Sunteți pe pagina 1din 7

O POVESTE A INDIENILOR AMERICANI

Referindu-ne la contemporanii nostri, indiferent de meridianul care le


particularizeazã identitatea, putem afirma cã ultimul dintre cei care au
citit cîndva o carte de istorie a Americii va sti, probabil, cã preeria
(preria) a avut un rol aparte în trecutul teritoriilor dintre Atlantic si
Pacific, limitînd, artificial, desigur, aria desemnatã de sintagma Lumea
Nouã la America de Nord ori la Statele Unite ale Americii. Cu o
asemenea asertiune, introductivã si voit generalizatoare, nu ne-am
propus nici o clipã sã facem abstractie de faptul cã the prairie, ca
pãmînt cu o structurã si o înfãtisare specifice, a fost importantã si
pentru alte zone ale globului. Dar, atunci cînd vorbim despre ea, gîndul
ne poartã, numaidecît, cãtre America, cãtre un timp anume si o vîrstã
specialã, cînd imaginatia suprapune un simbol idealizat adeseori peste
un trecut dur si de cele mai multe ori sîngeros.

Istoria preeriei, care e de fapt istoria unei pãrti distincte a Americii,


care se întinde din Ohio cãtre Great Plains, a preocupat pe multi istorici,
arheologi, sociologi, literati etc., care au schitat o istorie a indienilor
americani si, bineînteles, a way of life, specificã Vestului american (the
American West sau the Old West), adicã primilor americani. Subiectul nu
este întru totul cunoscut, iar abordarea lui a fluctuat, evoluînd între o
explorare entuziastã si o abandonare neasteptatã. Fãrã a lipsi unele
lucrãri consacrate special acestei teme, în tara noastrã nu s-a scris prea
mult despre istoria preeriei, iar dintre autorii care s-au ilustrat în
aceastã directie, putini au fost studiosi autentici. De aceea, Trista
istorie a preeriei (Bucuresti, Editura Globus, f.a., 240 p.), cartea
semnatã de Adrian-Silvan Ionescu, este mai întîi binevenitã, înainte de a
fi una de referintã.
Pînã la aparitia acestei cãrti, autorul a publicat studii si lucrãri
privitoare la arta documentaristicã în România secolului XIX, la
învãtãmîntul artistic românesc etc., editînd, printre altele, volumul
America Seen by a Queen, adicã însemnãrile fãcute de Regina Maria în
zilele voiajului ei transatlantic din 1926. Pe lîngã toate acestea, el este
specialist recunoscut în domeniul investigãrii legãturilor culturale si
artistice româno-americane.
Oricine va parcurge aceste succinte informatii, despre un remarcabil
intelectual, nu va fi întru nimic surprins sã afle cã el a fost cîndva
preocupat de istoria preeriei. Numai cã aceastã carte a fost scrisã cu
multi ani înainte de celelalte, conferindu-i autorului ei o aurã insolitã,
proprie pionierilor dintotdeauna, deci si cuceritorilor Vestului american.
Fascinat de ineditul si extravaganta aparentã a unei lumi îndepãrtate,
cu multe accente eroice, însotite de brutalitãti greu imaginabile, el a
fãcut o pasiune pentru studierea ei, chiar dacã, asa cum mãrturiseste la
un moment dat, investigatiile românesti „de etnologie amerindianã
stîrneau uimire prin noutatea si curajul de a le întreprinde, cu
perseverentã, în conditiile în care principalul filon bibliografic îl oferea
Biblioteca Americanã din Bucuresti”, pe care a început sã o frecventeze
de la începutul anilor ’70. în 1983, cartea era deja scrisã si predatã unei
edituri. Dar un manuscris cu un asemenea subiect a trezit bãnuialã
cenzurii ideologice a vremii, astfel încît, cu toate interventiile insistente
si temerare ale autorului, Trista istorie a preeriei nu a putut fi publicatã.
Abia în 1992, textul respectiv a reintrat în vederile unui editor, ajungînd
a fi tipãrit mai tîrziu de niste oameni care, asemeni cuceritorilor Vestului
Sãlbatic, au ignorat toate obstacolele, caracterizate, de aceastã datã, de
indigente de naturã economicã. Putem afirma cã lucrarea despre care
discutãm face parte din acea „literaturã de sertar”, care a fãcut obiectul
atîtor controverse dupã 1989. Bucuria aparitiei a fost umbritã întrucîtva,
asa cum recunoaste autorul, de circumstanta cã „dupã cele vãzute în
America (el a întreprins mai multe cãlãtorii de studii dincolo de Ocean,
în anii 1991-1993), dupã substantiala bibliografie apãrutã în rãstimpul
celor zece ani de la încheierea redactãrii, multe pasaje (dacã nu chiar
capitole) ar fi trebuit nu rescrise, cel putin adnotate si dezvoltate. Dar
nu se cãdea – concede el – sã mai revin peste o lucrare de primã
tinerete, scrisã într-un stil caracteristic acesteia, cu entuziasmul si
sperantele vîrstei”. Indiferent dacã acceptãm ori nu un asemenea punct
de vedere, ce pare otios la aceastã orã, trebuie sã admitem cã el îl
reprezintã pe Adrian-Silvan Ionescu, un nelinistit perpetuu, un cãutãtor
care ne aminteste mereu de cei despre care scrie.
