CUPRINS

Introducere……………………………………………………………... 2

Capitolul I Consideraţii generale privind garanţiile

1.1.Noţiunea de garanţie………………………………………..………. 5
1.2.Regimul juridic al garanţiilor……………………..………………... 14
1.3. Clasificarea garanţiilor………………….…………………………. 25

Capitolul IIGaranţiile reale – gajul

2.1.Definiţie. Reglementare. Clasificare…………………...…………. 36
2.2. Constituirea gajului………………………………………………... 48
2.3. Efectele gajului………………………………………………..…… 62

Capitolul IIIGaranţiile reale – ipoteca

3.1. Definiţie. Reglementare. Clasificare………………………...…… 69
3.2. Caracterele generale ale ipotecilor………………………….…… 74
3.3. Efectele ipotecii……………………………………………………. 80
3.4. Publicitatea ipotecii……………………………………………..…..85

Concluzii…………….…………………………………………….……87

Bibliografie……………………………………………………………..89

Anexă……………………………………………………………………91

2
 Capitolul I Consideraţii generale privind garanţiile

În orice raport juridic obligaţional creditorul urmăreşte

executareaobligaţiei de către debitorul său, aceasta constituind, de fapt,
raţiuneaoricărei obligaţii, de a fi executată. Creditorul este interesat ca
obligaţia debitorului să poată fi realizată, să înlăture orice risc de
insolvabilitate a debitorului, situaţie în care el ar fi prejudiciat.
Insolvabilitatea presupune ca datoriile debitorului, (pasivul său) sunt mai
mari decât activul acestuia.
Asigurarea executării datoriei de către debitor se poate realiza în
principiu pe două căi şi anume: pe de o parte legea stabileşte o garanţie
generală în favoarea tuturor creditorilor fără ca aceştia să facă acte juridice
prealabile în acest sens şi, pe de altă parte, legea creează cadrul juridic
necesar, la îndemâna creditorilor pentru ca aceştia să-şi poată construi
garanţii în limitele permise de lege.
Din prima categorie de garanţii face parte cea prevăzută de art. 1718
C.civil respectiv dreptul de gaj general al creditorilor chirografari sau
obişnuiţi. Potrivit textului citat “oricine este ţinut de a îndeplini îndatoririle
sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Acest gaj
general este un gaj comun, el fiind constituit în egală măsură în favoarea
tuturor creditorilor, indiferent de valoarea creanţei lor sau de data când s-a
născut ori a devenit scadentă.
De aici rezultă şi poziţia de egalitate a creditorilor faţă de bunurile ce
constituie patrimoniul debitorului şi sunt supuse executării silite. Fiind
situaţi pe o poziţie de egalitate, în măsura în care valoarea pasivului

3
debitorului depăşeşte pe aceea a activului, creditorii, în baza poziţiilor lor
neprivilegiate, de egalitate, vor fi îndestulaţi proporţional cu valoarea
creanţei lor scadente. Acest principiu rezultă din conţinutul textului art.1719
C.civil conform căruia bunurile unui debitor servesc spre asigurarea comună
a creditorilor săi şi preţul lor se împarte între ei prin analogie sub condiţia ca
între debitori să nu existe cauze legitime de preferinţă.

Creditorul interesat de asigurarea unei executări neîntârziate aobligaţiei

şi pentru a înlătura consecinţele inacţiunii acestuia, are la îndemână mijloace
procesuale adecvate, cum sunt acţiunea oblică sausubrogatorie, acţiunea
pauliană sau revocatorie, dreptul de a cere executareasilită asupra bunurilor
aflate în patrimoniul debitorului la data urmăririi.
De asemenea, creditorii au şi alte posibilităţi juridice pentru a-şiasigura
realizarea creanţelor, cum ar fi solidaritatea şi indivizibilitatea. Darexistă
anumite mijloace juridice care exced sfera de aplicare a gajuluigeneral al
creditorilor chirografari şi care înlătură egalitatea dintre creditori;acestea
poartă numele de garanţii.
In literatura juridică, garanţiile sunt definite ca fiind acele
mijloacejuridice care conferă creditorului garantat unele prerogative
suplimentareprin poziţionarea prioritară faţă de ceilalţi creditori şi
posibilitatea ca în cazde neexecutare din partea debitorului să poată urmări
pe o altă persoană,care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea
debitorului.
In doctrină s-au formulat mai multe clasificări ale garanţiilor, unafiind
însă unanim acceptată anume clasificarea în : garanţii personale şi garanţii
reale.
• Garanţiile personale constau în angajamentul pe care o persoană, alta

4
decât debitorul principal al obligaţiei, şi-o asumă faţă de creditor de aexecuta
el obligaţia în cazul în care debitorul principal nu o va executa.Codul civil
reglementează o singură garanţie personală, fidejusiunea(cauţiunea).
• Garanţiile reale – presupun afectarea unui bun pentru garantarea
obligaţiei prin instituirea unui drept real accesoriu, de garanţie, cu privirela
acel bun. Acest drept real accesoriu da naştere unui dreptde preferinţăşi a
unui drept de urmărire. Din această categorie de garanţii fac partegajul,
ipoteca, privilegiile, dreptul de retenţie.
1.1. Noţiunea de garanţie
Determinarea conceptului de garanţie pleacă de la scopul final al
uneiobligaţii pe care îl constituie executarea ei, motiv pentru care creditorul
îşi iatoate măsurile corespunzătoare pentru a preîntâmpina orice
insolvabilitate adebitorului.
În sistemele de drept, obligaţia este garantată prin diverse
instrumentejuridice accesorii, numite garanţii. Garantarea executării
obligaţiilor se poaterealiza prin două categorii de mijloace juridice, generale
şi speciale.
Mijloacele juridice generale sunt recunoscute tuturor creditorilor
întemeiul dreptului de gaj general pe care-l au asupra
patrimoniuluidebitorului, conform art.1718 C.civ.
Mijloacele juridice speciale de garantare a obligaţiilor suntrecunoscute
numai unor creditori, diferite de cele pe care le poate utilizaorice creditor în
limitele dreptului de gaj general.
Creditorii care beneficiază doar de mijloacele generale de garantare
arealizării drepturilor lor de creanţă sunt numiţi creditori
chirografari(obişnuiţi), iar cei care beneficiază de mijloace speciale de
garantare poartănumele de creditori cu garanţii sau garanţi.

5
 Raţiunea “garanţiilor creditorului” este tocmai de a preveniînstrăinările
nefrauduloase şi contractările de noi datorii deoarece, dacădebitorul devine
insolvabil, creditorii sunt dezarmaţi.
Când acel vinculum juris pe care îl reprezintă raportul de obligaţie
nuoferă creditorului siguranţa suficientă că va fi satisfăcut, legea
permiteacestui creditor să-şi adauge o a doua obligaţie care o va înlocui pe
ceadintâi în cazul imposibilităţii de executare. Această a doua obligaţie este
oobligaţie subsidiară, deoarece ea nu acţionează decât în cazul în
careobligaţia principală nu poate fi executată.
Obligaţia de garanţie devine actuală numai în cazul realizării condiţiei,
şi anume numai când obligaţia principală nu mai poate fi executată.
În legislaţia română, civilă sau comercială, precum şi în legislaţiilealtor
ţări, nu a fost definită expres noţiunea de “garanţie” şi, de asemenea,nu
există dispoziţii cu caracter general aplicabile oricăror forme de garanţie.
Sunt reglementate doar diferite modalităţi de garantare a obligaţiei şi
există unele dispoziţii cu caracter special, proprii anumitor tipuri de garanţii.
Această lacună de ordin legislativ a fost completată de literatura
juridică, cu ajutorul căreia au fost exprimate păreri diferite în ceea cepriveşte
conţinutul noţiunii de “garanţie”.
Astfel, noţiunea de garanţie poate fi privită în două sensuri:
• în sens larg, când, pe lângă garanţiile propriu-zise, înglobează şi
alte instituţii juridice precum: arvuna, clauza penală,
solidaritatea,indivizibilitatea etc., ce constituie garanţii în privinţa
executăriiobligaţiei;
• în sens restrâns, când încorporează doar garanţiile propriu-zise,
adică numai acele mijloace specifice care depăşesc limiteledreptului de gaj
general şi care conferă creditorului garantatanumite prerogative suplimentare

6
concretizate într-o prioritate faţăde ceilalţi creditori sau în posibilitatea
urmăririi altei persoane, încazul în care debitorul nu-şi execută obligaţia.
Unii autori au definit garanţiile ca fiind “acele mijloace juridice
care,dincolo de limitele dreptului de gaj general şi în plus faţă de acest
drept,conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare,
constând, deregulă, fie într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în
posibilitatea ca, încaz de neexecutare din partea debitorului, să urmărească
pe o altă persoană,care s-a angajat să execute obligaţia ce revine
debitorului”.
Alţi autori au opinat că prin garanţii ar trebui înţelese “toate
acelemijloace tehnice, extrinseci raportului obligaţiei, dar care vin să se
alătureacestuia, spre a contribui la conservarea anumitor bunuri în
vedereaexecutării silite, la asigurarea executării reale a obligaţiei sau la
despăgubirea creditorului, în cazul în care executarea reală nu mai are loc”.1
Despre aceste măsuri asiguratorii I.Rosetti-Bălănescu, A.Velescu şi
S.Zilbestein au arătat că “pentru a evita posibilitatea ca autorul pagubei să-
şiînstrăineze, să ascundă sau să distrugă bunuri aşa încât cel păgubit să nu
maigăsească, atunci când va fi obţinut hotărârea definitivă, bunuri pe care să
leurmărească, precum şi pentru a asigura conservarea în bune condiţiuni
aacestor bunuri până la executarea silită asupra lor, legea a
reglementatinstituţia măsurilor de asigurare.

