Sunteți pe pagina 1din 76

c 



   
 




 
  


   


 





  
 
 

c   

 

!" 


 




#$%c&'%

Ô înţelegerea necesităţii limitării drepturilor omului şi a modalităţilor concrete

Ô însuşirea definiţiei drepturilor omului şi a celor mai importante teorii


privind problematica întemeierii drepturilor omului;
Ô aptitudinea de a distinge diferenţele existente între noţiuni precum:
drepturile omului, libertăţile omului, libertăţi publice, drepturi ale
cetăţeanului;
Ô cunoaşterea evoluţiei consacrării şi garantării drepturilor omului din
plan intern în plan internaţional, precum şi consecinţele acestui fenomen;
Ô însuşirea principiilor specifice care guvernează dreptul internaţional
al drepturilor omului;
Ô cunoaşterea criteriilor de clasificare şi a categoriilor de drepturi ale
omului consacrate şi garantate la nivel intern şi internaţional;
de realizare a acestei limitări.


 

 
  
Drepturile omului reprezintă un concept filosofic, o condensare a tot ce a produs ca
esenţă filosofia umanistă din antichitate şi până în prezent^ . Omul, ca fiinţă raţională, născută
liberă, ca măsură a tuturor lucrurilor, considerat ca scop şi niciodată ca mijloc,   
£     
 pe care ar trebui să se concentreze tot ce înseamnă scopuri ale societăţii
organizate politic în stat.
Istoria drepturilor omului nu este istoria unui marş triumfal, este istoria unei lupte, lupta
pentru respectarea demnităţii umane de către autorităţile statului. În aceeaşi idee, Preambulul
Declaraţiei revoluţiei franceze a drepturilor omului şi cetăţeanului din anul 1789 proclamă că
Äignorarea, uitarea şi dispreţul drepturilor omului sunt singurele cauze ale nenorocirilor publice´.
Un secol şi jumătate mai târziu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din anul 1948 reţine
că ´ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie ce revoltă conştiinţa
oamenilor´, astfel că Äeste esenţial ca drepturile omului să fie protejate printr-un sistem juridic
pentru ca omul să nu fie constrâns, ca ultim recurs, la revoltă împotriva tiraniei şi opresiunii´.
Aşadar, două documente fundamentale în materia drepturilor omului,       £   
£  , celălalt adoptat de        £   £  , pun în evidenţă
importanţa covârşitoare a acestor drepturi pentru dezvoltarea societăţii omeneşti^.

   [  
  
 
    

  ^
     
   
Ô   
   Ô      




     

 

    

  
  
  
 
  
  



 
$ În al doilea rând atunci când evocăm Ädrepturile omului´ avem în vedere şi înţelesul de
Ô   
, conferite unui anumit titular.
· În ceea ce priveşte prima accepţiune trebuie reţinut că Dreptul internaţional al
drepturilor omului    
                      
     
                 
  
 
  
        
          
  
 ^.
Facem însă următoarea precizare: Dreptul internaţional al drepturilor omului protejează
fiinţa umană ë   
  
, în timp ce pentru situaţiile de conflicte armate, se activează
normele Dreptului internaţional umanitar, o altă ramură a dreptului internaţional public, care are
ca obiect protecţia fiinţei umane împotriva efectelor  
  
, de exemplu, protecţia
femeilor şi a copiilor, protecţia ziariştilor în misiuni periculoase în zone de conflict armat,
prevenirea şi reprimarea crimelor de război, interzicerea sau limitarea utilizării unor arme, etc.^ 
$ Referitor la cea de-a doua accepţiune, şi anume la situarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, în categoria 
 
(
, arătăm că aceasta se impune în
mod firesc, întrucât aceste drepturi şi libertăţi sunt   £             
         
                     
  £   £       , ceea ce nu reprezintă altceva decât definiţia dreptului
subiectiv. Se poate spune aşadar, că, de fapt,       £    
       
         
Dar, înainte de a fi drepturi subiective, o parte a drepturilor omului sunt drepturi
naturale^!.


   
exprimă ideea că oamenii sunt îndreptăţiţi să exprime anumite
cerinţe sau pretenţii, a căror legitimitate şi justificare decurge doar      
, din
condiţia de a fi umani, şi care nu sunt pur şi simplu produsul legilor sau al unor aranjamente
sociale^".
Este firesc să afirmăm, în acest caz, că titularii acestor drepturi sunt indivizii, ca fiinţe
umane,  Ô    Ô         Ô       , aşa încât aceştia pot fi cetăţeni,
rezidenţi naţionali sau străini, titulari ai unui drept de şedere pe teritoriul unui stat sau chiar
rezidenţi ilegali.
&
  
   
se fundamentează pe ideea că există drepturi care se
situează în afara istoriei şi a timpului, că ele se manifestă într-o ordine anterioară ± din punct de
vedere logic ± sistemului normativ juridic. Aşadar     
          
                              £ 
             
    
  ^#.
Principiul fundamental al teoriei drepturilor naturale este că o acţiune sau un
comportament este corect numai dacă respectă drepturile fiecărei persoane. Pentru evaluarea
morală a corectitudinii comportamentului este      £  dacă, prin respectarea acestor
drepturi individuale este susţinută valoarea binelui şi este evitat răul. Fiecare individ este
îndreptăţit să facă propriile sale alegeri privitoare la modul în care vrea să trăiască,   ca
acelaşi drept să nu fie refuzat celorlalţi. Drept urmare, în teoria drepturilor naturale   

Ô    Ô . Nici măcar prezervarea propriei vieţi nu este o datorie
faţă de sine şi de aceea suicidul nu este condamnat pe aceste temeiuri. Este adevărat că John
Locke condamnă suicidul, dar nu pentru că ar duce la o prezumtivă violare a unei obligaţii pe
care fiecare individ o contractează faţă de sine, ci mai degrabă pe temeiul violării dreptului de
proprietate pe care-l are Dumnezeu faţă de viaţa individului^ $.
Imaginea globală despre moralitate pe care o conturează teoria drepturilor naturale este
una negativă:  
 Ô               .
Iar la rândul lor, drepturile naturale respective, pe care nu ne este îngăduit să le încălcăm, sunt
ele însele, în mod preponderent, 
 
(
. Dreptul la viaţă, de pildă, este doar dreptul
de a nu fi ucis, nu şi complementarul său pozitiv, de a ni se furniza de către ceilalţi, mijloacele
necesare prezervării şi întreţinerii vieţii. Nu există o datorie (obligaţie) de a ajuta pe ceilalţi
(exceptând obligaţiile care rezultă din relaţiile de paternitate sau de maternitate), ci numai o
obligaţie de a nu vătăma pe ceilalţi. Desigur, din punct de vedere moral este admirabil să-i
ajutăm pe ceilalţi, dar aceasta nu este în sens strict o obligaţie şi, drept urmare, statul nu poate să-
i constrângă în mod legitim pe indivizi să se ajute între ei.
Cum se poate însă  
 validitatea şi veridicitatea unei asemenea teorii pentru cei
care contestă existenţa drepturilor naturale?
Un prim argument, însă fără valoare juridică ar putea să fie reprezentat de £  

 că posedă drepturi Änaturale´ în calitatea lor de fiinţa umane, şi nu ca urmare a
consacrării prin legi a acestora. Nu este însă un temei suficient, pentru că justificările unui
asemenea argument sunt de natură pur subiectivă.
Un al doilea argument ar fi că nici un sistem social,     
          
   . Să presupunem pentru a avansa în demersul nostru că nu există nici un drept
natural^ , că toate drepturile sunt generate de structura juridică şi de cutumele societăţii.
Este un fapt indubitabil că oamenii au puternice sentimente morale de contestare a
oricăror norme, reguli sau constrângeri sociale, dacă acestea sunt opresive sau lipsite de un
fundament justificativ legitim. În situaţiile de acest fel oamenii 
 că drepturile individuale
fundamentale care le aparţin au fost violate, deşi ipotetic, astfel de drepturi, care nu-şi au
originea în dreptul pozitiv, istoric, al societăţii, sunt respinse de către legea existentă şi de către
reprezentanţii autorităţii statului. De aici decurge concluzia că  acestor drepturi
fundamentale, care transced setul drepturilor sancţionate de către dreptul pozitiv al societăţii şi
care nu sunt captate de către Ätabela´ acceptată a drepturilor pozitive ale indivizilor,






 
  




^ 
Un alt aspect care trebuia analizat în cadrul acestei secţiuni este problematicaë




^ . Trecând în revistă soluţiile semnificative în această privinţă reţinem
următoarele:
) drepturile sunt fundamentate pe conceptul că             
Ô     Ô    . Drepturile individuale acţionează, în acest caz ca un scut
protector care trebuie să minimizeze suferinţa indivizilor^ %.
) drepturile sunt  Ô    
      , care nu fluctuează ca urmare a
modificării condiţiilor sociale, morale, juridice şi, indiferent cât de reprobabil moral ar fi
comportamentul unor oameni, ei trebuie trataţi ca membri care au o valoare distinctivă intrinsecă
prin care aparţin unei ordini morale.
) drepturile survin pe conceptul de Ô   .
Pentru că în cadrul drepturilor omului, noţiunea de demnitate umană este esenţială, căci
ea apare, prin excelenţă, ca un Äprincipiu matrice´^  care constituie soclul drepturilor
fundamentale vom analiza mai îndeaproape această noţiune.
Demnitatea umană a irigat întotdeauna    
 , chiar dacă acest
concept posedă o anumită autonomie în raport de drepturile omului pentru că acestea din
urmă induc o valorizare a demnităţii omului, în timp ce demnitatea desemnează omul în calitatea
sa de a aparţine umanităţii.^ !
Proclamarea demnităţii umane ca bază a sistemului juridic creează premisele înţelegerii
omului ca fiinţă universală, debarasată de prejudecăţile credinţei, rasei, etniei, condiţiei sau
poziţiei sociale, deschizând drumul liberalismului şi umanismului^ ".
Conceptul de demnitate umană este analizat ca unul metajuridic, şi nu juridic, deoarece
demnitatea 

 (   (  
     
. Astfel, apărarea demnităţii umane ca
valoare supremă va deveni un obiectiv constituţional, în timp ce drepturile sunt doar consecinţele
concrete ale acestei valori: dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, dreptul la libertate şi
siguranţă, etc.^ #
c   
 este în aceste condiţii cu necesitate,    
 , fiind
preferabil ca el      
 . Valoarea demnităţii ar fi de vector al interpretării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ea nefiind astfel un drept sau o libertate. &   


 ë* 
  

 

 + ,   
      


 +
 

* 

 
 


 
^$.
) drepturile se bazează    . Natura proprie umanului este raţionalitatea,
căci spre deosebire de specii de animale, comportamentul oamenilor nu este controlat în
întregime de instinctele lor naturale. Echipamentul lor genetic lasă un spaţiu larg unor acţiuni
care nu sunt condiţionate sau determinate cauzal prin natura lor biologică. Oamenii trebuie să se
folosească de capacităţile superioare ale minţii lor pentru a rezolva probleme, a lua decizii, a
acţiona în circumstanţe diferite şi a supravieţui. O creatură non-umană poate supravieţui
folosindu-se în mod exclusiv de capacităţi instinctive înnăscute. Oamenii pot supravieţui numai
folosindu-se de mintea lor. Drept urmare, fiecare individ are un drept natural, inalienabil de a se
folosi într-un mod neconstrâns de mijloacele acestea vitale mintale de supravieţuire şi de
dezvoltare a capacităţilor sale înnăscute sau
dobândite.^ 
În continuare vom proceda la câteva 
 
  
. Studiul declaraţiilor şi
convenţiilor internaţionale, al actelor normative interne şi al doctrinei conduce la observaţia că se
utilizează frecvent termenii: -

 - şi -

 - În această situaţie se
pune întrebarea: există, din punct de vedere juridic, deosebiri între drept şi libertate?
Într-o primă opinie^ s-a susţinut că cele două noţiuni nu se află pe acelaşi plan, fiind
distincte. În acest sens     este concepută ca                   ,
toate libertăţile fiind libertăţi publice prin aceea că ele intră în dreptul pozitiv atunci când statul
le consacră în sistemul naţional de drept. Noţiunea de     
  are o semnificaţie mai
largă deoarece ea            potrivit căreia omul, tocmai pentru că este
fiinţă umană are un ansamblu de drepturi inerente naturii sale, nefiind important dacă dreptul
pozitiv le consacră sau nu. Astfel,     ar corespunde acelor drepturi ale omului pe
care un stat le recunoaşte în sistemul său de drept.
Opinia la care achiesăm este însă că, din punct de vedere juridic dreptul este o libertate şi
libertatea un drept^, ambele expresii desemnând, la modul cel mai general, facultatea,
capacitatea omului de a face sau de a nu face ceva. Utilizarea ambilor termeni pentru a exprima
acelaşi concept are o explicaţie istorică. Astfel, la început, în legătură cu statutul fiinţei umane, s-
a pus problema libertăţilor, ca exigenţe ale individului în opoziţie cu autorităţile publice.
Respectarea libertăţilor presupunea din partea autorităţilor o           ,
adică de a nu împiedica exercitarea libertăţilor. Evoluţia politică şi socială a făcut să devină
evidentă necesitatea ca autorităţile publice să depăşească atitudinea de abstenţiune şi să treacă la
atitudinea activă, de acţiune, pentru a face posibilă realizarea anumitor libertăţi cetăţeneşti. S-a
ajuns astfel la sintagma "drept al omului", care implică obligaţia statului nu numai de a proteja
libertăţile, dar şi      pentru a asigura cetăţeanului posibilitatea reală de a-şi exercita
anumite libertăţi.
Cu toate că, din punct de vedere juridic, există deci sinonimie între drept şi libertate,
concluzionăm că "libertatea" pune accentul pe neintervenţia statului, pe când "dreptul"
accentuează obligaţia statului de a acţiona pentru a crea condiţiile necesare exercitării anumitor
libertăţi^%.
Unele explicaţii comportă şi expresiile -
 
  " şi -
 



- Cu toate că sunt într-o strânsă corelaţie, acestea nu se confundă. Expresia
"drepturile omului" evocă, după cum am arătat, drepturile fiinţei umane, ca fiinţă înzestrată cu
conştiinţă, raţiune şi voinţă, fapt ce-i conferă drepturi naturale inalienabile şi imprescriptibile,
dincolo de organizarea statală a societăţii. Dacă avem însă în vedere societatea organizată în stat,
din punct de vedere juridic omul se prezintă în trei ipostaze: cetăţean, străin sau apatrid. Pe
planul realităţilor juridice interne omul devine cetăţean, adică o fiinţă umană integrată în sistemul
socio-politic al statului respectiv. Drepturile sale sunt proclamate şi asigurate prin legea statului
căruia aparţine, sub denumirea de drepturi (libertăţi) cetăţeneşti. Realitatea statelor contemporane
demonstrează că doar cetăţenii unui stat beneficiază, ca principiu, de toate drepturile prevăzute în
Constituţie, străinii şi apatrizii beneficiind doar de drepturile considerate inalienabile fiinţei
umane.
Aşadar, regăsim pe de o parte drepturile omului, ca o        , ca
sursă de reguli juridice stabilite de comun acord de către state pentru protecţia fiinţei umane^,
iar pe de altă parte drepturile cetăţeanului ca      , care însumează normele ce
reglementează statutul juridic al cetăţeanului.
Însă, existenţa  (
 ^  în materia      
 
  face ca omul să prevaleze asupra cetăţeanului.
Având în vedere cele prezentate, putem înţelege motivele pentru care 



 
 
 
   este o problemă controversată şi larg dezbătută în
literatura de specialitate. Încercând o sinteză a opiniilor dominante exprimate în doctrină, care se
bazează pe realităţile evidente ale practicii statelor actuale, definim drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului ca fiind 


 
(
+

 

(  +
 


 
 
 +
 


 
( 
 
  
+ 



   
 

  
c^!.
Trebuie subliniat faptul că, pentru a fi puse în valoare, drepturile omului trebuie să se
bucure de o anumită sancţiune juridică. Or, aceasta rezultă numai din depăşirea stadiului de
deziderat şi cuprinderea lor în reglementări interne şi internaţionale, oricare ar fi domeniu de
aplicare al acestora în spaţiu şi forţa lor juridică (poate fi vorba de o simplă declaraţie solemnă ca
în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sau, dimpotrivă, elaborarea unui mecanism
jurisdicţional internaţional de control al drepturilor garantate, ca în cazul Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului).
Subliniem faptul că 

     

 
 

 


  
ë 

+

 

+  

 

^".
În ceea ce priveşte ë 
^# individului foarte puţine norme juridice
internaţionale fac referire la acestea, ele reprezentând o chestiune marginală pentru dreptul
internaţional, lipsită de consistenţă juridică, rămânând, cel puţin la actuala etapă de dezvoltare a
dreptului internaţional, un simplu deziderat moral^$. În schimb la nivel intern au o pondere
însemnată, dat fiind interesul direct al statelor de a stabili obligaţiile cetăţeneşti.
Aşadar, transpus în planul preocupărilor juridice, 
 
 
 
  
desemnează mai întâi 

(
ale omului care definesc poziţia acestuia în raport cu
puterea publică, dar el devine o veritabilă instituţie juridică,    
 
 




  
care au ca obiect de reglementare promovarea şi garantarea drepturilor
şi libertăţilor omului, apărarea acestuia împotriva abuzului statelor.


   


 
Problematica drepturilor omului, cu multiplele sale semnificaţii, atât teoretice, cât mai
ales practice, este prezentă în zilele noastre, atât la nivelul preocupărilor fiecărui stat, cât şi la
nivelul preocupărilor comunităţii internaţionale.
Istoria demonstrează că, stadiul dezvoltării şi respectării drepturilor şi libertăţilor omului
depinde de stat, şi putem constata, în secolul nostru, pe de o parte o dezvoltare a drepturilor şi
libertăţilor omului, iar pe de alta o încălcare, în unele cazuri sistematică, a lor. Natura statului,
democratic sau autoritar, condiţionează în mod direct locul pe care îl ocupă drepturile şi
libertăţile în ierarhia valorilor sociale. 
   
 

 
  
 

 
 

 

 
  
. Aceasta se bazează pe un  între teoria
democraţiei pure, bazată pe reglementarea prin lege a unei sfere cât mai largi de raporturi sociale
şi teoria liberală pură bazată pe libertate neîngrădită. Democraţia în stare pură şi liberalismul în
stare pură au ajuns la eşecuri, în primul caz pentru că se suprimă progresiv libertăţile în favoarea
interesului public, şi în al doilea caz pentru că se acceptă libertăţile periculoase pentru societate.
Penetraţia şi expansiunea drepturilor omului din spaţiul juridic naţional în spaţiul juridic
internaţional, cu alte cuvinte internaţionalizarea acestora, marchează atât  
, dacă
fenomenul este privit din perspectiva relaţiei tradiţionale dintre dreptul intern şi dreptul
internaţional, cât şi  
 dacă fenomenul este analizat în raport cu esenţa şi finalitatea
sa^ .
*       au creat conceptul de     £ , iar     
     au construit un sistem de drept în care           şi
drepturile subiective care îi dădeau conţinut erau garanţia acestei libertăţi. c   a afirmat
£      persoanei, dar numai în raporturile cu Divinitatea, şi nu ca principiu de
organizare socială^. Abia     Ô    desprinde fiinţa umană atât de ordinea
cosmică, cât şi de ideea divină, considerând-o ca valoare socială în sine, dotată cu atribute ce ţin
de autonomia ei şi aflată în centrul vieţii sociale^, împlinind astfel premisele necesare pentru
apariţia   
     
 ca temei al democraţiei^%.
& 

 


    ' 

(   
    


       
      )*+++ 
'
   ))  

 


,   
 
  

 
       - 
  

      ' 

   
(   
   

 (

'  
 . -       
  /

01


2  3 4
'
 0  2 !#3^  5  ,1 2 "#3^  .

   - 

   
    
   ( 
 (

'  (

' 
 
  

(  (  


' 

   
 
 
  (       
   

 
 

 6 

   
 * 
   !!  
    
 %  !!  7  -  
   
 
  (
 
  
'
 

/
 5 
 8 




(   ( 
     -
 
         
  (
    ' 

 
 
. ' ( 
 
    
      O 
 
   
     !"#
   - 
 
 


(   
1 


 -  

   

 

  

 
 8 

        
       
    
    


    

 
 
  

 

 
      
 
  
 
     '  
      ' 






(

' 
 

 - 8 

 
           
   

  
     

 
( 

  
   
 
           


  
     

  ^!
Primul document cu
   
   a fost 
    .(
   

#  adoptată în cadrul O.N.U. la 10 decembrie 1948, document ce a avut un ecou imens la
nivel mondial şi care a devenit un veritabil instrument internaţional care a declanşat construcţia
sistemului de protecţie a drepturilor omului^".
        
   
   
  
               


   
 (      
 

  

-   

   9
 
  
  
 
    

   
              


Internaţionalizarea drepturilor omului a generat următoarele 

^#:
V Ô     Ô    Ô 
 Ô     ÔÔ  

 Înţeleasă ca                     ,    
 Ô  este măsura fiinţei subiectelor de drept, deoarece acestea există numai în măsura în
care le este recunoscută capacitate juridică.
Până la constituirea dreptului internaţional al drepturilor omului fiinţa juridică a
individului nu avea o dimensiune proprie în dreptul internaţional. Numai din acest moment,
individul dobândeşte, pe lângă capacitatea juridică de drept intern, o capacitate juridică de drept
internaţional, ajungându-se astfel la întregirea fiinţei juridice a individului.
 În structura juridică a 
 
( coexistă un element substanţial cu unul
procesual.
) ï     sau conţinutul dreptului este 
   £     
                . În baza acestor facultăţi titularul poate să se
comporte într-un anumit fel sau poate pretinde altora un anumit comportament.
Aprecierea acestor prerogative ca fiind recunoscute sau conferite de lege nu reprezintă
doar o simplă diferenţă de formulare, ci exprimă      
  în favoarea esenţei
individuale sau a esenţei sociale a fiinţei umane. Ideea de recunoaştere semnific㠏  
acestor prerogative în raport cu legea şi trimite la doctrina dreptului natural. Identitatea fiinţei
umane este un dat, astfel încât legea nu poate decât să stabilească anumite limite de exercitare a
drepturilor subiective pentru prevenirea sau sancţionarea abuzului de drept. Ideea că aceste
atribute sunt conferite prin lege apare ca rezultat al deplasării accentului de la individ către
societate; drepturile subiective există numai dacă şi numai în măsura în care societatea le conferă
indivizilor^%$.
) ï      este                   

             £     . Acest element  preexistă legii, el
este creat prin lege. Cea mai importantă formă pe care o îmbracă elementul procesual este
  
      prin intermediul căruia violarea dreptului subiectiv este dedusă în faţa
unui organism cu atribuţii jurisdicţionale.
Internaţionalizarea drepturilor omului modifică în dublu sens această structură juridică:
)


     

 
   ë 
 
+   ë 


   al drepturilor omului. Sistemul universal de protecţie al drepturilor omului, care
funcţionează în cadrul O.N.U. coexistă cu diversele sisteme regionale astfel încât este posibil ca
elementul substanţial al oricărui drept al omului, ca drept subiectiv, să aibă două sau trei
reglementări diferite: una în dreptul intern, alta în tratatele cu vocaţie universală şi încă una în
convenţiile cu vocaţie regională. Drepturile omului devin astfel drepturi subiective cu geometrie
variabilă.
)


 
       
   
  întrucât
dreptul de acţiune în faţa organismelor interne de jurisdicţie este dublat de un drept de a cere
protecţia organismelor specializate din cadrul sistemului internaţional.
Aşadar, internaţionalizarea drepturilor omului se traduce juridic printr-o anumită limitare
a suveranităţii statale în materia drepturilor omului, concretizată în caracterul obiectiv pe care l-
au căpătat drepturile^% .





  
 
 ^%
Protecţia internaţională a drepturilor este guvernată de următoarele principii:
c  


 


  
 
 
Protecţia internaţională a drepturilor omului este o ramură de drept nouă, având o
vechime de numai o jumătate de secol, deşi în dreptul intern protecţia drepturilor omului are în
unele state o existenţă de mai multe secole. Dreptul internaţional al drepturilor omului s-a
autonomizat în cadrul dreptului internaţional, în principal, prin recunoaşterea calităţii individului
ca subiect de drept^%.
j   
 
  reglementările internaţionale sunt foarte puţine şi au un
caracter sectorial (vizând doar dreptul internaţional umanitar şi interzicerea sclaviei şi a muncii
forţate),   
 
  se adaugă protecţia lucrătorilor în cadrul    
         şi protecţia minorităţilor naţionale care viza doar zona europeană, mai
precis statele ce au rezultat după descompunerea Imperiului Austro-ungar sau care şi-au mărit
teritoriul în acest fel.
Abia violările grave, masive şi sistematice ale drepturilor omului comise de unele state la
nivel intern,  
         
  au determinat o poziţie comună a
statelor în cadrul comunităţii internaţionale în sensul cooperării internaţionale în materie.
    protecţiei drepturilor omului este reprezentat de adoptarea la 10 decembrie
1948, la Paris, de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, a 
  
(
 
 

  , chiar daca acest document nu este un tratat internaţional, ci numai un act
internaţional de soft-law.
%  
ë
 

Acest principiu reprezintă de fapt     Ô   a oamenilor, ca     
                    
    £       
        . Mai mult, din acest principiu decurge    Ô    care
presupune ca  
                   
   
                £                  
   £    
   .^%%
 %/

  


   

/(
 ë 
  
   
  
(
    
   

   

 
Problematica drepturilor omului a devenit un domeniu al cooperării internaţionale, ea 
mai reprezintă o materie a competenţei naţionale exclusive, rezervată numai suveranităţii statale,
înţeleasă în mod absolut şi discreţionar. Aşadar suveranitatea statului nu este absolută, una dintre
limitele sale fiind drepturile omului. Putem spune în acest caz că 
      
   Ô Ô  , întrucât suveranitatea statului trebuie să constituie
temei pentru protejarea drepturilor omului, iar nu pentru încălcarea lor. Trebuie remarcat faptul
că, în acest domeniu, limitarea suveranităţii unui stat nu se face în favoarea unui alt stat, ci în
favoarea indivizilor şi a drepturilor acestora.
ï   întregului mecanism de apărare internaţională a drepturilor omului constă în
       a faptului că drepturile omului nu mai pot fi lăsate la discreţia fiecărui
stat în parte, ci, conştiente de necesitatea reducerii riscurilor de încălcare gravă a acestora la nivel
intern, sub acoperirea suveranităţii statale absolute, statele au convenit să coopereze la nivel
internaţional în acest domeniu. Reţinem aşadar că în această materie există o 
   
         , de unde şi necesitatea stabilirii unor relaţii între cele două
tipuri de norme juridice prezente.
 c

  
  
   
 
  
/

 


ë 


Prin tratatele privind drepturile omului se nasc în primul rând drepturi pentru destinatarii,
pentru beneficiarii tratatelor, adică pentru indivizi, nu pentru părţile la tratat, deci nu pentru state.
Atunci când statele devin părţi la tratate internaţionale în materia drepturilor omului ele îşi asumă
aşadar obligaţii   £, dar şi     £     , instituindu-se aşadar
un Ô Ô     de la care nu se poate deroga. Acest fapt se traduce
printr-o atingere remarcabilă adusă uneia dintre dogmele cele mai bine stabilite ale dreptului
relaţiilor între state, cea a    ^%
j       îşi are temeiul în ideea de contract, în consensualismul pe care îl
presupune în general un tratat internaţional, cu consecinţa posibilităţii ridicării excepţiei de
neexecutare. În materia drepturilor omului nu se aplică regula reciprocităţii, şi implicit nici
excepţia de neexecutare, adică,                      
  
