ECONOMIE EUROPEANĂ

CAPITOLUL I
POLITICA AGRICOLĂ COMUNITARĂ,
COMPONENTĂ A POLITICII ECONOMICE A UNIUNII
EUROPENE

Politica agricolă comună este unul din obiectivele de

bază al construcţiei europene, cu importanţă directă asupra
politicii comerciale a acesteia. Ea a constituit unul din cele mai
dificile capitole ale procesului de integrare economică.
Agricultura continuă şi astăzi să depindă, într-o mare
măsură de condiţiile naturale, climatice, calitatea solului, ceea
ce face ca volumul producţiei să difere la unele produse de la
un an la altul şi să fie diferite de la o ţară la alta. În decursul
dezvoltării lor, ţările membre ale Uniunii Europene au încercat
fiecare în felul său să-şi rezolve problemele agricole.
Condiţiile naturale şi de producţie variate, dar şi evoluţiile
economice şi politice agricole diferite s-au tradus prin structuri
de producţie de mare diversitate. Ca urmare, în momentul
constituirii Comunităţii Economice Europene agricultura avea
un aspect multiform, parţial contradictoriu.
Agricultura a fost domeniul pentru care s-a prevăzut
aplicarea unei politici comune încă din primele etape ale
construcţiei europene. Agricultorii reprezentau, în momentul
semnării Tratatului de la Roma 25% din populaţia activă.
Dincolo de apartenenţa la aceeaşi civilizaţie, în care
agricultorii şi ţăranii au constituit baza edificării culturii
europene, caracteristica principală a Europei agricole era
diversitatea sistemelor şi structurilor de exploatare, a
metodelor de gestiune şi a politicilor.

79
 Din altă perspectivă, Europa de Vest nu reuşi se încă să
depăşească, în pofida sprijinului american şi a eforturilor de
coordonare a politicilor de dezvoltare în cadrul OCDE,
întârzierea economică şi dezechilibrele provocate de război.
Agriculturile europene, chiar cele mai evoluate (Marea
Britanie, Olanda, Danemarca), erau încă puţin mecanizate,
foloseau cantităţi reduse de îngrăşăminte, iar rolul produselor
fitosanitare era ignorat. Exploataţiile familiale de dimensiuni
mici, nespecializate, nu puteau să asigure decât venituri de
subzistenţă într-o agricultură de autoconsum, departe de a oferi
necesarul de produse alimentare şi de a face faţă concurenţei
externe, venită îndeosebi din partea SUA.
Chiar dacă existau diferenţe şi contradicţii între ţări în
domeniul agriculturii, instituirea pieţei unice europene era de
neconceput fără includerea acestui sector în proiectele
Comunităţii Economice Europene. Crearea unei pieţe comune,
deschiderea frontierelor şi eliminarea obstacolelor din calea
schimburilor comerciale presupunea ca statele mai orientate
spre activitatea agricolă să aibă aceleaşi avantaje ca şi
partenerii lor axaţi pe activităţi industriale. Însă, crearea unei
pieţe agricole comune nu putea fi realizată asemănător
sectorului industrial, prin intermediul suprimării barierelor
vamale şi adoptarea de reguli comune în domeniul
concurenţei.
În agricultură apar probleme mult mai complexe
datorită particularităţilor acestui sector de activitate, unele
generate de factori naturali iar altele cu caracter social-
economic. Protecţia realizată de fiecare ţară în domeniul
agriculturii prin diverse reglementări: garantarea preţurilor,
subvenţii la export, restricţii la import precum şi alte procedee
specifice fiecărei ţări făceau imposibilă punerea în raport direct
a economiilor agricole pe baza regulilor economiei de piaţă. De
la aceste deosebiri a început istoria elaborării şi punerii în
aplicare a politicii agricole comune care a avut ca principal

80
scop să regrupeze, în cadrul unei pieţi comune agricole,
agricultorii tuturor ţărilor membre pornindu-se de la poziţiile
lor, în cea mai mare parte, diferite.
Politica agricolă comunitară (PAC) s-a dorit a fi, într-
un astfel de context, soluţia pentru atingerea a trei categorii de
obiective:
- economice: promovarea progresului tehnic, alocarea
optimă a resurselor, creşterea producţiei agricole;
- sociale: nivel de viaţă echitabil pentru agricultori,
preţuri rezonabile pentru consumatori;
- politice: garantarea securităţii alimentare.
Obţinerea rezultatelor vizate de Tratatul de la Roma era
condiţionată de luarea în consideraţie a diversităţii
agriculturilor membre, a modului tradiţional de exploataţie
europeană de dimensiuni mică şi mijlocie care favoriza
prezervarea mediului rural, de contrastele şi întârzierile faţă de
agriculturile concurente, de forţa politică a agricultorilor şi de
riscurile de dezintegrare provenite din liberalizarea pieţelor. A
uni în diversitate, a asigura solidaritatea şi coeziunea
economico-socială necesară obţinerii şi menţinerii sprijinului
politic în această acţiune, a devenit o forţă în agricultura
mondială, a însemnat pentru liderii europeni o permanentă
provocare.

1.1. Lansarea Politicii Agricole Comune (PAC)

Prin formarea Comunităţii Economice Europene, statele

membre şi-au propus coordonarea eforturilor pentru
promovarea dezvoltării economice şi ridicarea accelerată a
nivelului de viaţă, stabilirea unei pieţe comune şi apropierea
progresivă a politicilor lor economice. Avea agricultura un rol
în acest efort comun? Se putea forma o piaţă comună fără
agricultură ? Vest europenii au decis că nu.

