Sunteți pe pagina 1din 11

Eric Satie

Eric Satie nu poate lipsi din nici un eseu muzicologic ce se referă la


muzica franceză din prima jumătate a secolului al XX-lea. Se remarcă Eric Satie
şi prin ineditul problemelor de ordin estetic, semiotic, pe care acestea le cuprind
aducandu-i încă din 1911 faima de "genial professor".
O artă edifiată sub semnul umorului ce uneori frizează absurdul, acesta
fiind destul de greu de definit, pentru că el nu rezultă din conţinutul şi expresia
muzicii care are mai mult o notă sumbră, chiar tragică, cât mai ales din titlurile
hazlii, ale lucrărilor care provoacă râsul, din noutatea concepţiei şi a mijloacelor
de expresie.
Creaţia debutează cu cele patru Ogives (1886), patru piese pentru pian,
toate în desfăşurare lentă, construcţii simple, simetrice, alcătuite fiecare din câte
patru segmente muzicale reprezentând patru expuneri ale aceleiaşi fraze
melodice: prima la două voci, la octavă, a doua la opt voci, a treia la şase voci, a
patra fiind reluarea celei de a doua, toate de factură modală, pe parcursul
pieselor neexistând bare de măsură, delimitarea segmentelor făcându-se prin
cadenţă, marcate de note lungi, toate cele patru piese exprimând profunzimea,
nobilitatea şi seninătatea cântului Gregorian de alură modală medievală.
Cele trei Sarabandes (1887) pentru pian "dansuri lente şi grave de o
grandoare hieratică se remarcă prin fineţea alcătuirilor melodice de factură
arhaică, prin construcţiile echilibrate ale arhitecturilor şi mai ales prin climatul
spiritual pe care îl crează, anticipându-l pe Debussy din Pelleas şi Melisande.
Paradoxurile lui Satie îşi fac însă apariţia în Gymnopedies (Gymnapediu,
1888), trei piese pentru pian inspirate după mărturisirea compozitorului de latura
romanului Salammbo de Flaubert, trei piese al căror titlu rămâne în continuare o
enigmă deoarece între sensul cuvântului Gymnopedie şi expresia muzicală există
un puternic contrast.
Cele trei Gymnopedii sunt desfăşurări muzicale lente (lend et doulaureux
1
nr.1, nr.2 lent, et triste, nr 3) surprinzător de simple în alcătuirile melodice,
armonice şi ritmice (3/4) cu cadenţe modale puse în evidenţă şi de "frumoasele
disonanţe" pe care le realizează. Prin expresia lor, Gymnopediile anunţă apogiile
impresionismului.
Gymnopediile în care se amestecă influenţe de muzică românească (de
care a fost fascinat vizitând Expoziţia Universală din 1889) şi de cânt gregorian,
acestea fiind transformate într-o expresie personală hieratică. Gnasienele sunt
fără armură, măsura şi bara de măsură, simplificarea scriiturii este dusă la
extrem.
Paradoxale sunt lucrările încadrate în aşa-zisa "serie" a pieselor
umanistice, realizate între 1897 şi 1915.
Prima dintre ele, Pieces Froides (Piese 1897) este alcătuită din melodii
care să te pună pe fugă. Dansuri de-a-întoarselea, urmată de Jack în cutie, 1898,
trei gigves "trase" pe un ritm săltăreţ de Music - Hall preludiind intrarea jazz-
ului în muzica profesionistă europeană, după care vin piesele pentru pian la
patru mâini cuprinse în Trois Marceaux en forme de Paine, avec une Maniere
de Cammencement, une Prolangatian de meme, et un En plus give d'une Redite
(Trei bucăţi în formă de pară cu o manieră de a începe o prelungire a aceleaşi şi