                       
 ^% . Drepturile omului 
 
  ,

   , care să privească potrivit principiului relativităţii actelor
juridice numai părţile la aceste tratate, ci, dimpotrivă sunt o chestiune ce interesează în egală
măsură indivizii, statele şi societatea internaţională.
Mai mult, unele norme de protecţie a drepturilor omului au dobândit £     
,
ele impunându-se şi statelor care nu sunt parte la tratate, în timp ce altele, precum reprimarea
genocidului, interzicerea sclaviei, interzicerea discriminării, interzicerea torturii, garantarea
regulilor fundamentale într-un proces judiciar, au fost integrate în    , devenind norme
imperative ale dreptului internaţional public, cu forţă juridică superioară prin care nu se poate
deroga prin norme dispozitive.
Dacă la nivel intern Ministerul Public este cel care veghează la respectarea ordinii
publice, la nivel internaţional, în materia drepturilor omului, neexistând un asemenea organism,
statele sunt cele care au dreptul la o acţiune populară, sesizând un organ internaţional împotriva
altui stat, care încalcă drepturile omului,              autor al
sesizării şi         între el şi victimă.
!0  
   
  (

  

(


Problema drepturilor omului nu este una de competenţă exclusiv internaţională, statele
continuă să reglementeze drepturile omului la nivel intern şi să asigure protecţia drepturilor
omului, deoarece această chestiune interesează în primul rând dreptul intern, dreptul
internaţional intervenind doar în subsidiar. Subsidiaritatea este un concept filosofic, destinat
spaţiului politic pentru a regla atribuirea şi exercitarea competenţelor în absenţa unui suveran
unitar^%!.
j   Ô , definit ca fiind o regulă de     
     

 
    
          
   £ 
 

       
                


, constituie o soluţie adecvată pentru a asigura acest echilibru^%".
Dacă principiul subsidiarităţii s-a conturat atât istoric, cât şi ca normă contemporană într-
un context european, problemele cărora el încearcă să le răspundă nu sunt specific europene, ci
universale^%#.
Eforturi merituoase au demonstrat cu succes, dar într-un mod izbitor de idealist, în ce
măsură, chiar neformulată explicit, Ô    Ô    
   Ô    
Ô   , precum şi faptul că, în loc să submineze eficacitatea standardelor universale
de protecţie, ea oferă satisfacţie pluralismului inerent comunităţilor umane, deci şi comunităţii
internaţionale.^$
În analiza sa devenită clasică asupra subsidiarităţii în cadrul sistemului de protecţie
instituit de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fostul grefier al Curţii Herbert Petzold
punea accentul îndeosebi pe   
 
  şi pe cea   , care joacă,
ambele, un rol fundamental pentru acest sistem.^  ÄSubsidiaritatea în cadrul ordinii juridice a
Convenţiei are două aspecte: ca un concept procedural sau funcţional, ea semnifică faptul că,
              c£       
             
                      
     
 £ 
     ; ca şi concept material sau de fond, ea înseamnă că    
    £       c£                 
    £              £      
 . Funcţionarea deplină a principiului are două implicaţii semnificative: mai întâi oferă
instituţiilor Convenţiei prilejul de a învăţa din abordarea juridică a autorităţilor naţionale
competente în privinţa acelor probleme asupra cărora Curtea trebuie să hotărască şi, în al doilea
rând serveşte la prevenirea supraîncărcării organelor de control constituite de Convenţie´^.
Subsidiaritatea se manifestă aşadar în două planuri:
) Subsidiaritatea  
   1  
   ) - Normele
internaţionale privind drepturile omului reprezintă cel mai mic numitor comun la care state cu
sisteme politice extrem de diferite au putut ajunge. Dreptul internaţional în materie reprezintă
doar un standard minimal, de la acest nivel internaţional de bază, statele nu pot, în plan intern să
deroge ´în jos´, dar o pot face Äîn sus´, asigurând o protecţie sporită a drepturilor omului la nivel
naţional. Acest fapt are consecinţe importante, de pildă, dacă apare o încălcare a drepturilor
omului ce vizează doar aspectul superior de protecţie conferită la nivel naţional se antrenează o
răspunderea juridică exclusiv internă. În schimb dacă încălcarea atacă acel nivel minimal stabilit
în plan internaţional, se angajează nu numai răspunderea internă, dar şi răspunderea
internaţională a statului.
) Subsidiaritatea  
   
   1  


 ) ±Principalul rol în respectarea drepturilor omului şi remedierea situaţiei în cazul
încălcării acestora revine statelor. Doar în situaţia în care mecanismele statale au fost
nesatisfăcătoare, intervin organele internaţionale. Este ceea ce se numeşte     
       , adică  £           
       
            
    . În caz contrar, cererea va fi respinsă ca
inadmisibilă, fiind prematură, însă procedura poate fi reluată după epuizarea căilor interne.
Regula epuizării căilor de recurs interne este, fără îndoială, una dintre manifestările cele
mai pregnante ale subsidiarităţii în aplicarea Convenţiei. De altfel, această regulă, pe care
Convenţia a împrumutat-o din dreptul internaţional general, joacă un rol important prin:
- protejarea suveranităţii statelor;
- manifestarea încrederii în discernământul autorităţilor naţionale, mai apropiate de
încălcările drepturilor şi susceptibile să găsească remedii mai bune la acestea;
- reducerea duratei procedurilor menite să asigure repararea prejudiciilor suferite.^
Scopul principal al structurilor internaţionale de garantare a drepturilor omului    
    statelor vinovate, ci respectarea drepturilor omului, adică restabilirea drepturilor
încălcate şi repararea prejudiciilor suferite de victimă.
Principiul subsidiarităţii nu face decât să întărească protecţia drepturilor omului la nivel
naţional, dublând-o cu un sistem de control care operează ca o  
  ^%.
A·  

 

  
ë 
 
 ë



Deşi tradiţional dreptul internaţional public este un drept al relaţiilor dintre state, el
neinteresând direct indivizii, astfel încât normele nu au aplicabilitatea directă, în ceea ce priveşte
protecţia internaţională a drepturilor omului situaţia este diferită. Subiectele din ordinea juridică
internă          
          şi  £   
            
Aplicabilitatea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor omului depinde
atât de factori interni, cât şi de factori externi:
) ë   
 este important Ô    Ô        dreptul
internaţional, cu alte cuvinte dacă se adoptă sistemul monist^ în care normele se pot aplica
direct în dreptul intern sau sistemul dualist^ , în care normele internaţionale nu pot fi direct
aplicate.
) ë 
/
 sunt esenţiale următoarele elemente:
          - aceasta trebuie să fie         
 :
1. să fie suficient de clară, de precisă.
2. să nu necesite măsuri naţionale pentru a fi aplicabilă direct;
3. să existe intenţia statelor de a conferi respectivului tratat aplicabilitate directă.^!
         
 .
Aceasta semnifică faptul că statul respectiv şi-a exprimat consimţământul de a fi legat
din punct de vedere juridic prin acel tratat şi că acesta a intrat în vigoare, atât cu caracter general,
cât şi pentru respectivul stat.
Problema aplicabilităţii directe generează     : vertical şi orizontal. Efectul
vertical se referă la     £ , iar efectul orizontal face referire la faptul că
normele privind drepturile omului produc efecte juridice şi          .
Aşadar, în virtutea caracterului direct aplicabil al normelor internaţionale indivizii devin
beneficiari de drepturi direct, fără să mai fie nevoie ca acel stat să consacre respectivele drepturi
şi printr-un act normativ intern. Pot fi aplicate de regulă direct normele care consacră Ô  

         Ô   Ô             , care
sunt 
  
, conţinând angajamente ale statelor de a lua măsuri la nivel intern,
aplicabilitatea lor depinzând direct de normele adoptate la nivel naţional.
 0
 
 
 
  
 ë 
  
    






Poziţia normelor internaţionale în materia drepturilor omului faţă de reglementările
interne este analizată diferit, după cum este vorba de planul internaţional sau planul intern.
ÿ    Ô     chestiunea    
     este
indiscutabilă, indiferent de natura acestora, deci inclusiv faţă de normele constituţionale astfel
încât în faţa unui organ internaţional aceasta va prevala. Mai mult faţă de organismele
internaţionale norma juridică internă are valoarea unui element de fapt, nu a unui element de
drept. Acest lucru semnifică faptul că un act sau fapt contrar unei norme internaţionale privind
drepturile omului este sancţionat la nivel internaţional, chiar dacă el, din punct de vedere al
dreptului intern este legal şi constituţional.
ÿ    Ô    problema interesează doar dacă se recunoaşte normei
internaţionale aplicabilitate directă prin dreptul constituţional. Există astfel state care recunosc
tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului fie o poziţie supraconstituţională
(superioară ca forţă juridică legii fundamentale), fie constituţională (aceeaşi valoare juridică cu
cea a constituţiei), fie infraconstituţională, dar supralegislativă (inferioară ca valoare juridică
constituţiei, dar superioară legii), fie legislativă (pe acelaşi plan cu legea internă).
Consecinţa firească a acestui fapt este că nu întotdeauna şi nu în mod automat supremaţia
dreptului internaţional duce la înlăturarea dreptului intern, de exemplu, atunci când constituţia
conferă o valoare supralegislativă normei internaţionale. Trebuie subliniat însă faptul că
superioritatea normelor internaţionale în materie faţă de normele interne trebuie corelată cu
   Ô  analizat anterior, trebuie deci cercetat dacă norma internă nu oferă
cumva o protecţie sporită a drepturilor omului faţă de nivelul minim stabilit prin normele
internaţionale. În cazul în care există o protecţie sporită, prevalează norma internă.
Concluzia este aşadar că în caz de conflict între o normă internaţională privind drepturile
omului şi o normă juridică internă se aplică întotdeauna atât la nivel intern cât şi la nivel
internaţional     ( , fie ea internaţională sau internă.
2%/
  
  

  

Dreptul internaţional public la nivel internaţional nu se desfăşoară în faţa unor tribunale


internaţionale întrucât foarte rar se ajunge în situaţii contencioase. În materia drepturilor omului
există însă tribunale specializate pentru protejarea acestor drepturi şi pentru sancţionarea statelor
care au încălcat aceste drepturi.
Astăzi există trei asemenea jurisdicţii: Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu sediul
la Strasbourg şi Curtea Interamericană a drepturilor omului cu sediul la Costa Rica, Curtea
Africană a drepturilor omului şi popoarelor.
Trebuie observat că astfel de tribunale specializate în materia drepturilor omului există
doar la nivel regional, nu şi universal, datorită imposibilităţii ajungerii la un acord între state în
acest domeniu la nivel universal.
3      

     
 
   

 
Dispoziţiile tratatelor internaţionale privind drepturile omului nu pot fi corect înţelese şi
aplicate în afara jurisprudenţei create, pe baza lor, de organele internaţionale de protecţie,
întrucât jurisprudenţa acestora interpretează, şi dacă este cazul chiar completează normele
convenţionale. În ceea ce priveşte Curtea europeană a drepturilor omului avem o jurisprudenţă
deosebit de bogată care a ajuns să facă corp comun cu Convenţia europeană a drepturilor omului,
având deci forţă juridică obligatorie.
4 (

 

   
 
Particularul  este ë     subiect de drept internaţional public, întrucât
această ramură de drept se adresează doar statelor şi organizaţiilor internaţionale.
În cazul protecţiei drepturilor omului situaţia este diferită deoarece normele se adresează
direct indivizilor creându-le în mod direct drepturi în temeiul normelor juridice internaţionale.
Consecinţa este că ei pot invoca direct aceste drepturi în faţa organelor interne şi
internaţionale. Mai mult, individul participă la raporturile juridice internaţionale cu caracter
procedural, putând sesiza de exemplu direct Curtea europeană a drepturilor omului, în faţa căreia
se poate vorbi de o poziţie de egalitate a individului cu statul. Reţinem că individul nu va fi
niciodată în poziţie de pârât, ci doar de reclamant.
În concluzie, în materia drepturilor omului    

 
 
 
, deci
participant la raporturile juridice internaţionale.

c   

 
j ( 
 
(  (   

 
 
 (

    


       
 (
  :
 
 
    
      
(
 
    (
  
  

 ( 
— .

      

     (    
 
 
  ;
 
 6  '  (
 
  


 
 

 
(       

    

    

( ' 1   <    (     

      
 
 

 
  
     
 
  9   

 
     '
 
'  


   
 

  
 7 
     
      
   '


( 
 
 (    


      
i 

 
   
  


( 

 
 
 (    
    



  

 
 
  ^" &
           

  

 

 &    

   
  




 
 
         (    (

     9  
   
     
    
  


   
 
    
  '
   

   

 ! 
 


      (    (

    

8     
  
     '     (  
          
   
  
^# =
  
  
 

     
  
   





   (   
O    
  
   

    
 


  
       '    
   
   Ô 
  
       &     
  
    

  


 
  
 

' 
    


 

   
     
 
   


 


 
  (  
    

  
  
  
 - 
  '
  
  
 
 (
 '
 
    
  
      :  

  
     (
 
     ( 

 
  

  

     
 '
  
( 2
      

  

 

3^ $
=:
' (
         
  
 

 
 

 



     
  
  
 


     

  

 
'  

    
  


   ^  8 -        
 

  

  
  
 (
  - 
    
   
      

   


 

' 

  

 
  ( 


  
       
8

  

      ' 
  
' 
 '



   
    
  
   
 '   
  

  
       (^ 
&
 

     

       '



  
  

      
       9 
-  
       
  
       ( 

   
  

 

 (  

            
>( ? 
> '
? 
     
      
(  

 '
 

 


    

 

 
 
9-    (    
   
    
   
1   
'  &    
           


  
 
 - 

  
( '
   



  .
  
      
  1 

  '
 7  
 
 
   


 
     
(


   


      
(
 (
  
  
 


  ^ 
——   

     
     
     
;
    !
  (  ' 

(
  ' 


 

 
    

 ;    (    

 


(
   
 (

 
'(  ' 

  
' 

 - 

i    ! 
      

  

;   
 (    
    

     '  
1


   
 


 ' '
    
O    !         

 

 

 @!$     
  

   
   
     


 
8
  
      
 
 
  '      
  - 

   
      
  

  


 
     

      
 

  /
 
     
 
       
' 
'  &




       




 
     
   
  
   ^ %
——— 8     


  
 

 
  '  


          '  
 

     
 ;
     
 ;
 à  : 
 
   
       
(
A
 

 : 
 
 
 
     
 6    

 

i  
 6  (     

   

'
  
  
   (
          
 


   ^  & 


  j
 
       
 
      
  (   
 

   
 
   
      
         
   

  '
 (
 
  
 B 
 

    

 j
  
  
  
     
 



   
 
  '      

   



 '
      

  


  
       
j   
 
     (     
 
 
  



- 
     
  
 
    
 

 (
     

     (  
   

    

 (
   
 
    
      


      (
  
 
  


(
   
  (
  
   
(
 
  
   

  (
 -   ^ 

!" 


 ^ !
Orice societate presupune de la sine ideea de  
+ care are două funcţii
fundamentale:         

    şi           
       ^ ".
Unicul ţel în care autoritatea (puterea) se poate exercita 
  
asupra oricărui
membru al societăţii civilizate, împotriva voinţei sale, este acela    
   £
 
 ^ #. Aşadar, esenţial este ca în fiecare societate guvernantul să permită şi să apere o
anumită stare de libertate, folosind în acest scop şi în mod legitim autoritatea sa, indiferent care
ar fi instrumentul folosit pentru aceasta: forţa de constrângere, represiunea sau forţa de
convingere.
Este binecunoscut faptul că într-o societate politică, individul renunţă la o parte din
libertatea sa în favoarea conservării libertăţii tuturor^!$. Libertatea şi autoritatea ca practici de
guvernare se află într-o poziţie antagonică, se exclud reciproc. Fiecare dintre cele două concepte
poate fi socotit remediul celeilalte, în condiţiile în care surplusul de libertate ca şi excesul de
autoritate sunt la fel de nocive pentru societate, deoarece împiedică statul de la înfăptuirea
misiunii sale fundamentale:       
     ^! .
Din această perspectivă drepturile omului   
  
  . Există două
categorii de drepturi:
 drepturi considerate   
, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi suprimate,
suspendate sau limitate sub nici o formă. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi
cea americană în materie, dar şi Pactul privind drepturile civile şi politice recunosc ca fiind
asemenea drepturi:
1. dreptul la viaţă şi interzicerea pedepsei cu moartea^!;
2. dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante;
3. dreptul de a nu fi adus în stare de sclavie;
4. dreptul la neretroactivitatea legii penale;
5. dreptul de a nu fi judecat şi condamnat de mai multe ori pentru aceeaşi faptă penală ±

.
 
  
, al căror exerciţiu poate fi circumstanţiat sau chiar limitat în
funcţie de anumite         £  .
Măsurile prin care, sub o formă sau alta se limitează exercitarea drepturilor omului se
numesc ingerinţe şi derogări.
· 


în exercitarea drepturilor omului reprezint㠏        
         . Dreptul comun în materie este format din ingerinţele
reglementate pentru art. 8,9,10,11 din Convenţia Europeană a drepturilor omului şi art. 2
Protocolul nr. 4^! la aceeaşi Convenţie, dar           
Pentru a putea limita exercitarea drepturilor omului printr-o ingerinţă trebuie să fie
îndeplinite cumulativ trei  Ô  :
   

(


  ë 

, deci să existe o bază legală la nivel
intern, urmărindu-se astfel eliminarea arbitrariului.
Noţiunea de [este autonomăîn Convenţia europeană a drepturilor omului, ea are 
  care  coincide în mod necesar cu sensul dat acestei noţiuni în sistemele naţionale.
Astfel, în Convenţie este avut în vedere   
       
, înţelegând prin Älege´
orice sursă de drept, fie       (act juridic al Parlamentului), fie   
Ô  
   
, fie   Ô  . Din interpretarea dată în jurisprudenţa Curţii
europene rezultă însă două condiţii pentru ca un act juridic să fie lege, în sens de convenţie:
  
   ± Norma trebuie să fie suficient de clară, de precisă pentru ca
destinatarii să-şi poată conforma comportamentul prescripţiilor stabilite de aceasta;
   ± Norma trebuie să fie adusă la cunoştinţa destinatarilor, de regulă
prin publicare.
   

 ^!%, adică fie să urmărească protejarea unor interese
de ordin general ce ţin de asigurarea integrităţii teritoriale a statului, a siguranţei naţionale, a
securităţii publice, fie protejarea vieţii sociale prin apărarea ordinii publice, prevenirea săvârşirii
unor infracţiuni, înfăptuirea justiţiei, fie apărarea drepturilor unei alte persoane sau a reputaţiei
acesteia.
   


 ë*
 

 .
În legătură cu acest aspect Curtea europeană a drepturilor omului a statuat că Äo societate
democratică´ se caracterizează prin toleranţă, pluralism, deschidere şi existenţa unor opinii
minoritare. Drepturile consacrate de Convenţia europeană a drepturilor omului sunt compatibile
numai cu un regim politic democratic, întrucât nu e de conceput ca un stat parte la Convenţie să
aibă alt regim politic.
Această condiţie presupune existenţa a două elemente:
)     !aceasta semnifică faptul că ingerinţa trebuie să fie singura cale
pentru apărarea acelor scopuri legitime ( de exemplu pentru înfăptuirea justiţiei este necesară
percheziţia sau dacă art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului consacră, ca şi
componentă a dreptului la un proces echitabil publicitatea dezbaterilor, el permite limitarea
acestuia în interesul moralei sau a ordinii publice, a securităţii naţionale, pentru protejarea
intereselor minorilor sau vieţii private a părţilor implicate).
)              ± ingerinţa trebuie să nu depăşească
rezonabilul, ea nu poate fi disproporţionată, deoarece trebuie să se menţină un echilibru între
interesele particulare şi cele generale. Verificarea acestei condiţii se face în primul rând de către
autorităţile naţionale care decid ingerinţa, întrucât se află cel mai aproape de realităţile interne.
Din acest punct de vedere autorităţile naţionale dispun de o anumită marjă de apreciere, care se
plasează însă sub controlul Curţii europene a drepturilor omului.
$ 
 
 de la exercitarea drepturilor omului reprezint㠏        
        , de exemplu stare de război, pericole care ameninţă viaţa
şi existenţa naţiunii. În aceste situaţii interesul general ajunge să prevaleze asupra drepturilor
individuale. Acest fapt nu înseamnă înlăturarea totală a legalităţii, a democraţiei şi a respectării
drepturilor omului. Legalitatea ordinară nu e înlocuită cu arbitrariul, ci cu o legalitate de criză.
Aceste măsuri excepţionale (derogările) se justifică numai cât timp situaţiile de criză
există, iar statul şi democraţia sunt în pericol. Art. 15 din Convenţia europeană 

validitatea măsurii derogatorii de următoarele elemente:
 
/


(   

/
 , război sau alt pericol grav care ameninţă viaţa
naţiunii. Deci cauza care determină această situaţie excepţională poate fi o cauză socială (război,
rebeliune) sau o cauză naturală (de ex. cutremur);
. 

 
  , acela de salvare a vieţii naţiunii şi nu a altui scop;
derogarea 


     ± prin această măsură
urmărindu-se salvarea naţiunii şi a instituţiilor democratice;
4. luarea unor astfel de măsuri  

  între diverse categorii
de persoane^!;
!derogările ë


  
5
A. măsura (
 
 
  
 
 5
 măsura  
    
   imediat de către statul care o aplică, secretariatului
organizaţiei internaţionale în cadrul căreia tratatul respectiv a fost încheiat.
Atât Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, precum şi Convenţia
europeană şi cea americană în materie autorizează statele semnatare   Ô exerciţiul
drepturilor pe care aceste tratate le proclamă în caz de război sau în situaţia apariţiei unui pericol
public excepţional, de natură a ameninţa independenţa sau securitatea unui stat, cum ar fi
catastrofe sau calamităţi naturale, lovitură de stat, etc.

06&%7·%"#  6c·"%

½ 

    

 
 
(
+

 
 
 (  +

 
  
 
 
 + 
 
 
 
  
( 
 

   
+  
  

    
  
 
  
 
c

½ Î
  [  
  



   
  
   

     
 
 
 
   
  

         
 
  
!
"


(
+

   

½ 

   
 

  ë 
 
+ë
 


    

   ë ( 



 
  


½ &
 
  

 





/
 



ë  
  +


 
ë*
 
 
  
 (


    
  (  ·   

  

/ , ë 

   ë 
+   
 
ë 


+
 
(

 

 
+
 ë


  
 
ë




½ 

    

         ë   

  +  
 (
  
 * 
 
 
   
+  
  
 
    (  
 (
 

 
    (
  

   ë #6.+ 4


32

½ 
   
 
   

    

 




 
8

# 
              

$   $!        
 
   
 "

# 
         

     
 

      #

! 
   #

 

½ 
 
 (


 
   
 8
 c  

  

 
 %!  
 

 %&  

 &   

 
  
!
 
 

 
% c  !  
  
     &   ! 

 
   
  ! 

    

 #   
      
 
 
    


   
! 

 

   

 # 

    
" %&
 
  
# '
   
          
   


 
$ (
       
   

 

½ c   

 
  

 


8

 8
(

5


 
+ 
 
5


  



 


 8

 

 
1
 
( 
 
)



    1  

  )



   
 1


  
)


  8
( 



(

' 
 

 

8
 
   
 1
   ( + 
 
      
 

 
 
  
+

 ( 


 
+
)

 


½ 
 

  



 



1
(ë 
)
 
1 
ë 
/
 
)

½ .
ë 
  
1

)
 

/
 ë 
   

  
 ( 
+ ë (  (
  
+

 
  
 
ë 
 ( 
 


96& %$: %·.&#%'·".· %
1. Definiţi noţiunea de drepturi ale omului.
2. Prezentaţi categoriile de drepturi ale omului.
3. Explicaţi fenomenul de internaţionalizare a drepturilor omului.
4. Care sunt principiile care guvernează dreptul internaţional al drepturilor omului?
5. Prezentaţi diferenţele între noţiunile de Äingerinţă´ şi Äderogare´.

&%0&%%·.&#%'·".· %
1. Noţiunea juridică de drepturi ale omului face referire la:
a) dreptul obiectiv al drepturilor omului;
b) drepturile obiective;
c) drepturile naturale.

2. Dreptul internaţional al drepturilor omului protejează fiinţa umană:


a) în timp de război;
b) în timp de pace;
c) în orice situaţie.

3. Teoria drepturilor naturale afirmă că drepturile sunt preponderent:


a) negative;
b) subiective;
c) pozitive.

4. Noţiunea de Älibertate´ pune accentul pe:


a) obligaţia statului de a acţiona;
b) demnitate;
c) neintervenţia statului.

5. În materia drepturilor omului este aplicabil:


a) principiul reciprocităţii;
b) principiul superiorităţii dreptului internaţional al drepturilor omului faţă de dreptul intern;
c) principiul subsidiarităţii.

6. Subsidiaritatea reprezintă:
a) intervenţia comunităţii internaţionale în protecţia şi garantarea drepturilor omului numai
atunci când în plan intern mecanismele similare au acţionat necorespunzător;
b) instituirea unui regim de ordine publică internaţională în materia drepturilor omului de la care
nu se poate deroga;
c) aplicabilitatea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor omului în dreptul intern.

7. Drepturile de solidaritate:
a) au apărut direct la nivel internaţional;
b) sunt drepturi de generaţia a doua;
c) cuprind drepturile individuale şi drepturile colective.

8. Pentru a putea limita exercitarea drepturilor printr-o ingerinţă trebuie să fie îndeplinită
următoarea condiţie:
a) măsura prin care se limitează un drept să fie necesară într-o societate democratică;
b) să existe efectiv o situaţie excepţională;
c) măsura prin care se limitează un drept să fie notificată internaţional.


c 


( 


  

  



 

 


( 

(
 


( 

  


( 

 
 


·
( 






#$%c&'%

( 


  
de consacrare şi de protecţie a drepturilor omului sunt 
  

  
                  
     
 .
Clasificăm aceste izvoare în: izvoare convenţionale, izvoare cutumiare, izvoare
jurisprudenţiale şi alte izvoare.

( 

(
 
^! 
Sursele convenţionale sunt cele mai importante izvoare ale dreptului internaţional al
drepturilor omului şi reprezintă tratatele care consacră şi garantează drepturile omului, aşadar
acordurile încheiate în scris între state ori între state şi organizaţii internaţionale, oricare ar fi
denumirea lor particulară: pact, convenţie, cartă, protocol, etc.^!!
Există mai multe criterii de clasificare a tratatelor:
Ô     Ô   "
1. tratate specializate în domeniul drepturilor omului;
2. tratate nespecializate, dar care au legătură cu domeniul drepturilor omului; de ex.
tratate constitutive ale unor organizaţii internaţionale, care au în obiectul de activitate şi
problematica drepturilor omului.
Ô  Ô     Ô :
1. tratate internaţionale cu valoare universală, ceea ce semnifică faptul că orice stat din
lume are vocaţie de a deveni parte la acel tratat (tratatele internaţionale adoptate în cadrul
O.N.U.);^!"
2. tratate internaţionale regionale, deschise doar statelor dintr-o anumită parte a globului
(tratatele internaţionale adoptate la nivel regional european, interamerican şi african)^!#.
Menţionăm că normele juridice cuprinse în tratatele internaţionale trebuie să fie conforme
cu cele cuprinse în tratatele universale^"$.
Ô  Ô   "
a) tratate internaţionale generale, care se referă la ansamblul drepturilor omului;
b) tratate internaţionale specializate care se referă fie la un anumit drept, fie la o anumită
categorie de beneficiari.
Combinând ultimele două criterii rezultă patru tipuri de tratate:
   

  
( 
(
 , (  


 + cum sunt: j  
             £     căruia i s-au adăugat 2 protocoale
facultative, primul referitor la admiterea plângerilor individuale, iar cel de-al doilea la
interzicerea pedepsei cu moartea, şi j                
 
       ^" .
   
(  
(
 
  
+ de exemplu: c£  
£  
         
     
         (se referă la un anumit
drept) 


c£  £       (vizează o anumită categorie de beneficiari).
   