1
Victor Dan Zlătescu, Garanţiile creditorului, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, pag.31: din

această definiţie largă autorul citat deduce clasificarea următoare a garanţiilor:

a)garanţii preventive (dreptul de retenţie, indisponibilizarea unor bunuri);

b)garanţii ale executării reale (clauza penală şi arvuna);

c)garanţii propriu-zise sau reparatorii (fidejusiune, garanţii reale, privilegii), pag.49-51

7
 Acestea constau în indisponibilizarea unor bunuri din patrimoniul
celuice urmează a fi obligat la despăgubire (învinuit, inculpat,
responsabilcivilmente sau pârât) până la obţinerea hotărârii definitive, când
măsurile deasigurare se pot transforma în măsuri de executare silită.
Astfel de măsuri sunt, în cadrul procesului penal,
“sechestrulasigurătorasupra averii mobiliare a învinuitului, inculpatului şi
persoanelorcivilmente responsabile, poprirea creanţelor acestora în mâna
debitorilor lorsau inscripţia ipotecară asigurătoare asupra imobilelor celor
chemaţi sădespăgubească pe vătămat”.
Totuşi, acest caracter mult prea general al definiţiei este de natură
săextindă sfera noţiunii de garanţie, care ar putea cuprinde toate
modalităţileaflate la îndemâna oricărui creditor de a apela la forţa de
constrângere astatului pentru realizarea executării silite.
Din acest motiv, autorii acestor opinii nu includ în noţiunea de garanţie
clauza penală şi arvuna, deşi acestea contribuie la executarea obligaţiilor2.
În cazul clauzei penale, cine nu-şi execută obligaţia trebuie săplătească
suma prestabilită ce reprezintă evaluarea globală a prejudiciului,creditorul
nefiind obligat să facă dovada directă a prejudiciului suferit3.
În cazul arvunei, dacă executarea obligaţiei nu s-a realizat din vinacelui
ce a plătit arvuna, nu se mai poate cere restituirea ei, iar dacăexecutarea este
imputabilă celui ce a primit arvuna, aceasta trebuie restituităîndoit.
Deci, arvuna este o clauză accesorie unui contract, prin care
părţileconvin ca una dintre ele (cumpărătorul) să dea celeilalte o sumă de
bani, laîncheierea contractului.

2
Victor D.Zlătescu, Garanţiile creditorului, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, pag.50
3
C.Stătescu, C.Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Educaţional, Bucureşti, 1988,
pag.339

8
 Clauza penală şi arvuna nu adaugă nimic la dreptul de gaj
general.Creditorul care poate uza de clauza penală sau de arvună rămâne în
poziţiade creditor chirografar, egal cu toţi ceilalţi în ceea ce priveşte
posibilităţilede urmărire a bunurilor debitorului.
Literatura de specialitate subliniază şi alte modalităţi juridice
ceîndeplinesc funcţia de garantare a obligaţiilor, altele decât garanţiile
propriu-zise, şi anume solidaritatea şi indivizibilitatea4.
Solidaritatea şi indivizibilitatea pot fi folosite pentru a înlocui fidejusiunea
sau pentru a o întări pe aceasta, introducând în raportul deobligaţie un alt
debitor principal, care va răspunde alături de debitorul iniţial pentru întreaga
obligaţie.
În acest fel se înlătură inconvenientele fidejusiunii, care decurg din faptul că
fidejusorul este un debitor accesoriu şi subsidiar.
Solidaritatea pasivă poate înlocui rolul de garanţie personală într-un mod
mai favorabil fidejusiunii. Fidejusiunea conferă garantului, care este urmărit
înaintea debitorului garantat, un beneficiu de discuţiune ce-i vapermite să
ceară urmărirea prioritară a celui obligat în principal.Solidaritatea îl pune la
adăpost pe creditor, din acest punct de vedere.Codebitorul solidar nu are un
astfel de beneficiu, urmărirea îndreptându-seîmpotriva oricăruia din cei
obligaţi.
Totodată, conform unor autori, fidejusorul are şi beneficiul cedendarum
actionum, care îi permite să respingă acţiunea creditorului, dovedind că
acesta, în mod culpabil, a lăsat să se piardă drepturile saugaranţiile pe care le
avea împotriva debitorului principal şi în carefidejusorul urma să fie
subrogat de drept. Codebitorul solidar nu areniciodată un astfel de beneficiu.

4
C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit., pag.400

9
Indivizibilitatea convenţională conferă creditorului avantaje asemănătoare
sau de delegaţiune imperfectă, prin care debitorul oferăcreditorului un al
doilea debitor, clauza având astfel un vădit caracter degaranţie.
Concluzionând, se poate spune că, garanţiile obligaţiilor sunt mijloace
juridice accesorii unui raport juridic obligaţional, prin care creditorul îşi
asigură posibilitatea realizării în natură a creanţei sale, apărându-se
împotriva eventualei insolvabilităţi a debitorului5.
Din dispoziţiile legale, precum şi din cele arătate mai sus se pot trage
următoarele concluzii referitoare la conceptul de garanţie.
Orice obligaţie are ca finalitate executarea ei, care se asigură cu ajutorul
garantării acestor obligaţii.
Creditorul este cel care ia măsuri garantării obligaţiei în
contrainsolvabilităţii debitorului. Insolvabilitatea debitorului este evidentă
atunci când pasivul6 depăşeşte activul7.
Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari instituit prin
art.1718C.civ., reprezintă cea mai generală garanţie pentru executarea
obligaţiilor,dar şi cea mai ineficientă, deoarece nu înlătură riscul
insolvabilităţiidebitorului.
Caracteristic pentru gajul general menţionat este faptul că este un gaj
comun care aparţine tuturor creditorilor chirografari, care au cu toţii opoziţie
egală faţă de bunurile supuse executării silite.
Poziţia de egalitate a creditorilor chirografari conferă posibilitatea ca,în
cazul în care sumele obţinute nu acoperă întreaga datorie, aceste sume săse
impute proporţional asupra valorii creanţelor.

5
Vasile Pătulea, Garanţiile de executare a obligaţiilor comerciale, Editura Scripta, Bucureşti,
1994, pag.9
6
Datoriile avute de debitor
7
Drepturile creditorului

10
Funcţii:
Funcţia de asigurare a creditului este funcţia primordială a garanţiilor
şi constă în mobilizarea tuturor resurselor debitorului pentru garantarea
creditorului. Garanţiile reale oferă posibilitatea unei persoane să obţină un
credit egal cu valoarea bunurilor mobile de care dispune şi care pot fi gajate
sau a celor imobile care pot fi ipotecate.
“Depozitul asigurător” reprezintă o a doua funcţiune pe care o
îndeplineşte gajul. Gajul cu deposedare evită pericolul înstrăinării de
cătredebitor a bunului gajat, făcând posibilă exercitarea privilegiului
creditorului,el contribuind, în felul său, tocmai la realizarea funcţiei de
asigurare acreditorului.
Evoluţia garanţiilor
În literatura de specialitate, sistemul garanţiilor a rămas, în linii
mari,acelaşi totuşi, în decursul anilor, frecvenţa lor a fost într-o
continuă schimbare.
Ipoteca a fost printre primele garanţii cunoscute în Egiptul antic şi
avea o întrebuinţare frecventă.
La romani, cea mai frecventă garanţie era fidejusiunea, garanţie
personală, care se constituia atât în cadrul, cât şi în afara unui proces.
Sub perioada dominaţiei împăratului Justinian, fidejusorul a
căpătatbeneficiul de discuţiune, ce îi conferea o situaţie deosebită de cea
adebitorului solidar şi preferabilă acestuia.
Prima garanţie reală cunoscută în Roma a fost “fiducia”, cepresupunea
transmiterea dreptului de proprietate asupra unui obiect,creditorul
obligându-se să-l retransmită proprietarului după ce acesta şi-aachitat
integral datoria.
Ulterior, ca o perfecţiune a fiduciei, a apărut “pignus” sau gajul care

11
privea atât mobilele, cât şi imobilele. Bunul nu mai trecea în proprietatea
creditorului; acesta era acum un simplu detentor al bunului, până la
restituirea datoriei.
În orânduirea feudală, garanţiile imobiliare au dobândit o însemnătate
deosebită faţă de cele mobiliare.
Procesul de transformare a garanţiilor reale a continuat în
timpulrevoluţiei franceze când s-a instaurat publicitatea ipotecilor, printr-o
lege din Messidor an III şi transcripţiunea imobiliară.
În economia capitalistă dezvoltată, mobilele au devenit bunuri de preţ,
averile fiind preponderent mobiliare, ceea ce a dus la apariţia titlurilor
decredit.
În societatea capitalistă preferinţele s-au îndreptat spre garanţiile mobiliare
perfecţionate.
Ele se aplică deoarece creditul imobiliar, oneros şi formalist a devenit
o piedică în calea celerităţii pe care o cereau raporturile comerciale.
Constituirea şi realizarea garanţiilor imobiliare era dificilă şi duramult,
întrucât verificarea titlurilor de proprietate cerea timp şi o
procedurăîndelungată şi costisitoare de executare silită.
Dezvoltarea continuă a vieţii economice a necesitat “răspândirea”
acestor instituţii pe tărâmul raporturilor juridice comerciale, ceea ce
aînsemnat o transformare a lor la specificul acestor activităţi
economice,caracterizate prin dinamism, fluenţă şi complexitate.
Acest fapt a generat o aplicare mai redusă a garanţiilor
specificedreptului civil, obligând, în acelaşi timp, să se găsească noi forme
degaranţii, care s-au adăugat celor existente sau le-au modificat
conţinutul,astfel:
- mijloace specifice de garantare a obligaţiilor în contracte de comerţ

12
internaţional;
- garanţii specifice unor anumite ramuri de drept (dreptul transporturilor);
-forme specifice de garantare a creditelor, în special cauţiuni
bancare;
-aplicaţii noi ale garanţiilor cunoscute, cu unele modificări de regim
faţă de Codul civil.

