Sunteți pe pagina 1din 7

c   


           





Pe numele său adevărat Antonie Pantaleon (Pandaleon, Pantoleon, Pană)


Petroveanu (1797 - 2 noiembrie 1854), Anton Pann îşi împarte gloria între istoria
literaturii şi cea a muzicii româneşti: pentru literaţi, el este scriitor, folclorist şi
tipograf, iar pentru muzicieni, figurează ca teoretician, compozitor şi pedagog al
cîntului psaltic, dar mai ales ca primul culegător de muzică "populară" într-o vreme
în care înţelesul termenului era incert şi limitat. Opera sa psaltică beneficiază în
linii mari de studii destul de consistente, dar repertoriul muzical profan, al
"cîntecelor de lume", este foarte puţin cercetat. [1]

Orice evocare a lui Anton Pann ne aduce aminte viaţa din capitala Valahiei la
cumpăna veacurilor al XVIII-lea şi al XIX-lea, cu mahalale, tîrguri şi iarmaroace
mustind de gusturi orientale şi mode venite de la periferia lumii apuseane. Mai toţi
călătorii străini care au trecut prin oraşul de pe malul Dîmboviţei la începutul
secolului al XIX-lea definesc Bucureştiul ca pe o urbe a tuturor contrastelor - sat şi
oraş, mizerie şi lux, arhitectură primitivă şi case în stil constantinopolitan -, situată
la răspîntii de civilizaţii şi epoci. Interiorul caselor este primul aspect ce frapează.
De la scaunul şi masa ţărănească pînă la tipicul oriental al sofalelor, divanelor şi
saltelelor "pe care stăpînii mănîncă şi dorm", reşedinţele boiereşti îi uluiesc pe
străini cu atmosfera de trîndăvie parfumată şi "petrecere desfrînată" [2]. Uneori,
acestei mixturi i se suprapun elemente occidentale, cum sînt toaletele europene de
bal pentru doamne, dar şi grădinile în stil englezesc, precum cele ale casei
Dudescu.

Ideea despre trai bun, amalgam şi veselire este împărtăşită şi de români. Nicolae
Filimon, în al său roman Ciocoii vechi şi noi, oferă şi cîteva informaţii preţioase
despre atmosfera muzicală a Bucureştilor: "Locuitorii din clasa de mijloc, deprinşi
de mult timp cu viaţa orientală, cea plină de lene şi poezie, vara se adunau la
grădinile Breslea, Barbălată, Cişmigiu şi Giafer. Acolo, fiecare isnaf sau cap de
familie îşi întindea masa şi, împreună cu casnicii şi amicii, beau şi mîncau; apoi
începeau a învîrti hora strămoşească şi danţurile cele vesele [...]. Cînd trecea furia
danţului, toată compania se punea iar şi pe bere şi pe mîncare [...]. În tot timpul
acesta, lăutarii nu încetau a trage din viori şi a cînta din gură sau cîntece de amor,
pline de dulceaţă, destinate a produce în inima ascultătorilor dor şi înfocare, sau
melodii de danţ vesele şi săltăreţe [...]."

În aceeaşi notă şi cu aceleaşi trăsături, V. Alecsandri schiţează tabloul epocii de la


mijlocul secolului al XIX-lea: "Cîntecele de lume erau mai ales bine primite, la
mese uneori, la nunţi, la petreceri, prin grădini sau prin vii; şi, prin urmare, breasla
lăutarilor cîştigase o mare însemnătate. Scripcarii şi cobzarii boiereşti se întreceau,
care de care, a compune melodii mai diverse şi a slobozi din pept ahturi mai lungi,
pătrunzătoare, în folosul dragostei stăpînilor, căci ei slugea pe atunci ca un soi de
tainici curieri ai inimilor. Declaraţiile de amor se făceau prin gurile lor, un ah! şi un
uf! bine tărăgănat plătea pungi de bani la începutul veacului nostru şi înstărea pe
fericitul lăutar, care avea pept sănătos şi răsuflare lungă. Deşi ne pare nouă cam
deşănţat, aşa era obiceiul vechi şi trebuie dar să-l respectăm, mai cu seamă că el au
făcut fericirile părinţilor noştri şi că ne-au păstrat pînă în zilele noastre poeticele
produceri ale generaţiei trecute." [3]