  
( 

 (  


 ^"%
La nivel regional european au fost consacrate c£           

       
  ^", cu cele 14 protocoale, vizează drepturile civile şi
politice şi c       ^" , cu 3 protocoale adiţionale^"!, la nivel regional
american a fost adoptată c£  
    £       
 ^""  la nivel
regional african - c         
       ^"#    £   

  c       
 ^#$
'   
  ( 
 
 + 
  
 sunt c£          

   ^# , c£  £   


 
  ^#însoţită de
j     £     
  intrat în vigoare la 1 martie 2001 şi de
j     £                     
 din 24
ianuarie 2002, neintrat încă în vigoare, c£                 
     
          ^#   

( 

  

Cutuma internaţională, ca            £       
            £      reprezintă în cadrul protecţiei
internaţionale a drepturilor omului o sursă de drept.
Cutuma are două elemente:
a) 
 
   (constând în practica îndelungată, constantă şi repetată)
b) 
   (considerarea acestei practici ca fiind obligatorie de către
subiectele dreptului internaţional public)^#%.
În materia drepturilor omului există cutume precum: interzicerea sclaviei, interzicerea
genocidului, egalitatea după sex, interzicerea torturii. Aceste norme juridice au aşadar pe lângă o
valoare convenţională şi una cutumiară, devenind astfel       Ô     
               Ô  
   Ô .

( 

 
 

Jurisprudenţa internaţională reprezintă o importantă şi vastă sursă a protecţiei


internaţionale a drepturilor omului. Jurisprudenţa elaborată de organele instituite prin anumite
tratate internaţionale    
 cu textul tratatului. În numeroase cazuri, interpretarea şi
aplicarea corectă a normelor convenţionale nu sunt posibile decât în lumina jurisprudenţei
dezvoltate pe baza acestora. Dar ce se înţelege prin jurisprudenţă, potrivit accepţiunii
internaţionale a termenului? Jurisprudenţa desemenează 
        
             
    
 .
Jurisprudenţa poate să provină de la tribunalele internaţionale specializate în materia
drepturilor omului, şi anume Curtea europeană a drepturilor omului, Curtea Interamericană a
drepturilor omului şi Curtea Africană a drepturilor omului şi popoarelor.
Există însă şi organisme nespecializate în materie, deci tribunale internaţionale care nu au
ca rol principal protecţia drepturilor omului. Este vorba aici de Curtea Internaţională de Justiţie,
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi de tribunalele penale internaţionale ad hoc
(Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie care funcţionează la Haga şi Tribunalul
Internaţional pentru Rwanda cu sediul la Arucha, Tanzania)^#.
Însă locul cel mai important îl ocupă jurisprudenţa Curţii europene, întrucât aceasta
interpretează, explică şi, dacă este cazul, completează dispoziţiile Convenţiei şi ale Protocoalelor
acesteia. Dispoziţiile Convenţiei nu mai pot fi interpretate şi aplicate decât cu referire sistematică
la jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului. Sistemul creat astfel este deci   
#, care îmbină


 
 
 
  (bazat pe legea scrisă, adică pe Convenţia
europeană) şi


 
 
  * / (bazat pe precedentul judiciar, adică pe
jurisprudenţa Curţii). S-a format astfel   Ô 
   , format din două elemente,
Convenţia şi Protocoalele la aceasta pe de o parte şi jurisprudenţa Curţii, pe de altă parte, ambele
elemente având forţă juridică obligatorie şi constituind sursă de drept^# .

·
( 

În afara surselor clasice convenţionale, jurisdicţionale şi cutumiare mai există şi alte


categorii de izvoare ce pot fi clasificate astfel:
·) Ô       Ô  distingem: surse cu forţă juridică propriu-zisă ±     şi
surse cu valoare declaratorie±  .
$) după Ô Ô Ô  aceastea se împart în: acte interne adoptate de organe ale
unor organizaţii internaţionale şi acte cu caracter politic şi juridic.
În practică cele două criterii se combină rezultând următoarele situaţii:
 În primul rând există a                    
            prin care se creează organe subsidiare ale unor
organizaţii internaţionale, se atribuie competenţe unor organe ori se stabilesc proceduri de
protecţie a drepturilor omului în faţa unor organe ale organizaţiilor internaţionale.
În acest sens amintim:              ! "#$  %" 
 
%&'(       )    *    c
      !         
)   +            £ , adoptat de Consiliu de Securitate al
O.N.U. la 25 mai 1993, cu modificărle ulterioare,  
  c        

  adoptat de aceasta la 1 noiembrie 1998 şi intrat în vigoare la 4 noiembrie 1998.
 În al doilea rând există                   
           £ , adică acele acte a căror forţă juridică este mult
inferioară celei a surselor obişnuite ale protecţiei internaţionale a drepturilor omului.
În cadrul O.N.U. un tratat internaţional în materia drepturilor omului este deseori
precedat de un act declarator.
Astfel, interpretarea tratatului internaţional se face şi în lumina actului de soft-law care l-
a precedat, acest act având o valoare juridică indirectă, de interpretare, el fiind indicat expres
uneori în preambului tratatelor internaţionale. Exemplul cel mai semnificativ este însuşi actul
care marchează naşterea protecţiei internaţionale a drepturilor omului, ,     £   
   
 , care nu este un tratat intdernaţional, ci o rezoluţie adoptată de Adunarea
Generală a O.N.U., un act de soft-law. Valoarea ei juridică este însă crescută de frecventa
referire la ea, atât în preambului multor tratate internaţionale, cât şi în constituţiile naţionale^#!.
Alte documente care se încadrează în această categorie sunt:  
    
          ,     £          

               £  adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a
O.N.U. din 1992.
 În ultimul rând se regăsesc actele cu caracter politic şi juridic în materia drepturilor
omului, adică acte internaţionale adoptate în cursul unor conferinţe sau alte reuniuni
internaţionale, desfăşurate sau nu în cadrul unor organizaţii internaţionale.
Aceste documente fac de asemenea parte din  , având o forţă juridică redusă.
Indicăm cu titlu de exemplu următoarele acte:   -  c    . /0   
  c    )   c   ï   % %&1' ,    
j 
        c  
      
   2  
#'  %&&3 c    j    ï     c)cï%&&(,
etc.
06&%7·%"#  6c·"%
½ 
  ( 
 
  
 
   
  
 

  

 

 

 



/ 
 
 
 
 
  
+ë 

  +

 
½ c   
( 

  
ë 
 
 
8
 


 "
 
 "
 
  )
%  


½ ( 

(
 
  

+



   
( 


 
 
    
   9   

  

    
 
 
  
8
)  
   
  
   
  8   


  
  


  

)  
  
  
 
  
8   
  (  
 (
  
  

 

)

/  


 
  

  


½ c ;


 

 
  
8
  

  
( 
(
 , (  


 5
  
(  
(
 
  
5
  

  
( 

 (  


 5
  
( 

 +
  

½ c  
  +    

 +  + 
 ( ë
  


    
  
  


   (;    



 ë   

 
  
  
      


   + 

 
  
 ë 
  
   
(
 
 
 

 
 
   


  

;

(


 


½ 
  
   1       
 
 
 
  
 
  
   ë 
  
  


      (    

 
  
  

  
 
   
  

 
   
   


  
 
 
/  

½ 
   
  ( 
    

 
  
 
  
 ë

  
  +  
 c


  
  +
c
 

   
    c
 ·    

    
  
    
 

  
 ë 

+ 
  


  
 
   
 
 %
( 
 
 c
 
   
 
+ c
 
 
  c 
%


 


 

  
 ,

½ 9  
 
(
 
+  
  
 
/

 

( 


96& %$: %·.&#%'·".· %
 0

 (
  

  

    
  

 &

 
  
(
 ( 
 
 8
 -   

  (
 
  

 
% 0 
  
 
(
    
 

&%0&%%·.&#%'·".· %
1. Cele mai importante izvoare ale dreptului internaţional al drepturilor omului sunt:
a) izvoarele jurisprudenţiale
b) izvoarele convenţionale;
c) izvoarele cutumiare.
2. Convenţia privind drepturile copilului este:
a) un tratat regional specializat;
b) un tratat internaţional cu vocaţie universală, cu valoare generală;
c) un tratat universal cu valoare universală specializat.
3. Este un tratat internaţional cu vocaţie regională şi valoare generală:
a) Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului;
b) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;
c) Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale.
4. Jurisprudenţa internaţională:
a) are o forţă juridică inferioară tratatului pe care îl interpretează;
b) face corp comun cu textul pe care îl dezvoltă;
c) are valoare juridică de soft-law.
5. Actul de soft-law care precede de regulă un tratat internaţional:
a) nu are valoare juridică;
b) are valoare juridică directă;
c) are valoare juridică indirectă.



c 

0


  

  


 

 

0
(
 
  


 
 
·



 

 # 
 

 ë   #6.   


 ë 
 

 
 



  
ë 
 
 
  
  
    #6.  

(  


 
 
0



 

  


 
 
0

 

 
0

   
0

   
· 
 
 
!0

 


!·



 

!#   
0
 
c
 
ë%
!.
%
<c 
%


!c%



#$%c&'%


=   
  a drepturilor omului se realizează prin      

                       
 . În acest fel
drepturile omului nu sunt numai afrmate, prin documente, ci sunt şi garantate împotriva
violărilor.
Evoluţia dreptului internaţional al drepturilor omului poate fi analizată, aşa cum am
prezentat deja, sub două aspecte: spaţial ( sistemul universal şi sistemele regionale) şi al forţei
reglementării (    şi  ).

0
(
 
  


 
 
·



 

La nivel universal există două tipuri de sisteme de consacrare şi de protecţie a drepturilor


omului: în cadrul       ! şi în cadrul        ale
acesteia (Organizaţia Internaţională a Muncii ± O.I.M., Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Educaţie, Ştiinţă şi Cultură ± U.N.E.S.C.O., Organizaţia Mondială a Sănătăţii - O.M.S. şi
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură ± F.A.O.).
#    6  .
este principala organizaţie internaţională
interguvernamentală, cu caracter universal, atât în ceea ce priveşte entităţile sale ± state
suverane^#" - cât şi domeniile în care se implică, scopul său principal fiind menţinerea păcii şi a
securităţii internaţionale. O.N.U. nu este o organizaţie supranaţională, nu are competenţele unui
guvern mondial, ci reprezintă o organizaţie de state suverane, funcţionând ca un centru în care să
se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea unor scopuri şi obiective comune^##.
Tratatul constitutiv al acestei organizaţii este c   6  .
semnată la San
Francisco la 26 iunie 1945 şi intrată în vigoare la 24 octombrie 1945. Acest document reprezintă
în fapt un tratat multilateral semnat de cele 51 de state fondatoare ale O.N.U (membrii originari),
la care au aderat încă 137 de state, numărul total al membrilor ONU fiind în prezent de 188 de
state.
Încă din Preambului Cartei, statele se declară hotărâte să apere generaţiile viitoare de
flagelul războiului,   
            
     
  

  £      
         
  
   

   £            
   
£           
Chiar dacă iniţial s-a dorit ca în Cartă să fie incluse reglementări mai detaliate ale
drepturilor omului, interesul politic al momentului a făcut ca acest lucru să nu poată fi realizat
decât într-o mică măsură, din cauza unor probleme cu care unele puteri se confruntau atunci în
materia drepturilor omului: segregaţia rasială în S.U.A., gulagul sovietic, etc.^ $$
Mai mult, deşi la nivel declarativ ONU era o organizaţie universală, în perioada 1945-
1955 intrarea în ONU a fost practic blocată, întrucât pe primul plan nu au stat îndeplinirea de
către candidaţii la aderare a cerinţelor statutare ( să fie  
 > 
 
  
?+  > 


 
c 
? şi > 
  


ë

?^ $ ), ci consideraţii de
oportunitate politică, care au prevalat în mod frecvent. Din cele 29 de state care au înaintat cereri
de admitere, încă din primii ani ai existenţei ONU, doar 9 au obţinut calitatea de membre ale
ONU, fiind considerate mai îndepărtate de rivalitatea sovieto-americană, determinată de războiul
rece^ $.
Între    O.N.U., art. 1 din Cartă indică realizarea cooperării internaţionale pentru
rezolvarea problemelor internaţionale de ordin economic, social, intelectual sau umanitar,
dezvoltând şi încurajând respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Aceasta înseamnă că:
a) organizaţia este abilitată să urmărească respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, imanente tuturor fiinţelor umane, indiferent unde s-ar afla acestea;
b) este îndreptăţită să vegheze la respectarea reală, efectivă, a acestor drepturi de către
orice stat;
c) respectarea omului devine o responsabilitate internaţională.
Carta este însă lacunară în cel puţin două privinţe: ÔÔ   a drepturilor omului
şi   Ô     şi mijloacele de punere în aplicare şi de garantare a acestor drepturi.
Completarea acestor lacune s-a realizat pe parcurs prin activitatea organelor principale şi
subsidiare ale O.N.U.
Se poate afirma că dispoziţiile Cartei cu privire la drepturile omului deşi laconice, la
momentul adoptării ei, capătă o semnificaţie deosebit de importantă, întrucât va deschide calea
adoptării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului în 1948, şi apoi a Pactelor internaţionale
relative la drepturile civile şi politice, precum şi cele economice, sociale şi culturale. De altfel
acest moment este inclus în    a activităţii practice a Adunării Generale şi a altor
organe ONU cu competenţe în domeniul drepturilor omului, fază consacrată   

 
      
 
Cea de-    vizeaz㠏
£      
£   
 
aşa cum au fost elaborate în cadrul O.N.U Este etapa în care a fost pus în practică sistemul
      , prezentate de statele membre în legătură cu evoluţia şi progresul în
domeniul drepturilor omului, iar organele subsidiare ale O.N.U. au asigurat numeroase £
  £ . Este totuşi o etapă de aşteptare: O.N.U. mai degrabă sugerează decât Äcere´ sau
Äimpune´ îndreptarea unor situaţii, corectarea acestora depinzând de voinţa ori bunăvoinţa
statelor implicate.
O dată însă cu intervenţia c
     
  pentru soluţionarea unor situaţii
concrete de violare a drepturilor omului, după 1967, se poate vorbi de începerea celei de- 
 

 
 de         prin intermediul O.N.U. Astfel, această Comisie a fost
abilitată să instituie grupuri speciale, însărcinate cu anchetarea situaţiilor de violare a drepturilor
omului în diferite regiuni ale lumii

# 



ë #6. 


ë 
 
 
Distingem în acest sens:
. pe de o parte  


ale O.N.U. având competenţe în materia drepturilor omului5
  
(
 
având competenţe în domeniul drepturilor omului, adică acele structuri
instituţionalizate, specializate, create de tratate internaţionale multilaterale cu vocaţie universală
în materia drepturilor omului, adoptate în cadrul O.N.U.
 Din punct de vedere al     în materia drepturilor omului,  



se
clasifică în:
a) organe care, în cadrul rolului lor au şi competenţe în materia drepturilor omului fără ca
acestea să fie exclusive;
b) organe specializate în materia drepturilor omului.^ $
a) Organele interne ale O.N.U., nespecializate în materia drepturilor omului sunt chiar organele
sale principale: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social,
Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul.
· 
=

 este organul care a adus cea mai importantă contribuţie în a conferi
O.N.U. calitatea de Äcentru de armonizare´ a acţiunilor statelor pentru atingere a scopurilor
comune proclamate de Cartă^ $%.
Adunarea Generală este compusă din reprezentanţii tuturor statelor membre, ca entităţi
egale, nu mai mult de cinci pentru fiecare stat, şi are următoarele atribuţii principale:
- discută orice chestiune sau afacere întrând în cadrul Cartei (deci inclusiv în materia
drepturilor omului), formulând recomandări statelor membre, sub rezerva competenţelor
celorlalte organe ale O.N.U.;
- provoacă studii, primeşte şi studiază rapoartele altor organe interne ale O.N.U. care
privesc inclusiv domeniile drepturilor omului;
- dezbate şi adoptă tratate internaţionale în materia drepturilor omului;
- creează organe ad hoc pentru supravegherea situaţiei drepturilor omului.
c 
 0
 
este compus din 15 membri (5 membrii permanenţi ± China,
Franţa, Regatul Unit, Federaţia Rusă şi S.U.A. ± şi 10 membri nepermanenţi, aleşi pentru o
perioadă de 2 ani de Adunarea Generală), cu activitate permanentă. Competenţele Consiliului de
Securitate în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale sunt            din
partea altor organe O.N.U, inclusiv Adunarea Generală. Principalul rol a Consiliului este
reglementarea paşnică a diferendelor şi acţiunea în caz de ameninţare contra păcii. Astfel,
Consiliul de Securitate a decis, în ultimii ani, că
  
  
    
Ô                        
    ,
potrivit dispoziţiilor Cartei.^ $ De asemenea acţiunea trupelor ON.U. de menţinere a păcii, în
baza rezoluţiilor Consiliului de Securitate comportă şi o dimensiune privind drepturile omului pe
teren.
c% 0 este alcătuit din 54 de membri, aleşi de Adunarea Generală
pe o perioadă de 3 ani, reînnoindu-se cu câte o treime în fiecare an. Acesta este plasat expres sub
autoritatea Adunării Generale.
Consiliul Economic şi Social poate face recomandări în vederea asigurării respectării
efective a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, poate pregăti proiecte de tratate
internaţionale în domeniile sale de competenţă, deci inclusiv în materia drepturilor omului şi
poate convoca desfăşurarea de conferinţe internaţionale. În fine, Consiliul Economic şi Social
poate crea organe subsidiare în domeniile sale de competenţă printre care şi o comisie pentru
progresul drepturilor omului, a cărei existenţă este prevăzută expres în Carta O.N.U.^ $ 
c 
 &
 este compus din statele care administrează teritoriile sub tutelă,
membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate, precum şi un număr egal de state membre ale
O.N.U. alese pentru un mandat de 3 ani de Adunarea Generală. Consiliul este plasat expres sub
autoritatea Adunării Generale. Funcţiile Consiliului de Tutelă s-au redus în timp, pe măsura
dispariţiei obiectului său de activitate, în urma decolonizării. Mai mult, în prezent, întrucât după
anul 1993, în urma referendumului organizat în teritoriul Palau, al cărui popor a ales asocierea
liberă cu SUA, sistemul de tutelă instituit de Cartă nu se mai aplică nici unui teritoriu. În
consecinţă Consiliul de Tutelă, prin amendarea regulilor sale de procedură a decis să se
întâlnească dacă şi atunci când împrejurările o vor impune^ $!.
Consiliul de Tutelă avea atribuţii în   £    
       , unul
dintre scopurile esenţiale, fiind încurajarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie^ $". În acest sens,
Consiliul de Tutelă poate să examineze rapoartele prezentate de autorităţile însărcinate cu
administrarea teritoriilor sub tutelă, poate să primească petiţii şi să le examineze, poate să
efectueze vizite periodice în teritoriile sub tutelă, şi să ia măsurile necesare potrivit acordurilor
de tutelă.
c
 
   
 
este organ principal al O.N.U.( ca toate cele
prezentate mai sus), cu caracter judiciar, şi funcţionează pe baza Statutului său, care este parte
integrantă a Cartei O.N.U., la care sunt părţi în mod automat toate statele membre ale O.N.U.,
precum şi alte state. Dată fiind calitatea sa de organ judiciar, ea nu este compusă, ca în cazul
altor organe principale ale ONU din reprezentanţi ai guvernelor statelor membre ci dintr-un corp
de 15 judecători independenţi, aleşi, independent de cetăţenia lor dintre persoane cu înalte calităţi
morale care, în ţările lor, pot fi numite în cele mai înalte funcţii judiciare ori sunt jurişti cu o
competenţă recunoscută în materie de drept internaţional. Curtea Internaţională de Justiţie are
         £ , iar jurisdicţia sa este  
.
Părţile în litigii în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie nu pot fi decât statele, iar cererile
de avize consultative pot fi formulate de organele O.N.U. şi de instituţiile specializate din
sistemul Naţiunilor Unite.
0

   este compus din funcţionari internaţionali şi este condus de secretarul
general, acesta din urmă îndeplinind, pe lângă rolul său administrativ şi un important rol politic
şi diplomatic, inclusiv în materia drepturilor omului.^ $#
) # 


  
în materia drepturilor omului sunt: Comisia drepturilor omului;
Comisia condiţiei femeii, Comitetul drepturilor economice sociale şi culturale, Înaltul comisariat
al drepturilor Omului Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi.
c   
   este un organ subsidiar al c  ï 
 )  ,
înfiinţat în 1946, reprezentând în acelaşi timp cel mai important organ al O.N.U. specializat în
materia drepturilor omului. Este un organ cu caracter politic, interguvernamental, format dintr-un
număr de 53 de state, desemnate de Consiliul Economic şi Social pentru o perioadă de 3 ani pe
principiul reprezentării geografice echitabile.
Comisia dispune la rândul său de mai multe organe subsidiare, cel mai important fiind
)  
    £   
  
.
Comisia a jucat un rol important în redactarea proiectelor de convenţii şi documente
internaţionale privind drepturile omului, ea fiind de altfel ce care a elaborat Declaraţia
Universală, dar rolul său a sporit semnificativ abia la sfârşitul anilor 60, o dată cu adoptarea de
către Consiliul Economic şi Social a două Rezoluţii: Rezoluţia 1235 din 1967 şi Rezoluţia 1503
din 1970.

  ! din 1967 autorizează comisia să examineze în     
informaţiile privind     
 ale drepturilor omului, care sunt semnalate de: state,
membrii Subcomisiei pentru prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor şi organizaţiile
neguvernamentale care au statut consultativ pe lângă ONU.
În baza acestei rezoluţii Comisia a dezvoltat două tipuri de    
  a
drepturilor omului la nivel mondial, constând în:
1. numirea unor raportori şi grupuri de lucru pentru anumite ţări (privind politica de
apertheid din Africa de Sud, situaţia drepturilor omului în Orientul Mijlociu şi Chile).şi respectiv
a unor raportori şi grupuri de lucru pe anumite teme. Acest sistem prezintă Ô
  că
mandatul raportorului sau al grupului de lucru este limitat la o anumită ţară, în vreme ce încălcări
similare ale drepturilor omului în alte ţări, pentru care nu s-a numit un raportor, pot trece
neobservate la nivel internaţional.
2. Din acest motiv, Comisia a iniţiat, la începutul anilor 80 cel de-al doilea tip de misiuni,
respectiv numirea unor raportori sau grupuri de lucru pe anumite teme ± de ex. situaţia
persoanelor dispărute, tortura, execuţiile extrajudiciare, detenţia arbitrară, libertatea de expresie,
violenţa împotriva femeilor ± care   Ô   
  . Aceştia sunt autorizaţi să examineze
informaţiile relevante privind încălcările drepturilor omului care fac obiectul mandatului lor,
primite din parte tuturor surselor credibile. Ei pot, de asemenea să viziteze o anumită ţară, cu
consimţământul guvernului respectiv.

  !4 adoptată 3 ani mai târziu reglementează    Ô   Ô   de
examinare a comunicărilor care reclamă încălcări în masă a drepturilor omului venite din partea
persoanelor fizice, a grupurilor de persoane sau a organizaţiilor neguvernamentale. Pentru a fi
admisibilă o asemenea cerere trebuie să nu fie anonimă şi să nu folosească un limbaj insultător şi
abuziv.
c   


 este un organ subsidiar al c  ï 
 )  , cu
caracter politic, fiind un organ interguvernamental, compus din 45 de reprezentanţi ai statelor
desemnaţi de Consiliul Economic şi Social.
c 
 

 
+  
   
 este un organ subsidiar al
c  ï 
 )   independent, format din 18 experţi, creat pentru a suplini lacuna
Pactului privitor la drepturile economice, sociale şi culturale care nu instituie un organ
convenţional pentru asigurarea respectării dispoziţiilor sale. Procedura de control a respectării
drepturilor omului utilizată de acest Comitet este aceea a rapoartelor.
9  c     
   este o structură internă a )      
 !^ $, condus de un Înalt Comisar al drepturilor omului care trebuie să fie o personalitate
de o mare integritate şi bucurându-se de o înaltă consideraţie morală, având cunoştinţe
specializate, preponderent în domeniul drepturilor omului, dar şi cunoştinţe generale despre
diferitele culturi, şi nu în ultimul rând deschiderea de spirit necesare pentru a se putea achita în
mod imparţial, obiectiv, neselectiv şi eficace de funcţiile sale.
Printre competenţele sale enumerăm: promovarea şi protejarea efectivă a tuturor
drepturilor civile, politice economice şi culturale; acordare de servicii consultative şi de asistenţă
tehnică şi financiară la cererea statelor, a organizaţiilor regionale de apărare a drepturilor omului,
cu scopul de a sprijini acţiunile şi programele în domeniul drepturilor omului; coordonarea
programelor Naţiunilor Unite referitoare la educarea şi informarea în domeniul drepturilor
omului; angajarea unui dialog cu toate guvernele în executarea mandatului său.
Pentru prima oară această funcţie a fost deţinută de reprezentantul statului Ecuador la
ONU, care s-a implicat în luarea unor măsuri urgente pe fondul crizei din Ruanda, precum şi în
prevenirea unei situaţii similare în Burundi. La rândul său, al doilea Comisar, care a deţinut
funcţia în perioada 1997-2002 a reuşit să atragă atenţia comunităţii internaţionale asupra
abuzurilor comise în Kosovo sau Cecenia.
9       6  
 
 
   este un organ subsidiar al
      , cu o activitate cu un caracter social şi umanitar, şi     .
Îndeplineşte funcţiile de protecţie internaţională a refugiaţilor şi de căutare de soluţii permanente
problemelor acestora ajutând guvernele şi organizaţiile private în facilitarea repatrierii liber
consimţite a refugiaţilor sau a asimilării în noile comunităţi internaţionale. Înaltul comisar al
Naţiunilor Unite pentru refugiaţi este ales de Adunarea Generală pentru un mandat de 3 ani.
 # 

 (
 
având competenţe în domeniul drepturilor omului sunt:
Comitetul drepturilor omului, Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, Comitetul pentru
eliminarea discriminării faţă de femei, Comitetul contra torturii şi Comitetul drepturilor
copilului.
c 
 
  ^* este creat de j         £  
    £    , fiind un organ cu competenţă teritorială universală şi competenţă
materială generală în domeniul drepturilor omului. Comitetul este format din 18 membri,
personalităţi cu o înaltă moralitate, aleşi prin scrutin secret de pe o listă de persoane prezentate
de statele părţi la Pact, pentru un mandat de 4 ani. Fiecare stat poate prezenta cel mult două
persoane care trebuie să aibă cetăţenia sa. Pentru alegerea Comitetului drepturilor omului se ţine
cont de o repartiţie geografică echitabilă şi de reprezentarea diverselor forme de civilizaţie, ca şi
a principalelor sisteme juridice. Comitetul drepturilor omului are rolul de a asigura respectarea
drepturilor omului consacrate de Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice şi de
cele două Protocoale facultative.
c 
 

  
     
 este creat de c£  
       
  
  
    ^  şi are competenţă
teritorială universală şi competenţă materială specializată în domeniul eliminării discriminării
rasiale. Comitetul este format din 18 experţi independenţi, aleşi prin scrutin secret, în mod
similar cu membrii Comitetului drepturilor omului. Comitetul şi-a stabilit propriile reguli de
procedură.
Convenţia a instituit trei mecanisme de control a măsurilor luate de statele părţi în
vederea îndeplinirii obligaţiilor care le revin, utilizate de către Comitet.
' Primul dintre acestea constă în #        Ô  pe care toate
statele membre trebuie să le înainteze Comitetului.
' A doua procedură permite            Ô        ,
privind neîndeplinirea obligaţiilor din Convenţie de către un alt stat parte.
' În fine, există şi o      £, care dă posibilitatea Comitetului să
primească şi să analizez      Ô
Ô  venind din partea unor persoane sau
grupuri, care pretind că sunt victimele discriminării într-un stat parte. Pentru aceasta
este necesar ca statul respectiv să facă o declaraţie în acest sens^ .
c 
 

  
    


 este creat de c£  
   
  
  