1.2. Regimul juridic al garanţiilor

Regimul juridic al garanţiilor atât mobiliare cât şi imobiliare a
fosttratat, până la apariţia Legii nr.99/1999 de Codul civil şi Codul
comercial, casediu al materiei. La acestea se adaugã actele normative
referitoare la cec,cambie şi biletul la ordin, acţiunile societăţilor comerciale
(aşa-numitelevalori mobiliare), legea privind regimul pietrelor preţioase, a
metalelorpreţioase etc.
În acest an a fost reglementat, de pildă, regimul şi circulaţia
metalelorpreţioase, în care aurul şi argintul primesc o importantă
reglementarecuprinzătoare, intrând în circuitul civil şi comercial. Bunăoară,
aurulurmează a fi valorificat şi prin alte societãţi şi instituţii cum erau BNR
saucasele de amanet. În mod oficial numai BNR avea temei legal în
tranzacţiicomerciale cu metale preţioase. S-au pus bazele bursei de valori cu
metale şipietre preţioase.

Toate acestea vin în ajutorul definirii cât mai cuprinzãtoare a garanţiilor

reale mobiliare.

13
 Sunt garanţii reale întrucât au ca obiect lucruri, în formã
materializatãprecum utilaje, produse, materii prime etc., sau în formã
dematerializatã -acţiuni, titluri de valoare, creanţe etc.
Reglementarea acestor garanţii de Codul civil şi Codul comercial
estede mult depãşitã întrucât se referea la realitãţi adecvate începutului
relaţiilorcapitaliste, din a doua parte a secolului XIX.
Chiar limbajul juridic al acestor douã coduri este greoi, multe noţiuni sunt
depãşite, greu de asimilat la acest început de mileniu trei.
Forma de bazã a garanţiei reale mobiliare o reprezintã gajul -
încomercial - şi amanetul în civil, douã noţiuni puţin diferite,
întrucâtcondiţiile lor de fond şi de formã sunt aproape identice.
Facem observaţia, cã amanetul, aşa cum este tratat de dreptul civil,este
mai adecvat relaţiilor civile, deci acelor relaţii cu caracter
patrimonialexercitate cu titlu aleatoriu de subiecţi persoane fizice.
O reglementare cuprinzãtoare şi "adusã la zi" o cunosc garanţiile reale
mobiliare prin Titlul IV din Legea nr. 99/1999.
De evidenţiat latura pragmaticã a acestui act normativ, care de
bunãseamã a fost inspirat de legislaţia europeanã mai nouã în aceastã
materie. La acest act normativ, surprinde faptul cã legiuitorul s-a preocupat
de o reglementare cât mai detaliatã a acestei instituţii de garanţie, cu
ignorarea parţialã a principiilor şi doctrinei consacrate din dreptul românesc.
Cu alte cuvinte, legea reprezintã o abordare curajoasã şi
întrucâtvahazardatã având în vedere unele inconveniente şi neclaritãţi de
ordindoctrinal ce ar putea sã aparã pe parcurs.
Probleme de ordin general
Spre deosebire de vechea reglementare cunoscutã, care cuprindea
înspecial garanţia bunurilor corporale - care de altfel şi defineau noţiunea

14
degaj-amanet - noua reglementare cuprinde o mulţime de bunuri corporale
darmai ales necorporale cu care se poate garanta: cesiunea drepturilor
decreanţã, chiar dacã cesiunea nu se face cu titlu de garanţie,
vânzãrilecondiţionate, toate formele de închiriere şi de leasing dacã au o
duratã depeste un an, contractele de consignaţie cu valori mai mari de 1000
euro,warantele şi recipisele de depozit, bunurile fungibile şi nefungibile.
Art.6, din lege întregeşte aceastã listã cu numeroase categorii de bunuri
necorporale, enumerate enunţiativ: soldurile creditoare ale conturilor
dedepozit, certificatele de depozit, acţiunile şi pãrţile sociale din societãţile
peacţiuni şi cu rãspundere limitatã, drepturile de exploatare ale resurselor
naturale, drepturile rezultând din invenţii, mãrci de fabricã şi alte drepturi
deproprietate intelectualã, industrialã sau comercialã, drepturile de
creanţã,garantate sau negarantate, poliţele de asigurare, fondul de comerţ,
uzufructulimobilelor, mai precis drepturile de închiriere sau de arendare a
unor bunurii mobile, drepturi societare, orice drept de a tranzacţiona cu
bunuri mobile(vezi de pildã bursa valorilor mobiliare, operator sau agent la
ArhivaElectronicã), bunuri mobile închiriate sau care fac obiectul unui
contract deleasing, acestea dacã contractul are o duratã mai mare de un an.
Dând o definiţie debitorului, legiuitorul include în aceastã categorie -
vezi art.4 din lege - atât pe debitor cât şi pe garant.
Nu se face o disjuncţie ca în Codul civil între debitor şi garant,
cucrearea unui regim mai favorabil acestuia din urmã (vezi de pildã
beneficiile diviziunii şi ale discuţiunii din Codul civil).
Desigur, procedând astfel s-a avut în vedere faptul cã spre deosebire
delegea civilã, în comercial garantul are un statut relativ identic cu obligatul
principal, fiind deseori factorul determinant în naşterea raportului de afaceri.

15
 Legiuitorul încearcã o delimitare cât mai clarã a comercialului de
civil.Într-o economie capitalistã şi de piaţã acesta este un deziderat obiectiv.
Îndreptul românesc, Codul civil a avut vreme îndelungatã un ascendent faţã
de Codul comercial, acesta din urmã fiind conceput ca un derivat al
primului.
În prezent, prin numeroasele acte normative, de rangul legilor,
orientarea este tot mai accentuatã spre comercial şi comercialitatea faptelor
aducãtoare de profit.
De aceea se face o delimitare tot mai marcantã între activitãţile
aducãtoare de venit, cu accent pe civilitatea reglementãrii şi cele de profit,
unde se pune problema comercialului (vezi legislaţia, care reglementeazã
impozitul pe venit şi aceea referitoare la impozitul pe profit).
Treptat se acţioneazã pentru ieşirea comercialului de sub tutela civilului,
tutelã atât de dãunãtoare sub toate aspectele.
În baza unor anumitor principii, garantul poate opune creditorului
beneficiul de discuţiune, cerându-i sã urmãreascã bunurile debitorului
principal şi numai dupã aceea, dacã nu va fi îndestulat, sã-l urmãreascã pe el.

Trebuie subliniat faptul că, în Codul comercial (care a fost adoptat

la16.04.1887) sunt cuprinse dispoziţii referitoare la “gajul comercial”
(CarteaI, titlul XIV) şi “gajul vaselor de comerţ” (Cartea a II-a).
Art.489 alin.2 C.com. face trimitere şi la prevederile Legii speciale din
28 iunie 1881 privitoare la gajul mărfurilor depuse în magazinele generale.
Cadrul legislativ de executare a obligaţiilor comerciale rămâne cel
aldreptului comun dar, în măsura în care nu există dispoziţii cu
specificcomercial, sunt aplicabile aceste prevederi speciale (art.1 C.com.).