De la fiii de boieri şi pînă la sărăcime, trecînd prin lumea de mijloc, obiceiurile


levantine pun monopol pe aproape întreaga viaţa bucureşteană: "Într-o vreme cînd
boierimea noastră, îmbrăcată în ceacşiruri şi anteree, stătea turceşte pe divanuri,
sorbind din filigeanele de cafea şi trăgea din fumul parfumat de tutun al
narghilelelor, cînd conversaţia se făcea mai mult în greceşte, uneori şi în turceşte,
cînd, cu atîtea obiceiuri orientale, pătrunsese la noi şi meterhaneaua turcească, care
desfăta populaţia capitalelor, nu trebuie să ne surprindă faptul că erau la modă nu
numai în saloanele boereşti, dar şi în celelalte straturi sociale bucureştene, cîntece
greceşti şi turceşti." [4] În această lume se naşte şi se formează Anton Pann, şi tot
pentru această lume va nota vestitele sale "cîntece de lume". Pînă la el, nimeni nu
se preocupase de alcătuirea unor culegeri de muzică şi text, văzute ca un tot. Prima
carte în care sînt inserate şi "cîteva versuri politiceşti care socotesc că nimănui nu-i
vor fi spre vătămare" este Kersuri musiceşti, ce se cîntă la Naşterea Mîntuitorului
Nostru Isus Hristos şi în alte sărbători ale anului (Bucureşti, ediţia I, 1830; ediţia a
II-a, 1841 [?]; ediţia a III-a, 1846). Deşi Pann menţionase că piesele vor fi puse "pe
meşteşugul musichiei, dimpreună cu glasurile lor", melosul nu este notat în primele
două ediţii, ci abia în cea de-a treia (1846). În aceste culegeri, versurile zise
"politiceşti" sînt mai degrabă "morale", dar succesul lor la public este cert, din
moment ce doar un an mai tîrziu, în 1831, apar Poesii deosebite sau cîntece de
lume (ediţia a II-a o va publica în 1837), culegere eminamente "politicească", iar în
1832, Îndreptătorul beţivilor. Nici aceste cărţi nu conţin muzică. Din păcate,
dorinţa lui Pann nu se va împlini nici în Noul Erotocrit [5], în a cărui prefaţă (la
volumul II) indicase că va introduce în tomurile IV şi V "pe la margini, poezii alese
[...] cu glasurile lor puse pe note". Abia începînd cu calendarele tipărite între 1848
şi 1854 şi, mai ales, cu Spitalul amorului asistăm la o editare compactă text-muzică
a unui astfel de repertoriu. [6]

Pentru "petrecerea vieţuitorilor", Anton Pann alege şi publică o serie de "cîntece


desfătătoare" - un tip de creaţii de care se simte atras şi care vor fi reunite sub titlul
Spitalul amorului sau Cîntătorul dorului. [7] În volum figurează patru categorii
stilistice: muzică populară, cîntece influenţate de muzica greco-orientală şi de stilul
melosului bizantin, cîntece create sub influenţa muzicii europene şi cîntece de stea
şi morale. [8] Selecţia constituie un document unic, în care se reflectă, în cei mai
autentici termeni, atmosfera muzicală a Bucureştilor de la începutul secolului al
XIX-lea. Repertoriul pune laolaltă o mulţime de orientări poetico-muzicale, cîntece
vechi şi noi care au circulat, în parte, nu numai în Moldova şi Ţara Românească, ci
şi în Transilvania. În ciuda impresiei de mare varietate tematică, majoritatea
creaţiilor sînt cîntări impregnate de parfumul oriental al poeziei de dragoste cu
ecouri anacronice, de folclorul balcanic, de ariile operelor italiene, de romanţele
orăşeneşti, dar şi de cîntările neaoşe româneşti de provenienţă ţărănească, printre
care domină aşa-numitele "cîntece de mahala". Diversitatea demonstrează că Pann
stăpînea toate aceste registre în egală măsură - iar biografia sa, atît cît este
cunoscută, confirmă uimitoarea facilitate cu care "muzicul" se exersa în cele mai
surprinzătoare împrejurări şi ipostaze. Psalmodiind ori cîntînd în cetele
petrecăreţilor, în ambianţa liberă şi libertină a deselor chefuri cu lăutari din
Bucureştii vremii sale, sau adunînd tot felul de cîntece de pe la lăutarii mahalalelor,
de la bîlciuri şi şezători, Pann cînta o muzică pestriţă în care se regăsesc refrene
haiduceşti, creaţii semireligioase, teme din muzica apuseană ori amoruri celebre.