Citind manuscrisul, în 1983, Paul Petrescu considera cã tînãrul
cercetãtor de atunci „si-a conceput si realizat cartea luminat pe de-o
parte de generoasa sa pozitie – as spune romanticã – fatã de unul din
grupurile omenesti trist nedreptãtite, iar pe de altã parte de încrederea
în buna credintã a celor ce s-au luptat, de o parte sau de alta a cauzei,
sub semnul unui destin, cîteodatã greu de ocolit, deseori întunecat de
firea omeneascã prinsã în vãlmãsagul unor întîmplãri dramatice. El a
reusit sã scrie o istorie a unui capitol din istoria pãmînturilor americane,
în care eroismul si al unora si al altora este bine cumpãnit, povestea
«frontierei», a cuceririi Vestului, arãtîndu-se în nenumãratele ei fete
înlãcrimate, splendoarea acelor inocenti eroi aureolîndu-se cu
întelegerea necesitãtii si a tragediei”. Autorul, la rîndul sãu,
argumentîndu-si excursul, se aratã convins cã istoria S.U.A. a fost
caracterizatã de o evolutie torentialã, brutalizatã de recurgerea la armã
si de goana cãtre Vest, pe un „drum” sugerat poate de nesfîrsitul
aparent al preeriei. „Tocmai aceastã orientare spre Vest, scrie el, si
nestatornicia chemãrii «drumului» au constituit cauza principalã (...) a
violentelor ciocniri cu bãstinasii acelor mirifice pãmînturi cuprinse între
Rio Grande del Norte si îndepãrtatul nord înghetat, de care se legau
toate idealurile americane”. Dar încã înainte de momentul de început al
cuceririi Vestului, adicã din clipa cînd primul alb a cãlcat pe un tãrm al
Americii de azi, intrînd în „memoria” ei, istoria acestei tãri „este,
remarcã Adrian-Silvan Ionescu, strîns împletitã de cea a indienilor,
americanii originari. Nu a existat moment istoric important în care sã nu
fie implicati si indienii: de la Massasoit, care-i salveazã de la pieire pe
înfometatii pelerini de pe «Mayflower» – descãlecãtorii Americii – (...),
pînã la Ira Hayes, indian Pima, unul dintre soldatii care au înfipt
drapelul victoriei pe Muntele Suribachi, la Iwo-Jima, în 1945”. Satisfactia
mãrturisitã a autorului este aceea cã, scriind o carte „care se ocupã
doar de natiunile de la nord de Rio Grande si relatiile lor cu albii”, a
adus un omagiu indianului „din toate vremurile, mîndru, drept, nobil în
spirit si înfãtisare, plin de stoicism în fata dramei pe care o trãia si pe
care a stiut sã o depãseascã”.
Istoria, lungã si îndeosebi deprimantã, la scrierea cãreia s-a angajat
Adrian-Silvan Ionescu, istorie pe care a raportat-o la preerie pentru a-i
estompa dramatismul ei rãscolitor, începe, în mod firesc, cu o
prezentare a Americii indiene, aducînd în discutie mai întîi dovezile
arheologice si perioada de început a unei civilizatii, pentru a stãrui apoi
asupra ariilor de rãspîndire a acesteia, a familiilor lingvistice, a
realitãtilor sociale, a ocupatiilor, a habitatului, a vestimentatiei, a
religiei etc.
Primele contacte, asa cum este intitulatã o diviziune a sumarului,
încep cu „noii veniti”, adicã albii, deci cu întîlnirea a douã rase si culturi,
întîlnire a cãrei semnificatie a fost determinantã pentru evolutia
ulterioarã a Americii. Aceastã nouã „descoperire”, consideratã asa de
cãtre cei care abia cãlcaserã pe tãrmul estic al Noului Continent, „a fost,
la început, relativ pasnicã. Bãstinasii îi întîmpinau pe noii veniti cu
prietenia si ospitalitatea caracteristicã strãbunelor lor cutume; iar noii
veniti, desi putini si slabi, nu se puteau abtine sã nu fie aroganti si sã-si
trateze de sus gazdele”. Destul de repede, însã, între albi si indieni s-a
ajuns la raporturi de încordare, provocate de tendintele dominante
afisate de cei dintîi, raporturi care vor esua în 1675 în rãzboiul „regelui”
Philip, cînd indienii din Noua Anglie au înteles care le va fi viitorul.