16
 1.3. Clasificarea garanţiilor
Garanţiile civile sunt mijloace juridice extrinseci raportului deobligaţie,
menite să contribuie la conservarea anumitor bunuri în vedereaexecutării
silite, la asigurarea executării reale a obligaţiei sau ladespăgubirea
creditorului când executarea reală nu mai are loc.
În sens larg, garanţiile obligaţiilor cuprind:
- mijloace preventive menite să conserve unele bunuri aledebitorului în vederea
executării silite a creanţei (dreptul deretenţie, indisponibilizarea anumitor
bunuri);
-mijloace de asigurare a executării în natură a obligaţiei (arvuna,
clauza penală);
-garanţii propriu-zise sau reparatorii care asigură creditoruluigarantat o
situaţie avantajoasă faţă de ceilalţi creditori numiţichirografari cu ocazia
executării silite.
În sens restrâns şi într-o clasificare tradiţională, garanţiile se împart în
raport cu izvorul şi obiectul lor.
a.Clasificarea garanţiilor după izvorul lor
În raport cu izvorul lor, garanţiile se clasifică în convenţionale şilegale.
Garanţiile convenţionale (contractuale) se stabilesc prin voinţapărţilor
exprimată într-un contract accesoriu grevat pe obligaţia principalăgarantată.
Garanţiile legale (extracontractuale) izvorăsc direct din lege,
independent de voinţa părţilor.
b.Clasificarea garanţiilor în raport cu obiectul lor
După obiect, garanţiile se clasifică în două grupe: garanţii personale şi
garanţii reale.
Garanţiile personale rezidă într-un angajament asumat de o altă

17
persoană decât debitorul principal faţă de creditor. Obligaţiade a
garantadatoria altuia poate să ia naştere în anumite situaţii direct din lege,
fără a fi evoie de consimţământul garantului cum este cazul răspunderii
omitentului pentru prejudiciile cauzate de fapta prepuşilor săi.
Garanţiile reale sunt mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin
afectarea unuia sau mai multor bunuri din patrimoniul debitorului pentru
despăgubirea preferenţială a unui anumit creditor, în vederea asigurării
executării obligaţiei asumate.
Garanţiile reale considerate a fi un drept real cu privire la un bun
suntînsoţite de dreptul de urmărire şi de dreptul de preferinţă
aparţinândcreditorului.
Garanţiile reale se clasifică la rândul lor în:
-garanţii reale cu deposedarea debitorului de bunul afectat ca
garanţie (gajul);
-garanţii reale fără deposedarea debitorului (ipoteca şi privilegiile).
Spre deosebire de celelalte garanţii reale care au o
reglementaredistinctă în Codul Civil sau în alte legi speciale, dreptul de
retenţie nu estereglementat de Codul Civil sub forma unei instituţii aparte.
Existenţa lui sededuce dintr-o serie de texte răzleţe când, într-o materie sau
alta, legea(Codul Civil) acordă creditorului dreptul de a refuza, atât timp cât
nu s-aplătit datoria, restituirea unui lucru aparţinând debitorului sau cu toate
că nua primit acel lucru printr-un contract de gaj.8

8
Victor Dan Zlatescu-Garantiile creditorului,Bucuresti,Editura Academiei,1970, pag 67;

18
 Capitolul II. Garanţiile reale – gajul

2.1. Definiţie. Reglementare. Clasificare

Potrivit art. 1685 C.civil, gajul sau amanetul este un contract accesoriu prin
care datornicul remite creditorului său un lucru mobil pentru garantarea
datoriei. Rezultă că poate fi obiect al gajului atât un bun mobil corporal cât
şi un bun mobil incorporal, o creanţă pe care debitorul o are împotriva altei
persoane. Noţiunea de gaj este folosită în mod curent pentru a desemna atât
contractul de gaj, dar şi dreptul real ce ia naştere ca urmare a încheierii
contractului de gaj, şi în acelaşi timp bunul ce face obiectul gajului. În
practica curentă gajul joacă un rol important. El se constituie ca singura
garanţie reală mobiliară din rândul garanţiilor aşa-zise“reparatorii” (căci
dreptul de retenţie şi indisponibilizarea anumitor bunuri mobile, deşi sunt la
rândul lor –potrivit unor autorigaranţii reale mobiliare, intră în categoria
“garanţiilor preventive”). La început, gajul reprezenta “sechestrul
asiguratoriu al săracilor” (depunerea obiectelor la Muntele de Pietate) iar
Codul civil francez, ţinând cont de încrederea faţă de cămătari l-a supus unui
regim foarte riguros, deoarece efectul său era, în cele din urmă, deposedarea
debitorului. În principiu, fiecare obligaţie se poate garanta prin constituirea
unui gaj. Diversificarea averii şi necesităţile comerţului au dus la dezvoltarea
unor noi forme de gaj. Codul nostru civil de la 1864 foloseşte termenul
“amanet”, care este de origine turcă, reproducând astfel expresia utilizată de

19
Codurile lui Calimah şi Andronache Donici. Dreptul român foloseşte
termenul “pignus”. Legislaţia şi doctrina franceză folosesc cuvântul “gage”,
de origine latină, ce derivă din cuvântul “vadium” (quadium, quadius),
precum şi termenul de “nantissement”. Dar acesta are o arie mai largă
deoarece include şi antichreza (gajul imobiliar), instituţie dispărută la noi
(art. 1697-1703, abrogate prin art.4 al Legii contra cametei din 02.04.1931).
Gajul desemnează, în acelaşi timp, convenţia dintre părţi, dreptul
creditorului gajist şi obiectul asupra căruia s-a constituit garanţia. Potrivit
Codului civil (art.1685 C.civ.), gajul sau amanetul este “un contract
accesoriu, prin care debitorul remite creditorului spre siguranţa creanţei sale
un obiect mobiliar corporal sau necorporal, în scop de a conferi dreptul de a
reţine lucrul până la îndestulare a sa şi de a fi plătit din urmărirea lucrului
amanetat cu preferinţă înaintea altor creditori”. Altfel spus, “gajul este un
contract accesoriu, prin care debitorul remite creditorului său un lucru mobil
pentru garantarea datoriei”. Se mai poate spune că:”Gajul sau amanetul este
convenţia prin care un debitor sau o terţă persoană neobligată încă, se obligă
să predeacreditorului acelui debitor un bun mişcător, pentru ca acesta să-l
deţină în posesia sa, atât timp cât creanţa nu-i va fi achitată, aşa încât, în caz
de neachitare, să aibă drept, cu autorizarea justiţiei, să scoată bunul în
vânzare, prin licitaţie publică, pentru ca din preţ să fie satisfăcut, sau să-l
oprească pentru el, însă tot cu aprobarea justiţiei, după o prealabilă expertiză
referitoare la valoarea bunului”. Având în vedere faptul că această garanţie
este constituită de debitor sau de un terţ, precum şi faptul că există gaj cu sau
fără deposedare, unii autori preferă definiţia dată de fraţii Mazeaud, potrivit
căreia “gajul este un contract prin care debitorul sau un terţ se deposedează
de un lucru mobil pe care îl afectează plăţii unei datorii, remiţându-l fie
creditorului, fie unui terţ, care îl conserva pentru creditor”. Aceste definiţii

20
desemnează contractul de “gaj” şi nu dreptul născut din acest contract. Ideea
potrivit căreia amanetul poate fi constituit chiar de către un terţ este
exprimată expres în Codul civil francez (art. 2077 C.civ.fr.), însă la noi acest
lucru se prezumă. Într-o altă concepţie, gajul este definit ca fiind “contractul
în puterea căruia debitorul remite creditorului un lucru mobil (corporal sau
necorporal), drept garanţie a datoriei (art.1685 C.civ.); iar creditorul are
dreptul să reţină lucrul în posesiunea sa până la plata datoriei şi, în caz de
neplată, să se despăgubească din preţul lucrului cu preferinţă faţă de ceilalţi
creditori ai datornicului (art.1686, alin.1 C.civ.). Din definiţiile enunţate mai
sus se observă că gajul acţionează asupra lucrurilor mobile. Imobilele nu pot
fi amanetate, iar antichreza a fost suprimată. În schimb, orice lucru mobil poate fi
amanetat, cu condiţia să fie în comerţ, adică să poată fi transmisibil de la o persoană la
alta.
Pot fi date în gaj: banii numerar, acţiuni, drepturi de autor, brevete
deinvenţii, mărfuri, drepturi succesorale, cu condiţia ca succesiunea să
fiedeschisă şi să conţină numai bunuri mobile etc.
Poate fi obiect al gajului atât un bun mobil corporal, cât şi un bunmobil
necorporal (de exemplu: o creanţă pe care debitorul o are împotrivaaltei
persoane; valori mobiliare, fonduri de comerţ).
Gajul sau amanetul este consacrat legal de dispoziţiile art.
1685C.civ.:”Amanetul este un contract prin care datornicul remite
creditoruluisău un lucru mobil spre siguranţa datoriei”.
Aspectele de conţinut şi corelarea gajului cu raportul juridic garantatpe
această cale sunt reglementate de dispoziţiile art. 1686-1696 C.civ.Aceste
dispoziţii urmează însă a fi completate cu reglementările referitoarela unele
forme de gaj cuprinse în diferite reglementări speciale.

21
 Gajul este o modalitate de garantare a executării unei obligaţiuni, în
alcărui temei creditorul (creditorul gajist) are dreptul de a fi satisfăcut,
cupreferinţă faţă de ceilalţi creditori, inclusiv statul, din valoarea bunurilor
saua drepturilor patrimoniale date în gaj, în cazul în care debitorul
(debitorulgajist) nu execută obligaţiunea garantată prin gaj.
Gajul se află în legătură cu obligaţiunea garantată prin gaj şireprezintă,
la obligaţiunea principală, un raport de drept accesoriu care estecondiţionat
în timp de durata obligaţiunii principale dacă legea saucontractul de gaj nu
prevede altfel.
Astfel, deşi prin dispoziţiile Codului civil gajul presupunedeposedarea
creditorului de lucrul oferit drept garanţie, printr-o lege specială(L.22/1969)
sunt reglementate, alături de gajul cu deposedare, unele formede gaj fără
deposedare.
Deci, se poate afirma că legislaţia noastră cunoaşte, în prezent,
douăforme de gaj: cu deposedare şi fără deposedare. Aceasta înseamnă
căremiterea bunului către creditor nu mai constituie astăzi un
elementdefinitoriu pentru toate felurile de gaj.
Doctrina şi practica judiciară franceză recunosc şi gajul “cudeposedare
fictivă”. Spre exemplu, amanetarea de valori mobiliare se faceprintr-o
operaţiune contabilă (viramentul într-un cont special la cerereascrisă a
titularului de valori).
De asemenea, legea permite, printr-un procedeu unic şi simplificat
-borderou remis la bancă - amanetarea sau cesionarea creanţelor
(LegeaDailly din 2 ianuarie 1981, modificată prin Legea din 24 ianuarie
1984).
Există trei moduri de constituire a gajului şi anume: gajulconvenţional,
legal şi judecătoresc.