    
^ %. Statele părţi s-au angajat
să promoveze principiul egalităţii între bărbaţi şi femei prin măsuri legislative şi alte măsuri
corespunzătoare de abolire a practicilor şi cutumelor discriminatorii şi sancţionare a celor care le
aplică. Comitetul are rolul de a supraveghea punerea în aplicare a Convenţiei de către statele
părţi, şi este format din 23 de experţi, având o înaltă autoritate morală şi competenţă în drepturile
femeilor, aleşi de statele părţi.
Principala atribuţie a Comitetului este aceea de a administra procedura de raportare,
potrivit căreia fiecare stat parte la Convenţie trebuie să-i prezinte acestuia un raport iniţial, în
termen de un an de la intrarea în vigoare a Convenţiei, iar ulterior, din 4 în 4 ani sau ori de câte
ori Comitetul îl solicită în acest sens. Comitetul se reuneşte anual pentru examinarea rapoartelor
statelor într-o sesiune a cărei durată nu depăşeşte, de obicei, două săptămâni.
În 1999 a fost adoptat Protocolul facultativ la Convenţia asupra eliminării tuturor
formelor de discriminare faţă de femei, intrat în vigoare în 2000, prin care statele părţi au
recunoscut o extindere a competenţei Comitetului, în sensul de a primi şi analiza comunicări din
partea persoanelor aflate sub jurisdicţia unui stat parte care se consideră victimele unei încălcări,
de către acel stat a drepturilor garantate prin Convenţie. După examinarea comunicării Comitetul
redactează un raport cuprinzând recomandările sale pe care îl trimite autorului comunicării şi
statului parte respectiv. Comitetul poate să desemneze pe unul dintre membrii săi să efectueze o
anchetă, care poate include şi o vizită la faţa locului, dacă există acordul statului vizat.
c 
    este creat de c£              
 
    
      ^ . Statele părţi la această Convenţie s-au angajat
să incrimineze tortura şi să ia măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii actelor de tortură
pe teritoriile aflate sub jurisdicţia lor. De asemenea statele sunt obligate să nu extrădeze sau să
returneze o persoană într-un stat unde aceasta riscă să fie supusă torturii.
Art. 5 din Convenţie consacră 
 
(
 
, potrivit căruia fiecare stat
parte are competenţa să judece actele de tortură, indiferent unde s-au comis acestea şi indiferent
dacă făptuitorul este sau nu cetăţeanul său. Astfel, statul este obligat fie să-l judece pe cel care se
face vinovat de acte de tortură, fie să-l extrădeze pentru a fi judecat în străinătate. În acest mod se
previne transformarea teritoriului unui stat într-un loc de refugiu pentru torţionari.
Comitetul contra torturii este organul de supraveghere a modului în care statele părţi îşi
îndeplinesc obligaţiile ce le revin şi este compus din 10 experţi independenţi aleşi de statele părţi
prin vot secret pentru un mandat de 4 ani.
Convenţia instituie 4     . Astfel, statele părţi au obligaţia să redacteze
rapoarte periodice privind măsurile pe care le-au luat pentru a pune în aplicare prevederile
Convenţiei, care vor fi supuse atenţiei Comitetului. Acesta le analizează şi poate face comentarii
pe marginea acestora.
Celelalte trei proceduri au o     £. Prima dintre ele permite Comitetului să
iniţieze o anchetă, în cazul în care primeşte informaţii credibile din partea organizaţiilor
neguvernamentale sau a persoanelor fizice, care conţin indicii temeinice că tortura este practicată
în mod sistematic pe teritoriul unui stat parte la Convenţie. Această procedură însă  poate fi
demarată dacă statul parte a declarat, cu ocazia semnării sau ratificării Convenţiei că nu
recunoaşte competenţa acordată Comitetului în acest sens.
O altă procedură facultativă este cea a comunicărilor prin care un stat parte pretinde că un
alt stat nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin potrivit Convenţiei, dar concluziile raportului pe
care îl întocmeşte Comitetul ca urmare a primirii unei asemenea comunicări    
pentru statul respectiv.
În fine, Comitetul poate analiza şi comunicări individuale, formulate de persoane fizice,
care reclamă că sunt victime ale unei asemenea încălcări de către un stat parte la Convenţie, în
măsura în care acest stat a declarat că recunoaşte competenţa Comitetului de a primi şi examina
asemenea comunicări. Din nou opiniile Comitetului care vor fi înaintate părţilor nu au forţă
obligatorie.
c 
 
  este creat de c£     £      
  ^  şi este compus din 10 experţi independenţi aleşi de statele părţi la Convenţie.
Comitetul are rolul de a asigura respectarea drepturilor omului consacrate de Convenţie.
Un element particular care îngrădeşte posibilitatea de intervenţie în protejarea reală a
drepturilor copilului a Comitetului este că acesta poate să acţioneze       
           neexistând posibilitatea particularilor de a se adresa acestui
Comitet.

  



  
ë 
 
 
În continuare vom analiza principalele documente adoptate sub egida ONU relative la
consacrarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

    .(
   
 # ^ ! constituie primul act de drept
internaţional public şi cel mai general de altfel, care conţine o enumerare a unor drepturi
recunoscute oricărei persoane şi care cuprinde 30 de articole^ ". Principalul redactor al
Declaraţiei a fost Rene Cassin, cel care a impus calificarea ei ca Äuniversală´ în loc de
Äinternaţională´, prin aceasta subliniindu-se c㠏     
        
       £   
 .
Preluând idei din Constituţia americană şi din Declaraţia Revoluţiei franceze,
j   $    
   arată că ď     
       



 
                
 
          
´ şi că Ä           
        
   
     £                  
    
 £ 
£         ´. Mai mult, Declaraţia reprezintă un Ä  
 
                             £    
 
     £  £             £
     
 £        
  

   £ 
               £    £´.
Din punct de vedere juridic, declaraţia Universală a Drepturilor Omului este o


 ·=

 
 #6., adică un act internaţional Ô    ; ea
nu este un tratat internaţional semnat şi ratificat de către state, care devine obligatoriu pentru
acestea. Probabil nici nu se putea a acel moment adopta un instrument internaţional în domeniu,
dotat cu un mecanism de control al aplicării dispoziţiilor sale. Dar, forţa morală a Declaraţiei a
fost deosebită, dincolo de toate încălcările drepturilor omului produse în diferite regiuni ale
globului.^ #
După primele două articole care consacr㠏          
    
 (art. 1) şi acela    
 (art. 2), Declaraţia conţine dispoziţii
prin care sunt prelucrate mai multe categorii de drepturi ale omului: drepturi personale, drepturi
politice şi drepturi economice şi sociale.
Drepturile personale ale individului sunt: dreptul la viaţă, la libertate şi la siguranţa
persoanei (art. 4), interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante (art. 5),
egalitatea în faţa legii (art. 7), libertatea de circulaţie (art. 13), dreptul la protejarea vieţii private
şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei (art. 12), dreptul de a întemeia o familie (art. 16)
şi dreptul de proprietate, de care nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar (art. 17).
A doua categorie proclamată este aceea a unor drepturi politice: dreptul de participa la
conducerea treburilor publice direct sau prin reprezentanţi aleşi în mod liber (art. 21), libertatea
de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 18), libertatea de opinie şi de exprimare (art. 19),
libertatea de reuniune şi de asociere (art. 20).
În fine a treia categorie conţine drepturile economice şi sociale: dreptul la protecţie
socială (art. 22), dreptul la muncă şi nediscriminare în cadrul raporturilor de muncă, dreptul la o
remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare pentru munca prestată şi dreptul de a înfiinţa sindicate
sau de a se afilia la acestea (art. 23), dreptul la odihnă şi repaus (art. 24), dreptul la sănătate (art.
25), dreptul la educaţie (art. 26) şi dreptul la cultură (art. 27).
Prevederile cuprinse în Declaraţie au fost preluate şi consacrate juridic prin două   
internaţionale deja amintite, respectiv   
    (
   

 (
 

la care s-au adăugat două protocoale facultative şi   
    (
  



 
+  
   
 Pactele sunt supuse regimului juridic al tratatelor
internaţionale, ele depăşind cu mult valoare juridică a Declaraţiei Universale. Semnarea şi
ratificarea lor de către statele membre ale O.N.U. semnifică respectarea angajamentului pe care
acestea şi l-au asumat în sensul conformării la dispoziţiile acestora.
Pactele conţin un prim articol comun, care formează şi prima lor parte, ce consacră
     
   , pe temeiul căruia fiecare popor are dreptul să-şi
determine liber statutul politic şi să-şi asigure dezvoltarea economică, socială şi culturală.
 
  (
 

(

cuprinde, în partea a doua
angajamentul statelor de a respecta, şi mai ales de   persoanelor aflate pe teritoriul sau
sub jurisdicţia lor, drepturile pe care le reglementează, fără nici o discriminare precum şi pe acela
de a adopta toate măsurile legislative de natură a conduce la recunoaşterea, în plan
internaţional a drepturilor înscrise în cuprinsul său. În plus, se recunoaşte persoanelor care
pretind existenţa unei încălcări a unui drept recunoscut,  Ô    
, chiar atunci când
încălcarea aparţine unui funcţionar aflat în exerciţiul funcţiei, cale de atac ce trebuie să se
finalizeze cu o decizie judecătorească care va fi pusă în executare.^ $
Există de asemenea dispoziţii privind posibilitatea derogării de la obligaţiile asumate în
caz de pericol public excepţional ce ameninţă existenţa naţiunii, precum şi interdicţia
interpretării cuprinsului pactului în sensul permiterii unei activităţi care să conducă la suprimarea
exerciţiului drepturilor şi libertăţilor pe care le reglementează.
Partea a treia a Pactului reglementează substanţa drepturilor civile şi politice recunoscute
tuturor persoanelor, pe care doar le vom enumera întrucât ele vor fi prezentate detaliat într-un
capitol viitor al prezentei lucrări: dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi supus torturii sau
tratamentelor inumane, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, dreptul la libertate şi securitate
personală, dreptul persoanelor deţinute de a fi tratate cu umanitate, dreptul de a nu fi încarcerat
pentru imposibilitatea de a plăti o datorie, dreptul persoanei aflată legal pe teritoriul unui stat de
a-şi alege în mod liber reşedinţa, dreptul străinilor de a nu fi expulzaţi arbitrar, dreptul la un
proces corect, dreptul de a nu fi condamnat pentru o faptă care nu era infracţiune la data
săvârşirii ei, dreptul de a fi recunoscut ca subiect de drept, dreptul la viaţă privată, libertatea de
gândire, conştiinţă şi religie, libertatea de opinie şi expresie, libertatea întrunirilor, dreptul la
liberă asociere, dreptul la căsătorie şi întemeierea unei familii, dreptul cetăţenilor de a participa
la viaţa politică, dreptul la egalitate în faţa legii, drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor.
Trebuie reţinut faptul că dintre acestea, numai câteva ± interzicerea torturii şi a sclaviei,
dreptul de a nu fi condamnat pentru o faptă care nu era infracţiune la data săvârşirii ei, dreptul de
a nu fi încarcerat pentru imposibilitatea plăţii unei datorii şi dreptul de a fi recunoscut ca subiect
de drept ± sunt      . Celelalte pot forma obiectul unor rezerve, derogări sau
limitări^  .
În partea a patra se instituie organismul de control al aplicării dispoziţiilor sale, anume
c 
 
 

  , iar Protocolul facultativ consacr㠏   ce trebuie
urmată în examinarea  £  împotriva actelor de încălcare a drepturilor apărate
prin acest pact de către autorităţile statelor semnatare.
Orice persoană care se pretinde victimă a unei asemenea încălcări poate face o sesizare
scrisă Comitetului pentru drepturile omului, care o instruieşte din punct de vedere al îndeplinirii
condiţiilor de admisibilitate, o comunică statului în cauză, şi dacă a fost declarată admisibilă
trece la examinarea ei pe fond. Statul în cauză are la dispoziţie 6 luni pentru a răspunde în scris
cu Äexplicaţii sau declaraţii de elucidare a cauzei, cu indicarea, dacă este cazul, a măsurilor luate
pentru remedierea situaţiei´^ . Comitetul examinează comunicările primite, luând în
considerarea toate informaţiile scrise care i-au fost puse la dispoziţie de reclamant şi de statul în
cauză şi comunică părţilor constatările sale. El lucrează în şedinţe secrete.
O a două procedură este instituită în situaţia în care Comitetul examinează comunicările
prin care    poate pretinde că un alt stat nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pe teritoriul
său. Condiţia prealabilă a examinării acestor comunicări este existenţa unei declaraţii de
recunoaştere, de către statul Äpârât´, a competenţei Comitetului de examinare a unor asemenea
comunicări scrise depuse împotriva sa.
Astfel, dacă un stat parte la Pact socoteşte că un alt stat semnatar nu aplică dispoziţiile
acestuia, poate atrage atenţia statului considerat Äîn culpă´ asupra acestui fapt printr-o
comunicare scrisă. Dacă în termen de 6 luni de la primirea comunicării de către statul destinatar
problema în discuţie nu a fost soluţionată spre satisfacerea celor două state interesate ambele au
dreptul de a o supune atenţiei Comitetului printr-o notificare. Acesta îşi poate oferi Ä   
 ´^  statelor interesate sau poate să le ceară informaţii pertinente.
Constatăm aşadar că procedura de control a aplicării dispoziţiilor Pactului declanşată fie
de un stat semnatar împotriva altuia, fie de către un particular împotriva unui stat contractant este
   , se finalizează cu un    , raportul întocmit de Comitet, dar care    
        fiind lipsit de forţă obligatorie. Procedura astfel instituită este mai
degrabă de natură să oblige statul în cauză să se explice în faţa unui organism internaţional cu
privire la încălcarea dispoziţiilor Pactului.^ %
De-a lungul activităţii sale Comitetul a avut ocazia      în numeroase ocazii
dispoziţiile Pactului. Astfel, în opinia Comitetului, execuţia prin asfixiere cu gaz reprezintă o
încălcare a dreptului de a nu fi supus unui tratament inuman şi degradant^ , exproprierea pe
scară largă a terenurilor deţinute de o minoritate indigenă ameninţă stilul de viaţă şi cultura
acesteia şi reprezintă o încălcare a drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale^  , iar interdicţia generală impusă homosexualităţii aduce o atingere dreptului la
viaţă privată^ !.
Comitetul înaintează anual Adunării Generale a O.N.U., prin intermediul Consiliului
Economic şi Social un raport asupra lucrărilor sale.
  (   


 
+  
   
completează dispoziţiile
Pactului privind drepturile civile şi politice, dar, cu toate acestea, între ele există diferenţe
notabile, atât în ceea ce priveşte obligaţiile asumate de statele părţi, cât şi sistemele de
monitorizare a respectării acestor obligaţii.
Astfel, Pactul prevede că drepturile pe care le consacră pot fi     
şi
nu imediat ca drepturile civile şi politice. De asemenea mecanismul de control al respectării de
către state a obligaţiilor care le revin în baza Pactului se reduce la    Ô   
 Ô .
Drepturile sunt enumerate în partea a treia a Pactului, şi exemplificăm cu: dreptul la
muncă şi la condiţii decente de muncă, dreptul la o remuneraţie echitabilă, la securitatea şi igiena
muncii, drepturi sindicale, printre care este menţionat şi dreptul la grevă, exercitat în
conformitate cu prevederile legale în materie a fiecărei ţări, dreptul la securitate socială, dreptul
la măsuri de ocrotire a familiei, dreptul la un nivel de trai suficient pentru orice persoană şi
familia sa, dreptul la sănătate fizică şi mentală, dreptul la educaţie prin instituirea obligativităţii
şi gratuităţii învăţământului primar, dreptul de a participa la viaţa culturală.
Referitor la    aplicării dispoziţiilor sale de către statele semnatare, acesta este
    celui instituit prin Pactul privitor la drepturile civile şi politice, deoarece el se exercită
numai pe calea rapoartelor statele, care poartă Ä   
           
                     j ´^ ". Rapoartele se
adresează Secretarului general al O.N.U. care le transmite spre examinare în primul rând
Consiliului Economic şi Social al O.N.U., dar şi instituţiilor specializate, în măsura în care
rapoartele privesc probleme de competenţa lor. Consiliul Economic şi Social poate transmite
Comisiei drepturilor omului a O.N.U. rapoartele privitoare la drepturile omului comunicate de
state, în scop de studiu şi de recomandări de ordin general sau spre informare.
Pentru a da o eficienţă sporită dispozitivului de control instituit, Consiliul Economic şi
Social a creat un c 
 

 
+ 
 
, constituit din experţi
independenţi, şi nu din reprezentanţi ai statelor, care este competent să supună unei discuţii
contradictorii rapoartele întocmite şi prezentate de state.^ #
Pactul se constituie într-o modalitate specifică de invitare a statelor să dezvolte cuprinsul
procedurilor sale, deoarece art. 23 conţine o dispoziţie potrivit căreia statele contractante sunt de
acord să considere că măsurile de ordin internaţional destinate să asigure realizarea drepturilor pe
care el le recunoaşte cuprind încheierea de convenţii, adoptarea de recomandări, furnizarea unei
asistenţe tehnice, precum şi organizarea, împreună cu guvernele interesate, de reuniuni regionale
sau tehnice în scop de consultare şi de studiu.^ $

 
 
  
    #6.  

(  
 
 

 
Anumite instituţii specializate ale ONU au, potrivit mandatului lor, atribuţii în domeniul
promovării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Acestea sunt #    
   
 (OIM) în domeniul dreptului la muncă, a condiţiilor de muncă şi a drepturilor sindicale,
#    6  .
 
 % 
+ @  c (UNESCO) în ceea ce
priveşte dreptul la educaţie, libertatea de expresie şi drepturile culturale, #    

·
 
·  (FAO), al cărei mandat acoperă dreptul la o alimentaţie adecvată şi
#       0 (OMS) care promovează dreptul la sănătate. Un rol special
revine instituţiilor financiare şi anume: A 
  
   (FMI)^   şi $  
 ^ , ale căror politici şi activităţi pot afecta gradul de realizare a drepturilor
economice, sociale şi culturale, mai ales în statele aflate în curs de dezvoltare^ .
În cadrul unor instituţii specializate, în special OIM şi UNESCO, au fost adoptate
instrumente juridice privitoare la punerea în aplicare a anumitor drepturi ale omului. Începând
din 1919, anul înfiinţării sale, OIM a adoptat un număr de peste 170 de convenţii care
reglementează drepturile sindicale, egalitatea de şanse şi tratament la locul de muncă, condiţii de
muncă adecvate care să asigure sănătatea şi siguranţa muncitorilor, măsuri de securitate socială şi
de protecţie a muncitorilor migranţi, etc.
La sfârşitul anilor 70, UNESCO a stabilit o procedură, în baza căreia se consideră
competentă să primească plângeri privind încălcări ale drepturilor omului.

0



 

  


 
 
După adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului dezvoltarea cea mai
adecvată a protecţiei acestora se plasează în plan regional, în cadrul unor organizaţii
internaţionale regionale create în scopul promovării cooperării între statele din anumite arii
geografice, de regulă continente. Unul dintre domeniile cooperării interstatale pe plan regional
este dat de garantarea protecţiei efective a drepturilor omului prin încheierea unor convenţii care,
pe de o parte proclam㠏       , iar pe de alta instituie 

   
    al modului în care statele îşi respectă angajamentele asumate, prin crearea, de
regulă a posibilităţii formulării de plângeri individuale împotriva statelor semnatare.

0

 

 
Sistemul regional interamerican de consacrare şi garantare a drepturilor omului
funcţionează în cadrul #  
 0 
 ·
 
 1#0·). OSA este principala
organizaţie internaţională interguvernamentală la nivel regional american, având sediul la
Washington. Organizaţia are 35 de membri, precum şi 30 de observatori permanenţi printre care
şi Uniunea Europeană, iar tratatul constitutiv ale acesteia este c  #0·^ %.
Sistemul american de protecţie a drepturilor omului a cunoscut o evoluţie interesantă. El
a început prin a avea o fizionomie proprie, pentru ca apoi să se alinieze, în liniile sale esenţiale,
celui european. De altfel, trebuie menţionat faptul că preocupările instituirii unui sistem
instituţionalizat de protecţie a drepturilor omului pe continentul american le preced pe cele
europene în materie. Într-adevăr    Cartei OSA prevede printre altele, că Ä
  
   
          
   
     
   £ 
     £           ´. De aceea, Carta
porneşte de la voinţa de a consolida, pe acest continent, în cadrul unor instituţii democratice, Ä 
 
    £                         
 
    
 ´.
Pornind de la aceste premise la 2 mai 1948, la Bogota a fost adoptată 
   

  
ë  . Aşadar, această Declaraţie precede Declaraţia
Universală a ONU, adoptată la 10 decembrie 1948, şi se distinge de ea prin enunţarea unor
îndatoriri ale omului, dar se aseamănă prin faptul că are  Ô   , fiind lipsită de un
mecanism de constrângere care să asigure controlul asigurării respectării dispoziţiilor sale de
către statele semnatare^ . Reţinem însă faptul că Declaraţia americană a drepturilor şi
îndatoririlor omului    Ô                Ô   
Ô   .
Declaraţia consacră atât drepturi civile şi politice, cât şi drepturi economice, sociale şi
culturale, foarte asemănătoare cu cele cuprinse în Declaraţia Universală, însă, spre deosebire de
sistemul ONU şi de sistemul european de protecţie a drepturilor omului, care consacră doar în
general îndatoriri ale omului, Declaraţia americană stabileşte şi câteva îndatoriri concrete: datoria
faţă de societate, faţă de copii şi părinţi; datoria de a se instrui; datoria de a vota;datoria de a
respecta legea; datoria de a fi utili comunităţii şi naţiunii; datoria de a plăti taxele; datoria de a
munci, datoria de a se abţine de la activităţi politice într-o ţară străină.
Pasul următor a fost făcut prin crearea c 
 

 
  
  
în 1959^  , în baza unei        , adoptată în cadrul unei reuniuni
consultative. Totuşi, prin comportamentul statelor participante, care au dorit crearea ei, Comisia
a dobândit la acel moment o bază legală   . Abia prin adoptarea j  Ô % 
& + în 1967 a fost        Comisia interamericană a drepturilor omului, prin
amendarea corespunzătoare a Cartei Organizaţiei Statelor Americane.
Principalele atribuţii ale Comisiei, ca organism al Cartei, constau în a promova
respectarea şi apărarea drepturilor omului în spaţiul american şi a servi, în acest domeniu,
ca organ consultativ al organizaţiei. Reţinem aşadar crearea acestui prim organism interamerican
de protecţie a drepturilor omului, cu o competenţă, încă limitată.
El va fi încadrat într-un sistem de protecţie în domeniu instituit prin c(
 

  ( 
   

  ^ !. Potrivit art. 33 din Convenţie, organele
instituite spre a controla modul în care statele semnatare îşi îndeplinesc obligaţiile asumate sunt:
c
  
    
  şi c  
    
 
Evoluţia prezentată mai sus conduce la concluzia că, în cazul c     
Ô    putem vorbi de două funcţii distincte: una care subsumează atribuţiile sale în
raport cu toate statele membre ale OSA,   
  c  , şi una care subsumează
atribuţiile sale în raport cu statele părţi ale Convenţiei,  
    .
În 
 Convenţiei statele semnatare recunosc principiul potrivit căruia    
 
     
     £           £      
  ;
acestea au la bază înseşi atributele fiinţei umane, care justifică protecţia lor internaţională, ca o
completare a protecţiei prevăzută de legislaţia internă a statelor americane.
Cât priveşte 


 
ale Convenţiei, preambulul menţionează explicit c  
), ,    
    
 , ,    !£   ,  
 ,
şi, deşi nu face referire directă la c£     în materie, şi aceasta a constituit o sursă
de inspiraţie, în special în privinţa sistemului instituţional de control pe care îl instituie^ ".
Convenţia reglementează dreptul la recunoaşterea calităţii de subiect de drept a oricărei
persoane, dreptul la viaţă, dreptul la integritatea persoanei, interzicerea sclaviei, libertatea
persoanei, dreptul la un proces echitabil, principul legalităţii incriminării şi al neretroactivităţii
legii penale, dreptul la despăgubiri în caz de condamnare pe nedrept, dreptul la onoare şi
reputaţie, libertatea de conştiinţă şi religie, libertatea de gândire şi exprimare, libertate de
reuniune şi asociere, dreptul de proprietate. De asemenea, Convenţia recunoaşte dreptul la
protecţia familiei, dreptul la nume, la naţionalitate, libertatea de mişcare şi dreptul la reşedinţă,
principiul egalităţii în faţa legii şi altele. La aceste drepturi reglementate de Convenţie trebuie
adăugate şi cele cuprinse în  

  
^ #.
După cum am arătat organele Convenţiei interamericane a drepturilor omului sunt
Comisia şi Curtea.
c  

  reprezintă      membre ale OSA şi este formată din 7
membri, persoane care se bucură de o înaltă morală şi au o competenţă recunoscută în domeniul
drepturilor omului, aleşi de Adunarea Generală a OSA, de pe o listă de câte 3 candidaţi propuşi
de guvernele statelor membre. Durata mandatului este de 4 ani cu posibilitatea realegerii o
singură dată. Comisia are următoarele ^ %$:
- să dezvolte conştientizarea importanţei drepturilor omului în rândul popoarelor
Americii;
- să recomande guvernelor atunci când consideră util, adoptarea de măsuri în favoarea
apărării drepturilor omului în raport cu dispoziţiile interne, inclusiv cele constituţionale;
- să întocmească studii şi rapoarte,
- să solicite informaţii guvernelor statelor membre asupra măsurilor pe care acestea le
adoptă în domeniul drepturilor omului şi să furnizeze avize în domeniu statelor membre ale
organizaţiei care le solicită;
- să adopte măsuri privitoare la petiţiile şi comunicările care îi sunt supuse atenţiei;
- să prezinte un raport anual privind activitatea sa Adunării Generale a OSA.
Comisia poate fi 
  cu privire la pretinse încălcări ale drepturilor prevăzute de
Convenţie atât de către     (plângeri individuale), cât şi de către      
(comunicări interstatale), cu deosebirea că, în timp ce competenţa Comisiei privitoare la
examinarea plângerilor individuale decurge direct din textul Convenţiei, cea privitoare la
examinarea sesizărilor statale este supusă condiţiei existenţei unei declaraţii exprese de
recunoaştere a competenţei Comisiei din partea statului interesat. Această declaraţie poate fi
făcută pe durată nedeterminată, pe un anumit termen sau cu prilejul examinării unei anumite
plângeri.
Aşadar, în cazul plângerilor individuale, capacitatea procesuală activă aparţine oricărui
particular, persoană fizică sau subiect colectiv de drept, iar capacitatea procesuală pasivă aparţine
       la Convenţie, pe când în cazul cererilor interstatale capacitate procesuală
activă şi pasivă au 
    părţi la Convenţie, care au făcut o declaraţie expresă, dar
facultativă de acceptare^ % .
După primirea sesizării Comisia examinează în primul rând îndeplinirea 

 

   
:
a) epuizarea tuturor căilor interne de acţiune în justiţie;
b) respectare termenului de 6 luni de la data primirii deciziei interne definitive;
c) obiectul plângerii sau al comunicării să nu se afle pe rolul unei alte instanţe internaţionale;
d) plângerile individuale să conţină numele, cetăţenia, profesia, domiciliul şi semnătura
persoanei sau a persoanelor care depun plângere.
În situaţia în care Comisia declară admisibilă o sesizare, o comunică statului interesat şi
apoi trece la examinarea ei pe fond, cu posibilitatea reglementării    
  a litigiului. În
cazul unui eşec al încercării de soluţionare amiabilă se pronunţă cu privire la fondul cauzei şi
decide asupra transmiterii acesteia Curţii interamericane sau formulează recomandări pentru
state, urmărind punerea lor în executare.^ %
În cazurile grave şi urgente Comisia poate întreprinde  ,
, dar numai în urma
obţinerii 

      al statului pe teritoriul căruia se pretinde a fi fost comisă
încălcarea incriminată a unui drept prevăzut de Convenţia interamericană şi numai cu privire la
   