unul în plus urmat de o repetare (1903) în realitate şapte miniature compuse ca
un fel de replică ironică, elegantă dată lui Debussy, care îşi sfătuia prietenul să
aibe mai multă grijă de forma compoziţiilor sale.
Titlul este hazliu şi stârneşte nedumerirea, lucrarea fiind una dintre cele
mai realizate ale compozitorului. Alte lucrări Descrieri automate (1913),
Embrioane descarnete (1913), schiţe şi tachineriile unui cumatru gros de lemn şi
cele destinate copiilor, (Mante vorbe copilăreşti (1913). Copilari pitoreşti
(1913), Nimicuri supărătoare (1913), Sporturi şi distracţii (1914), urmate de
Penultimele gânduri (1915) şi Sanatina birocratique (1917), o parodie
inofensivă a stilului pianistic pe compartimente şi plin de banalităţi de la
2
sfârşitul secolului al XVIII-lea în care citează un fragment dintr-o sonatină de
Clemenli.
Marile realizări ale lui Satie, baletele Parade Mercur, Relache şi drama
simfonică Socrate, genuri ale împlinirilor sale de excepţie. Parade (Parade,
1916) este un "balet realist" la al cărui realizare şi-au dat concursul Jean
Cocteau, care a redactat proiectul Satie, care a compus muzica, Picassa care a
creat decorurile şi costumele, Massine care a realizat (cogre) coregrafia şi
Appallinaire care a întocmit programul de sală, în care a folosit pentru prima
dată termenul de "supra realism". Realizarea coregrafică, să observăm că muzica
baletului este compusă riguros de câteva secvenţe: Caral, Preludiul, cortineri
roşii, prestidigitatori chinezi, Tânăra americană, Acrobat, Final şi urmare la
Preludiul la Cortina roşie, bogate în evenimente sonore şi realizate simplu într-o
derulare metronomică uniformă şi mecanică de Jazz şi Music - Hall.
Introduse în marea muzica odată cu câteva noi instrumente netradiţionale
ca vata de baterie, maşina de scris, pistolul, sticlele acordate, sirene (acuta,
grava), pocnitoare, tuburi sonore, toate cu scopul realizării, după cum declara
compozitorul, unui fond sonor zgomotos pe care Cocteau îl considera
indisponibil pentru crearea atmosferei personajelor sale.
Parade a produs un şoc şi a determinat deschideri noi în arta modernă în
teatrul şi baletul contemporan, influenţând şi orientând tânăra generaţie de
muzicieni francezi spre simplitatea către muzica pură, către inedit. De excepţie
este lucrarea următoare Socrate (1918), drama simfonică cu voci (patru soprane)
scrisă la cererea prinţesei Polignac, un fel de “antioperă”, fiind o simplă lectură
pe un singur timbru vocal spre a păstra acelaşi nivel al emoţiei.
Drama simfonică Socrate se înscrie printre cele mai reuşite lucrări ale lui
Satie, realizată într-un stil musical graţios, nici rafinat, nici realist, nici vulgar,
clar, simplu şi familiar.
Celelalte două balete ale sale, Mercur şi Rebache au fost compuse în
3
acelaşi an 1924.
Eric Satie este un muzician boem, al cărui mesaj artistic, sensibil şi discret
se ascunde sub titluri ambiţioase, de natură să şocheze publicul, un descoperitor
neconformist, fanatic şi mistificator, exemplul său interesând numeroşi
muzicieni francezi şi de aievea, care au găsit în creaţia sa sursa de sugestii ale
unor spectaculoase descoperiri. Dar cel mai aproape de idealul sau artistic au
stat cele două cunoscute şi rămase în istoria muzicii sub numele de "Grupul des
Six" şi "L'Ecole d'Arcueil".