22
 Dacă în cazul gajului convenţional iniţiativa constituirii lui
aparţinepărţilor în cauză în cazul gajului legal sau a celui judecătoresc, deşi
iniţiativanu mai aparţine părţilor ci este impusă fie de norma juridică, fie de
cătremagistrat, totuşi contractul efectiv se va încheia prin acordul părţilor.
Gajul convenţional este cel constituit de părţi.
In cazul gajului convenţional, părţile convin, de comun acord, să
încheie contractul de gaj.
În cazul gajului legal, legea obligă anumite persoane să constituie ungaj,
cum este cazul Legii nr. 22/1969 privind constituirea garanţiilor de
cătregestionar.
Gajul judecătoresc este dispus de instanţa de judecată.
Cât priveşte gajul judecătoresc, el este dispus de către instanţa de
judecată.
În cazul gajului legal sau judecătoresc, constituirea efectivă a gajuluise
face tot prin contract, însă obligaţia de a aduce gajul este instituită de
legeprin instanţă şi nu este lăsată la libera înţelegere a părţilor.
Din definiţiile prezentate şi din dispoziţiile art. 1685 C.civ. se desprind
următoarele idei:
• gajul se constituie ca un acord de voinţă între două sau mai multe
persoane;
• este un contract accesoriu, deoarece garantează executarea obligaţiei
născute din raportul juridic de obligaţie principal;
• părţile contractului de gaj sunt: debitorul şi creditorul din raportul
juridic principal sau un terţ;
• obiectul gajului poate fi un bun corporal sau necorporal;
• gajul conferă posibilitatea păstrării (reţinerii) lucrului până la
momentul îndestulării creditorului;

23
 • în raporturile dintre părţi, contractul de gaj nu este condiţionat a fi
încheiat într-o anumită formă, dovada lui făcându-se potrivit dreptului
comun probator;
• în raporturile dintre părţi pe de o parte şi terţii, pe de altă parte se
poate cere ca amanetul să fie constatat prin înscris, care a dobândit data
certă, pentru că numai astfel este opozabil terţilor etc.
Caracterele juridice ale contractului de gaj
Potrivit Codului civil, contractul de gaj este un contract accesoriu, real şi
unilateral.
a)Caracterul accesoriu
Gajul este un contract accesoriu deoarece, fiind un contract numit şiavând o
consacrare distinctă în dispoziţiile legii, constă în afecţiunea sa de agaranta
executarea obligaţiei asumate în raportul juridic principal.
Deci existenţa, valabilitatea şi stingerea contractului de gaj depind desoarta
obligaţiei principale garantate. Poate fi garantată cu gaj şi o creanţă
eventuală, ce s-ar putea naşte în viitor, cum este gajul destinat garantării
unui eventual prejudiciu pe care gestionarul l-ar putea produce în activitatea
sa (L.22/1969, modificată prin L.54/25 iulie 1994).
Contextul obligaţional de constituire a contractului de gaj este dat de
existenţa unui raport juridic de obligaţie din care se nasc drepturi şi obligaţii
pentru părţi.
Contractul de gaj dă o mai mare complexitate acestui context obligaţional,
adăugând raportului juridic obligaţional un nou raport, cel născut din însuşi
acest contract (de gaj).
În legătură cu acest caracter, se impun unele precizări:
•contractul de gaj se instituie în legătură cu un alt raport juridic,
făcând ca legăturile obligaţionale să devină mai complexe;

24
 • în raporturile dintre părţi pe de o parte şi terţii, pe de altă parte se
poate cere ca amanetul să fie constatat prin înscris, care a dobândit data
certă, pentru că numai astfel este opozabil terţilor etc.
Caracterele juridice ale contractului de gaj
Potrivit Codului civil, contractul de gaj este un contract accesoriu, real
şi unilateral.
a)Caracterul accesoriu
Gajul este un contract accesoriu deoarece, fiind un contract numit
şiavând o consacrare distinctă în dispoziţiile legii, constă în afecţiunea sa de
agaranta executarea obligaţiei asumate în raportul juridic principal.
Deci existenţa, valabilitatea şi stingerea contractului de gaj depind
desoarta obligaţiei principale garantate. Poate fi garantată cu gaj şi o creanţă
eventuală, ce s-ar putea naşte în viitor, cum este gajul destinat garantării
unui eventual prejudiciu pe care gestionarul l-ar putea produce în activitatea
sa (L.22/1969, modificată prin L.54/25 iulie 1994).
Contextul obligaţional de constituire a contractului de gaj este dat de
existenţa unui raport juridic de obligaţie din care se nasc drepturi şi obligaţii
pentru părţi.
Contractul de gaj dă o mai mare complexitate acestui context
obligaţional, adăugând raportului juridic obligaţional un nou raport, cel
născut din însuşi acest contract (de gaj).
În legătură cu acest caracter, se impun unele precizări:
•contractul de gaj se instituie în legătură cu un alt raport juridic,
făcând ca legăturile obligaţionale să devină mai complexe;
•naşterea contractului de gaj are loc în cadrul unei conexiuni între

25
două raporturi juridice: raportul juridic principal intervenit întrecreditor şi
debitor şi raportul juridic accesoriu de gaj, născut dincontractul de gaj, raport
ce intervine în consideraţia primului şi afectatgarantării obligaţiei din acesta.
Din această cauză, primul raport este considerat a fi raportul principal,
iar cel de-al doilea (cel de gaj) este considerat a fi raportul juridic accesoriu.
•consecinţa relaţiunii dintre cele două raporturi juridice obligaţionale
(principal şi accesoriu) se materializează în efectele regulii accesorium
sequitur principale, de unde rezultă că:
•dacă se execută, se reziliază, se stinge sau se anulează raportul juridic
principal, tot astfel se consideră şi raportul juridic de gaj;
•în cazul garantării unei creanţe eventuale, obligaţia de garanţie se
suspendă până la naşterea obligaţiei principale, după care intră în acţiune
regula accesorium sequitur principale;
•dacă raportul juridic principal este supus unor anumite modalităţi
(termen, condiţie), aceleaşi modalităţi vor afecta şi contractul de gaj.
În concluzie, este un contractaccesoriu raportului principal deobligaţie
şi pe care îl garantează. De aici faptul că existenţa valabilă saustingerea sa
depinde de soarta obligaţiei principale. Izvorul obligaţieiprincipale poate fi
un contract de împrumut. De cele mai multe oricontractul de împrumut se
încheie chiar ulterior constituirii gajului, ceea cedenotă că gajul poate
garanta chiar şi o obligaţie ulterioară sau uneorieventuală, cum este situaţia
gajului care garantează eventualele pagube cele-ar putea aduce un gestionar.

b)Caracterul real
Gajul este un contractre a l deoarece de regulă se încheie prin
remiterealucrului. Totuşi, există şi gaj fără deposedare, dar cu caracter de

26
excepţie.Deposedarea poate aduce la trecerea bunului în mâinile creditorului
care areobligaţia de a-l conserva, fie în mâinile unui terţ.
Contractul de gaj este, în principiu, un contract real deoarece, pe cale
de excepţie, este admis şi gajul fără deposedare.
În cazul în care este cu deposedare, acest contract ia naştere prin
remiterea efectivă a bunului gajat.
De regulă, această remitere se face direct creditorului gajist, dar
dacăpărţile s-au înţeles, se poate face unui terţ care este însărcinat cu
păstrarealucrului gajat, până la plata datoriei (art.1688 C.civ.).
Curtea de Apel Bucureşti, secţia IV prin Decizia nr.92/1923 a stabilit
căamanetul poate consta şi într-o sumă de bani care să fie primită
şiconsemnată de un terţ, deoarece legea vrea ca lucrul dat în gaj să nu
rămânăîn posesiunea debitorului.Creditorul nu are nici un drept asupra
gajuluiînainte de a-l fi primit.
Lucrul gajat se va păstra până la plata datoriei principale.
În materie mobiliară gajul joacă acelaşi rol pe care îl joacă ipoteca în
materie imobiliară.
În cazul unei promisiuni de constituire a gajului sau a amanetului
fărăremiterea lucrului, aceasta nu constituie gaj cu deposedare, ci numai
oobligaţie de a face (contractul de promisiune de gaj) deoarece
simplapromisiune de a da un lucru în gaj nu este suficientă pentru formarea
contractului, dacă nu este urmată şi de predarea efectivă a lucrului în gaj.
În caz de neexecutare, se poate rezolva cu consecinţa plăţii daunelor-
interese.
Cel ce constituie amanetul trebuie să aibă capacitatea de a
contracta,deoarece gajul este un drept real. De aceea, constituirea gajului