         
  .
c
 

  este          al OSA, format tot din 7
membri, resortisanţi ai statelor membre, independenţi, aleşi dintre juriştii care se bucură de o
înaltă autoritate morală, au o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului şi
îndeplinesc acele condiţii necesare ocupării unor înalte funcţii judiciare în statele membre.
Mandatul acestora este de 6 ani cu posibilitatea reînnoirii lui o singură dată. Curtea are o
 

  Ô   şi una   
.
 c
        a Curţii este facultativă deoarece orice stat contractant
poate, potrivit Convenţiei, la momentul depunerii instrumentelor de ratificare sau de aderare, ori
în orice moment ulterior, să declare recunoaşterea competenţei obligatorii a Curţii, de plin drept
şi fără un acord special, de a statua asupra tuturor litigiilor privitoare la aplicarea sau
interpretarea Convenţiei.
Curtea poate fi 
  numai de către   părţi la Convenţie şi de c. Ea
examinează fondul cauzei, pronunţă şi comunică hotărârea adoptată şi urmăreşte executarea
acesteia. Întotdeauna Curtea poate fi sesizată numai după definitivarea procedurilor prevăzute de
Convenţie pentru Comisie.
În situaţia în care Curtea constată încălcarea unui drept prevăzut de Convenţie, ea ordonă
să-i fie lăsat părţii vătămate exerciţiul acelui drept şi dispune repararea consecinţelor încălcării,
precum şi plata unei juste despăgubiri reclamantului. În cazurile de o gravitate deosebită, ce
reclamă examinarea lor cu celeritate, şi pentru evitarea producerii unor daune ireparabile
reclamantului, Curtea poate, cu prilejul examinării fondului, să ordone 
 ( pe
care le consideră adecvate. Mai mult, dacă aceste măsuri sunt necesare într-o anumită cauză chiar
înainte de sesizarea Curţii, ea poate dispune luarea lor la sesizarea Comisiei, ceea ce înseamnă că
plângerea respectivă este în curs de examinare de către Comisie^ %.
Hotărârile Curţii sunt ( 

(
. Există doar posibilitatea contestaţiei   
         situaţie în care tot Curtea se pronunţă la cererea uneia dintre
părţi, în termen de 90 de zile de la data comunicării hotărârii. În ceea ce priveşte executarea
hotărârilor pronunţate de către Curte statele se angajează să se conformeze acestora, iar obligaţia
referitoare la acordarea despăgubirilor băneşti va fi executată, în statul interesat, conform
procedurii de executarea a hotărârilor împotriva statului, reglementată       
b) Sub aspectul 
      £ Curtea, la cererea statelor - chiar dacă un stat
nu este parte la Convenţie - şi a organismelor OSA adoptă (
  (
pentru
interpretarea Convenţiei sau altor tratate referitoare la drepturile omului în statele americane.
În privinţa    care există între     )   
  şi c  
 
    
  sunt de reţinut demersurile întreprinse pentru a asigura şi a
întări autonomia Curţii, în calitatea ei de tribunal internaţional al drepturilor omului. Astfel, pe
temeiul unui acord încheiat între Secretariatul General al OSA şi Curte, intrat în vigoare la 1
ianuarie 1998, aceasta a primit   Ô  
 completă şi dreptul de a gestiona
propriul buget, ceea ce include promovarea unei politici proprii de recrutare a funcţionarilor
grefei şi de achiziţionare a bunurilor necesare funcţionării ei^ %%.
În continuare vom analiza câteva 

 
 
ale Curţii interamericane a
drepturilor omului^ %. Deşi s-a afirmat că jurisprudenţa Curţii interamericane ar fi modestă
comparativ cu cea a Curţii similare europene^ % , cercetarea acesteia apare ca o activitate
deosebit de interesantă, mai ales prin raportare la condiţiile locale specifice în care ea îşi
desfăşoară activitatea de control a protecţiei drepturilor omului: conflicte armate locale
prelungite, stări excepţionale, mişcări teritoriale separatiste, etc.
Un prim aspect îl reprezintă dispunerea frecventă, în cursul examinării cauzelor a unor
(. Astfel, în cauza j4!5   65  , prin decizia din 18 iunie
2002^ %!, la cererea Comisiei, Curtea a obligat statul pârât la luarea unor asemenea măsuri
pentru    
    Ô      Ô         Ô . În altă
cauză, c
  j  ) 7     6c
 ^ %", ţară care se afla în stare
excepţională, datorită conflictelor armate locale de peste 40 de ani, tot la cererea Comisiei, prin
decizia din 2000, la cererea a 80 de persoane dintr-o comună, supuse unor ameninţări grave
privitoare la viaţa şi bunurile lor, din partea unor grupări armate ilegale, Curtea a dispus luarea
unor   
     
 
 
 Ô        
    .
Un al doilea aspect face referire la o serie de hotărâri importante ale Curţii în  



 
  
/
. Astfel, în cauza 5   6 j  din 3 septembrie 2001^ %#,
Curtea a decis că  Ô  Ô    Ô       
 Ô    Ô        Ô        
 
 Ô 

    ale drepturilor omului, cum sunt comiterea de acte de tortură, execuţiile extrajudiciare
sau arbitrare, dispariţiile forţate,    Ô deoarece aduc atingere drepturilor
inamovibile recunoscute în dreptul internaţional al drepturilor omului. În cauza 5   6
  din 18 septembrie 2003^ $, Curtea a statuat în sensul că       
Ô  Ô       Ô   Ô    , iar statele trebuie să le
garanteze dreptul la viaţă şi la un tratament uman, întrucât ele au responsabilitatea centrelor de
detenţie. În consecinţă modul în care este tratat un deţinut trebuie atent examinat, având în
vedere vulnerabilitatea deosebită a deţinutului (urmare a controlului total exercitat de autorităţile
statului asupra acestei categorii de persoane), mai ales atunci când este vorba de un minor.
În concluzie, vom evidenţia care sunt   
sistemului interamerican de
protecţie a drepturilor omului, prin raportare la sistemul european similar:
 Drepturile recunoscute prin Convenţia interamericană şi prin protocoalele sale
adiţionale sunt nu numai 
 Ô        ;
 Î    '( Ô      )*&     c
       ;
numai 25 au semnat-o, 24 au ratificat-o, iar dintre acestea numai 21 au acceptat jurisdicţia
contencioasă obligatorie a Curţii interamericane^  .
 Statele semnatare    c
          
de drept, spre deosebire de sistemul european, cu alte cuvinte aceasta nu se poate aplica în mod
direct în statele respective, deci nu poate constitui temei juridic pentru soluţionarea unor litigii în
plan naţional.
 c        #         #   +      de
către statele în cauză, spre deosebire de sistemul european, în care supravegherea executării
hotărârilor este asigurată de Comitetul Ministerial al Consiliului Europei. Sistemul interamerican
este unul deficitar, şi din acest motiv s-a recunoscut necesitatea creării, în cadrul OSA a unui
mecanism internaţional de supraveghere a executării hotărârilor Curţii, cu atât mai mult cu cât
doar 3 state ± Columbia, Costa Rica şi Peru, au instituit proceduri interne care garantează
executarea hotărârilor Curţii.
! c 

     c 

 


    (, întrucât
este nevoie de o declaraţie a statelor de a accepta competenţa Curţii, spre deosebire de sistemul
european în care statele acceptă competenţa Curţii europene a drepturilor omului prin chiar
ratificarea sau aderarea la Convenţie.

0

   
Statele africane au adoptat la 23 mai 1962, la Addis Abeba c  #  
.
·  
(OUA)^  prin care se reafirmă adeziunea statelor membre la principiile Declaraţiei
Universale a drepturilor omului. Inspirată de Uniunea Europeană, Uniunea Africană (care a
înlocuit în 2002 OUA) a fost creată pentru realizarea unei mai bune integrări, guvernări şi
stabilităţi pe continentul african, având în vedere dificultăţile mari prin care au trecut statele
africane în ultimele decenii^ .
În 1981 se adoptă c      
    
  
, la Nairobi,
Cartă care intră în vigoare abia în 1986, în prezent fiind ratificată de 53 de state africane.
Carta constituie izvorul 
         
  care faţă de
sistemele european şi cel american, prezintă ÔÔ : proclamă şi drepturi ale popoarelor,
pe de o parte, iar pe de alta consacră şi obligaţii ale indivizilor^ %.
$    Ô
Ô  sunt cele clasice: dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi ţinut în
sclavie, dreptul de a nu fi supus torturii, egalitatea şi protecţia egală în faţa legii, libertatea şi
securitatea personală, dreptul la un proces echitabil, libertatea de gândire, conştiinţă şi religie,
libertatea de informare şi de exprimare, libertatea de circulaţie, libertatea de reuniune, dreptul de
proprietate. Carta consacră şi dreptul de a participa la activitatea publică şi unele drepturi sociale,
precum dreptul la muncă, la sănătate şi la educaţie.
$    
 (ale popoarelor) consacrate de Cartă pornind de la particularităţile
spaţiului african, marcat profund de procesul de decolonizare, dar şi de conflictele care au urmat
acestuia şi de dorinţa de constituire a unor state naţionale după modele europene sunt^ :
- dreptul la egalitate al popoarelor, întrucât nimic nu poate justifica dominaţia unui popor de
către altul;
- dreptul la autodeterminare în domeniile politic, economic şi social, cu alte cuvinte dreptul la
existenţă al fiecărui popor, drept imprescriptibil şi inalienabil;
- dreptul popoarelor colonizate sau oprimate de a se elibera de sub dominaţie recurgând la
orice mijloc recunoscut de comunitatea internaţională; ele au chiar dreptul la asistenţă din
partea statelor părţi la Cartă în lupta lor pentru eliberare;
- dreptul de liberă dispoziţie asupra bogăţiilor şi resurselor naturale, drept ce trebuie exercitat
în interesul exclusiv al populaţiilor; astfel, în caz de expropriere, poporul are dreptul la legitima
recuperare a bunurilor sale precum şi la o indemnizaţie adecvată; mai mult, statele părţi se
angajează să elimine orice formă de exploatare economică străină, mai ales cea practicată de
monopolurile internaţionale;
- dreptul la dezvoltare economică, socială şi culturală, statele bucurându-se în mod egal de
patrimoniul comun al umanităţii;
- dreptul la pace naţională şi internaţională, în acest scop statele părţi angajându-se să interzică
persoanelor care au drept de azil să desfăşoare activităţi subversive îndreptate împotriva ţării
lor de origine sau a oricărei alte ţări parte la Cartă. De asemenea se interzice ca teritoriile lor să
fie utilizate ca bază pentru activităţi subversive sau teroriste îndreptate împotriva oricărui stat
parte la Cartă.
- dreptul la un mediu înconjurător satisfăcător, propice dezvoltării.
Carta africană este   (


  ë
 



ë 
 (i faţă de familie şi societate, faţă de stat şi de alte colectivităţi
recunoscute de lege şi faţă de comunitatea internaţională. De asemenea fiecare individ are
îndatorirea de a-şi respecta semenii fără nici o discriminare, de a întreţine cu ei relaţii care să
permită promovarea salvgardării şi întărirea respectului şi toleranţei reciproce. Trebuie să
menţionăm totuşi că aceste obligaţii sunt însă
        
       
  .
0
 
  al respectării drepturilor consacrate de Carta africană este
asemănător celui american şi celui european existent până la 1 noiembrie 1998. El constă din
două organe: c
        
      şi c     
  
   
c     este creată direct pe temeiul Cartei şi este compusă din 11 membri
independenţi aleşi dintre personalităţile africane care se bucură de înaltă consideraţie,
recunoscute pentru integritatea, imparţialitatea şi înaltele lor calităţi morale, competente în
domeniu, de Conferinţa şefilor de state şi de guverne a Uniunii Africane. Mandatul este de 6 ani
şi poate fi reînnoit.
Comisia este competentă să soluţioneze          care, dacă nu sunt
rezolvate pe calea unor negocieri între statele interesate şi îndeplinesc condiţiile de admisibilitate
(epuizarea căilor interne de atac) pot fi cercetate pe fond. Examinarea se finalizează cu un raport
care trebuie întocmit într-un termen rezonabil, dar nu în mai mult de 12 luni de la sesizarea
Comisiei, ce se transmite părţilor interesate şi Conferinţei şefilor de state şi de guverne a Uniunii.
Raportul va cuprinde şi recomandările pe care Comisia le consideră utile^  .
Spre deosebire de comunicările interstatale,     Ô
Ô  sunt supuse unui
proces de triere, Comisia fiind autorizată să decidă, cu votul majorităţii absolute a membrilor săi
pe care dintre ele le va examina. Distinct de acest aspect plângerea va trebui apoi declarată
admisibilă (indicarea identităţii reclamantului, compatibilitatea ei cu dispoziţiile Cartei,
epuizarea căilor interne de atac, etc.), şi abia apoi se va trece la examinarea pe fond a acesteia.
Comisia întocmeşte apoi un raport, cuprinzând descrierea situaţiei şi concluziile la care a ajuns,
pe care îl înaintează statelor implicate şi Conferinţei şefilor de state şi de guverne. Aceasta din
urmă va decide dacă şi ce măsuri să adopte.
Reţinem însă că toate măsurile luate atât în materia comunicărilor interstatale, cât şi în
cea a plângerilor individuale se opresc la stadiu de 
  şi rămân  
 
până în
momentul în care Conferinţa şefilor de state şi de guverne decide altfel. Observăm aşadar că
putem vorbi mai degrabă de o 
         a Comisiei, decât de o veritabilă
competenţă jurisdicţională.
Pentru a suplini lipsa unei reale proceduri jurisdicţionale, pe temeiul art. 66 din Cartă
care permite adoptarea unor protocoale sau acorduri care să-i completeze dispoziţiile statele
membre ale Uniunii Africane au adoptat la 9 iunie 1998 
 ( c     

  
(


c  
 
 
 
, care a intrat în vigoare la 25 ianuarie 2004^ !.
Dispoziţiile cuprinse în acest Protocol sunt similare celor privitoare la Curtea europeană
şi cea interamericană, cu    că numărul judecătorilor c  
este de 11. Curtea
poate fi sesizată de Comisie, statul contractant care a sesizat Comisia, statul contractant al cărui
resortisant este victima unei încălcări a drepturilor omului, organizaţii interguvernamentale
africane. Un 
       este acela că, potrivit art. 5 paragraful 3 al Protocolului,
instanţa africană poate permite persoanelor individuale şi organizaţiilor neguvernamentale care
dispun de statutul de observator pe lângă Comisia africană să introducă cereri direct în faţa
Curţii, cu condiţia ca statul în cauză să fi făcut în prealabil o declaraţie de acceptare a
competenţei Curţii de a examina asemenea cereri.

0

   ^ "
Liga arabă a decis, în 1968 înfiinţarea c 

 




 ,
formată din reprezentanţi ai tuturor statelor membre, dar această iniţiativă a fost deturnată de la
obiectivele ei deoarece Comisia şi-a limitat activitatea la a denunţa încălcarea drepturilor omului
în teritoriile ocupate de Israel.
Abia în 1993 a fost elaborat proiectul c 
  
 
 , care a devenit
tratat internaţional în 1994, dar care până în prezent nu a fost ratificată de nici un stat al
Ligii^ #.
Carta subliniază tradiţiile islamice de egalitate şi de frăţie şi reglementează o categorie
largă de drepturi civile, politice, precum şi unele drepturi economice şi sociale, cum ar fi
drepturile sindicale şi dreptul la grevă. Deşi marchează un progres evident privitor la protecţia
drepturilor individuale în statele arabe, unele dintre dispoziţiile sale, în special cele privitoare la
aplicarea pedepselor corporale admise de legea islamică ±  4 ^ $ ± cum ar fi flagelarea,
mutilarea sau lapidarea, precum şi cele privitoare la statutul de inferioritate al femeii pe care
aceleaşi norme îl consacră, sunt în vădită contradicţie cu intenţia lăudabilă a iniţiatorilor Cartei şi
dispoziţiile din tratatele universale în domeniu.
Însă cel mai uimitor aspect al Cartei este 
  
   
  al
aplicării dispoziţiilor sale. Se precizează doar că statele vor alege un c 
 

/
 ë

 
  , competent să examineze rapoartele anuale sau trianuale
întocmite de acestea, fără a se determina precis conţinutul lor. De reţinut că nu este prevăzută
   
 
 
 
  c 
 de către persoane fizice sau de către organizaţii
neguvernamentale privitoare la pretinse încălcări ale drepturilor omului reglementate de Cartă.

· 

 ^ 
În Asia 
/  
 
  
 

  
  , similar celor
european, interamerican sau african, nici chiar asemănător celui arab. Se pare că un asemenea
mecanism, care să reunească statele întregului continent, nu ar fi viabil, întrucât din cauza
întinderii geografice, lipsei unei istorii comune şi a nivelurilor foarte diferite de dezvoltare
economică, statele Asiei nu formează o entitate coerentă. Aceasta face aproape imposibilă
realizarea consensului necesar adoptării unor standarde comune în materia drepturilor omului.
Este motivul pentru care se fac eforturi de creare a unui mecanism subregional de
protecţie a drepturilor omului în cadrul ·0%·6 (Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est creată în
1967). În acest sens la reuniunea din 1993 Miniştrii Afacerilor Externe din statele membre ale
organizaţiei au convenit ca ASEAN să aibă în vedere posibilitatea înfiinţării unui asemenea
sistem.

!0

 




 
 
!·



 

Unitatea Europei este o construcţie care se sprijină pe credinţe, idei şi mentalităţi comune
sau complementare, rod al unui proces istoric îndelungat, în care diversitatea, mai ales etnică, dar
şi religioasă, a început să se transforme din izvor al violenţei destructive în fundament al
toleranţei. Captivantul domeniu de cercetare al drepturilor omului relevă că Europa, în marea sa
diversitate, devine, progresiv, un formidabil laborator de experimentare, reţinându-se şi
necesitatea de a Äreinventa dreptul comun´ ^ .
Dreptul european al drepturilor omului s-a consacrat ca o ramură a dreptului european şi
ca o realitate fără precedent.
Este fără echivoc că dacă o armonizare este dorită, orice uniformizare trebuie respinsă:
noţiunea Europei trebuie să fie înţeleasă Ädupă o multiplă şi deplină complexitate´^ .
Sistemul instituţional de consacrare şi protecţie a drepturilor omului la nivel regional
european prezintă următoarele      :
) din punct de vedere al modului de protecţie a drepturilor omului este   
    sistem, bazându-se în principal pe Curtea europeană a drepturilor omului;
) este un  # care se desfăşoară pe trei planuri, în cadrul a trei
organizaţii internaţionale distincte a căror profunzime instituţională este invers
proporţională cu aria lopr de acoperire geografică^ %:
#   
0
 
c
 
ë% 1#0c%) a luat fiinţă
în 1994 prin instituţionalizarea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE),
fiind 
   
    de integrare europeană. Depăşind graniţele
geografice ale continentului această organizaţie este formată din 55 de state, astfel: pe lângă cele
46 de state care alcătuiesc Consiliul Europei, regăsim printre membri şi următoarele state:
Vatican, Belarus, cinci state ex ±URSS, Statele Unite ale Americii şi Canada.
 .
 %
<c 
 %

^ , reprezintă 

      
      de integrare europeană, cu obiective economice,
monetare şi politice bine definite, cu instituţii care depăşesc caracterul interguvernamental şi cu
un sistem normativ extrem de complex, fiind alcătuită din 25 de state membre.
 c %
, creat în 1949 prin Statutul de la Londra, este planul
intermediar al integrării europene,

  
   decât Uniunea Europeană,

   
    decât OSCE. Consiliul Europei este alcătuit din 46 de state
membre care au ca şi numitor comun protejarea democraţiei, statului de drept şi a drepturilor
omului, aşa cum precizează Statutul de la Londra.
Sitemul european este construit sub forma cercurilor concentrice, având ca nucleu dur
statele membre ale Uniunii Europene, iar ca zonă periferică statele care sunt numai membre ale
OSCE.
*  iniţial al acestor organizaţii regionale europene a fost acelaşi -      
în Europa ± însă mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop au fost diferite:
- )*cï, creată în ideea menţinerii unui compromis între blocul comunist şi cel
occidental, în epoca războiului rece, considerată un forum de dialog dintre est şi vest, a utilizat
măsuri de securitate regională pentru menţinerea păcii în Europa;
-   ï   a ales calea economică, acest domeniu fiind singurul vizat de cele
trei comunităţi iniţial. S-au luat măsuri de cooperare economică pe de o parte, iar pe de alta de
control a producţiei principalelor materii prime necesare în caz de război (cărbunele şi oţelul).
- c  ï  a considerat că menţinerea păcii în Europa se poate realiza prin
consolidarea regimurilor democratice, prin protejarea drepturilor omului. Creat după cel de-al
doilea război mondial de statele democratice din vestul Europei, filosofia ce stă la baza înfiinţării
Consiliul Europei porneşte de la premisa că statele democratice nu intră în război unele cu altele,
ele fiind capabile să găsească alte soluţii pentru rezolvarea eventualelor diferende, aşa încât dacă
se reuşeşte menţinerea unor regimuri democratice se obţine menţinerea păcii.
Calea aleasă a fost aşadar, în acest caz ,asigurarea regimurilor democratice în regiune şi
prevenirea regimurilor totalitare, acestea din urmă fiind în fapt cauze ale celui de-al doilea război
mondial. Cum se pot asigura însă regimurile democratice? Instituind o protecţie solidă a
drepturilor omului, întrucât într-un stat unde există instituţii de protejare a drepturilor omului,
unde există mecanisme de protecţie, unde indivizii îşi cunosc drepturile, există un risc foarte
scăzut de izbucnire a conflictelor armate.
Trebuie subliniat faptul c㠏
     
       
     c  ï   
 !  ï  )cï    
     
   £     8    
 9      
 ^ .

!#   
0
 
c
 
ë% 1#0c%)
OSCE este o organizaţie internaţională la nivel regional european, creată în mod evolutiv
şi având trăsături speciale^ !.
Originea ei se află în c                ï  , o conferinţă
diplomatică internaţională la nivel regional european, ţinută la Helsinki, în 1975. Conferinţa s-a
încheiat prin adoptarea ·    c

 
   B
C, document politic, 
            Ulterior, această conferinţă internaţională s-a transformat,
potrivit Actului final al Conferinţei de la Hesinki într-un  , prin organizarea de reuniuni
periodice privind urmările Conferinţei.
Procesul de transformare a CSCE într-o organizaţie internaţională s-a declanşat la
reuniunea de la Paris, în anul 1990, câd s-a adoptat c   Ô   j       ï ,
pornind de la schimbările majore care au avut loc în Europa prin dispariţia lagărului comunist şi
nevoia de instaurarea democraţiei în toate statele europene, la baza căreia să se aşeze respectarea
fiinţei umane şi a statului de drept. Se creează astfel un 
   
  al acestui
proces.
Finalul acestei evoluţii are loc în 1994, în cadrul reuniunii la nivel înalt de la
Budapesta, moment în care s-a schimbat şi denumirea în        )    
c   ï  .
Domeniul de acţiune al OSCE este extrem de larg, cooperarea şi securitatea în Europa,
care includ o importantă dimensiune privind drepturile omului. În materia drepturilor omului
însă, accentul este pus pe 
   
£, de consacrare a drepturilor omului, iar pe
dimensiunea de garantare şi apărare concretă a drepturilor omului.
În cadrul acestei organizaţii au fost adoptate o serie de documente internaţionale fără
forţă juridică obligatorie, cu valoare de  , care conţin prevederi referitoare la drepturile
omului. Astfel, &    c*cïÔ Va enumerat printre principiile generale ce trebuie
respectate în relaţiile dintre state şi pe acela al respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, inclusiv libertatea de gândire, conştiinţă şi religie.
Preocuparea pentru promovarea drepturilor omului a continuat şi după înlăturarea
regimurilor comuniste din Europa de Est şi s-a reflectat în documentele adoptate la reuniunile de
la Viena (1989), Paris(1989) şi Copenhaga(1990) ale CSCE. Documentul de la Copenhaga pune
în lumină valorile democraţiei, statului de drept şi libertăţii fiecărui stat de a-şi alege sistemul
politic, economic şi cultural propriu, arătând că între drepturile omului şi guvernarea democratică
există o legătură indestructibilă.
În 1991, la Moscova, a fost creat un mecanism care să asiste statele participante la CSCE
în rezolvarea problemelor ce ţin de dimensiunea umană a Conferinţei. În cadrul acestui
mecanism, un număr de experţi au fost trimişi în misiuni de asistenţă în statele care şi-au
dobândit recent independenţa^+,*.
La întâlnirea la vârf care a avut loc la Helsinki, în 1992, statele participante au luat notă
de abuzurile comise împotriva minorităţilor în diferite zone din Europa şi au decis înfiinţarea
$ 9  c   
 
 6  
± personalitate internaţională
eminentă, având o lungă experienţă în domeniu, imparţială, desemnat pentru o perioadă de 3 ani.
Acesta are contacte directe cu părţile aflate în conflicte care pot reprezenta o ameninţare la
adresa securităţii în zona OSCE, şi anume, membri ai grupurilor minoritare şi autorităţi statale, în
vederea promovării dialogului, încrederii şi cooperării dintre ele. Mijloacele de acţiune ale
Înaltului Comisar al OSCE pentru minorităţi naţionale au caracter nejurisdicţional.
Înfiinţarea acestui organism reprezint㠏      a OSCE, mai ales că debutul
activităţii acestuia a avut loc într-un moment în care în cadrul ONU încă nu se adoptase
,               
        
      £ ( 8 decembrie 2002) şi nici nu se adoptase de către Consiliul Europei
c£        
   (1995).
O altă instituţie cu rol în promovarea drepturilor omului este $ 
 

 


#  (denumirea iniţială a acestui organ a fost $ 




), cu sediul la Varşovia, a cărui activitate se concentrează asupra asistenţei acordate
statelor membre OSCE în procesul de democratizare. Scopul iniţial acestei instituţii era de a
facilita contactele şi schimbul de informaţii asupra alegerilor în statele participante, principalele
sale atribuţii fiind:
' primirea de informaţii asupra datelor, procedurilor şi rezultatelor oficiale ale alegerilor
naţionale organizate în statele participante;
' întocmirea de rapoarte de observare a alegerilor şi furnizarea acestora, la cererea
guvernelor, parlamentelor şi organizaţiilor private interesate.
Din 1992, o dată cu schimbarea denumirii instituţiei, aceasta capătă noi atribuţii, cum ar
fi:
' să servească drept cadru instituţional pentru schimbul de informaţii asupra asistenţei
tehnice, precum şi asupra programelor naţionale şi internaţionale destinate să sprijine noile
democraţii în dezvoltarea instituţiilor lor;
' să dezvolte cooperarea cu Consiliul Europei în scopul utilizării bazei de date a acestuia
referitoare la resurse şi servicii;
' să stabilească legături cu organizaţiile neguvernamentale active în domeniul dezvoltării
instituţiilor democratice.