Grupul celor şase


În primele două decenii ale secolului al XX-lea, dublată de tendinţele tot
mai manifeste de depăşire a stadiilor atinse anterior, au determinat apariţia unor
orientări estetice muzicale noi. Le soleil brille dans mes bras
Tonul dat de Satie, care în Parada anunţa estetica de music - hall şi de
Cocteau care în Le Coq el l'Arlegun (Cocoşul şi Arlechinul, 1918) lansa ideea
muzicii de avangardă militând pentru o "muzică franceză" a Franţei, a fost
recepţionat de mai tinerii Darius Mihaud, Arthur Hanegger şi Georges Aurie,
prieteni încă conservatori (1912) cărora li s-au alăturat apoi Germeine
Tailleferre (1916) Fraces Poilenc (1917) şi Louis Dourey (1918) formând un
grup de compozitori prieteni, care la 5 aprilie 1919 în sala Huyghens au
reprezentat un concert cu lucrările personale în urma căruia, criticul Henri
Collet, în foiletonul său împreună cu cei cinci ruşi şi şase francezi vorbeşte
pentru prima oară de "Grupul celor şase", formulând şi lansând stigma sub care
cei şase compozitori au intrat în istoria muzicii şi sub care sunt cunoscuţi în
lumea muzicală contemporană.
"Grupul celor şase" fără o platformă estetică colectivă în afara
constrângerilor formale şi formalistice, s-au manifestat independent. Şi totuşi, o
trăsătură îi uneşte, şi anume: atitudinea antivagneriană, antifrankiană,
4
antidebussiană şi antiatonală dodecafonică, la care se adaugă pledoaria pentru
simplitatea şi puritatea stilului francez. Susţinuţi de Jean Cocteau, care li s-a
alăturat, membrii grupului au realizat doua lucrări collective. Faza coregrafica
Les Maries de la Tour Eiffel (Căsătoriţii turnului Eiffel), 1923 şi o culegere de
piese muzicale.
Fiecare compozitor şi-a urmat drumul său propriu de evoluţie, importanţa
şi notorietatea fiecăruia în cadrul muzicii franceze şi universal fiind dată de
valoarea estetică, de calitatea operelor realizare, de cantitatea de nuanţe şi de
contribuţia pe care şi-a adus-o fiecare la dezvoltarea muzicii franceze şi
universale.
Şi pentru că era construit, am hotărât să dăm "Concertele celor şase" trei
puncte. Întâlnirile aveau loc sâmbăta seara, unde se executau lucrări noi.
Dintre membrii grupului, cele mai înalte culmi ale măiestriei
compoziţionale şi ale împlinirilor artistice de excepţie, au fost atinse de Arthur
Honegger, Darius Mihaud şi Francis Poulenc, adevăraţi titani ai muzicii
franceze, creaţiilor lor, de o profundă originalitate şi valoare estetică şi
umanistică, înscriindu-se în rândul marilor realizări ale muzicii universale
contemporane.