27
trebuie săpornească de la proprietarul lucrului, dar ea poate fi făcută şi de un
terţ.
Pentru a produce efecte faţă de terţi, se cere ca acest contract să
fiefăcut în formă scrisă, iar data înscrisului să fie certă şi anterioară
dateidreptului exercitat de un alt creditor ori dobândirii dreptului de către un
terţdobânditor .
Înscrisul constatator trebuie să cuprindă individualitatea
specificădreptului sau bunului, adică să se stipuleze exact specia şi natura
lucruluiamanetat, descrierea exactă a calităţii, cantităţii şi a valorii.
În cazul gajului cu deposedare se cere ca titularul creanţei
(creditorul)să fi fost pus în posesie pe întreaga perioadă până ce amanetul se
realizeazădeoarece, în cazul gajului, cauza de preferinţă nu rezultă din
claritateacreanţei, ci din faptul că se realizează o afectare convenţională a
unui lucrudeterminat de garanţia specială a unei creanţe.
Dacă creditorul este deposedat prin furt sau prin pierdere de lucrul
datîn gaj, acesta are la îndemână o acţiune reală în contra terţului
detentorpentru a redobândi posesia acelui lucru.
Gajul fără deposedare este admis pe cale de excepţie, numai în cazul
în care se dispune astfel prin legi speciale.
În acest caz, se constituie un gaj cu caracter consensual
deoarecevalabilitatea contractului de gaj este condiţionată numai de
manifestareavalabilă a voinţei părţilor, nu şi de remiterea lucrului gajat.

c)Caracterul unilateral
Contractul de gaj este un contractunilateral, el dă naştere unei
singureobligaţii, aceea a creditorului de a păstra lucrul, de a-l conserva şi de
a-l restituicând acesta (proprietarul) va executa obligaţia. In cazul

28
contractului de gaj fărădeposedare caracterul unilateral se menţine, cu
deosebirea că obligaţia depăstrare, conservare şi de ţinere la dispoziţia
creditorului revine însuşi debitorului;
Gajul cu deposedare este unilateral deoarece, în condiţiile stabilite de
C.civ.,singura obligaţie născută din contract este aceea a creditorului, de a
păstra bunul,de a-l conserva şi a-l restitui debitorului când acesta îşi va
executa obligaţia ce-irevine (art.1691 C.civ.).
Unilateral este şi contractul de gaj fără deposedare, numai că de data
aceastaobligaţia de păstrare a bunului şi de ţinere a lui la dispoziţia
debitorului, cagaranţie revine însuşi debitorului.
În literatura juridică franceză, contractul de gaj este caracterizat şi ca
uncontract non-formal. Deşi poate fi aprobat prin orice mijloace totuşi, în
practică,se solicită un înscris şi sunt necesare formalităţile de publicitate.
Contractul de gaj este un contract civil sau comercial conform datoriei
pecare o acoperă. Celor trei caractere definitorii (accesoriu, real şi unilateral)
li seadaugă altele:
(a)Gajul este un contract cu titlu gratuit;
(b)Contractul de gaj este un contract comutativ, deoarece partea
obligată (creditorul) cunoaşte obligaţia ce-i revine şi întinderea ei din
momentul încheierii lui;
(c)Contractul de gaj este un contract constitutiv de drepturi, deoarece
prin el se constituie dreptul real de gaj, obligaţiile şi drepturile născute din
raportul juridic de gaj fiind noi, necunoscute deci înainte de încheierea
acestei specii a actului juridic civil;
(d)Contractul de gaj este un act juridic de dispoziţie, deoarece este
vorba de constituirea unui drept real;

29
 (e)Contractul de gaj este un act juridic cu caracter patrimonial,
deoarece obiectul său (bunul dat în gaj), având valoare economică, poate fi
evaluat în bani;
(f)Contractul de gaj este un act juridic “inter vivos” pentru că-şi
produce efectele în timpul vieţii părţilor;
(g)Contractul de gaj este un act juridic civil subiectiv, deoarece
conţinutul este stabilit de părţi;
(h)Contractul de gaj este un contract care poate să fie afectat de
modalităţi sau nu, după cum actul juridic principal este sau nu afectat de
acestea;
(i)Contractul de gaj este un contract cauzal, deoarece valabilitatea lui
implică valabilitatea cauzei;
(j)Contractul de gaj face parte din categoria actelor juridice care se pot
încheia prin reprezentare. Deci, se poate spune că nu este un act juridic strict
personal.
d)Caracterul indivizibil
Contractul de gaj esteindivizibil în sensul că bunul mobil este
afectatîn întregime garantării datoriei în cauză în totalitate, până la
momentul plăţii(stingerii) datoriei în întregul său.

2.2. Constituirea gajului

Doctrina şi practica judiciară stabilesc că pentru validitatea
contractuluide gaj se cer îndeplinite anumite condiţii care se referă la părţile
din contractşi la bunul gajat.
De obicei, între condiţiile de constituire se disting şi condiţiile de
opozabilitate ale dreptului pe care îl dobândeşte creditorul gajist.

30
 a)Condiţii privitoare la părţile din contract
Pentru a gaja un lucru, constituitorul (debitorul) trebuie să fie
proprietarul lucrului şi să aibe capacitatea de a-l înstrăina. Lipsa acestor
calităţi expune creditorul gajist la revendicarea lucrului de către adevăratul
proprietar, sau de către incapabil.
În cazul în care creditorul gajist este de bună credinţă, el poate
opuneacţiunii în revendicare a proprietarului excepţia întemeiată pe
art.1909C.civ., care apără atât posesorul de bună credinţă cu titlul de
proprietar(cumpărătorul sau donatorul), cât şi pe posesorul de bună credinţă,
careposedă bunul în virtutea unui drept real, dobândit de el.
Efectul bunei credinţe nu se aplică dacă lucrul dat în gaj a fost pierdut
sau furat, ajungând pe aceste căi în posesia constituitorului.
Buna credinţă se prezumă la creditul gajist.
În privinţa creditorului gajist, excepţia are un efect trecător sau,
maibine spus, limitat. Din momentul achitării datoriei, creditorul trebuie
sărestituie lucrul amanetat, el nemaiputând invoca excepţia dacă este
acţionatîn revendicare.
Legea conferă locatorului un gaj special asupra lucrurilor aduse
delocatar în imobil. Totodată, locatorul are privilegiul de a fi plătit
cupreferinţă din valoarea bunurilor mobile ale locatarului (art.1446 şi
1730C.civ.).
Uneori se întâmplă ca locatarul să aducă lucruri care nu-i aparţin.Când
nu este plătit, locatorul poate cere executarea asupra mobilelor adusede
chiriaş sau arendaş. Din această cauză deseori se nasc conflicte şi
procesepentru a se şti dacă locatorul este de bună credinţă sau dacă mobilele
suntproprietatea locatarului.

31
 Având în vedere faptul că locatorul se bucură de prezumţia de
bunăcredinţă, se recomandă locatarului să anunţe locatorul că anumite
mobileaduse de el nu-i aparţin.
Dacă debitorul este minor, pentru garantarea unei datorii
proprii,gajarea bunurilor sale este posibilă numai cu încuviinţarea prealabilă
aautorităţilor tutelare (art.129 alin.2 C.fam.).
Ocrotitorul legal (părinte ori tutore) nu poate garanta cu bunurile
minorului, obligaţia altuia (art.129 alin.2 C.fam.). Când bunul gajat
este bun comun, nu atrage nici o condiţie specială decapacitate, atât timp cât
art.35 C.fam. precizează că soţii administrează,folosesc şi dispun împreună
de bunurile comune. Dacă unul dintre soţiexercită singur aceste drepturi, se
consideră că are consimţământul celuilalt soţ.

b)Condiţii privitoare la bunul gajat Pot fi gajate bunuri mobile

corporale sau necorporale cu condiţia ca acestea să se afle în circuitul civil.
Contractul de gaj poate lua fiinţă doar prin predarea efectivă a lucrului
creditorului.
După cum s-a mai arătat, gajul face parte din categoria
contractelorreale. Astfel, înaintea predării unui bun, poate exista acordul de
voinţă dintrecreditor şi debitor, dar nu există contract de gaj. Creditorul nu
are nici undrept asupra lucrului, are numai o promisiune de a i se constitui
gajul.
Această promisiune se consideră a fi o simplă obligaţie de a face, iar
neexecutarea sa oferă creditorului dreptul de a obţine daune-interese.
Dreptul real de gaj se naşte doar prin remiterea lucrului creditorului
sau unui terţ ales de către părţi. În consecinţă, lucrurile viitoare nu pot fi
amanetate, deoarece sunt corporale.

