Conceptul de normă juridică şi trăsăturile acesteia.

Norma juridică este un element constitutiv al dreptului. Ea este o regulă de conduită

instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este
asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Scopul normei juridice este
acela de a asigura convieţuirea socială în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor
sociale potrivit idealurilor şi valorilor ce guvernează societatea respectivă. Prin
intermediul normelor juridice se reglementează în forme specifice dreptului relaţiile
interumane. Norma juridică este elementul constitutiv sau "celula de bază" a
dreptului. Prin natura sa, norma juridică are următoarea structură sau următoarele
trăsături:

a) Un caracter general din care decurge şi conduita tipică. Norma juridică devine un
criteriu unic de îndrumare şi apreciere a conduitei oamenilor, un veritabil etalon sau
standard în funcţie de care o anumită conduită este definită ca fiind licită sau ilicită.
Acest criteriu nu are un caracter abstract, ci el reprezintă o unitate de măsură
stabilită în conformitate cu concepţiile despre justiţie, dreptate, ordine, disciplină
din societatea dată. Dar cu tot conţinutul stabil şi peren, norma juridică cunoaşte o
evoluţie, se poate schimba de la o epocă la alta într-o legătură organică cu procesul
dezvoltării istorice a ţării respective. Datorită caracterului său general, norma
juridică se aplică la un număr nelimitat de cazuri. Conduita prescrisă de norma
juridică trebuie urmată şi respectată ori de câte ori sunt prezente condiţiile şi
împrejurările pe care le are în vedere, iar dacă asemenea condiţii nu apar, ea nu se
aplică.

b) Norma juridică este impersonală, ceea ce înseamnă că ea nu se adresează unor

persoane anume, ci îi vizează pe toţi oamenii sau o categorie de persoane, cum ar fi
de exemplu funcţionarii publici, chiriaşii, pensionarii etc.

Normele constituţionale care privesc drepturile omului şi libertăţile fundamentale se

adresează tuturor persoanelor fizice care trăiesc pe teritoriul unei ţări, atât
autohtonilor cât şi străinilor sau apatrizilor. Există norme juridice care se adresează
unor categorii de cetăţeni în funcţie de statutul lor civil. De pildă Codul familiei,
Codul muncii sau normele care reglementează situaţia pensionarilor. Prin urmare
există grade diferite de generalitate a normelor juridice.

Un caracter general şi impersonal îl au de exemplu normele juridice care

reglementează activitatea şi structura organelor statului şi prevăd anumite
competenţe pentru preşedintele ţării, pentru parlament şi guvern, preşedinţii celor
două camere sau pentru primul ministru. Parlamentul, Preşedintele României,
Guvernul sunt reglementate de Constituţie, ca instituţii, indiferent de alcătuirea lor
nominală.

c) Normele juridice sunt obligatorii. Normele juridice nu sunt simple doleanţe sau
indicaţii, ci reprezintă o poruncă, un ordin, o dispoziţie obligatorie. Ele sunt un
comandament impus de puterea publică, a cărui putere devine obligatorie, ele fiind
prescriptive şi nu descriptive. Ele asigură trecerea de la indicativ la imperativ, de la
"sein", adică de la ceea ce este, la "sollen", adică la ceea ce trebuie să fie. Fără
caracterul general obligatoriu, norma juridică şi-ar pierde chiar sensul existenţei
sale ca normă socială distinctă, în varietatea şi multitudinea normelor sociale.
"Modul indicativ nu există în drept – scrie prof. G. del Vecchio – şi când este folosit
în coduri sau legi, el are în realitate un sens imperativ"

Norma juridică şi dispoziţiile individuale.

Pentru o mai bună înţelegere a conceptului de normă juridică este necesar să facem
distincţia între norma juridică şi actul juridic individual sau concret. Spre deosebire
de norma juridică care are un caracter general şi impersonal, actul juridic concret se
referă la conduita într-o situaţie dată a unei anume persoane fizice sau juridice
identificate sau nominalizate. Exemplul cel mai elocvent de act juridic concret îl
constituie hotărârea judecătorească dată în soluţionarea unei cauze.

De asemenea actul denumire într-o funcţie a unei persoane sau actul prin care se
acordă o autorizaţie de construcţie sunt tot acte concrete sau individuale. Actul
juridic este obligatoriu şi garantat, la nevoie, de forţa coercitivă a statului.
Hotărârile guvernului, de exemplu, pot fi atât generale (stabilesc reguli cu caracter
general), cât şi concrete (cum ar fi numirea cuiva într-o funcţie). Actele juridice
concrete sunt date în baza şi în executarea actelor normative. Actele juridice
concrete se deosebesc calitativ de actele normative, dar sunt legate organic de
acestea, deoarece prin ele se realizează şi se traduc în viaţă prevederile normelor
juridice. Actele juridice concrete sunt modalităţi de aplicare a actelor normative, un
fel de prelungire şi realizare a acestora în viaţa socială.