În primele decenii ale secolului nostru, muzica franceză intră într-un


process complex de diversificare stilistică, atingând o extraordinară supleţe şi
varietate, astfel că, alături de direcţia tradiţionalistă romantică şi cea
impresionistă, apare, creşte şi se amplifică tot mai mult o direcţie nouă, pe care
specialiştii au numit-o “novatoare”, care, spărgând echilibrul
convenţionalismelor, determină îndesirea evenimentelor gândirii musicale.
Este momentul în care se impun deschideri spre viitor, spre arta autentică,
înnoitoare şi de durată. Tonul acestor deschideri a fost dat de Erik Satie,
muzicianul derutant şi contradictoriu care constituie “Groupe de six” – grupul
5
celor şase (1918) format din: George Auric, Lous Curey, Arthur Honegger,
Darius Milhaud, Francis Poulenc şi Germaine Tailleferre.
Francis Poulenc s-a născut la Paris la 7 ianuarie 1989. Începe să studieze
pianul la vârsta de 5 ani. Înzestrat cu un excepţional simţ melodic, Poulenc
creează firesc, cu naturaleţe, melodia sa fiind bine găsită indiferent că este
vocală ori instrumentală. Expresia sa este simplă şi directă, o demonstraţie de
virtuozitate, de interpretare a cuvântului şi a melodiei, de supleţe ritmicăşi
eleganţă armonică.
Melodia este unul din genurile musicale foarte des abordate de Poulenc,
realizând aproape 150 de astfel de piese, situându-se, din acest punct de vedere,
alături de Faure şi Debussy.
Poeţii săi preferaţi au fost Guillaume Apolinaire (pentru 34 de piese), Paul
Eluard (pentru 34 de melodii), Jean Cocteau (4) şi alţii ale căror versuri şi-au
găsit corespondentul muzical sub pana sa.
Pe versurile lui Apollinaire, Poulenc a compus câteva cicluri dintre care se
remarcă: Le bestiaire (1919), şase melodii scurte, devenite cele mai populare din
creaţia sa vocală, Banalites (1940), un ciclu de cinci poeme, foarte apropiate ca
expresie de şansoneta franceză şi Callirammes (1948), o culegere de şapte
melodii, cele mai apreciate de compositor, cu scriitura lor pianistică particulară,
cu acompaniamentul lor subtil.
Pe versuri de Paul Eluard, Poulenc a creat:
- Tel jour telle nuit (1937), un ciclu de nouă melodii,
- Miroirs brulants (1938), cu două melodii simple în expresie şi
acompaniament pianistic.
- La travail du peintre (1956), un ciclu de 7 poeme consecrate unor
pictori celebri, în care Poulenc realizează o magnifică tranfigurare
muzicală, redând subtil trăsăturile esenţiale caracteristice artei celor
şapte artişti plastici.
6
Mai mult ca niciodată, aici Poulenc conferă pianului un rol important în
jocul sensibil, sobru şi lyric totodată.
Creaţia vocală mai cuprinde:
- Şapte cântece, pentru cor mixt “a capella” (1936)
- Huit Chansons francaise (1945) pentru cor “a capella”
- Le Bal Masque (1932) cantată profană pentru baritone (mezzo) şi
orchestră de cameră.
- Figure humaine (1943) cantată pentru dublu cor mixt, “a capella”.
Creaţia pentru pian
Cu toate că a fost un excellent pianist, Poulenc nu a scris mult pentru pian.
Lucrările sunt în majoritate piese scurte (impromptu-uri, nocturne,
novelette,intermezzo-uri) cu excepţia suitei Histoire de Barbar, (şi a
Sonatei pentru două piane). A mai compus schiţe muzicale, Unele
nocturne, etc.
Reţin însă atenţia Histoire de Barbar şi Sonata pentru două piane,
prima fiind o suită de piese scrisă după un album pentru copii, o poveste
ilustrată de la care a plecat compozitorul, înlocuind imaginile şi tactul cu
impresii muzicale profund poetice, a doua, cea mai amplă lucrare de pian
a lui Poulenc, alcătuită din patru părţi: Proloque, Allegro molto, Andante
lirico, Epiloque.
Mult mai cunoscute sunt lucrările destinate ansamblurilor camerale:
- Rapsodie niegre (19179 dedicată lui Erik Satie
- Sonata pentru două clarinete (1918)
- Sonata pentru corn, trompetă şi trombon (1922)
- Sonata pentru flaut şi pian (1957)
- Sonata pentru clarinet şi pian (1962) dedicată memoriei lui Honegger
- Sonata pentru oboi şi pian (1962) adduce un omagiu prietenului său
dispărut, Serghei Prokfiev, etc.
7
- Creaţia simfonică şi concertantă
Poulenc nu a fost un simfonist în adevăratul sens al cuvântului.
A compus o Simfonietă (1947), în patru părţi, iar în colaborare cu Auric,
Honegger şi ceilalţi din grupul celor şase a mai creat lucrările simfonice.
- Matelote provencale de la Guirlande de Campa
- Bucolique les Variations sur le nom de Marguerite Sang
Importante pentru reînnoirea gândirii concertistice moderne sunt cele
patru concerte:
Concert champetre (1918) pentru cavecine şi orchestră
Concertul pentru două piane şi orchestră (1932)
Concertul pentru orgă şi orchestră (1938)
Concertul pentru pian şi orchestră (1945), lucrare destinată publicului
American
Creaţia de scenă
În domeniul creaţiei de scenă Poulenc a cunoscut împliniri artistice de
excepţie cu lucrările:
Les Biches (Ciutele) – 1923
Aubade (Cântec în zori) – 1929
Les animaux modeles (Animalele model) – 1941
Operele sunt scrise în plină maturitate, bogate în idei şi expresie lirică:
Les Mamelles de Tiresias (Mamele lui Tiresias)
Dialogues des Carmelites (Dialoguri Carmelite – 1956)
La Voix Humaine (Vocea umană) – 1958 – tragedie lirică într-un act, pe
un text de Jean Cocteau, duce pe un alt plan cercetările compozitorului în
domeniul transpunerii muzicale a prozodiei franceze moderne.
După experienţa cu Vocea umană, Poulenc a mai creat: La Dame de
Monte Carlo (1961), un monolog liric pe un text de Cocteau.
Particularităţi stilistice
8
Dintre membrii “Grupului celor şase” Poulenc s-a preocupat cel mai puţin
de găsirea unor limbaje muzicale noi şi de rezolvarea unor probleme de formă.
El creează în virtutea inspiraţiei de moment, melodia sa este bine găsită,
inventată şi bine concepută şi este însoţită de o armonie clară, transparentă,
specific franceză, conformă cu idealul formulat de Satie. Se inspiră din climatul
parizian, realizând un fel de sinteză a oraşului său natal;
Creaţiile sale, de o profundă originalitate şi valoare estetică şi umanistă se
înscriu în rândurile marilor realizări ale muzicii universale contemporane.
Împreună cu ceilalţi membri ai Grupului celor şase, Francis Poulenc
militează pentru simplitatea şi puritatea stilului francez. Îi uneşte atitudinea
antiwagneriană, antifrankiană, antidebussyană şi antiatonală-dodecafonică.