!.
%
<c 
%


În literatura de specialitate^ # se apreciază că Uniunea Europeană este mai mult decât


o organizaţie internaţională, dar mai puţin decât un stat, manifestându-se o împletire de interese
ale statelor (la nivelul Consiliului Uniunii Europene), ale popoarelor (Parlamentul European), la
nivelul Uniunii Europene (Comisia europeană) şi la nivelul statului de drept (Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene). Organele comunitare care au competenţe exprese în protecţia
drepturilor fundamentale sunt:
  
 %
 - compus din reprezentanţii popoarelor statelor reunite în
Comunităţi, aleşi prin vot universal direct. Parlamentul este competent în ceea ce priveşte
petiţiile adresate de cetăţenii Uniunii. Toţi cetăţenii Uniunii, precum şi orice persoană
fizică sau juridică cu reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru, are dreptul de a
adresa Parlamentului o petiţie asupra unui subiect care ţine de domeniile de activitate ale
Comunităţilor Europene şi care îl priveşte în mod direct. Petiţia poate fi făcută individual
sau în asociere. Întrucât Parlamentul nu este o instituţie specializată în materia drepturilor
fundamentale petiţia  trebuie să se refere numai la protecţia drepturilor fundamentale.
 c
 
 
  c  %

- formată din 25 de judecători şi
asistată de mai mulţi avocaţi generali. Prin jurisprudenţa sa Curtea a avut un rol esenţial
în protecţia drepturilor fundamentale, nefiind însă o instanţă specializată în acest sens
 #   - singura structură specializată pe problema protecţiei drepturilor
omului din cadrul Uniunii Europene. Dreptul de sesizare este recunoscut resortisanţilor
Uniunii, dar şi celor care au domiciliul/reşedinţa sau pentru persoane juridice sediul
social în cadrul UE., aşa încât protecţia  este rezervată numai cetăţenilor UE.
Ombudsmanul are competenţe cu privire la 8 
       ´, întrucât
cetăţenii au dreptul la Äo bună administrare´ din parte instituţiilor Uniunii. Aşadar
activitatea ombudsmanului se va limita exclusiv la acest domeniu, acesta neprotejând şi
alte drepturi fundamentale ale cetăţenilor Uniunii.
Cu privire la instituţiile care pot forma obiectul unei petiţii adresate ombudsmanului
reţinem următoarea excepţie: Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (când aceasta face
referire la activitatea sa jurisdicţională)  intră în această categorie, deoarece ombudsmanul nu
poate fi instanţă de recurs.
Elementul de specificitate al Uniunii Europene constă în utilizarea    [Ô  
 Ô   ± sintagmă utilizată în general în cadrul sistemelor juridice naţionale, în opoziţie
cu expresia Ädrepturile omului´ utilizată în general în cadrul sistemului internaţional de protecţie.
Un aspect important care trebuie menţionat este că cele trei tratate care stau la baza
Uniunii Europene nu conţin prevederi privind protecţia drepturilor fundamentale. În anii 1950,
când au fost înfiinţate Comunităţile Europene, artizanii acestora au pus accentul pe restaurarea
economiei Europei, grav afectată de război, considerându-se că drepturile fundamentale vor fi
protejate de Consiliul Europei şi că procesul de integrare economică nu va conduce la încălcarea
acestora^ !$.
Treptat, prin lărgirea domeniului de acţiune şi prin sporirea competenţelor, Uniunea
Europeană nu a mai putut să se dezintereseze de problema drepturilor omului, aceasta devenind
în prezent prin evoluţia conjugată a dreptului comunitar convenţional, derivat şi jurisprudenţial,
un element central^ ! .
Evoluţia modului în care drepturile fundamentale au apărut în dreptul comunitar
cunoaşte mai multe etape:
%   
 >

?

 
 
ë 

  13A3*3!)
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a jucat un rol foarte important în evoluţia
preocupărilor în acest domeniu, iar primul pas a fost făcut în 1969, prin .  )  ,
ocazie cu care Curtea afirmă că ď     
               
            
             c  9. Pentru
prima dată în zona comunitară se vorbeşte de Ädrepturi fundamentale´, Mai mult, întrucât
respectarea principiilor generale ale dreptului comunitar este sarcina Curţii, iar printre principii
regăsim şi drepturile fundamentale, rezultă că     Ô     Ô     Ô
   c  Ô ,. Întrucât principiile generale ale dreptului comunitar au o forţă
juridică superioară dreptului comunitar derivat, pe aceeaşi poziţie se află şi drepturile
fundamentale,      Ô   
În 1970 Curtea se confruntă cu poziţia Germaniei (în speţă Tribunalul constituţional
federal de la Kalshrue), o dată cu apariţia unui conflict între o normă de drept comunitar derivat
şi legea fundamentală a Germaniei în privinţa drepturilor omului. Curtea afirmă că tot dreptul
comunitar este superior dreptului naţional, în timp ce Tribunalul federal susţine că trebuie
menţinut nivelul de protecţie a drepturilor omului de la nivel intern, nu să se diminueze ca
urmare a superiorităţii dreptului comunitar, şi în consecinţă solicită să se invalideze respectiva
normă comunitară.
Poziţia Curţii era destul de delicată: fie recunoştea superioritatea legii fundamentale a
Germaniei faţă de dreptul comunitar, ceea ce ar fi fost contrar chiar conceptului de drept
comunitar (aflat pe o poziţie superioară faţă de orice normă internă), fie, restrângea anumite
drepturi fundamentale ale cetăţenilor Germaniei, invalidând Constituţia.
Soluţia găsită de Curte a fost extrem de inteligentă: în prima parte a hotărârii a apreciat că
                 £       
 , pentru
că astfel se aduce atingere unităţii şi eficacităţii dreptului comunitar, rezultă deci că validitatea
acestor acte nu poate fi apreciată decât în funcţie de dreptul comunitar, şi nu se poate refuza
aplicarea dreptului comunitar oricare ar fi sursele naţionale, astfel încât invocarea violărilor
drepturilor fundamentale înscrise în Constituţia Germaniei nu poate afecta validitatea unui act
comunitar. Iată deci că poziţia Curţii este răspicată în a afirma      Ô 
  ; însă în a doua parte a hotărârii sale Curtea face un compromis. Reluând ideea din
1969 afirmă că Ô    Ô          Ô    
  Ô  Ô        Ô  #   Ô 
  Ô  Ô      Ô    Ô   Ô Ô 
  În acest fel poate invalida norma comunitară având ca temei faptul c㠏   
   
       
        
 .
În anii următori Curtea recunoaşte ca şi surse ale drepturilor fundamentale pe lângă
 
  
  
  


ale UE şi 

 
  
±
convenţii în materia drepturilor omului la care statele sunt părţi, indicând expres c£  
      
  în 1975 prin .   , precizând că este Ä £  
        

   !     
      
            
       
 ´ (Franţa tocmai
ratificase CEDO!).
Exemple de drepturi fundamentale afirmate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie sunt:
principiul securităţii juridice, protecţia vieţii private, egalitate şi nediscriminare, dreptul la un
proces echitabil, dreptul la o cale de atac în faţa autorităţilor naţionale pentru protecţia
drepturilor care decurg pentru particulari din textele comunitare.
%    
 
 

     Ô    - Din jurisprudenţă drepturile fundamentale au fost afirmate
apoi în     £ , tot ca principii generale, aflate deci, ca forţă juridică sub tratatele
originare ale Comunităţilor. Momentul este anul 1977, iar documentul Ä,     
 
   c    c
  £          
     c£  
            
       
  9^ !. Ideile care se
desprind din analiza acestui documnet sunt:
- nu se face referire doar la dreptul comunitar, ci şi la respectarea Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului;
- poziţia Convenţiei Europene a drepturilor omului este sub tratatele originare ale UE
deoarece Convenţia europeană inspiră drepturile fundamentale ale dreptului comunitar, care se
află în continuare pe poziţia principiilor generale, cu forţă juridică inferioară tratatelor.
      
   ± are loc începând cu 1986 prin &    ï 
care afirmă expres valorile: democraţie şi drepturile omului, însă doar în preambulul său.
Urmează -  Ô    + din 1992 care reia în preambul cele două valori afirmate prin
Actul Unic European şi adaugă principiul preeminenţei dreptului.
Este important să cunoaştem când au fost afirmate aceste trei valori în cadrul UE
(democraţie, respectarea drepturilor omului, statul de drept/preeminenţa dreptului) întrucât
acestea sunt valorile pe care se fundamentează c ï  , în cadrul căruia însă ele au fost
afirmate încă de la înfiinţarea sa, în 1949. Rezultă de aici, încă o dată, diferenţa esenţială în
abordarea drepturilor omului între cele două organizaţii internaţionale: c  ï   -
specializat în materia drepturilor omului şi !ï ± organizaţie ce dobândeşte abia pe parcurs şi o
dimensiune relativă la drepturile fundamentale.
Tot prin Tratatul de la Maastricht pe de o parte sfera drepturilor fundamentale se va lărgi
la drepturile politice prin stabilirea 


  
a resortisanţilor statelor membre UE, iar
pe de alta se înfiinţează pentru prima dată la nivelul Uniunii un organ specializat pe problema
drepturilor fundamentale±    ± de altfel singura instituţie de acest gen din cadrul
UE.
În fine abia prin -   Ô   & Ô  din 1997 se face un pas mai departe, după
afirmarea drepturilor în direcţia   , prin instituirea unui 
   £ 
   , în cazul unei violări grave şi persistente de către un stat a valorilor fundamentale.
Sancţiunea este suspendarea anumitor drepturi ale statului.
j    cuprinde două etape: constatarea încălcării şi aplicarea sancţiunii, însă 
 
              . El poate rămâne doar la constatare.
Propunerea de sancţionare poate să provină fie de la Comisia europeană, fie de la o treime din
statele membre. Se solicită apoi avizul conform al Parlamentului european, iar competenţa de
constatare efectivă a violării revine Consiliului Uniunii Europene, reunit la nivelul şefilor de stat
sau de guvern, care statuează cu unanimitate de voturi, după invitarea statului în cauză să-şi
prezinte observaţiile. Acesta nu participă la procedură.
Aplicarea sancţiunii este   £, decizia luându-se tot de către Consiuliul Uniunii
Europene însă doar cu majoritate calificată de voturi.Trebuie ştiut faptul că obligaţiile ce revin
statului din tratat rămân neatinse, chiar dacă a intervenit suspendarea unor drepturi.
-   Ô   Î din 2002 instituie suplimentar şi  
  £ £ (pe lângă cel
represiv deja existent) care se pune în mişcare dacă există un risc clar de violare gravă de către
un stat a valorilor fundamentale. Procedura urmată este aceeaşi: constatarea riscului şi
recomandarea măsurilor corespunzătoare.
Ultimele două momente, şi cele mai importante în formalizarea convenţională a
drepturilor fundamentale în cadrul UE sunt adoptarea c     
   ! 
ï   ^ ! şi semnarea +     c    ï  ^ !%.
Înainte de a analiza aceste două documente, facem precizarea că, unii autori întrevăd în
realul progres pe care l-a făcut Uniunea cu privire la drepturile fundamentale, prin adoptarea
acestor două acte, o posibilă subminare a sistemului de protecţie a drepturilor omului pus la
punct de Consiliul Europei, pe temeiul că fiabilitatea sistemului de protecţie al Consiliului
Europei se bazează în mare măsură pe locul pe care ţările membre ale Uniunii îl au în cadrul
Consiliului Europei. Practic, prin problematica drepturilor omului, Uniunea Europeană şi
Consiliul Europei sunt cuplate între ele. Forţa economică şi politică a Uniunii participă, cu
ponderea ei, la asigurarea respectabilităţii şi a funcţionării sistemului consacrat de Consiliu, iar
importanţa dată de către statele membrele UE Convenţiei europene a drepturilor omului rezultă
din rolul pe care aceasta îl joacă faţă de aceste ţări^ !.
=
  

  
    
c 
#   
%



       
 j ' 
  


 

(  (      0
 
  
  .

 
 0    9 

j 
     

 0
  ;      

    
         
  
     
     
                 

 
    6 0 
 
=
'  2
0 9  3  0 


C- '  2
7 9   3
Reţinem faptul că în cuprinsul Cartei există o       
 ÔÔ   ± civile şi politice, dar şi economice, sociale şi culturale, acest caracter de
instrument general şi complet din punct de vedere material pentru drepturile omului ë
% .
Este interesant de observat că în cadrul Consiliului Europei - organizaţia europeană
specializată în materie - există o dualitate a instrumentelor cu caracter convenţional în materie:
c£       
  (drepturi civile şi politice) şi c      
(drepturi sociale, economice şi culturale).
Iată aşadar că aceeaşi soluţie ±  
 
 
   
a ambelor
categorii de drepturi ale omului se regăseşte la cel mai vechi instrument ± ,     £  
  
  şi la cel mai recent instrument ± c     
    !ï.
Subliniem următorul aspect: Carta se adrează 
       Uniunii
Europene, precum   

 ale Uniunii, dar numai atunci când acestea pun în aplicare
dreptul Uniunii.
Un alt element particular îl reprezintă modul în care autorii Cartei drepturilor
fundamentale au ales să abordeze chestiunea Ô    în raport cu drepturile omului.
Pentru o privire de ansamblu facem aici o trimitere şi la ,     !£   în care
demnitatea umană este considerată mai mult decât un drept, este fundamentul drepturilor omului
şi la c£    , care are ca sursă de inspiraţie Declaraţia universală şi care păstrează
aceeaşi soluţie. c  însă, deşi are ca sursă de inspiraţie Convenţia europeană a drepturilor
omului reglementeză demnitatea uman㠏    (chiar dacă primul) având sub aspectul
tehnicii normative aceeaşi poziţie precum toate celelalte articole din conţinutul material al Cartei,
deci ca un simplu drept al omului.
Or, recunoaşterea caracterului juridic al unei valori, în cazul acesta demnitatea, are un
sens ambivalent: pe de o parte, ea este astfel garantată, iar pe de altă parte este încadrată şi, prin
urmare, limitată^ ! . Demnitatea umană este însă atemporală, şi deci autonomizată faţă de
morala publică. Dacă ultima implică factorul timp, cea dintâi este sustrasă lui.
Exercitarea drepturilor fundamentale, potrivit Cartei antrenează răspunderi şi îndatoriri
faţă de altul, comunitatea umană şi generaţiile viitoare.
&     c
 
 % nu reprezintă o sursă exclusivă a
dreptului internaţional al drepturilor omului, el conţinând multe alte tipuri de dispoziţii. După
intrarea sa în vigoare va fi un instrument original, fiind     £   £   
           £           
 

      : civile, politice, precum şi economice, sociale şi culturale.
Tratatul va avea o natură juridică multiplă fiind în acelaşi timp:
)  
   ± supus regulilor dreptului internaţional public;
)( 
  

;
) 
/   ± document ce constituie fundamentul unei ordini juridice,
ordinea juridică comunitară.
Tratatul este structurat în patru părţi: j   . ± reglementează aspectele fundamentale
ale Uniunii ± definiţie, obiective, structură, competenţe; j    !.. înglobează c  
    
  adoptată la Nisa, j    ...  reglementează politicile şi
funcţionarea Uniunii Europene, iarj   ./ conţine dispoziţiile finale.
O dată cu intrarea în vigoare a Tratatului se va clarifica şi problema valorii juridice a
Cartei drepturilor fundamentale care va dobândi atât forţă obligatorie, cât şi valoare
constituţională.
Un aspect controversat până la momentul adoptării acestui tratat era acordarea

  
Uniunii Europene, fapt ce ar antrena consecinţe semnificative în privinţa
capacităţii Uniunii de a acţiona în plan extern ca actor de drept internaţional. Tratatul instituind o
constituţie pentru Europa prevede expres, în art. I-7 ÄUniunea are personalitate juridică´, ceea ce
înlătură toate ambiguităţile prevederilor Tratatelor actuale ale Uniunii.
Personalitatea juridică a UE este o condiţie esenţială, iată, în curs de realizare, pentru a-i
permite acesteia o acţiune mai coerentă şi vizibilă pe scena internaţională. Se conferă astfel
Uniunii posibilitatea de a recurge la ansamblul instrumentelor de acţiune în plan internaţional,
precum dreptul de a încheia tratate, posibilitatea de a fi reprezentată în faţa unei jurisdicţii
internaţionale sau de a adera la o convenţie internaţională, de exemplu, la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului.
Ajungem în acest fel la analiza relaţiilor care apar între Curtea de la Strasbourg şi cea de
la Luxemburg, modul în care jurisprudenţa uneia influenţează hotărârile celeilalte instanţe.
Chestiunea este cu atât mai importantă cu cât constatăm existenţa la nivelul Europei a unei
Ô "  
  
 Ô  
  Ô   
) În Europa există două tratate care reglementează drepturile omului şi două organizaţii
distincte: c %
 şi .
 %
^ !!, fiecare având la bază câte un tratat.
În mod direct în ordinea juridică a uneia dintre organizaţii  poate fi invocat tratatul din ordinea
juridică a celeilalte. Aşa cum într-un stat există două surse privind drepturile omului, şi anume
Constituţia (legea internă) şi Convenţia Europeană,
 
 , în cadrul UE sursa de bază
a drepturilor omului va fi Constituţia, la care se va adăuga din momentul aderării Convenţia
Europeană. Deocamdată Convenţia Europeană  
   Uniunii, ceea ce semnifică în
plan concretcăactele instituţiilor UE        )   .
) Dualitatea convenţională are drept consecinţă Ô     Ô  . Situaţia de
dependenţă ce există între ordinea juridică naţională şi ordinea juridică a Consiliului Europei
(sub aspectul surselor) se reflectă şi la nivel jurisdicţional. De exemplu, Curtea Constituţională a
României a declarat că e obligată să respecte jurisdicţia Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Între jurisdicţiile UE şi a Consiliului Europei nu există însă astăzi raporturi de
dependenţă (de subordonare), există doar influenţe. Cu toate acestea, în raporturile dintre cele
două organizaţii se aplică parţial  , în sensul că aceasta există doar sub
aspectul consacrării, nu şi al garantării.
Astfel, în măsura în care Carta europeană (documentul specializat în materia drepturilor
omului în vigoare în acest moment la nivelul Uniunii) conţine drepturi corespunzând unor
drepturi din Convenţia Europeană ± se pune deci problema subsidiarităţii ± sensul şi valoarea lor
sunt aceleaşi, aşa cum sunt conferite de Convenţie. Totuşi, această dispoziţie        
   !  ï                
  , adică exact
ideea subsidiarităţii.
) Dualitatea jurisdicţională atrage   
 
 . În majoritatea cazurilor
poziţia celor două Curţi este identică.
Revenind la posibilitatea aderării Uniunii Europene la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului şi analizând posibilitatea reală a înfăptuirii acesteia trebuie să facem pentru început
referire la Avizul nr. 2/1996 dat de Curtea de la Luxemburg^ !", aviz dat în sensul
imposibilităţii aderării deoarece s-a afirmat că s-ar produce o schimbare radicală a ordinii
juridice comunitare, întrucât UE ar trebui să se integreze într-un mecanism instituţional
internaţional. Curtea de la Luxemburg a mai constat că nici o dispoziţie din tratatul prin care
comunitatea a fost instituită nu conferă instituţiilor comunitare, de o manieră generală, puterea de
a edicta norme în materia drepturilor omului sau de a încheia convenţii internaţionale în acest
domeniu.^ !# De asemenea UE ar urma să fie cenzurată de o instanţă din afara Comunităţii (în
speţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului), deşi, precizăm că UE este deja membră a
Organizaţiei Mondiale a Comerţului unde se supune jurisdicţiei unor tribunale specializate.
Astăzi posibilitatea aderării

 
(
/
 în Tratatul instituind o Constituţie
pentru Europa, în art. I -9, par. 2: Ä!   £       c£   ï    ,  

      c£   
  
    ! .´ ^ "$
Principala dificultate legată de acest aspect este raportul ce se va stabili între cele două
Curţi de justiţie, fiind exprimată îngrijorarea că prin aceasta Curtea de la Strasbourg va deveni
competentă să se pronunţe cu privire la dreptul comunitar şi la competenţele statelor membre UE
sau ale instituţiilor Uniunii. Soluţia ce se prefigurează este că  c


 

   (   
  
  
  
+ care veghează la respectarea de
către Uniune a obligaţiilor sale internaţionale ce rezultă din aderarea la Convenţie, şi nicidecum
cel al unei Curţi supreme, care verifică activitatea desfăşurată de Curtea de Justiie a
Comunităţilor Europene.
Facem sublinierea că UE nu va deveni membră a Consiliului Europei, ci doar parte la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Momentan însă, din perspectiva dreptului comunitar aderarea   
 (
 , fiind
încă valabil avizul Curţii din 1996, abia după ratificarea Tratatului instituind o Constituţie acest
lucru va deveni posibil.
Din perspectiva c   ï   de asemenea aderarea 

  întrucât în
prezent doar statele, nu şi organizaţiile internaţionale pot deveni membre ale Consiliului şi pot
adera la Convenţia Europeană. Există însă în curs de ratificare un Protocol adiţional la Convenţia
Europeană ±   ^ "  - care va modifica şi completa Convenţia în sensul
posibilităţii de aderare la aceasta şi a altor entităţi.
Aşadar pentru ca UE să adere la Convenţia Europeană trebuie să intre în vigoare ambele
tratate ± c     şi j    %" la Convenţie. Să fie însă aceasta o bază
juridică suficientă pentru aderare? Din perspectiva ordinii juridice comunitare nu mai e nevoie de
nimic, dar din perspectiva ordinii juridice a Consiliului Europei, doar faptul că s-a deschis calea
spre aderare nu e suficient, e nevoie de încheierea unui tratat de aderare a UE la Convenţie
(încheiat între UE şi toate statele părţi la Convenţie, nu Consiliul Europei, pentru că UE nu aderă
la Consiliul Europei).
Una dintre consecinţele semnificative ale aderării la Convenţie este existenţa unui
judecător desemnat de Uniunea Europeană la Curtea europeană a drepturilor Omului.
Trebuie subliniat că, din  Ô
Ô  , adeziunea Comunităţilor la Convenţie ar
fi de natură să pună în evidenţă importanţa pe care atât acestea, cât şi statele membre o acordă
protecţiei drepturilor omului. Dispoziţiile Convenţiei ar căpăta forţă juridică obligatorie pentru
înseşi instituţiile comunitare, care ar fi ţinute să le respecte atunci când adoptă norme de drept
comunitar^ ".
Din   Ô
Ô   Ô aderarea ar fi de natură pe de o parte să evite interpretarea
diferită a aceloraşi dispoziţii ale convenţiei de către cele două instanţe, iar, pe de alta, să elimine
anumite incertitudini privitoare la aplicarea Convenţiei. Într-adevăr, din moment ce Comunitatea
nu este parte la Convenţie, un act comunitar prin care s-ar încălca un drept prevăzut de
Convenţie nu poate fi atacat momentan direct în faţa Curţii de la Strasbourg, ci în faţa celei de la
Luxemburg, care însă nu este ţinută să aplice normele Convenţiei. Dacă aceasta din urmă ţine
totuşi seama de dispoziţiile Convenţiei o face pentrru că drepturile omului sunt considerate a face
parte din Äpatrimoniul comunitar´. În prezent se recurge la atacarea indirectă a unui asemenea
act prin Ächemarea în judecată´ în faţa Curţii de la Strasbourg    
      
  

 , ţinute responsabile de aplicarea normelor comunitare în cadrul intern^ ".
c  

protecţiei drepturilor fundamentale   Ô   ï   faţă de
protecţia drepturilor omuluiu   Ô c ï  sunt^ "%:
 Uniunea este o organizaţie internaţională care nu este specializată în materia drepturilor
omului, în timp ce Consiliul Europei este o astfel de organizaţie;
Uniunea nu a avut iniţial preocupări în domeniul drepturilor omului, acest domeniu fiind
abordat ulterior, în timp ce Consiliul Europei a tratat de la bun început chestiunea drepturilor
omului;
' instituţia drepturilor fundamentale (din cadrul Uniunii) este de origine jurisprudenţială ±
fiind o creaţie a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, în timp ce în cadrul Consiliului
Europei drepturile omului au de la început o sursă convenţională, c£     
  
 :
 evoluţia consacrării drepturilor fundamentale s-a făcut în cadrul Uniunii de la
jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene la formalizarea convenţională prin
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa; în cadrul Consiliului Europei evoluţia este
inversă: Convenţia europeană a drepturilor omului este îmbogăţită prin interpretare
jurisprudenţială de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ajungându-se la un Äbloc
de convenţionalitate´ (potrivit principiului solidarităţii), alcătuit din două surse cu valoare
egală ± textul scris (Convenţia) şi precedentul judiciar (jurisprudenţa Curţii europene a
drepturilor omului).
! (  
 , până la intrarea în vigoare a Tratatului instituind o Constituţie
pentru Europa) inexistenţa unei surse internaţionale convenţionale, intrate în vigoare,
reglementând complet instituţia drepturilor fundamentale, în timp ce în cadrul Consiliului
Europei există două surse internaţionale convenţionale privind drepturile omului ± Convenţia
europeană şi Carta socială revizuită;
A absenţa iniţială a unui organ specializat pentru protecţia drepturilor fundamentale, mult
mai târziu fiind creată instituţia mediatorului european ± ombudsmanul; în cadrul Consiliului
Europei, de la început, Convenţia europeană instituie Comisia europeană a drepturilor omului
şi Curtea europeană a drepturilor omului;
absenţa unui organ judiciar specilizat în materia drepturilor omului ± Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene, deşi tratează chestiunea drepturilor fundamentale, nu este o
jurisdicţie internaţională specializată în problema drepturilor omului, în timp ce în cadrul
Consiliului Europei, Curtea europeană este o astfel de jurisdicţie;
2 (  £  , după intrarea în vigoare a Tratatului instituind o Constituţie pentru
Europa) consacrarea convenţională de drept comun a drepturilor fundamentale nu se face
printr-un tratat specializat în materia drepturilor omului, ci printr-un tratat general; în cadrul
Consiliului Europei consacrarea drepturilor omului se face prin surse internaţionale
convenţionale specializate ± Convenţia europeană şi Carta socială europeană revizuită.
3 (  £  , după intrarea în vigoare a Tratatului instituind o Constituţie pentru
Europa) consacrarea convenţională de drept comun a drepturilor fundamentale se face atât
pentru drepturile civile şi politice, cât şi pentru drepturile economice şi sociale, printr-o sursă
convenţională unică; în cadrul Consiliului Europei există două tratate în această materie, unul
pentru drepturile civile şi politice ± Convenţia europeană şi altul pentru drepturile economice
şi sociale ± Carta socială revizuită.
În încheiere vom trata problematica unui eventual    
   c   
7   c
ï   c      7  c7
c
 
   
 
este organul judiciar principal al ONU, cu caracter
permanent, deschisă tuturor statelor şi având un rol important în soluţionarea diferendelor
internaţionale şi acordarea de avize calificate din punct de vedere juridic, la cererea unor organe
ONU. c


 c  este o instanţă de judecată internă, a cărei jurisdicţie
este obligatorie (pentru statele membre UE, pentru instituţiile Uniunii , precum şi pentru
particulari) şi este creatoare de drepturi, în timp ce jurisprudenţa CIJ nu poate fi folosită ca sursă
pentru soluţii ulterioare, deciziile sale având un caracter    .
Este de precizat că toate statele membre ONU sunt părţi la Statutul CIJ, iar statele
membre ale Uniunii sunt de asemenea membre ale ONU. Teoretic, astfel, statele membre pot
aduce diferendele lor privind aplicarea sau interpretarea tratatelor comunitare şi în faţa CIJ. Mai
mult, s-ar putea susţine că statele membre ar avea posibilitatea de a se judeca în faţa CIJ în
litigiile ivite în domenii care nu sunt de competenţa Uniunii Europene. Acest lucru este însă

, deoarece potrivit art. 34 din Statutul CIJ, Änumai statele pot fi părţi în cauzele
dezbătute de Curte´.
Practic însă conflictul poate fi rezolvat pe baza unei  £   
  £      

  şi a unei  £    
£   c    ! £        de către
state. Astfel, potrivit Tratatului CE statele membre se angajează să nu supună nici un diferend
privind interpretarea sau aplicarea prezentului tratat unui alt mod de soluţionare decât cele
prevăzute de acest tratat. În lumina acestor prevederi alegerea jurisdicţiei CIJ de către două sau
mai multe state membre în domeniile mai sus-arătate ar putea fi considerată o ca    Ô
   Ô   
În acelaşi timp, Carta ONU prevede că Änici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va
împiedica pe membrii Naţiunilor Unite   Ô  
  Ô   Ô     
  , în temeiul unor acorduri aflate deja în vigoare sau care ar putea fi încheiate în viitor.´
Astfel, având în vedere că jurisdicţia CIJ este facultativă, poate fi închipuită inclusiv
situaţia în care 




/   
 
 


+ ;ë#6.;ë.%+
 
 
+ 
        ,  ë   c 
 
  c 
%

  

 
ë

&  

ë  
 
 