În concluzie: norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită generală şi

impersonală instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei
respectare obligatorie este asigurată la nevoie de forţa coercitivă a statului.

Structura normei juridice.

Norma juridică are o structură internă şi o structură externă. Structura internă este
de fapt structura logico-juridică normei, iar structura externă este structura tehnico-
juridică a normei.

a) Structura internă sau logico-juridică este dată de cele trei elemente obligatorii
prin care se organizează în mod logic o normă juridică. Aceste elemente sunt:
ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

Sintetic vorbind, orice normă juridică prescrie în mod necesar o conduită (dispoziţia)
care trebuie să arate în acelaşi timp împrejurarea (ipoteza) în care se aplică acea
conduită precum şi consecinţele nerespectării acestei conduite (sancţiunea). Un
exemplu concret va fi edificator pentru înţelegerea acestei componenţe trihotomice
şi anume articolul 33 din Legea 50/1991 care prevede că:

"Persoanele fizice şi juridice care beneficiază de teren în condiţiile prezentei legi

(ipoteza) sunt obligate să solicite emiterea autorizaţiei de construire şi să înceapă
construcţia în termen de cel mult 1 an de la data deţinerii actului de concesionare a
terenului (dispoziţia). În caz de încălcare a obligaţiei prevăzute la alin. 1,
concesiunea îşi pierde valabilitatea (sancţiunea)."

Prin urmare: ipoteza stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în prezenţa

cărora se cere o anumită conduită, precum şi categoria subiecţilor la care se referă
prevederile dispoziţiei. Dispoziţia este acel element al normei juridice care prevede
conduita ce trebuie urmată în prezenţa ipotezei date, mai precis care sunt
drepturile şi obligaţiile corespunzătoare ale subiectelor vizate de norma juridică
respectivă. Sancţiunea indică urmările nerespectării dispoziţiei normei juridice.
Sancţiunea este adusă la îndeplinire, la nevoie, cu ajutorul puterii de stat.
Sancţiunile sunt: penale, administrative, disciplinare şi civile. Există şi alte
clasificări, după alte criterii, ale sancţiunii, dar nu e cazul să le discutăm aici. De
subliniat rămâne faptul că sancţiunea este o latură foarte importantă a normei
juridice, ea fiind aceea care asigură în ultimă instanţă respectarea normei juridice,
restabilirea ordinii juridice. Sancţiunea ţine de domeniul general al constrângerii,
dar ea nu trebuie identificată cu constrângerea statală. Aplicarea sancţiunilor
reprezintă un act de putere de mare răspundere şi într-un stat de drept ea trebuie
făcută de organele competente cu stricta respectare a prevederilor legale, a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

b) Structura tehnico-juridică, spre deosebire de structura logică, se referă la forma

exterioară de exprimare a normei juridice, la redactarea ei care trebuie să fie clară,
concisă, concretă. Aşadar, structura tehnico-juridică are în vedere aspectul
normativ, modul cum sunt enunţate normele juridice în cadrul actelor normative!

Acţiunea actelor normative în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor

Stabilirea cadrului de acţiune în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor este deosebit

de importantă.

În privinţa acţiunii normative în timp este deosebit de importantă stabilirea datei

exacte a intrării în vigoare şi a încetării sau ieşirii din vigoare a actului normativ.
Existenţa actului normativ nu coincide cu durata acţiunii sau cu faptul de a fi în
vigoare, adică de a avea eficienţă juridică. Anunţarea intrării actului normativ în
vigoare se face prin publicarea acestuia într-o publicaţie oficială, cum este în ţara
noastră Monitorul Oficial. Dar actul normativ poate intra în vigoare şi din momentul
adoptării lui, dacă organul emitent prevede expres acest lucru. Un principiu
fundamental al acţiunii legilor şi al altor acte normative în timp este cel al
neretroactivităţii lor. Acest principiu decurge din faptul că legea reglementează
pentru viitor, că ea se aplică conduitei şi relaţiilor sociale de la data intrării sale în
vigoare, statul neputând pretinde cetăţenilor să se supună unei legi ale cărei
reglementări nu se cunosc, întrucât legea nu există. "Legea dispune numai pentru
viitor; ea n-are putere retroactivă", prevede Codul civil român în art. 1.