32
 Necesitatea remiterii lucrului rezultă din dispoziţiile art.1685 C.civ. şi
din practica judiciară. Ea trebuie aplicată în mod absolut în afara cazurilor
prevăzute expres de lege ca excepţii.
Predării lucrului amanetat îi corespunde implicit deposedarea efectivă
a constituitorului.
Deposedarea are ca scop garantarea deplină a creditorului, apărându-
lprin acest mod de o eventuală rea credinţă a debitorului, care ar putea
fitentat să înstrăineze gajul dacă i-ar fi rămas în posesie.
Deposedarea şi deţinerea gajului de către creditor trebuie să
fieefective şi permanente. Gajul predat creditorului rămâne în
posesialui(art.1688 C.civ.).
În cazul în care gajul se întoarce la debitor, contractul devine
caduc.Legea îngăduie părţilor ca lucrul dat în gaj să fie încredinţat unei terţe
persoane, aleasă de ele (art.1689 C.civ.).
Astfel, o singură persoană poate deţine mai multe gajuri, în numele
mai multor creditori.
Bunurile mobile necorporale (de exemplu, creanţele constatate prin
titlu) se depun în gaj prin remiterea titlului către creditorul gajist. Fără
această remitere contractul de gaj nu ia naştere.
În plus, conform art.1687 C.civ. se cere întocmirea unui înscris,
indiferent de valoarea datoriei, care trebuie să fie înregistrat şi notificat
debitorului creanţei gajate.
Din acest moment debitorul nu mai poate face plata datoriei sale către
constituitorul gajului.
Obligaţiunile, acţiunile, canbiile şi titlurile la ordin se pot depune în
gaj conform Legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale şi Codului
comercial (art.478 şi urm.C.com.).

33
c)Formele de constituire a gajului
Părţile care încheie între ele un contract de gaj trebuie să
întocmeascăun act scris, care serveşte ca instrument constatator al acordului
părţilor(art.1686 şi 1687 C.civ.).
Pentru a produce efecte faţă de terţi, gajul trebuie să fie constatatprintr-
un înscris care trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, legate decele două
componente ale contractului: drepturile şi obligaţiile părţilor
contractante.
După constituirea gajului,creditorul are următoarele drepturi şi obligaţii:
a)să reţină lucrul, dacă suntem în prezenţa unui gaj cu deposedare, până
la achitarea integrală a datoriei;
b)dreptul de retenţie, de a păstra bunul până la stingerea integrală a
obligaţiei, naşte în favoarea creditorului dreptul de a revendica bunul în
mâinile oricui s-ar afla, deoarece dreptul de gaj este un drept real;
c) creditorul deţinător al lucrului ce constituie gajul cu deposedare,
areprerogativele unui detentor precar, debitorul rămânând astfel
proprietarulbunului;
d)fiind un detentor precar, având posesia bunului, pierderea sau
deteriorarea bunului din culpa detentorului creditor cad în responsabilitatea
acestuia;
e)posesia bunului de către creditor nu dă dreptul acestuia de a folos
bunul;
f)la stingerea obligaţiei prin achitarea datoriei, creditorul are obligaţia
derestituire a bunului primit în gaj, avand însă un drept de retenţie
dacăperioada gajului a avansat cheltuieli pentru conservarea bunului.

34
In situatia în care debitorul nu-şi achită datoria, creditorul având posesia
bunului are la îndemână următoarele mijloace:
• să ceară instanţei de judecată să-i aprobe reţinerea lucrului în contul
creanţei, pe baza unei expertize judiciare care să constate valoarea lucrului
gajat;
• să ceară instantei de judecată vânzarea prin licitaţie publică a bunului
gajat cu dreptul pentru creditor de a fi plătit preferenţial, înaintea celorlalţi
creditori. Legea interzice vânzarea unor bunuri gajate altfeldecât prin
licitaţie publică, spre exemplu prin învoiala părţilor.
Drepturile debitorului
Datorită caracterului accesoriu al contractului de gaj, debitorul are
următoarele drepturi:
Să fie considerat titular al dreptului de proprietate asupra lucrului gajat
până la plata datoriei din raportul juridic principal.
Poate cere să i se restituie lucrul gajat, dacă a executat în
întregimeobligaţia din raportul principal.Poate cere punerea gajului sub
sechestrudacă creditorul se foloseşte de bunul gajat.
Concluzionând, se poate spune că art.1687 C.civ. cere să se redacteze
un act scris, oricât de mică ar fi valoarea lucrurilor necorporale puse în gaj.
În cazul acestor bunuri, înscrisul trebuie să fie notificat
debitoruluicreanţei gajate. Din momentul notificării, debitorul creanţei gajate
nu maipoate face plata datoriei sale către constituitorul gajului (art.1393
C.civ.).
Actul scris poate fi sub semnătură privată sau autentic. Data certă se
obţine printr-un mijloc prevăzut de art.1182 C.civ.
În literatura juridică franceză se arată că această regulă exista şi
învechiul drept. Scopul acestei reguli era să se preântâmpine fraudele ce le

35
poate comite un debitor, expus urmăririi creditorilor săi prin constituiri
degajuri fictive, pentru a se sustrage acţiunii creditorilor.
Legile de atunci impuneau ca constituirea gajului să se facă printr-un act
scris, menţionând suma datorată şi lucrurile amanetate.
Nerespectarea acestor dispoziţii atrăgea riscul ca pretinsul creditorgajist
să fie obligat să restituie gajul, fără a se putea exercita asupra lui vreundrept
de preferinţă.
Deci, rostul acestei reguli legale este de a asigura seriozitatea
acorduluidintre părţi şi de a face opozabil terţilor dreptul de preferinţă al
creditoruluigajist asupra bunurilor amanetate.
Terţii se bucură şi de o altă protecţie legală, care le oferă dreptul de a
constata dacă bunurile mobile care îi interesează sunt sau nu gajate.
Art.719 şi 720 C. proc. civ. cer ca actele de constituire de gaj să fie păstrate
într-o mapă şi legate în fiecare an într-un volum.
Actul de gaj trebuie să conţină acordul de voinţă dintre părţi,
sumadatorată, obiectul obligaţiei principale, precum şi specia şi natura
lucruriloramanetate sau descrierea calităţii, greutăţii şi măsura lor (art.1686
C.civ.).
Înscrisul şi înregistrarea nu constituie condiţii de validitate a gajului,
cisunt cerute în scop de opozabilitate faţă de terţi ai acestuia, de a
asiguradreptul de preferinţă al creditorului gajist faţă de ceilalţi creditori
(art.1680alin.1 C.civ.).
Drepturile şi obligaţiile creditorului gajist
Contractul de gaj conferă creditorului anumite drepturi:
a)Creditorul are dreptul să reţină bunul care constituie obiectulgajului
până la executarea de către debitor a obligaţiei garantate. Beneficiindde acest
drept de retenţie, creditorul poate refuza restituirea bunului până laachitarea

36
în întregime a datoriei, cu dobânzi şi cheltuieli aferente (articolul1694 Codul
Civil).
Creditorul gajist nu are un atare drept de retenţie decât în cazul gajului
cu deposedare, căci numai în acest caz bunul se află în detenţiunea sa.
b)Creditorul are dreptul să revendice bunul care constituie
obiectulgajului de la orice persoană s-ar afla, fără voia sa. Acţiunea în
revendicare seîntemeiază pe dreptul real de gaj al creditorului şi se exercită
cu observareadispoziţiilor art. 1909 Codul Civil.
Contractul de gaj dă naştere unor obligaţii în sarcina creditorului:
a)Creditorul are obligaţia de a conserva bunul care constituie
obiectulgajului. Potrivit articolului 481 Codul Comercial, creditorul este
dator a faceactele necesare pentru conservarea lucrului primit în gaj Drept
urmare,creditorul este obligat să facă eventualele cheltuieli impuse de
necesitateaconservării bunului.
În cazul unor bunuri incorporabile, dacă efectele comerciale date în
gajau ajuns la scadenţă, creditorul este obligat să urmărească şi să
încasezevaloare lor (art. 481 Codul Comercial). Este vorba de cheltuielile
utile şinecesare făcute pentru conservarea bunului (art 1691 Codul Civil).
b)Creditorului îi este interzisă folosirea bunului primit în gaj.
Avândnumai un drept de detenţie asupra bunului care constituie obiectul
gajului,creditorul nu îl poate folosi în interesul său. Nerespectarea acestei
interdicţiidă dreptul debitorului de a cere ca bunul dat în gaj să fie pus sub
sechestru(art. 1693 Codul Civil şi art. 596 Codul Civil).
În cazul în care prin folosirea bunului s-a cauzat un prejudiciu,
debitorul are dreptul la despăgubiri.
c)Creditorul are obligaţia să restituie bunul primit în gaj.
Aceastăobligaţie este condiţionată de executarea de către debitor a

37
obligaţieigarantate prin gaj. Potrivit legii, debitorul nu poate pretinde
restituireabunului decât după ce a plătit în întregime capitalul, dobânzile şi
cheltuieliledatoriei pentru a cărei garanţie a fost remis bunul (art. 1694
Codul Civil)9.
În cazul falimentului debitorului, cererea de vânzare a bunului
gajattrebuie notificată judecătorului sindic. Acesta, în temeiul art. 782
CodulComercial, poate în termen de 3 zile şi cu autorizaţia instanţei, să
retragă, înprofitul falimentului, bunul gajat, plătind pe creditor. Dacă în acest
termen,judecătorul sindic nu plăteşte pe creditor, executarea cerută şi
încuviinţatăde preşedintele instanţei îşi va urma cursul, fără a putea fi
împiedicată orisuspendată de desfăşurarea procedurii de falimentare. Suma
rezultată dinvânzarea bunului va fi depusă la C.E.C., urmând să fie folosită
lasatisfacerea creanţei creditorului gajist, dacă aceasta va fi recunoscută
cuocazia verificării creanţelor creditorului10.
2.3. Efectele gajului
a)Efectele generale
Predarea gajului în posesia creditorului conferă acestuia undrept real
asupra lucrului amanetat.
Acest drept are o natură specială. Întinderea dreptului este
determinatăde scopul operaţiunii, care este de a garanta pe creditor şi de a-i
da mijloculpractic de a se despăgubi din preţul obiectului amanetat.
Prin urmare, dreptul real de gaj nu trebuie confundat cu alte
drepturireale, cum ar fi uzufructul sau servitutea, acestea fiind
dezmembrăminte aledreptului de proprietate.

