o doză electromagnetică) este amplasat în
spatele corzilor, transformând variaţia distanţei faţă de coarda în mişcare în
semnale electrice care pot fi amplificate şi reproduse la volumul dorit de către un
difuzor. Multe din chitarele moderne sunt special construite pentru a profita de
această tehnică. În cazul lor, importanţa corpului chitarei scade simţitor, deci el
poate fi construit din material masiv. Chitara standard (în forma ei binecunoscută) a
primit, prin retronimie, denumirea de chitară acustică, apărută după impunerea
chitarei electrice (variantă a instrumentului care realizează amplificarea sunetului
produs nu prin intermediul unei cutii de rezonanţă, ci prin amplificare electrică
mijlocită de prezenţa unor doze electromagnetice). Există şi chitare electro-
acustice, similare ca aspect cu chitarele acustice; diferenţa este introducerea unui
microfon şi (de regulă) a unui egalizator, ambele ataşate corpului chitarei.Din punct
de vedere al registraţiei, chitara se înscrie în registrul bas prin limita inferioară a
acordajului tipic, anume sunetul mi din octava mare. În ciuda acestui fapt, numele
de „chitară bas” s-a consacrat instrumentului derivat, construit începând din
perioada interbelică, acordat cu o octavă mai jos (aflat, în realitate, în registrul
contrabas).

4
Există chitare cu de la două până la peste zece coarde. Pentru o chitară
„standard” (en. prime guitar) se folosesc cel mai frecvent şase corzi (acordate
astfel, de la grav la acut: mi, la, re, sol, si, mi), dar poate apărea şi o a şaptea (cea
mai gravă, acordată si sub mi) sau chiar mai multe pentru chitarele construite la
comandă. Chitara acustică cu zece coarde, care în ultimii ani se bucură de o
popularitate tot mai mare ca instrument de sine stătător, a fost inventată de Narciso
Yepes.

În schimb, chitarele bas folosesc cel mai frecvent patru corzi (acordate mi,
la, re, sol, exact cu o octavă mai grav decât în cazul chitarei standard). Totuşi, de la
finele anilor şaptezeci începând, s-au răspândit tot mai mult chitarele bas cu cinci
sau chiar mai multe corzi, care pot atinge registrul subcontrabas.

Chitarele pot fi numite şi după genurile muzicale cărora le sunt destinate.


Astfel, chitara clasică corespunde repertoriului de muzică clasică (cultă) pentru
chitară, genului flamenco şi, uneori, stilului de jazz numit gypsy jazz (impus de
chitaristul Jean-Baptiste „Django” Reinhardt în perioada interbelică); instrumentul
a fost împrumutat şi de genurile muzicii de consum din a doua jumătate a secolului
al XX-lea. Alte chitare acustice (în acest caz, „chitară acustică” se opune „chitarei
clasice”, fiind mai exact vorba de chitara western) se întrebuinţează pentru muzică
folk, rock, pop, jazz, uneori în formaţiile de muzică veche ş.a., instrumentul având
o costrucţie şi un timbru diferit.

Chitarele electrice nu primesc întotdeauna astfel de etichete, fiind totuşi


binecunoscută delimitarea între chitare destinate genului jazz (chitare jazz), rock
sau metal. Aceeaşi distincţie se face şi în cazul chitarelor electrice bas (cele
acustice bas, introduse în anii şaptezeci, fiind destul de rar folosite, eventual
echivalând chitara electrică în muzica acustică, unplugged), existând „başi” (chitare
bas) de jazz, başi de rock sau metal ş.a., construcţia diferită permiţând abordarea
tehnică variată.

Există instrumente de forma chitarei, a căror construcţie nu foloseşte o


tastieră delimitată prin bare (taste); deşi nu respectă unul dintre aspectele specifice
ale instrumentului, ele sunt numite în continuare chitare – este vorba despre chitara
fără taste (en. fretless guitar, unde fret înseamnă „tastă”). În ajutorul interpretului
se vor desena marcaje pe tastieră, fie din semiton în semiton, fie în punctele
obişnuite pentru marcaje de la chitara cu taste (en. fretted guitar). Mai rar întâlnite
în cazul chitarelor standard, modelele fără taste sunt mult mai răspândite în cazul
chitarelor bas, destinate genului jazz sau altor genuri mixte ale muzicii jazz .