Aproximativ în acelasi timp, indienii Pueblo, din sud-vestul Statelor
Unite de azi, se confruntau cu o stare de fapt asemãnãtoare, în urma
incursiunilor întreprinse de spaniolii veniti din Mexic. în perioada
colonialã, cînd conflictele europene ale Lumii Vechi au fost transferate
dincolo de Atlantic, vechile neîntelegeri s-au generalizat, circumstantã
care s-a repercutat asupra dimensiunii si a sensului general al unei
confruntãri care va modifica înfãtisarea Americii. Anii revolutiei
americane si apoi primele decenii ale secolului XIX au complicat
întrucîtva continutul vechiului conflict, mai ales atunci cînd preeria a
devenit un obiect al cuceririlor coloniale si cînd the Indian wars au
cãpãtat o nouã conotatie, dupã ce, în 1815, guvernul Statelor Unite a
început sã-i strãmute pe indieni în rezervatii situate la vest de
Mississippi. Luptele sîngeroase, purtate în toti acesti ani, încheiate cu
bãtãlia de la Wounded Knee, din 1890, au marcat cucerirea întregii
Americi, de la Atlantic la Pacific. „Wounded Knee a fost, conchide
Adrian-Silvan Ionescu, cea mai mare tragedie indianã si ultima. Moartea
lui Sitting Bull a însemnat moartea epocii. Mortii de la Wounded Knee au
marcat moartea natiunilor indiene”.
Confruntarea sîngeroasã si inegalã dintre cele douã culturi nu s-a
realizat, desigur, numai ori în primul rînd pe cîmpul de luptã. în paralel
cu forta si „diplomatia” albilor, the first North Americans au suportat un
„program” continuu de „civilizare”, prin «îndoparea» cu forta a
indienilor cu educatie si «civilizatie» avansatã”, noteazã autorul. în cele
din urmã adoptiunea indienilor s-a produs, dar a rãmas deschisã o ranã
imensã, care nu se va vindeca niciodatã. „Desi adoptati de lumea
albilor, nici unul dintre ei nu a uitat vreodatã cã este indian, urmas al
rãzboinicilor si shamanilor-artisti de altãdatã, si toti au cãutat sã-si
slujeascã natiunea în felul lor”.
Pentru a fi întreagã, ultima parte a cãrtii despre care scriem este
rezervatã unei succinte aduceri la zi a problematicii avute în vedere. „La
începutul secolului al XX-lea, ne informeazã autorul, cînd indienii nu mai
reprezentau o problemã, cînd, închisi în rezervatii improprii existentei,
se încerca asimilarea lor prin orice mijloace – de la cele superficiale (de
tundere a pletelor si adoptare a hainelor europene), la cele complexe,
care modificau însãsi matricea lor de civilizatie si culturã (ca renuntarea
la credintele «pãgîne» si trecerea la crestinism, obisnuirea cu alte
ocupatii si educarea în scoli speciale, care vizau ruperea totalã de
traditii – un sentiment de vinã si jenã pentru marele rãu comis a pus
stãpînire pe albi. Deodatã a crescut interesul pentru acesti mari
învinsi”. S-ar pãrea cã „rasa dispãrutã”, cum sînt considerati adeseori
americanii originari, a devenit azi doar un capitol de istorie romantatã,
cu rãzboinici neînfricati si povesti de dragoste sfîsietoare. Dar nu acesta
este adevãrul, iar Adrian-Silvan Ionescu ne avertizeazã cã „nu, indianul
nu a dispãrut. Indianul trãieste încã!”. Amãgiti, învrãjbiti, trãdati,
implicati în litigii inventate si pãguboase, sacrificati în conflicte strãine
de interesele lor, spoliati, aruncati în rezervatii inumane,
desconsiderati, abandonati etc., indienii americani nu au dispãrut si nici
nu au renuntat la identitatea lor si la privilegiul de a fi the native
Americans. The long death nu a reprezentat o disparitie totalã si
definitivã a unei comunitãti definitorii pentru un spatiu anume, cu o
culturã si o istorie care nu pot fi uitate ori eludate. Dupã o lungã
perioadã de aparentã renuntare, cînd o alienare explicabilã pãrea sã-i fi
coplesit pentru totdeauna, indienii americani au reapãrut în fortã pe
scena istoriei ultimelor decenii, impunînd acelora care-i tratau cu o
compasiune reprehensibilã the Red Power, care nu e o formulã prin care
se încearcã a se rãsplãti orgolii rãnite, ci o recunoastere a unei
importante si presante realitãti. Reorganizati, refãcuti numeric, educati
si redeveniti constienti de adevãrata lor identitate, primii americani au
reusit sã se facã, nu o datã numai, ascultati, redeschizînd un proces
considerat întru totul clasat, de un tribunal al acelora care sînt singurii
vinovati. Indiferent, însã, de evolutia viitoare a acestui „caz”, destinul
indienilor pare sumbru si potrivnic lor, într-o lume supraindustrializatã,
a cãrei mentalitate s-a îndepãrtat enorm de aceea la care fac mereu
trimitere „copiii” povestilor americane.