!c%
^ "
Consiliul Europei este principala organizaţia internaţională la nivel regional european
care are, ca atribuţie esenţială consacrarea şi apărarea drepturilor omului.
Membrii Consiliului Europei sunt statele europene care recunosc Statutul organizaţiei şi
care îndeplinesc următoarele condiţii:
- acceptă principiile statului de drept,
- acceptă principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie
să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului,
- se angajează să colaboreze, în mod sincer şi efectiv la realizarea scopului
organizaţiei.
Statutul Consiliului Europei prevede sancţiuni pentru încălcarea în mod grav a
obligaţiilor de membru mai sus-arătate. Aceste sancţiuni sunt: suspendarea drepturilor de
reprezentare; cererea făcută de Comitetul Miniştrilor de a se retrage din Consiliul Europei;
încetarea calităţii de membru al Consiliului Europei.
Politica dusă de această organizaţie internaţională privitoare la primirea de noi membri
după anul 1990 a fost clară, în sensul că Ô     *  c  ï   
 Ô  Ô         c
      Ô      
      Ô 
Consiliul are o remarcabilă activitate în domeniul drepturilor omului, atât în ceea ce
priveşte     acestora, prin acte convenţionale şi declaratorii, cât şi în ceea ce priveşte
   acestora.
Iniţial, Rene Cassin (părintele Declaraţiei Universale) s-a opus categoric adoptării unei
Convenţii europene a drepturilor omului pentru că se temea că prin adoptarea unui instrument
regional se aduce atingere caracterului universal al drepturilor omului. Temere neîntemeiată
întrucât între cele două sisteme există un raport de subsidiaritate, astfel încât la nivel universal se
asigură un standard minimal de protecţie, în timp ce la nivel regional pot exista dispoziţii mai
favorabile.
De-a lungul celei peste o jumătate de secol de aplicare, Convenţia s-a dovedit a fi un
instrument internaţional eficace de apărare a drepturilor omului, atât datorită 
   
       , cât mai ales prin

        al
respectării acestor drepturi de către autorităţile naţionale ale statelor contractante.
c(
 

 
 ^ "  enumeră o serie de drepturi, civile şi
politice, pe care statele părţi s-au angajat să le recunoască persoanelor aflate sub jurisdicţia lor.
Sunt astfel garantate, de exemplu: dreptul la viaţă, interzicerea torturii sau a tratamentelor crude,
inumane sau degradante, interzicerea sclaviei, dreptul la libertate şi securitatea persoanei, dreptul
la un proces echitabil, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, libertatea de gândire, de
conştiinţă şi de religie, libertatea de exprimare, dreptul la căsătorie, etc.
Convenţia europeană a cunoscut ulterior mai multe dezvoltări prin cele 14  

 
adoptate până în prezent^ "! (al 14-lea fiind în curs de ratificare), unele dintre
acestea consacrând şi garantând şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, altele contribuind la
perfecţionarea şi eficientizarea mecanismului de protecţie a acestora. Dintre acestea, Protocolul
nr. 3^ "", Protocolul nr. 5^ "#, Protocolul nr. 8^ #$, Protocolul nr. 10^ #  amendau
dispoziţii privitoare la organizarea şi funcţionarea organelor instituite prin Convenţie ± fosta
Comisie şi Curtea, dar aceste prevederi au fost     prin adoptarea Protocolului nr.
11^ #. La fel s-a întâmplat şi cu Protocolul nr. 9^ #, numai că în acest caz abrogarea a fost
una # .
  ^ #% aduce în plus la catalogul drepturilor fundamentale dreptul la
respectarea proprietăţii, dreptul la educaţie şi dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi învăţătura
copiilor lor conform convingerilor lor religioase şi filosofice, precum şi dreptul la alegeri libere.
^ # completează Convenţia atribuind Curţii competenţa de a da avize
consultative asupra unor chestiuni juridice privind interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor ei.
  ^ #  consacră dreptul persoanei de a nu fi privată de libertate pentru
simplul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală; dreptul la liberă
circulaţie, dreptul individului de a-şi alege în mod liber reşedinţa şi de a părăsi orice ţară,
inclusiv pe a sa; dreptul de a nu fi expulzat printr-o măsură individuală sau colectivă din
teritoriul statului al cărui resortisant este; dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărei
resortisant este, interzicerea expulzării colective a străinilor.
  A^ #! a abolit pedeapsa cu moartea, cu posibilitatea statelor părţi de a
prevedea în legislaţia lor pedeapsa cu moartea pentru acte comise  
    sau de
  
   (astfel, abolirea pedepsei cu moartea în sistemul european s-a produs
cu 6 ani mai devreme decât în sistemul Naţiunilor Unite).
  ^ #" recunoaşte noi drepturi: dreptul la garanţii procedurale pentru
străinii care urmează a fi expulzaţi; dreptul la recurs în procesele penale; dreptul de a nu fi
urmărit sau pedepsit pentru o infracţiune pentru care o persoană a fost deja achitată sau
condamnată printr-o hotărâre definitivă (
); dreptul la despăgubiri în cazul erorilor
judiciare; egalitatea soţilor în drepturi şi responsabilităţi cu caracter civil, între ei, în relaţiile cu
copii lor, cu privire la căsătorie.
   reformează practic mecanismul de control instituit de Curte prin
înlocuirea Comisiei şi a Curţii cu o nouă curte permanentă ± c       Ô   
. Trebuie remarcat că pentru intrarea în vigoare a acestui Protocol n-a mai fost aplicabilă
regula generală a dreptului internaţional, în sensul intrării în vigoare prin ratificarea lui de către
un anumit număr de state semnatare (cum a fost chiar cazul Convenţiei care a trebuit să fie
ratificată de 10 state semnatare pentru a intra în vigoare), ci, dimpotrivă intrarea în vigoare a fost
condiţionată de ratificarea lui Ô    .
  ^ ## interzice discriminarea în general, indiferent pe ce criterii sau
motive s-ar face.   ^$$ consacră abolirea pedepsei cu moartea în orice
circumstanţă.   ^$ +neratificat încă, va aduce modificări substanţiale în
privinţa competenţei Curţii^$.
Referitor la     al Consiliului Europei principalele organe ale
Consiliului Europei, aşa cum au fost instituite iniţial, prin Statutul de la Londra, erau:
1. c 
  ± organ politic principal, cu rol decizional, alcătuit din
miniştri de externe ai statelor membre;
2. · 
 
  ± organ politic principal cu rol consultativ (denumirea
iniţială fiind chiar Adunarea Consultativă), ai cărei membri nu se aleg în mod direct
prin scrutin universal ca membrii Parlamentului European (organ al Uniunii
Europene), ci dintre parlamentarii aleşi ai statelor membre;
3. 0

 

  ± organ cu competenţe administrative.
Iată deci, că prin tratatul de constituire      £         pentru
garantarea drepturilor omului, dar, o dată cu adoptarea Convenţiei europene se adaugă la
instituţiile iniţiale încă două organe: c  şi c



Aşadar, după adoptarea Convenţiei europene, organele chemate să asigure respectarea
drepturilor omului, deci cu competenţe în materie erau:
V c    Ô    ± organ independent, compus dintr-un
număr de membri egal cu cel al statelor părţi la Convenţie, care şi-a încetat existenţa
la 1 noiembrie 1999
 c     Ô   
' c   
În acest sistem, cel originar, rolul predominant aparţinea organelor nejudiciare de
protecţie, în timp ce Curtea avea un rol subsidiar, fiind deci marginalizată şi putând chiar să nu
intervină deloc în soluţionarea litigiilor, aceasta revenind organelor nejudiciare: c
 şi
c
   
Existau 

 

 
:    , pentru admiterea sau nu a sesizării, alta
privind         şi ultima referitoare la      .
 În  
  plângerile se adresau Comisiei ± primul organ care intervenea în
mecanismul procedural care putea fi declanşat atât prin sesizări individuale, cât şi prin cele
statale, regula însă constituind-o sesizarea statală.
Simpla ratificare a Convenţiei europene a drepturilor omului semnifica acceptarea
procedurii plângerilor statale,  şi acceptarea procedurii plângerilor individuale. Pentru aceasta
era necesară o       £     , deci o manifestare, specială de voinţă în
acest sens. Aşadar, accentul iniţial era pus pe acţiunea statală, pe protejarea ordinii publice şi mai
puţin pe interesele individuale ale victimei, în acest fel asigurându-se menţinerea regimurilor
democratice şi consolidarea păcii în regiune. Astfel             
  £            pentru evitarea derapajelor. Aceasta era concepţia iniţială,
intenţia părinţilor fondatori ai Consiliului, dar           £ 
  
  £  ^$.
Comisia europeană avea aşadar rol de filtraj, analiza admisibilitatea cererii, iar dacă
aceasta era inadmisibilă, procedura se încheia. În situaţia contrară, Comisia analiza şi fondul
cauzei, dar nu emitea decât un £.
 În   
  interveneau celelalte două organe: Curtea europeană a drepturilor
omului şi Comitetul Miniştrilor.
Curtea nu avea decât o  Ô   
, deoarece pentru a putea sesiza Curtea nu
era suficientă ratificarea Convenţiei (acest fapt neatrăgând jurisdicţia Curţii), ci era necesară o
       £   care să accepte jurisdicţia Curţii (alta decât cea prin care statele
acceptau plângerile individuale). Fără o asemenea declaraţie cauza ajungea la Comitetul
Miniştrilor. Pentru a se ajunge la Curte trebuiau îndeplinite   
 £ :
1. declaraţia facultativă expresă de acceptare a jurisdicţiei Curţii;
2. sesizarea Curţii trebuia să se facă într-un termen de 3 luni de la pronunţarea
Comisiei în privinţa admisibilităţii (de reţinut că, după ce cererea era declarată
admisibilă, ea      
 c  , ci la rândul ei, şi Curtea trebuia sesizată
de Comisie sau de stat (care putea să se afle în mai multe ipostaze: reclamant, pârât
sau de cetăţenie al victimei); în acţiunile individuale, particularul putea sesiza
Comisia, dar mai departe Curtea era sesizată doar de Comisie sau de stat. După
expirarea celor trei luni cauza ajungea tot la Comitetul Miniştrilor.
j             c  era necesară o a treia condiţie ratificarea
unui Protocol adiţional de către stat în acest sens.
Aşadar, practic, erau necesare 4 manifestări de voinţă ale statului:    Convenţiei
europene, declaraţie expresă privind    Ô
Ô , declaraţie expresă de   
 Ô  c  şi ratificarea unui Protocol adiţional pentru a putea permite şi 
 Ô
Ô c 
 %    
 , a executării, revenea Comitetului Miniştrilor, indiferent că punea în
executare propriile rezoluţii pe fond sau soluţiile Curţii.
După cum se poate constata procedura iniţială era extrem de greoaie, aşa încât în anul
1994 a fost adoptat      c(
 

 
 
 


   
 , protocol intră în vigoare la 1 noiembrie 1998. Sunt aduse următoarele
  :
1. se suprimă Comisia europeană a drepturilor omului, asigurându-se accesul direct
la Curte;
2. sesizarea individuală este aşezată pe acelaşi plan cu sesizarea statală, întrucât
dreptul de sesizare decurge acum direct din Convenţie, nemaifiind necesară declaraţia
facultativă expresă (indiferent că e vorba de o persoană fizică, de o organizaţie
neguvernamentală sau de un grup de particulari care se pretind victime ale încălcării);
3. jurisdicţia Curţii devine obligatorie;
4. Curtea este singurul organ de decizie pe fond (se suprimă puterea de decizie pe
fond a Comitetului de Miniştri, care rămâne însă organ execuţional) instituindu-se în
acest fel o c      Ô   
Actuala Curte europeană a drepturilor omului (după reformă) este alcătuită dintr-un
număr de judecători  
   , aleşi de Adunarea Parlamentară, de pe o listă
cu câte trei candidaţi prezentaţi de fiecare stat în parte. Judecătorii sunt independenţi şi 
reprezintă statele părţi în numele cărora au fost aleşi. Persoanele care exercită funcţia de
judecător al Curţii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să se bucure de cea mai       
  şi să îndeplinească toate condiţiile
cerute pentru exercitarea unei înalte funcţii judiciare sau să fie jurişti cu o competenţă
recunoscută;
- să nu exercite    £    
  cu cerinţele de independenţă,
imparţialitate sau de disponibilitate impuse de o activitate cu caracter permanent.
.   vizeaz㠏  £     
 £  £  
  : de exemplu, funcţii în cadrul Consiliului Europei (membru al Adunării
Parlamentare, funcţionar al Secretariatului), dar şi funcţiile de judecător naţional sau calitatea de
avocat punând probleme în sensul respectării cerinţei disponibilităţii impuse judecătorilor Curţii.
Mai mult, fiecare judecător va declara preşedintelui Curţii orice activitate suplimentară.
Mandatul unui judecător este de 6 ani, iar la împlinirea vârstei de 70 de ani mandatul
judecătorului se încheie. Revocarea din funcţie a unui judecător poate fi decisă cu majoritatea de
2/3 din numărul judecătorilor, după ascultarea celui în cauză. Curtea europeană a drepturilor
omului      
         , procedură ce asigură pe de o
parte posibilitatea evoluţiei jurisprudenţei, prin intrarea în funcţie a unor noi judecători, şi pe de
altă parte stabilitatea şi continuitatea jurisprudenţei, prin păstrarea experienţei existente.
Curtea funcţionează ë 
 , în ceea ce priveşte chestiunile administrative, şi
pentru examinarea cauzelor aduse înaintea sa în  

+

 
c
.
· 
 
  a Curţii are următoarele atribuţii: alege pe o durată de 3 ani
Preşedintele Curţii, constituie camere pentru o perioadă determinată, adoptă Regulamentul
Curţii.
0

(denumite Camere în Convenţie)^$% sunt constituite de Adunarea Plenară
pentru o perioadă de 3 ani, cu o componenţă echilibrată din punct de vedere geografic, al
reprezentării sexelor şi al diferitelor sisteme juridice naţionale.
 
 c
 se compune din 17 judecători şi din 3 judecători supleanţi şi este
constituită tot pentru o perioadă de 3 ani. Sunt membri din oficiu: preşedintele Curţii europene a
drepturilor omului, vicepreşedinţii, preşedinţii camerelor şi judecătorul ales în numele statului în
cauză în litigiu. Marea Cameră se pronunţă asupra cererilor introduse individual sau de state,
atunci când cauza i-a fost deferită de o cameră, ca urmare a desesizării acesteia sau în caz de
remitere de către orice parte, în termen de 3 luni de la hotărârea Camerei^$. Marea Cameră
are şi competenţa de a emite avize consultative la cererea Comitetului de Miniştri.
c


de 7 judecători se constituie, în cadrul secţiilor, pentru examinarea cauzelor
aduse în faţa Curţii. Pentru fiecare cauză, Camera cuprinde preşedintele secţiei şi judecătorul ales
în numele statelor aflate în cauză. Camerele se pronunţă atât asupra admisibilităţii, cât şi a
fondului cererilor individuale şi statale, în situaţia în care Comitetul nu le declară inadmisibile
sau nu le scoate de pe rolul Curţii. Nu se exclude situaţia ca un judecător să fie membru a două
camere.
c 


 se constituie din 3 judecători aparţinând aceleiaşi secţii, alţii decât
preşedintele, pentru o perioadă determinată. Un Comitet poate, prin vot unanim să declare
inadmisibilă sau să scoată de pe rol o cerere individuală, atunci când o asemenea decizie poate fi
luată fără o examinare complementară, aceasta fiind definitivă.
Curtea deliberează în camera de consiliu, în secret, doar judecătorii, grefierii şi interpreţii
luând parte la deliberări. Deciziile Curţii sunt luate cu majoritatea voturilor judecătorilor
prezenţi, iar în caz de egalitate de voturi, se repetă votarea, şi, dacă rezultă o nouă egalitate, votul
preşedintelui este preponderent.
Î    Ô  a Curţii europene a drepturilor omului este una dublă: pe de o parte ea
este un     c  ï  , cu caracter jurisdicţional, iar pe de altă parte este
un            
        
 , cu activitate
permanentă şi cu jurisdicţie obligatorie^$ .
O atenţie sporită acordăm^$!, care, deşinu prevede noi drepturi, va
aduce modificări substanţiale privitoare la competenţa Curţii, în principal pentru următoarele
aspecte:
- Numărul judecătorilor şi durata mandatului acestora ± Dacă se menţine principiul
potrivit căruia Curtea este compusă dintr-un număr de judecători egal cu cel al părţilor
contractante, fără ca acesta să poată scădea sub această limită, Comitetul de Miniştri, la
cererea Adunării Parlamentare şi a Curţii va putea decide cu unanimitate de voturi,
crearea de    
  de judecător. Mandatul va fi de 9 ani fără posibilitate
reînnoirii lui.
- formaţiunile de judecată ale Curţii ± Pe lângă cele trei cunoscute în prezent
(comitetele, camerele şi Marea Cameră), se prevede         care,
asistat de doi raportori va putea declara orice cerere inadmisibilă sau va dispune radierea
lor de pe rol dacă va constata neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.
- condiţiile de admisibilitate ale cererii individuale ± Se introduce o condiţie
suplimentară de admisibilitate: reclamantul să fi suferit       
  prin
încălcarea unui drept invocat.
- Consolidarea competenţei Comitetului Miniştrilor de a supraveghea executarea
hotărârilor Curţii ± Atunci când Comitetul va considera că supravegherea executării unei
hotărâri definitive a Curţii este împiedicată de o dificultate de interpretare a acesteia,
acesta poate, cu o majoritate de 2/3 să decidă sesizarea Curţii pentru a se pronunţa asupra
acestei chestiuni.
Protocolul va intra în vigoare, la fel ca şi Protocolul nr. 11, după ratificarea lui de către
toate statele membre.
Cu excepţia dreptului la asociere în sindicate, şi, implicit a dreptului la grevă, Convenţia
europeană a drepturilor omului  reglementează drepturile economice şi sociale. Este raţiunea
pentru care dispoziţiile ei sunt completate, pentru acest domeniu cu cele ale c 
  




, semnată la 18 octombrie 1961, la Torino.^$"
Carta este fundamentată pe un sistem de opţiuni ale statelor, astfel încât acestea  sunt
obligate să accepte toate drepturile prevăzute de Cartă, asigurând astfel o punere în aplicare
progresivă a prevederilor ei, în funcţie de posibilităţile şi de situaţia concretă din fiecare stat.
Există însă un  Ô format din drepturi pe care fiecare stat trebuie să le protejeze,
iar acestea sunt: dreptul de muncă, drepturile sindicale, dreptul la negocieri colective, dreptul
special de protecţie a copiilor şi adolescenţilor, dreptul la securitate socială, dreptul la asistenţă
socială şi medicală, dreptul oricărei familii la protecţie socială, dreptul lucrătorilor migranţi şi ai
membrilor familiilor lor la protecţie şi la asistenţă, dreptul la egalitatea şanselor şi de tratament
egal în materie de muncă şi de profesie, fără discriminări bazate pe sex.
c  Ô   pot fi acceptate spre aplicare în mod discreţionar de statele membre,
dar fiecare dintre ele trebuie să le accepte pe cele prevăzute de cel puţin 16 articole(din 31) sau
de 63 de paragrafe numerotate(din 86)^$#.
Respectul angajamentelor asumate de state prin ratificarea Cartei este supus controlului
exercitat de un Comitet ± c 


 
  
, compus din 15 membri,
independenţi şi imparţiali, aleşi de Comitetul de Miniştri ai Consiliului Europei, pentru un
mandat de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii lui o singură dată.
Sunt instituite două 
 
 : procedura rapoartelor naţionale şi procedura
reclamaţiilor colective.
j               constă în obligaţia statelor părţi de a prezenta
anual un raport, prin care sunt indicate măsurile pe care le-au luat pentru aplicarea
angajamentelor asumate prin ratificarea Cartei, în sistemul naţional de drept şi în practica
administrativă şi jurisdicţională. Rapoartele sunt înaintate Comitetului european al drepturilor
sociale, care decide cu privire la conformitatea sau neconformitatea situaţiilor naţionale
prezentate şi examinate, cu dispoziţiile Cartei. Deciziile Comitetului, denumite Ä   ´ sunt
făcute publice anual. În practică, s-a constatat că
    
      
spre a se conforma exigenţelor impuse de constatările Comitetului. Dacă decizia Comitetului este
una de neconformitate şi statul în cauză nu o respectă, Comitetul de Miniştri va adresa o
 
  prin care va cere statului modificarea în drept şi în fapt a situaţiei constatate.
j     
  £ privitoare la pretinse încălcări ale Cartei a fost
introdusă prin j   Ô  la Cartă din 1995, intrat în vigoare în 1998^ $.
Reclamaţiile pot fi făcute de organizaţiile neguvernamentale care au statut consultativ pe lângă
Consiliul Europei, de organizaţiile patronale şi sindicale ale statului respectiv şi chiar de către
organizaţii neguvernamentale naţionale, dacă statul acceptă această posibilitate. Reclamaţia este
examinată de Comitet şi, dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă (să indice numele şi sediul
organizaţiei reclamante, sa fie semnată de persoana abilitată de organizaţie să o reprezinte, să
identifice statul reclamat, să prezinte dispoziţiile Cartei care au fost încălcate, precum şi
argumentele pertinente şi documentele de sprijin corespunzătoare), ea este acceptată. Urmează o
procedură scrisă prin schimb de memorii între părţile implicate şi, în final, Comitetul adoptă o
decizie pe care o transmite părţilor şi Comitetului de Miniştri care va fi făcută publică în termen
de cel mult 4 luni de la data transmiterii. Comitetul de Miniştri adoptă o rezoluţie şi poate
recomanda statului în cauză să ia măsuri în conformitate cu Carta^ .
Este interesant de menţionat că printr-o $   c    din 11
decembrie 2002, c
          a primit misiunea să procedeze la un
examen al situaţiei din fiecare stat contractant, la fiecare 5 ani după ratificarea de către acel stat a
Cartei sociale revizuite, privitoare la dispoziţiile Cartei, care             
. Modalităţile practice ale realizării acestui examen trebuie să fie determinate printr-un
acord convenit între Comitet şi statele interesate.^ 
La nivelul Consiliului Europei au fost încheiate şi 
 (
 
  
care
privesc drepturi ale omului, printre cele mai importante enumerăm:
- c(
 



(

 


  


 
   
  
, încheiată la 26 noiembrie 1987 şi intrată în vigoare la 1 februarie
1989^  prin care se recunoaşte că persoanele care se consideră victime ale unor asemenea
tratamente sau pedepse se pot prevala de mecanismul de protecţie prevăzut de Convenţia
europeană a drepturilor omului, dar că această protecţie ar putea fi întărită printr-un  
# Ô  , cu caracter preventiv, bazat pe vizite ale c
        £  
           
  
        (instituit prin Convenţie).
Statele contractante acceptă să autorizeze Comitetul să viziteze orice loc aflat sub jurisdicţia lor,
unde se găsesc persoane private de libertate ± închisori, posturi de poliţie sau de jandarmerie,
cazărmi militare, spitale psihiatrice ± spre a formula, dacă este cazul recomandări destinate a
asigura protecţia persoanelor deţinute.
- c(
 *  
 
     
, adoptată în 1994, intrată
în vigoare în 1998^ %, reglementează o serie de drepturi ale minorităţilor, cum sunt dreptul de
asimilare individuală şi interzicerea asimilării forţate, dreptul la egalitate, libertatea de religie, de
exprimare, dreptul la folosirea limbii materne în administraţie şi în justiţie, dreptul de a studia şi
de a fi educat în limba maternă. Statele sunt obligate să prezinte periodic Comitetului de Miniştri
rapoarte privind măsurile legislative şi de altă natură, pe care le-au luat în vederea punerii în
aplicare a prevederilor Convenţiei.
În încheierea acestui capitol considerăm util să arătăm specificitatea protecţiei
internaţionale a drepturilor omului în cadrul                
    ± c %
  
 #6.. ±          £  
£   nespecializată. Reţinem următoarele elemente^ :
 în cadrul unei organizaţii internaţionale specializate 
     
   
   (O.N.U. nu este o organizaţie internaţională specializată în această materie);
în cadrul unei organizaţii internaţionale regionale      

 în jurul unor
valori comune este mult mai accentuată (O.N.U. este o organizaţie internaţională universală);
 consacrarea internaţională a drepturilor omului este făcută            
   ± Convenţia europeană a drepturilor omului adoptată în 1950 şi intrată în vigoare în
1953 (la nivelul ONU iniţial a existat iniţial o       ± Declaraţia universală a
drepturilor omului ( ), adoptată în 1948 şi, mult mai târziu se intră în    £  
± cu cele două Pacte relative la drepturile civile şi politice, şi economice, sociale şi culturale,
adoptate în 1966 şi intrate în vigoare în 1976);
 Convenţia europeană a drepturilor omului cuprinde atât dispoziţii de drept material
(proclamă drepturi), cât               (creează organe şi
proceduri);
! garantarea internaţională a drepturilor omului, se realizează printr-un      
    ± Curtea europeană a drepturilor omului (la nivelul ONU nu există organe judiciare
specializate în materie, acestea ocupându-se adiacent de drepturile omului);
A regimul european de protecţie a drepturilor omului dă   £          
al aplicării dispoziţiilor de drept material, în timp ce în dreptul internaţional universal al
drepturilor omului, individul este un subiect de drept minor, derivat.
Toate aceste considerente pot fi de fapt considerate



 
 
 
 




 
 

  
    
 
 (
  similar,
deşi pe      
 Declaraţia Universală este sursa de inspiraţie a Convenţiei
europene aşa încât, din acest punct de vedere, poate exista şi o superioritate a sistemului
universal faţă de cel regional european.

06&%7·%"#  6c·"%
½ =   
   
   
 

  

 
 


 






   
 9 


 

        
+  

+      

ë ( (
½ 
 
    
  +  
    
 
  ë 8
(
 

 
½ "  (
 (
 
/   
 

 
   
  
   
 

 8ë #  
6 .
ë 

  
 
 

  1#    
      #+ #   
6  .
 
 % 
+ @  c  .6%0c#+ #   
   0 * #0  #    6  .
 
 ·
 
 
· A·#)
½ #6.

      
 
   
 (

 +    

(
 + ë 

    
    +  
  



  (

 +

  

 
(
 

½ c
  

    
 
8
  
 
 

 

 

 
c 
6 .

 
  


ë


½ ·( 
(

 ë   
 
( ë  


 
+ 
8
 

 
 
 
 
 
    
  
 

  
.(
 
 
# 5
  ( 
 
 
 
 ( 

   *

  ë
 
  


+

 

 



ë


(  
ë

 5
 
  
     
 c 
 
  +

     
   ( 

 (
  
    
(


 
+ 
 

½ # 



ë #6.8
 


8
) 

ë 
 
 +   
  
8
· 
=

 
c
0
 

c% 0 
c
&

!c

  


A0

  
)
  
ë 
 
 8
c  
 
c  



c 


 
+ 
 

9 c    


 
!9 c    6 .


  
 

(
 
8
)c 

 
)c 
(
  
   

)c 


  
  




)c 
 

)c 


½  



  

 #6.(  




 
 
 
 8

   .(
  

# +
4
 


  


  
 

 
 
+ 




 
 




 

(


 


  

  · =

 
  #6.+     
 
 
 

   
 
 
 
 8 
 
 
+


+

 
 

 
(


  
    .(
   
     
 
 
  
      
 
  
8   
   (


 (
  
+  

   
  (
  

   ( 


 
+  
   
 %

 


 
  
 

  
 
    .(
   

 

      
+

    
 
  
  

>
? 