9
Stanciu D. Cărpenaru „Drept comercial român”;pag 148-149
10
Raul Petrescu „Dreptul comercial român”; Editura Oscar Print 1996; pag. 77

38
 Dreptul real de gaj nu este conferit creditorului pentru ca el să se
poatăfolosi de lucru. Acest drept este consecinţa necesară a constituirii de
gaj şi sematerializează prin puterea dată creditorului de a stăpâni obiectul şi
de a-lputea vinde la scadenţa datoriei, pentru a se despăgubi cu preferinţă.
Dreptul real conferă creditorului un drept de preferinţă, precum şi un
drept de a reclama gajul de la terţ.
Conform art.1686 C.civ. gajul oferă credoitorului dreptul de a fi
plătitdin valoarea lucrului amanetat, cu preferinţă înaintea altor
creditori.Bineînţeles, acest drept, ca şi toate cele ce decurg din constituirea
gajului,poate lua fiinţă doar cu condiţia ca, constituirea de gaj săse facă
curespectarea dispoziţiilor legale.
Dreptul de preferinţă este efectul necesar şi direct al dreptului real degaj,
el conferind creditorului gajist avantajul de a-şi primi plata creanţeiînaintea
celorlalţi creditori şi echivalează deci, cu un privilegiu.
În cazul existenţei mai multor creditori gajişti (care presupune
căobiectul amanetat a fost încredinţat spre păstrare unui terţ, conform
art.1688C.civ.) , creditorii nu vin în concurs, ci sunt plătiţi în ordinea datei
creanţelorrespective.
Deoarece creditorii sunt terţi în raporturile dintre ei, prioritatea unuiafaţă
de ceilalţi trebuie determinată după data transcrierii actului, ceconstituie
modul de publicitate care face ca constituirea de gaj să fieopozabilă terţilor.
În principiu, titularul unei garanţii reale are dreptul de
urmărire.Creditorul gajist are şi el acest drept, care se manifestă prin putinţa
devalorificare a garanţiei sale, chiar dacă obiectul dat în garanţie a trecut
înmâinile unui terţ.
Prin urmare, creditorul gajist poate, în principiu, să revendice lucrul
amanetat, cu scopul de a-i redobîndi posesia.

39
 Însă, cum gajul nu poate avea, prin definiţie, alt obiect decât
lucrurimobile, revendicarea creditorului va fi, de cele mai multe ori, oprită
prinefectul excepţiei art.1909 C.civ. privitor la posesiunea mobilelor,
excepţie ceva fi opusă de terţul posesor al lucrului revendicat.
În practică, dreptul de urmărire al creditorului gajist este iluzoriu, afară
de ipoteza în care lucrul ar fi ieşit din posesia sa prin pierdere sau furt.
Dacă creditorul primeşte cu rea credinţă în gaj un lucru pierdut sau
furat, el va fi deposedat, prin revendicarea adevăratului proprietar.
Dacă dobânditorul de bună credinţă a cumpărat lucrul de la un târg, dela
o vânzare publică sau de la un negustor care vinde obiecte de acelaşi
fel,poate cere revendicantului echivalentul în bani al lucrului, conform art.
1910C.civ. Spre deosebire de soluţia aplicată dobânditorului de bună
credinţă,creditorul gajist de bună credinţă, evins prin acţiunea în
revendicare, nupoate susţine că l-a cumpărat (căci titlul său exclude noţiunea
de proprietate)şi pierde gajul, fără a primi vreo contravaloare.
Contractul de gaj are un caracter unilateral şi nu dă naştere la obligaţii
decât în sarcina creditorului. Constituitorul gajului are şi el unele obligaţii.
Cea mai importantă obligaţie a creditorului este să restituie
gajul(art.1694 C.civ.). El este detentor precar şi deţine gajul “animo
pignoris”,nicidecum “animo domini”.
Dacă debitorul îi plăteşte datoria ce îi este garantată prin gaj,
creditorultrebuie să restituie obiectul gajat. Posesia sa este legitimă doar atât
timp câtnu este plătit, el având dreptul să păstreze lucrul. Acest drept al
creditoruluise numeşte drept de retenţie, care se întemeiază şi pe caracterul
deindivizibilitate a gajului (art.1695 C.civ.).
Gajul întreg răspunde de fiecare fracţiune a datoriei, ceea ce înseamnăcă
dreptul de retenţie se exercită asupra lucrului gajat, indiferent dacădebitorul

40
a plătit numai o parte a datoriei sau nimic. Atâta timp cât datorianu este
integral achitată, creditorul poate reţine lucrul.
Gajul este indivizibil, deşi datoria este divizibilă între moştenitorii
debitorului (art.1695 C.civ.) divizibilitatea fiind regula de drept comun.
În alineatele 2 şi 3 ale art.1695 C.civ. se arată că dacă gajul se
compune din bunuri divizibile, acela dintre comoştenitorii debitorului care
nu şi-a achitat partea contributivă din datorie nu poate cere restituirea
părţiisale din bunurile gajate, până ce întreaga datorie nu va fi plătită de
toţicomoştenitorii.
Dacă comoştenitorii creditorului care au primit părţile lor din datorienu
pot restitui gajul înainte ca ceilalţi comoştenitori să fi fost şi ei plătiţi,gajul
garantează toată datoria în bloc.
b)Efectele specifice raporturilor dintre debitor şi cel ce a constituit gajul
În cazul în care obiectul gajat nu este proprietatea debitorului, ci a
alteipersoane se produc anumite efecte specifice între debitor şi
proprietarulbunului gajat. Aceste raporturi vor varia, în funcţie de titlul cu
care s-aconstituit garanţia.
Garantul nu se va subroga în toate drepturile pe care le avea
creditorulcontra datornicului; astfel, garantul nu-l va putea acţiona pe debitor
înipotezele prevăzute de art.1673 C.civ.
Stingerea gajului
Prin natura sa gajul reprezintă un drept accesoriu, el fiind legat de
soartaobligaţiei principale pe care o garantează. Dacă obligaţia principalăs-a
stinsprin plată, compensaţie, remitere de datorie etc. se stinge şi gajul.

41
BIBLIOGRAFIE

1.Barac Lidia Elemente de teoria dreptului, Ed.All Beck, Bucureşti, 2001

2.Bârsan Corneliu – coord.Societăţile comerciale – Organizarea, funcţionarea,
răspunderea + TVA, Ed.Casa de editură şi presă, Şansa S.R.L.” Bucureşti, 1993
3.Beleiu Gh. Drept civil. Teoria generală, Bucureşti, 1986
4.Chelaru Eugen Drept civil. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003
5 Cosmovici P.M:Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie, Ed.All,
Bucureşti, 1994
6. Craiovan Ion Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2001
7.Cristea Silvia Drept comercial, Ed.Lumina Lex, Bucuresti, 2002
8. Dan Drosu Şaguna Drept financiar şi fiscal, Ed.Oscar Print, Bucureşti,
1997
9. Hamangiu C. Tratat de drept civil român, vol.II, Ed.All, Bucureşti, 1997
10. Liviu Pop Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed.Lumina
Lex, Bucureşti, 1998
11. Mazilu D. Teoria generală a dreptului, Ed.All Beck, Bucureşti, 1999
12. Mazilu Dumitru Teoria generală a dreptului, Ed. a II-a Ed.All Beck,
Bucureşti, 2000
13. Pătulea Vasile Garanţiile de executare a obligaţiilor comerciale, Ed.
Scripta, Bucureşti, 1994
14. Petrescu Raul Dreptul comercial român,Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996
15. Pop L. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Chemarea, Iaşi,
1996
16 Pop Liviu Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1998

42
17. Popa Nicolae Teoria generala a dreptului, Ed. AllBeck, Bucuresti, 2002
18. Romul Petru Vonica Dreptul comercial; Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2000
19. Şaguna Dan Drosu Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti,
1997
20. Stanciu Cărpenaru Drept comercial român, Ed. Atlas Lex, Bucureşti,
1994
21. Stătescu C., C.Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Educaţional,
Bucureşti, 1988,
22. Statescu Constantin, Corneliu Barsan Drept civil. Teoria generala a
obligatiilor, Bucuresti, Ed. All, 1995,
23. Ungureanu Ovidiu Drept civil. Introducere, Ed.All Beck, Bucureşti,
2000
24. Zlătescu Victor Dan Garanţiile creditorului, Ed. Academiei, Bucureşti,
1970,
25. ***Colecţia Revistei Dreptul 2003-2004

43