O actiune lãudabilã, care are deja o literaturã a ei – interesantã si
captivantã –, este aceea a reconstituirii trecutului acestor populatii, care
au impus acest trecut ca pe o disciplinã aparte a istoricilor, a
arheologilor, a etnologilor etc. Istoria Vestului si a preeriei, adicã a
acelui capitol esential al unui trecut fabulos, încã nu a fost reconstituit
în toate detaliile lui documentare si restituit în spiritul timpului nostru.
Cînd vechile pasiuni vor fi uitate si cînd o generatie de specialisti
capabili sã nu confunde emotiile personale cu fapte si evenimente
trecute se va apleca asupra unei teme care depãseste granitele istoriei
americane, saga indianã se va dezvãlui în adevãrata ei splendoare si la
dimensiuni pe care azi abia ni le putem imagina. Pînã sã ajungã
„exponate” de muzeu, acesti dezrãdãcinati ai sortii s-au confruntat cu o
„americanizare” impusã lor de cei abia sositi în America, adicã de viitorii
cuceritori ai Vestului.
Întrucît, alãturi si odatã cu adevãratul trecut al indienilor americani,
au apãrut numeroase legende si fabulatii aparte, care, cu timpul, au
impus imaginea unui indian cu o identitate aparte, aceastã înfãtisare nu
trebuie refuzatã ori uitatã. Tot ceea ce tine de ea se cere a fi studiat,
deoarece acest „personaj” plãsmuit în timp, cu intentii diferite, este în
mãsurã sã întregeascã si sã contureze mai apãsat adevãrata
reprezentare a indianului care i-a întîmpinat pe albi, i-a ajutat, a luptat
alãturi de ei si, în final, a fost obligat de cãtre acestia sã renunte la totul
si sã se retragã într-o rezervatie anacronicã si compromitãtoare pentru
demnitatea lor, dar mai înainte si mai ales compromitãtoare pentru
demnitatea noastrã.
Pentru a scrie aceastã Tristã istorie a preeriei, autorul ei a consultat o
bogatã literaturã consacratã unui subiect special, si-a pus numeroase
întrebãri si în final a decis cã o asemenea lucrare ar putea arãta asa cum
a gîndit-o el în urmã cu mai mult de douã decenii. între timp, însã, a
continuat sã se intereseze de tema care l-a fascinat cîndva, citind multe
dintre cãrtile apãrute dupã 1980, cãlãtorind în S.U.A., unde a vizitat
muzee, a vãzut numeroase colectii etnografice, a întîlnit specialisti în
trecutul indienilor americani etc., astfel încît o revenire asupra aceluiasi
subiect ar fi posibilã. Indienii, preeria si Vestul american meritã o
investitie stiintificã de amploare, iar Adrian-Silvan Ionescu este în
mãsurã sã încerce a elucida, atît cît ar fi posibil în prezent, un subiect de
istorie universalã, fascinant si în egalã mãsurã interesant. Perspectivele
abordãrii sînt multiple, iar directiile investigatiilor întreprinse pînã acum
par a fi mai mult decît sugestive: America’s biginnings; the Indian and
the white man; the prairie years and the war years; destiny road; Indian
days of long ago; the last American; American Indian, miths and legends
etc. Asadar, înainte de a-si propune o abordare globalã, el ar putea lua
în studiu unul dintre aceste subiecte, circumstantã care i-ar permite un
sondaj mai aprofundat si, desigur, avansarea unor concluzii abia
întrevãzute anterior.
Nu putem presupune ce va decide Adrian-Silvan Ionescu, dar stim cã
el poartã cu sine o Americã posibilã, în care se regãseste, bineînteles, si
Trista istorie a preeriei, o lucrare temeinicã, scrisã frumos si cu o
infinitã întelegere a subiectului. De pe ultima copertã a cãrtii sale,
autorul, „travestit” într-un personaj de epocã, priveste eroii despre care
tocmai a vorbit, dupã ce toti au intrat în legendã ca niste povesti care
ne întristeazã si ne însenineazã, deopotrivã, cu responsabilitate si
încredere în viitorul urmasilor lor.