Edgar Varése (1885-1965)


“Destinul muzicii este să cucerească libertatea”.
Unul din cei care au deschis orizonturi fertile urmaşilor imprimând noi
direcţii, gânduri şi sensibilităţi muzicale contemporane se află şi Edgar Varése,
un musician francez americanizat ca şi Stravinski care prin specificul pregătirii
sale ştiinţifice şi tehnice conjugată cu pasiunea pentru arta sunetelor a
determinat predispunerea sa spre o muzică de factură nouă numită de unii
experimentală.
Noi instrumentişti şi o nouă muzică gândită ca “ars scientia”, o nouă
concepţie asupra ritmului, formei şi conţinutului, muzica spaţială şi mediul
electronic sunt doar câteva dintre domeniile de cercetare ale muzicianului dornic
de a găsi noi mijloace care să-I concretizeze ideile.
În cercetările sale, Varése porneşte de la unele teze formulate de Hoene
Wronski (“Muzica reprezintă materializarea inteligenţei care se află în sunete”).
Varése remarcă faptul că muzicianul care trebuie să colaboreze cu
constructorul de instrumente şi să cunoască, cât maimulte despre acustică. Noile
9
instrumente după părerea sa vor face ca vechea noţiune de melodie să dispară,
întreaga operă muzicală devenind o tonalitate melodică iar muzica care va
câştiga o nouă dimensiune cu protecţia sunetului, orchestra îşi va îmbogăţi
sonorităţile, iar structura sa va permite combinaţii ale mesei sonore conform
tehnicii transmutaţiei.
Creaţia
Ca toţi muzicienii autentici, Varése a început prin a plăti tribut unor idoli,
idolii săi au fost Debussy, Stravinski şi Strauss ale căror influenţe care le-a
resimţit mai ales în lucrările realizate până în anul 1914 (inseminate cantitativ)
în opera Le fils des Etoiles (Fii stelelor – 1905), după un text de Sâr Pédadon în
Trois pieces (Trei piese – 1905) pentru orchestră.
Cele mai multe şi originale lucrări, Varése le-a creat însă aproximativ
între anii 1922-1935, prima fiind Hyperprism (1922) pentru orchestra mică şi
percuţie, o piesă simfonică de patru minute, în care compozitorul îşi face
intrarea într-o nouă lume muzicală, cea a ritmului preponderent pentru că rolul
principal în discursul muzical, aici, revine percuţiei şi nu celorlalte instrumente
de suflat (flaut, clarinet, 3 corni, 3 trompete, 2 tromboane – numai suflători).
Vocile lor, chiar şi invenţiile fiind coloristice şi alcătuite din câteva intrări ce
constituie ca nişte pedale ritmice de mare efect în dramaturgia muzicală. În
schimb numărul instrumentelor de percuţie este amplificat la 16 între ele
introducând pentru prima dată o sirenă, este de remarcat varietatea alcătuirii şi
schimbării măsurilor mai ales în episodul central al lucrării.
În schimb, în următoarea lucrare în Octandre (1923), Varése nu foloseşte
nici un instrument de percuţie cid oar opt instrumente, şapte de suflat
(flaut – alternând cu picola – clarinet în si bemol – alternând cu clarinetul
în mi bemol , oboiul, fagotul, cornul trompeta şi trombonul tenor) şi
contrabasul cu patru coarde, a patra fiind acordată în do (scordatură),
realizând o lucrare alcătuită din trei mişcări (Assez lent, Tres vif et
10
nerveux, Grave), despărţite prin lungi coroane ce permit asigurarea
discursului muzical neîntrerupt conform indicaţiilor compozitorului. Ca şi
prima, lucrarea este destul de săracă în melodii, cu excepţia începutului
primei părţi. O incantaţie tratată în stilul lui Varése, compozitorul
realizând o partitură măreaţă, cu o muzică de cea mai nouă factură, cu
sunete semmal şi pedale, într-o ţesătură polifonică măiestrită, cu multe
elemente melodice într-o expunere gradat-crescătoare, juxtapunând
obiecte sonore de forme diferite ce trec de la un instrument la altul pe
acelaşi sunet, atacuri complexe ale unor instrumente associate, clustere
compacte în registrul grav, alternând cu blocuri sonore divers colorate”
etc. În ciuda ineditului pe care îl aduc, lucrările lui Varése rămân
neînţelese, compozitorul intrând în 1935,într-o mare criză intelectuală,
fiind în pragul sinuciderii, criză care a durat până în 1948. În toată această
perioadă, Varése dă la iveală doar două lucrări. Density 21,5 şi Etude pour
Espace. Density 21,5 a fost scrisă la cererea lui Georges Barierre pentru
inaugurarea flautului sau de platină (21,5 fiind densitatea platinei).
Revăzută în 1945, Density 21,5 este expresia unui melodism modal .
Particularităţi stilistice
În ultimul rand, să observăm ritmul care devenit la Varise.

11