În legătură cu încetarea acţiunii legii sau a altor acte normative, ceea ce

echivalează cu ieşirea lor din vigoare, menţionăm că legea şi celelalte acte
normative se adoptă pe o perioadă nedeterminată, urmând ca ulterior să se decidă
asupra încetării acţiunii lor. Conceptul prin care se exprimă încetarea acţiunii actului
normativ, scoaterea sa din vigoare, poartă denumirea de abrogare. Sunt cunoscute
mai multe forme de abrogare, ca de ex.: abrogarea expresă, abrogarea tacită sau
implicită etc., fără a intra însă în detalii privitoare la aceste aspecte ale aspectului
temporal. Abrogarea este totdeauna opera organului emitent.

Abrogarea nu se confundã cu urmãtoarele modalitãti de încetare a aplicãrii

normelor:
a) Derogarea reprezintă o reglementare diferită, o abatere sau o excepţie de la
reglementarea existentă pe care însă nu o abrogă, ci îi îngustează sfera de aplicare.

b) Căderea în desuetudine. Stările de lucruri care au determinat necesitatea

adoptării unor acte normative au încetat să mai existe, astfel încât acţiunea lor nu-
şi mai are nici o justificare şi nici nu mai poate fi susţinută, fiind depăşită de noile
realităţi ale vieţii. Ea are loc şi nu poate fi evitată şi ignorată în perioada
revoluţionară de trecere de la dictatură la democraţie, pentru acele acte normative
şi reglementări ale vechiului regim, care fără să fi fost abrogate în mod expres, nu
mai corespund nevoilor realităţii.

Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

Acţiunea actelor normative în spaţiu este condiţionată de competenţa teritorială a

organului de stat emitent. În ţara noastră, legea şi actele normative ale organelor
centrale ale administraţiei de stat acţionează în principiu pe întreg teritoriul statului.
Prin teritoriul statului se are în vedere conceptul general acceptat de teritoriu în
ştiinţa juridică şi mai ales în dreptul internaţional. Codul penal român arată că prin
"teritoriul României" sau prin "teritoriul ţării" se înţelege întinderea de pământ şi
apele cuprinse între frontiere cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea
teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia. De asemenea, se consideră
ca săvârşită pe teritoriul ţării şi orice infracţiune comisă pe o navă ori aeronavă
română. Deosebit de complexă este acţiunea actelor normative în spaţiu şi cu
privire la persoane sub aspect internaţional. Locul încheierii unui act sau locul
săvârşirii unei infracţiuni, calitatea persoanei (străin, reprezentant diplomatic etc.)
ridică probleme în legătură cu stabilirea legii care se aplică: română sau străină.

Principiul teritorialităţii nu este însă unul absolut. Nevoia de a menţine şi

dezvolta relaţii politice, economice şi social-culturale între state a creat cu timpul
anumite excepţii de la acest principiu, pe care le numim excepţiile
extrateritorialităţii, excepţii care nu afectează cu nimic principiul suveranităţii de
stat şi sunt menite să asigure dezvoltarea multilaterală a relaţiilor internaţionale
contemporane. Se impune însă condiţia ca aceste excepţii să se aplice cu
respectarea principiilor democratice ale dreptului internaţional şi al egalităţii
suverane a statelor, al reciprocităţii şi al liberului lor consimţământ. Între excepţiile
extrateritorialităţii găsim următoarele situaţii:

a) imunitatea diplomatică şi regimul juridic al consulilor; b) regimul juridic al

străinilor şi al persoanelor fără cetăţenie; c) regimul juridic al cetăţeanului aflat în
străinătate; d) recunoaşterea efectului juridic al unor acte săvârşite pe teritoriul
unui alt stat sau aplicarea legii unor fapte săvârşite în străinătate.

Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului diplomatic şi a

persoanelor asimilate de la jurisdicţia statului de reşedinţă, constând în
inviolabilitatea personală, inviolabilitatea clădirilor reprezentanţei diplomatice şi a
mijloacelor de transport. În cazul încălcării legilor ţării de reşedinţă, reprezentantul
diplomatic poate fi declarat persona non-grata, lucru care atrage după sine
rechemarea sa sau expulzarea.

Reprezentanţii consulari ai statelor străine sunt scutiţi de unele impozite,

prestaţii, sau li se aplică jurisdicţia instanţelor judecătoreşti a ţării de origine în
cauzele privind infracţiunile lor de serviciu etc., iar regimul juridic este stabilit pe
bază de reciprocitate şi în conformitate cu normele dreptului internaţional.

Cetăţenii străini beneficiază de trei forme de regim: regimul special, regimul

naţional şi regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate. În România, cetăţenii străini
şi apatrizii au drepturile fundamentale ale cetăţenilor români (excepţie: drepturi
politice şi drepturi civile), precum şi orice alte drepturi prevăzute prin lege sau prin
acorduri internaţionale în care România este parte.