  

½ 
( 
 
  
(   

 
   
  
 ë ë
  
 + ë       
  
+ 

. ë   (

ë
 

  
 
  
+




½ 0
 
  

  
 ë   #  
  


 
+   


  
  
 
 
   


 c(
 

  ( 
   

  +  
 
    
  
 ë  
  

 
  
 ë ë

  
  
8 c  


 
 
 c


  
 
½ 



 
 

  
 

  
  + 
  
 


  8
 c(
  

    

  
  
 
 ;

(

+;
 
+ 
 

6 



 


 
#0·    c(
 

 
0 


  
 
 c(
 ë


  



c


 
/

ë
/
,; 

!c 

    c

 


   (
½ 0
 
    
 

  
   
 

 

c     
  
 
1  (


  
ë
 


ë 
()+ 

+
(



  +

 


 



½ "
  + 
        
   ë 
  c     

  
      ;ë


 
½ 9 ·  
/  
 
  
 

  
   +  

   



     
  (      ë

  
+


 
 (




( 
  



½ 0
 
 

  
   
/ 
 

  
  





+  ( 
 
  
8
#   
0
 
c
 
ë% +
.
%
+
c%
* 
  ë 
 


½ 
  +   ë   c %


 c(
 


 
 + 
  

 
  
 
   c


 
 
½ %



 
 
 
 
 


 
 

  

  

(
 8

 
 

 
   
  


 ë   (   


  

 
   
 
    
  

  Ô    
         c(
 

 
 

/ ;

 
 1 
)+;ÔÔ
Ô     Ô 1

 

)5
!
/  Ô     c


 
 
A     Ô
Ô      Ô      
c(





^  Drepturile omului, consacrate şi garantate internaţional sunt drepturi individuale, ele
neconfundându-se cu alte noţiuni din dreptul internaţional public, cum ar fi drepturile popoarelor
şi drepturile minorităţilor, care sunt drepturi colective, au ca titulari o colectivitate. În schimb
drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sunt drepturi individuale.
^ c
 -' Î     
    
  
   O

 
 9 & 5 D 5  $$ 
^ —   = 
 !
^% =    8   


        :  
 
 

>

  

' ? 


 -   >
  
  
?
  '
    

   >  
 ?  . '% O 

 


   
       j7< j
 $$  
^ ' c —Î X     O 
     !
   
   
 0E   
#!  , ( 8  4  $! ( *
^  —
c c —
c% / 

 
    9 9 
(
 ##   :$
^! =    

   -     
(
   
' 
        
  


 

^" —' ï 

  

 "ï    
 
      
   
   

 
     &
  7(  5   
++F$$% 
^# 8 c 0   
   9 C
8 (  G=H  j
 $$  %
^ $ —' = 
  !
^  * 

   
  

'  :   
   
^   —' =  
  ":  &  


 
  ; 1
   



 
   
 
(
-
  (
 
 

 
  
' 
 

 ( 

   
(
(


 
  
 
 
  ' 
^  —    ":
^ % I 


  



 
   
  -
(

   
(   

 
 
   
    (  

 

 ( 
 
   


  '    

   
 

   
 




 
    ?— 
^    —% j          #   
 $  
     

 
 


     
   8 ## 01   
^  %%  Î 
         
    8 ##! 01   "
^ !  1 Î   
   
   
" /  < .  C
(     j7<
9 J 1
   ###  # %
^ "  c   Η' ‰ 

 
    
    
 

  

 
% &  , (
 8  j'   F$$%  
^ # c  Η' = 
 %
^$ —    
^  —' = 
  : !
^ '—/%'   
 '  j7< .1   + "   ##!     
^ —
' ' %  Î%c O
 

 

 
  ( + 
)+:

 9 & 5 D 5  $$  %$


^%  :
  

  
 >   ?

    

 


 >'  ' ?

     c
 -' Î = 
  $
^  cÎ  O

 
    9 & 5 D 5  $$  :%
^  7( 


  
    
 ;   


   

 '
  
    
    
  
   

        
 
'
 6

  

  (
          
 

 
 -

      

       -   1!

(%c%  '—Î%2
       
  
  CK8J j
 $$%  !  ,   

  
 
 
    ; -  

  
 
(
  I    L    

  
 '  
 


 
  

 0  ( 

(


 
 
  



  ( 
-
         - 
    - 
  c  Η'= 
  : 
^! B
  
    

      
  
 
 


     0   5 
;       

'     
 

   
  (
 '  
 

   


' 

  (

 
 
  
'  
  

 
  c
 
-' Î B  %
^" c
 3  ((%c j

 
   (  

    
9 & 5 D 5  $$$  !
^# 9-  
 #
 8 

  7( 

8   B 
  (


   
   (
  
  
 
  
 '  (

'    

 
 
 
^$ c
 -' Î = 
  
^  /  —c  X
 
    
     
   
  , (
, 
8   B   F ##  "
^  c 0   
   9 C
8 (  G=H  j
 $$  $
^ I     
  

      
I   L  
 '   ' 
 
    
 
  


  
  

 
      

  



 
  


  
 
 

     -   
   
 
   
     
 (


 ( 
 L—    
^% / —c = 
  #
^          
     
  
 %    

   
   ' 
  


   
         


  '
    

 
 
 

 
    
   
    ) 
   /
   
 0 
 

   
  8 

 #


 $$ M
 F/

2 '
3          0(  ( 

 
           


( 
  (   

 ( 
 I  '
 L 
 

  (

'
 c
  -' Î =  
  
  : 0    
    NNN1 1  
^  
'1 Î 
    
 


  
 9 O8

O 0 :

 ##
 %
^! c
 -' Î    :%
^" Evoluţia consacrării în documente internaţionale a drepturilor omului, ulterioară acestui
moment, va fi analizată pe larg în capitolele următoare ale lucrării.
^# / —c = 
  #: 
^%$/ —c = 
  "
^%  c  Η' = 
  %
^% c
 3 ((%c = 
 !:
^% / —c  = 
  "
^%%  cÎ = 
  $
^%   2 %    
       O 
    )   
  
  

   
   C:9 j  9
  8 
-  j :4   +'  9

j
 ###  !
^%  &( 0  + 

  J    #!  ,  0+J #!    0 
9 


8   B &

+ 


, 
 7 " 
 #!"  
&     #$
^%! c
  1 0   

   '
  
 
 

, (
,  8  0
   F$$  %$
^%"  c— Î'%     

   ï   O
 
=   &
  7(  5    ++F$$%  "
^%#  
 :   '


 '  
   
  
  
 

    



 :    
  
   
 
  
;  - 0   
  
  "! 


       
 
( 


     
   
  < 
     

   
    3
 c %'1%'—%      
 9  j
 ##!  % = 
 
    


 
'
   :    
 

  
'
  
 
     c
 1 = 
  %$
^$ (

1c '22 X 
*
 
    

  
 &J+C
( #! 2$$3     "   
^   c— Î'%  = 
  "
^  (%2    ï   X*
  
 j

   )  %
 8  1 5
C /
  1:MN  ##  $
^  c— Î'% = 
  "%
^% 
4 c %5 %'   
   ï      
    +    
 

    C 9   
'
 2  / *  3 9 5 
 5 -   $$$  !
^ j (
       

  

 
  
    A    
 -     C
   
  
        =  

     

 
     
   

   

  
       
  ' 
 

    
    
   


'    (
   =       I  
L  

  
 

         !%'%  O
 
  j
  
9 & 5 D 5  $$  %
^  j (     
 -   
 
     

       
       
 

 &    -
       
   

        

 
 '     
  
  

-(  
  
   
  (    
   

      


 


     
    
 
 


  I 


L



  

  

      —    %   
^! = - 
  0( 
 

       '


  

 
    ; >
    

      
    

     '      +
     0( ?
^"  '1%         

  

      
     9 C
j 
=(
  j
 $$$ 
^# c
 3 ((%c= 
 
^ $ —    !
^  (5 c ÎÎ O 
  j

 

   8
  
  E 
j7< j
 $$  %
^  c
 -' Î = 
  
^    ((%c '&  ( — j
 
   
    , (
=
       :%F$$  "
^ % /  cΠΗΠ
 
    
   ‰  ï    , (
, 
  
     F$$   
^  . 
   
 
   
    
  
  
 

   
    (
  
 
    
    
    (
 
        

 ' c
  -' Î= 
 
%:  
^  '1%= 
 
^ ! c
  ((%c Î
   5  $$
^ " Î
(( c—Î%c 




 , (
   '   %F$$  
^ # 
4—  O    

 9
4

 5  ##%  !
^!$ Î
 ((  c —Î%c =  
  " & 
  
  
 j  & 

; >  

  (

    
      


' 
(
  
 
 '  
    



  '   
  ( '   

-

 (

' 
   
   

 

      
 

   - 
   
? ( Î'%— X        9 =  ,  =&
0
(
 #   %%
^! &  
 
 

  
     
   ' 
      
 

' 

 



 (
   
 
     :  
    = 
    - 
   ' 
 :
 
  (

 
   

 < 
 
 
    
   
  ' 
 :
 
    
 
      ( 
 (
'

      
 
  
 

  Î
(( c—Î%c    $
^! Prin Protocolul nr. 13 al Convenţiei europene a drepturilor omului din 2002, intrat în vigoare
la 1 iulie 2003 privitor la dreptul la viaţă nu este permisă nici un fel de derogare. Mai mult, prin
acest Protocol în statele contractante pedeapsa cu moartea a fost abolită în mod absolut. România
a ratificat acest Protocol prin Legea nr. 7/2003, publicată în M. Of. Nr. 27/20.01.2003

^! &  " 
   
>8  
 

(   (
   
 ?
 # 
>C' 


       ?
 $ 
> C' 

 - 
?
 
>C' 

  
 
 ? 

   j    % 
> C' 

  
 ?
^!% Scopurile legitime sunt enumerate limitativ în art. 8-11 din Convenţia europeană a
drepturilor omului şi art. 2 din Protocolul nr. 4 al aceleiaşi Convenţii, variind uşor de la un articol
la altul.
^! '1%= 
  !
^!  c
  ((%c = 
   :"
^!!  cÎ  = 
  !
^!" /  
   :
    (  :
 ( ( 
  0  
     
  
  :
  
 1
 B7  
  



 '    
   0
   
   
  
   



 


 ( 
  
 

 
    
   1   
   

 
 
 
  (   '  '  —1 3%% — = 
  

   
  9 & 5 D 5  $$$  
^!# =       (     
   

 

  : 
 
 
   
 
   

 ( 
 
      

'  '
    

 
' —1 3%% —= 
   %
^"$  cÎ  = 
  "
^"  &'  j

 

  

 , 
&  K 

B7 6   $$&
2))3 

    '  #  
 
  (
  - 
  (   
 

#!    ( 
 

 #!    
 

^" 0( 



  &

K 

B7 
$   '  #"% 

 
(

  #"! & 

  ,
  C 
  #F ##$ '
  / B  
F $ $ ##$
^" 0( 



  &

K 

B7 
$  '  #"# 

 
(

   '  ##$ ,



 0( 
  C 
  "F ##$ '
  / B
   %F $ $$
^"% 9-   0( 
    
'  
 

0 
 
     
7,==  1   

 
 ##  
  (



##" 

      '  
    
   

   
  

 
  -   
  0 9   c
 -' Î = 
  $
^" 0 '  
       
   

 ' 

0 9    
 
,

%  '  #$ 

  (

   '  #
,

 
 0( 
 j 
  


  (




 
! '  ##
 
   
    



 0 9   0( 




  C 
  $F ##% '
  / B   F $ ##% 

  (
   ,




 $  ##% 
 

    


    
=  

  


0 9  
^"  0



  
  0 9  
  
 
.  
" '  # 

( 
 
 ## 
=
'  & 
  (


    
 ### ,




 0


  
 (   C 
  !%F ### '
  / B   #F%$ ###
^"! =    

     
   (   
 

 
j 
 Ô    Ô Ô     
  

  '
    

 

 : 
 (


 j   

  (
  ( 



  
 


  '
   (   
 
  
 
A  
 
( 




  '
  ' 
  
 
  ( 
j 
 Ô     
   
  

  '
     (
     
 
  
 A  
  
  
 


  '
   


  

 


^"" &   
 
=
 J   0
,
 
  '  # #  
  '
 B 

 
=
  & 
 

  (

"  #!"
^"# & 

 

 ' 
!  #"  
  B 

  7 & 
 
^#$ A fost adoptată la 15 septembrie 1994, neintrată încă în vigoare
^#  &
  
  0 9   
=
'  
 ' 
 ##  
  (



 ##"
^# &
 
%
  ##!  
  0 9   ,



 0( 
  C 
 
!F$$  '
  / B   $F"$$$ 
^# &
 
" 

 #"  
  0 9    
  (

'  #"
^#% c
  ((%c = 
  #
^# 0   . '
 + 

   
 '

 0  =  

 B7

  ##  ( ##%
^#  c
  ((%c = 
 
^#! 8 - 
 $
  0
, 
^#" / '  B7   

 (
   - 
  -   


 ; +

< 
   
  '   
   
   (

  
 

 
  

(  
   C
  :

   
 7
   5   


  
  '  
 
 B7  
    
 



^## ' —1 3%% — = 
  
^ $$  cÎ  = 
  
^ $  &  %

 0
  
 7
^ $ 9 ( '
 5 

 0
'
 +

 +
 + 
 /
 = 
 .1



.
 8
 
   ,

 (
 
 
 

0
 
 ( 
 '  B7
'
 #
^ $ c
  ((%c = 
  %
^ $% ' —1 3%% — = 
  #
^ $ c
  ((%c = 
  %
^ $  &  "  cÎ
^ $! ' —1 3%% — = 
  #: #
^ $" &  !  0  cÎ
^ $# c
  ((%c = 
  %%
^ $ 0 

  (      
 
* 
 ##
 
 
 
      (

  B7   (
   
    9  
 


        :
 

  
 
     

  
 

  8 


 j 
  &  
* 

   
 &

K 
   , 
%"F %  $   '  ##
^  &(

0      (



 
  
  
    

j

 

  (    (  
^  0( 

 
   '  #   
  (

% 

 # #
^  ,

 
   

   
 
 %  0(     C 
    
 '  $$ '
  / B   "    '  $$
^ % 0( 



 
"   '  #!# 

  (

   '  #" 
,

:  #"
^  0( 



 
$   '  #"%  
  (

  #"! ,


 
0(    C 
  #  # '  ##$ '
  / B     $ ' 
##$
^  0( 

 
$  '  #"#  
  (

   '  ##$
^ ! Terminologia "declaraţie" sau "convenţie" nu este lipsită de semnificaţie. Declaraţia este un
act care nu prevede sancţiuni, încălcarea ei neputând fi sancţionată, pe când convenţia cuprinde
un mecanism de control şi sancţiune.
^ " Acest text a fost adoptat cu 8 abţineri (Arabia Saudită, 6 state din Blocul Sovietic, Africa de
Sud).
^ # c
 -' Î = 
  #
^ $ c
 -' Î = 
  #
^    ((%c '& ( — = 
   "
^  &  % 

   (


 # 
^  >°    ?       


    
 
  

   ;  
  

1 
 

  
 j  
?'  ?
   
'  ( 
          

     
 

      

  (

     
^ % c
 -' Î = 
  %$
^  0
  % #F ##  01
  01
  ( 0


 ,    1 4
 ,1
0  * ++ K 
 & 'H B
   %# 1   =    %$  "#:$
^   0
  !F #"% B
H
D 01   1 C' C
D 5
 ( 0


 ,    1
4
 ,1 0  * ++ K 
 & 'H B
   % 1   =    %$
 :$
^ ! 0
  %""F ## 1
 .  ( &

,    1 4
 ,1
0  * ++ K 
 & 'H B
   %# 1   =    %$   :!
^ " &   

  ( 
   
  
   
^ # &   
 
   , 
0 9  =
 B7 #"F !:"$ #"
^ $ c
 -' Î = 
  %
^   </+

    
       
  Î  ‰
  


:  #%%  
5  P 2 N:4
1 3 ,



 


 
 


B7  #!
^  5

/
   
  
    5

+ 

   
,    8 (


   
 
  
 0   
5  P 
 </+
^   ((%c '& ( — = 
   #:#
^ % 0




 
5
 0'
 
$
  #%" 

  (

 #
^  c
 -' Î = 
  $:
^   0

      (   # $ 
 
 '    
0 j 
  6  
 - ( 6
 B=&
^ ! 0( 

  
 
  '  # # 
=
 J   0
,
    

 '
 B&= 

  (

"  #!"  
 
   ' B=&    

0(   &  =7&
  
 0( 

 #!! 



: A 
  

0


 =

:C
 = M   ( = *  
  
: 
. 
:.'
  
 



 0( 

 
: 
 
 ##" &  
 '  $$ -
 %  
  

0(   
 ; &  
 5
'
 5(
 5

 01  0'
 0
,
 8

, '
8
 9
  =
 =
(
  K


 K
 

 4
 4
 J


 / -



 j


 j


H j  = 
 7 
H *   
 c
  -' Î =  
 
:

^ " c
 -' Î = 
  
^ # 0   j 


 
0( 

 
  (


  #
 
  

  
       
 
!  '  #""  
  (


 '  ###  (


 
 
 
  
 
"  ##$  

 (

"
 ## 
^ %$ 0( 

 

   
 %
^ %  c
 3  ((%c =  
  !:" 8
  

  ' (    '

   
'
 
0  
 
  
     (
    

 

(        

  -
    
  

 

  
             
 
 


 0
 

  

 

 '  ##" 

    (

j    
0( 

 
 —    
^ % c
 3 ((%c = 
  !:"
^ % c
 -' Î = 
   !
^ %% — 
^ % c
 -' Î = 
   ":#
^ %  ( 5 c ÎÎ   
 ,  %   8
 j
 $$  
^ %! &  ( 
ÕÕÕ
 4
A     
            
  
  
 ,  C     '     #F$$  %   
   0   5 
 = 

  "
^ %" — 
^ %#  '
 +     
  c
 -' Î = 
  "
^ $ — 
^   j    0  
 

     c

      
 

 1 
 
   
  $$% ' (
 
  
:

 -  

  
 0(   2=7& 0


3
  
    
    
 
 
  
     

 '  
1   




       



'
 ( 
  

    
     





   
 

  
   
 '  '    
  
  

    
 
    


  NNN 1   c
  -' Î
= 
  $
^  !  #
   #  $$   #  



  ( 
 
 
  
 
     
 

   & (



  
   ' B7&  

  $$$ NNN
$$(
  
((%c '& ( — = 
  $
^  $  
    
     : 

  

 
   

  


    

   
 

  '    '  
'

  (

 
cÎ  = 
  
^ % c
 -' Î = 
 
^  cÎ  = 
  "
^   c
 -' Î = 
  
^ ! j 

  (
   

   '  $$   
  

 
   -     
   :
 :
   



 j 




1 
  B
 +

  
  
 
  : 

 A 
  

 
              
 

 
  

 



 (      (   05/—c         
    
  
 .    

  


       
   / 
    
      
   
? ,.84   #F$$%  ! :!#$ 
  c
 -' Î = 
  
^ " c
 -' Î= 
  %
^ # j (  0
 


(

 (

    
    



 

  ! 
  


^ $     
 
  0 
9 
 :
 
 
 
      
 
    


=  . 
  


 
 

 



  



   
  9  
  
   
   
 
 
           '

  =1

 
  
    (
 


   0(     
    (

       
       
  

 (      
    
   '   (
      

 0

%  j
0j
    
12     ' 
 $$
^   ((%c '& ( — = 
  $
^  Î
 ((   /—c O
        
  /
    3 Î 
  
             
 
 
     , (
  
'   %F$$% 
^  %'—Î j  4ï   K

 #"!
^ % /  
 % &     ï   , (
,  8   B   F ##
 : "
^     c
%
c    6 090B 6


 

"
  # 

  (

  # 


 (

'
   $ 
 2  
$$

  

 :
 
3 0  
 


 090B
  5 
 <


B

 K 

 +

 C- '  C
 
 #!
   
 
,
    
c
%

%
  c
%
%!

 

  (



 #" 7    ( 
        :

  


!  ' 
 ##
    4  ( 
  7
9    
  (



 ##  

  :
- 
 
 

  

 '
  0 9  
   


 ##  .

  
/

 1
—(— —(%c  !%'%  O


  
   9 &
 5  ##%
 $ , 
     .

  
/

 1
  

 
     
 

   7


9 
  '

  0 9    


 ( 

   (  
   

   

^  c
  ((%c Î
   5  $$
^ ! c
 3 ((%c j
 
  !
^ "  ((%c '& ( — = 
  $$:$
^ # /
 c %c 0
 
 6   
 
 , (
=   
    :%F$$$  $%
^ !$ 5 Î'— j

  5  
%
6

ï   
   B 
, ( N  + 

 C
N ( % $$  
^ !  =     
 ;   

! 2

     

 




 
3    
 2
 

   
  
  
 
7 9     - 
    (   3  !     2
 '
   

 
   
  



   '      
 
 (   .

    -   1   ' :       
3 
  0   J
0 9   2
     .

   

  
  1
  
  
   
    

  ( 
 




0   -   

  


'

 

 
  

   3
^ ! 8 



 '
  JB09 0 $F!$% #!!
^ ! 0


 
'
   0(  
  
 
!   '  $$$   j  
j

  9 
 0 7 9    0  9   
 '
  J 

B

 0 9     0  %  "   '  $$$ 8  

 
 
  
.

  

 0

     




   
 
^ !% .

   0    9 

  
 
,

# '  $$%  
  (

:   


  

 
^ ! 1  Î'%%c      
 
    
   ‰  ï    , (

        #F$$   
^ !  c  Η' = 
  
^ !! , 
      

   

   


   


     :

 
   -   
   < 
  , 
 ' 

 0 9   & 

, 
  
     
(  
  

(

 


   
 0 6 
 :
 
 

   
- 



0 9   
   
    '  0  
 1 
Î'%%c = 
  
^ !" QQQ =  ï     
    ‰ ï       

    , (
    
    F ##!  !#:#!
^ !# c
 -' Î ‰  ï    ï  O
 =  +‰

 
 

 
  
   " , (
,  8  0
   F$$
 %
^ "$ j   


  '

.


 ( 
—
 1- %     6 
! —' c  c ' '— 

 

   

  
  ï   (


 



 5  $$%
^ "  (


  7
      
 0(     
   



 
 
 $$%  0  / 
 0 9    '
  =    .
  
0    9   #%F *$$% ' 

 
NNN 1   &  !
 j   
% 
 # 
  0(  

  
  

  
79 
  (  
 

0(   ,
(
 (



  

 $$ 
j    % 
0( 

9 

8   B
^ " '%Îcc— = 
  
^ "   

  ( 

'

 
  
  X 
 7  -
 289


     ‰  ï     



 
    
   
0(      

  
:
 
   
  (




 0      0 
 
 
-     -



'
     


       '           



 
  (
7 9      (
   
 

  
  


  '

 7 

    
  
 
   -
   
 


 

  

 
' 
   
   0(    :
 (

(
   

  
   ( 
    



 6      

 ' 
 
       



  0(  
   


 

 

 
' 2 
 %  $$$3
&

 
  

X 
 7 )289

   ‰ï  $ 
 $$%  




     (


 0  9     
:


 
 
'

 

  
:
  
  

-    (





  
  

 '

 
A 


  '

  
 
  


   

     ((  
   
0(   0 

 

 
' 
   
'   
  (
 


  c
 -' Î ‰   
  
^ "% c
  ((%c   

^ " P   c
  
   c
   %


  '
$
89 
  i 3 :  i+; Preluând această misiune, România a afirmat că va
utiliza la maximum experienţa gestionării mandatelor internaţionale, aşa cum au fost preşedinţia
OSCE (2001), preşedinţia Procesului de Cooperare în Sud - Estul Europei (octombrie 2004 ± mai
2005), Preşedinţia Consiliului de Securitate al ONU (în luna octombrie 2005).
^ " Ultimul stat european ± parte contractantă la Convenţie este Monaco, care a semnat-o la 5
octombrie 2004 şi a ratificat-o la data de 30 noiembrie 2005. În 2004, un alt stat european s-a
alăturat sistemului de protecţie instituit de Convenţie, şi anume Serbia şi Muntenegru.
Menţionăm că statutul de invitat special, prima etapă în vederea primirii ca membru cu drepturi
depline în Consiliul Europei, acordat Bielorusiei în 1993 (după depunerea cererii de aderare a
acestuia), i-a fost suspendat printr-o rezoluţie a Adunării Parlamentare din 1997, din cauza
carenţelor constatate în privinţa construirii unui stat de drept. Deşi s-a decis menţinerea
contactelor cu toate forţele politice din Bielorusia, printr-o Rezoluţie din 2002 Adunarea constată
existenţa unor grave încălcări ale drepturilor omului, cum ar fi libertatea de expresie şi de
informare, libertatea persoanei prin neelucidarea unor dispariţii de persoane, astfel că
« 5       £      
                  
c   ï   ». (Rezoluţia 1306/27 septembrie 2002) c
 $D 0·6,
c£   ., p.73
^ "! ,



 
0(   
   $  
   C 
  $F ##% '
  /
B   F ##% j   


   C 
  !#F ## '
  / B  %F ##
j    
  
 
%  '  $$$ j    
  
 
$ $$ 


   $$ 
j    %  
  

  
 $$  j   ,

0( 


  (



 $  ##% 
 

    


 
  
=  

 0 9  
^ "" &
 
=
'  
 # 
^ "# &
 
=
'  $ 

 #
^ #$ &
 
* 
 # 
 #"
^ #  &
 
=
'  " 

 ##
^ # &
 
=
'  $ 
 ##% 
  (

 '  ##"
^ # &
 
,
 " 

 ##$
^ #% & 

 
j
  $ 
 # 

  (

" 
 #%
^ # &
 
=
'  

 # 
^ #  &
 
=
'    '  # 
^ #! &
 
=
'  "
  #"
^ #" &
 
=
'    '  #"%
^ ## &
 
,

%  '  $$$

  (


  $$
^$$ &
 
*   
 $$ 
  (

 $$
^$  &
 
! 
 $$%
^$ &  j  (



 
  
  
    


'
 
   
     0    
   
^$ Cauzele interstatale care s-au finalizat cu o hotărâre pe fond de la origini până astăzi sunt în
număr de două (   6   !%&1( şi c  6+   ;#(((). Manifestarea acestei
reticenţe a statelor de a apela la instrumentele ce le sunt puse la dispoziţie de Convenţie are o
justificare de ordin politic (de exemplu, în situaţia Ceceniei nu a existat nici un stat care să
sesizeze Curtea pentru violarea drepturilor omului).

^$% , 
  0  9       

   0( 
 
   

 

  j      
 I 
  L   
 
  
  
 2  


  
    !   3   
   

(  
2      
   
3 
  
 I 
  L 
   
 

 
  : ' 

 I   L     


(
c
  ((%c j
 
  $
^$ &

    
(


      '





 1 

0
   

/
 0

0           
   I   
   L   
     1
     


    
   

7       
 /
 0
 

         (

 


  
 

  

   '  
(  (

  






 0(   

  
  
 
    '  
(  


 
 c
 -' Î    
  #:#
^$  B 

0 

    

#: #"#
     

 
  0(  
%#         
 
 $$%
   
   0  %$#%   A 

  '  $$% 0 

(
 
      !"$$$  
  
 

 



 
       (
   
 
  %  
 
 1

 
c
 -' Î    
  #  ,   
( 
 
 0 
 ( 

J
 j
 /
 
 C
0          1  8
 j
 $$  %
^$! &  ( 
 
  (  ' 
  
  j   % %  16 Î
>Î             
             
    (
j
  8:? , (
   '   F$$  #: %
^$" A fost amendată printr-un Protocol adiţional din anul 1988 şi un altul în 1991, revizuită la 3
mai 1996 la Strasbourg, intrată în vigoare, în această nouă formă la 1 iulie 1999. România a
ratificat c         
 prin Legea nr. 74/1999, publicată în M. Of. Nr.
193/4.05.1999
^$# Fiecare paragraf cuprinde un drept social determinat şi un articol conţine mai multe
paragrafe.

^ $ &
       

 
  
% 
 $$%   
 

 
^  C
% 
 -
 
 
0    

  (
5   <
  <
 
K   + 
  +
  j 
   =  A 0 


 
  

 c
 
-' Î    
  !
^  —    !$
^  ,





 0(    C 
  "$F ##% '
  /B   "F! $ ##%
/       0( 


  
 
   '
 0 9  
^ % ,



 0( 
  C 
    #
  ## '
  / B   "  %

 ##
^  c
  ((%c Î
 

?