George Sion, lăudînd talentul muzical înnăscut şi figura carismatică a unchiului său
în Bucureştiul de la începutul secolului al XIX-lea, povesteşte în ale sale Suvenire
contimpurane şi despre cel mai bun cunoscător al muzicii profane din acele
timpuri: "[...] în serile de vară unchiul meu ieşea cu tambura şi se punea să cînte
manele turceşti de acele ce din copilărie învăţase la Constantinopol. Nu trecea
jumătate de oră şi sute de oameni, trecători sau vecini, se adunau în dreptul casei,
ca să asculte acea muzică răpitoare care numai în Orient se mai poate concepe şi
asculta cu mare plăcere, fiindcă unchiul meu poseda o voce minunată de bariton.
Un singur om era pe atunci în Bucureşti care mai cunoştea muzica orientală,
profană şi religioasă ca unchiul; acesta era Anton Pann, care se distingea prin aceea
că el ştia a scrie muzica şi mai ştia a compune cîntece de lume care ajungeau
populare." [9] Acest fragment memorialistic dezvăluie indirect una dintre sursele de
primă mînă folosite de Pann în elaborarea Spitalului amorului: muzica profană a
lumii bizantine constantinopolitane. Îi era cunoscut repertoriul fanariot, al
cîntecelor lirice de mahala, graţie manuscriselor care circulau cu mare succes în
lumea vorbitoare de greacă şi care colporta acest melos încă din a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea. O dispersie mai unitară a muzicii s-a realizat, mai ales,
datorită celor trei culegeri tipărite la Constantinopol: Euterpe (1830), Pandora
(1843) şi Armonia (1848). Pandora, de pildă, prezintă, alături de cîntări greceşti şi
turceşti cu caracter profan, cîntece europene provenite din arii de operă sau creaţii
populare. În ceea ce priveşte conţinutul literar, astfel de culegeri cuprind creaţii
lirice culte îmbibate de poezia neogreacă.

Sîntem deci îndreptăţiţi să vedem în Anton Pann corespondentul valah al


muzicienilor din Constantinopol ce au "cules" producţiile multor generaţii de
compozitori răsăriteni [10] şi a căror operă a fost inspirată de folclorul urban al
fostei capitale imperiale, un folclor aflat la graniţa dintre spiritul lumii europene şi
sensibilitatea orientală. Chiar şi atunci cînd foloseşte textele unor poeţi cunoscuţi,
precum Iancu Văcărescu, Costache Conachi, Grigore Alexandrescu, Pann îşi
argumentează intenţia de a face să circule versurile şi de a le nemuri: "Nu socotiţi
că pentru ca să mă fac stăpîn pe poemele Dumneavoastră am alăturat dintr-însele în
aceste broşuri, ci numai ca se le fac nemuritoare, compuindu-le Melodia
deocamdată pe note bisericeşti, ca să rămîie neuitate Modurile lor după veacuri:
pentru care, după părerea mea, socotesc că nu mă veţi învinovăţi. Iar dacă nu vă voi
însemna numele fiecăruia la poema sa, nu este vina mea, ci a celor ce le place să se
facă plagiari şi în locul numelui poetului subscriu pe al lor, spre a amăgi pe cei ce îi
cred."

Scriind "deocamdată pe note bisericeşti", Pann arată că era cunoscător şi al muzicii


"europieneşti" şi că voia să publice Spitalul amorului nu doar în notaţie psaltică, ci
şi în liniară. Ce anume l-ar fi determinat să aibă în vedere tipărirea "cîntecelor de
lume" şi în notaţie apuseană? Se ştie că tipăriturile timpului depindeau de numărul
abonaţilor care plăteau dinainte costul publicaţiei - or, majoritatea abonaţilor
cunoscuţi citeau cu uşurinţă notaţia psaltică. Totuşi, succesul la public al unui astfel
de repertoriu, deschiderea tinerilor către notaţia occidentală şi, nu în ultimul rînd,
intuiţia de om de afaceri a lui Pann, pentru care "marfa" de bază era cartea, ne fac
să credem că publicul-ţintă al Spitalului amorului a fost urbea, amestec de vulg şi
lume aleasă. De altfel, mereu atent la nevoile reale ale contemporanilor săi, Pann
tipăreşte, cu o consecvenţă remarcabilă, cîntări religioase, fabule şi calendare,
poezii şi tratate, slujindu-şi deopotrivă rostul social şi supravieţuirea ("pe de o parte
ca să-mi treacă de urît şi al doilea socotind ca să trăiesc").

Intervenţia lui Pann asupra cîntecelor este indiscutabilă. În comparaţie cu confraţii


săi străini care nu şi-au permis să modifice repertoriul notat pentru instrumente
(semnificativă este menţiunea lui H. Ehrlich la volumul Arii naţionale romîne,
publicat în 1850: "n-am schimbat nemica nice în melodii nice în acompîniment; ci
le-am transcris aşia cum le-am auzit cîntate de Romani şi de musici ţigani"), acesta
"personalizează", prelucrînd uneori atît muzica, cît şi textul poetic. Amprenta sa se
observă acolo unde "îndreaptă şi potriveşte", "copiază din muzica europiană",
"drege", "corectează şi intonează", "potriveşte după manele turceşti" sau "culege şi
dă viers" - lucruri care scad sau fac să se piardă obiectivitatea fenomenului muzical.
Muzica şi textul nu mai au astfel nici provenienţă şi nici surse absolute, ci se
identifică organic cu omul "de lume" Anton Pann.

Volumul de faţă nu se doreşte însă a fi o ediţie academică a cîntărilor din Spitalul


Amorului şi nici o cercetare muzicologică a acestora, ci o operă de restituire.
Dorinţa noastră - aşa cum a fost odinioară şi aceea a lui Pann - este de a pune la
îndemîna marelui public, în special a interpreţilor, atît în notaţie apuseană cît şi
bizantină, "cîntecele de lume" ale autorului Povestei vorbei. Regăsirea şi
popularizarea unei poetici şi a unei muzici de autentică valoare, parte din
patrimoniul culturii româneşti, ne îngăduie întregirea imaginii despre noi înşine şi
ne îmbogăţesc. Iar interpreţii lui Pann îl vor onora, la rîndul lor, pe cel care, cu
peste un veac şi jumătate în urmă, îşi pregătise epitaful astfel:

Aici s-a mutat cu jale


În cel mai din urmă an,
Cel ce în cărţile sale
Se subscrie Anton Pann.
Acum mîna-i încetează
Ce la scris mereu şedea,
Nopţi întregi nu mai lucrează
La lumină cărţi să dea.
Împlinindu-şi datoria
Şi talantul ne-ngropînd,
Şi-a făcut călătoria
Dînd altor în lume rînd.
(Nicolae Gheorghiţă)

Vezi un alt fragment din această carte în versiune ilustrată pdf .

Note:
[1] Unicul demers în acest sens îi aparţine lui Gheorghe Ciobanu (Anton Pann.
Cîntece de lume - transcriere din psaltică în notaţie modernă, cu un studiu
introductiv de Gh. Ciobanu, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti,
1954).
[2] Christmas, F.S., citat în Papadima, Ovidiu - "Viaţa socială a Bucureştilor în
prima jumătate a secolului al XIX-lea şi folclorul bucureştean", în Studii şi
cercetări de istorie literară şi folclor, nr. 3-4, an VIII, Bucureşti, 1959, p. 446.
[3] Alecsandri, V. - Zimbrul, I (1850-1851), Iaşi, p. 249.
[4] Cartojan, N. - "Contribuţiuni la originile liricii româneşti în Principate", în
Revista filologică, an I, Cernăuţi, 1927, p. 195.
[5] În cinci volume, tipărite la Sibiu în 1837.
[6] Lucrărilor menţionate li se adaugă O şezătoare la ţară (partea a II-a,
Bucureşti, 1852) şi Culegere de poveşti şi anecdote (Bucureşti, 1854).
[7] Culegerea are două ediţii: ediţia I cuprinde 88 de piese, împărţite în două
broşuri, dintre care numai 60 au şi melodia notată (Bucureşti, 1850); ediţia a II-a
este compusă din 6 broşuri cuprinzînd 166 de melodii (Bucureşti, 1852).
[8] Ciobanu, Gheorghe - op. cit., p. 6.
[9] Sion, George - Suvenire contimpurane, col. "Biblioteca pentru toţi", Editura
Minerva, Bucureşti, 1973, vol. II, pp. 214-215.
[10] Se pare că, începînd cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, avem
primele date despre compozitorii greci care au scris muzică în spirit fanariot. Iată
cîteva asemenea personalităţi, dintre care unele au activat şi în spaţiul românesc:
Angeli (1610-1690), Stravogeorgis (cca 1680-1760), Zaharia Hanende [cîntăreţul]
(cca 1680-1740), Petros Lampadarios Peloponnesios (cca 1740-1778), Petros
Byzantios (cca 1750-1808), Nikiforos Kantuniares (cca 1770-1830), Antonie
Fotino (prima jumătate a secolului al XIX-lea), Gheorghe Şuţu (1745-1816) etc.

S-ar putea să vă placă și