81
 Interese politice şi economice au determinat includerea
agriculturii în procesul construcţiei europene şi aplicare unei
politici comune prin care agricultura avea să devină expresia
cea mai fidelă a principiilor de funcţionare şi existenţă a unui
sistem integrat.
Crearea Pieţii Agricole Comune s-a sprijinit pe două
elemente fundamentale:
a) se avea în vedere constituirea unei pieţi interne fără
frontiere în care produsele agricole să poată circula liber;
b) s-a convenit ca această piaţă internă agricolă nu poate fi
rezultatul suprimării, pur şi simplu, a frontierelor
intracomunitare.
Începutul procesului de creare a Pieţii agricole comune a
fost marcat de adoptarea, în ianuarie 1962, a Acordului de la
Bruxelles, care schiţa viitoarea politică agricolă a Uniunii
Europene şi se referea la produsele care urmau să fie supuse
reglementărilor comunitare: cerealele, carnea de porc, de vită,
laptele şi produsele lactate, ouăle, păsările, legumele, fructele,
materiile grase de origine vegetală, zahăr, vin, tutun, hamei, in,
cânepă, iar din 1980 şi carnea de oaie.
Principalii factori care au determinat includerea agriculturii
în procesul de integrare prin aplicarea unei politici comune şi
care s-au constituit şi în argumente în favoarea PAC sunt:
diversitatea politicilor agricole naţionale, disparităţile
structurale şi randamentele scăzute în agricultura
europeană, importanţa politică a agricultorilor şi contextul
internaţional.
Politica agricolă comună este considerată o continuare la
nivel comunitar a politicilor existente în ţările europene în anii
50, cel mai mic multiplu comun al politicilor naţionale.
Chiar dacă agricultura cunoaşte o mare diversitate de la o
ţară la alta, în toate ţările, inclusiv cele mai liberale, agricultura
a antrenat intervenţia publică. Ea a fost considerată în Europa
occidentală un sector de o importanţă strategică, intim legat de

82
ansamblul economic, cu rol esenţial în asigurarea securităţii
alimentare, în lansarea, finanţarea şi stabilizarea creşterii
economice, în conservarea mediului rural şi ecologic.
Intervenţia statului în susţinerea agricultorilor şi reglarea
mecanismelor de funcţionare a pieţei agricole era clar afirmată
în toate ţările ce vor participa la formarea CEE.
Din analiza agriculturii şi politicii agricole ale ţărilor
membre care au semnat Tratatul de la Roma rezultă şi al doilea
argument în favoarea Politicii Agricole Comunitare:
eterogenitatea agriculturilor ţărilor membre şi predominanţa
exploataţiilor familiale de mică dimensiune (78% din
exploataţii aveau o suprafaţă mai mică de 10 ha), care nu
permiteau o productivitate ridicată şi nu puteau face faţă
concurenţei libere prin deschiderea pieţelor.
Formarea unei pieţe agricole antrenează prin libera
circulaţie următoarele efecte favorabile: reducerea costurilor,
creşterea productivităţii exploataţiilor, dezvoltarea filierelor în
amonte şi aval cu includerea agriculturii în sistemul comercial,
asigurarea autosatisfacerii cu produse alimentare şi , eventual,
creşterea rolului agriculturii în schimburile internaţionale.
În consecinţă, plasarea agriculturii în afara procesului de
constituire a pieţei comune sau în regim de liberă concurenţă
prin deschiderea pieţelor naţionale ar fi condus la o
marginalizare şi la un declin accelerat al acesteia în ţările slab
performante (Italia, Franţa), care ar fi fost dezavantajate în
raport cu ceilalţi parteneri. Agricultura s-ar fi transformat, prin
dezechilibrele antrenate într-o sursă de întârziere a procesului
de integrare a CEE. Includerea agriculturii în piaţa comună şi
adoptarea unor mecanisme puternic integratoare a fost benefică
pentru majoritatea ţărilor. Mai mult, ani de-a rândul,
agricultura s-a dovedit a reprezenta punctul în jurul căruia a
gravitat procesul vest-european de integrare regională.
1. Un factor politic important ce a determinat includerea
agriculturii în piaţa comună l-a reprezentat satisfacerea

83
cerinţelor Franţei, PAC reprezentând după unii specialişti, o
compensaţie oferită Franţei. Ea nu putea veni decât prin
agricultură, domeniu în care Franţa dispunea de avantaje
raportat la parteneri. Altfel spus, PAC a fost creată ca un fel
de afacere între francezi şi germani. CEE trebuia să
promoveze liberul schimb industrial pentru a plăcea
Germaniei şi adopta o politică agricolă comună pentru a
plăcea Franţei.
2. Un alt factor politic îl reprezintă importanţa politică a
agricultorilor şi a intereselor agricole. La formarea CEE
regula în materie de politică agricolă era intervenţia în
organizarea pieţelor naţionale. O lungă perioadă de protecţie a
condus la formarea unui curent agrarianist puternic. Ca urmare,
construcţia europeană nu putea avea loc fără susţinerea politică
din partea agricultorilor. Drepturile şi avantajele deja obţinute
prin politicile naţionale de susţinere a preţurilor şi de protecţie
faţă de concurenţa externă se impuneau a fi menţinute. În
acelaşi timp, agricultorii trebuiau asiguraţi că transformările
structurale antrenate de constituirea pieţei agricole comune vor
fi socialmente suportabile.
3. Un alt factor determinant al includerii agriculturii în
procesul integrării prin adoptarea unei politici comune îl
constituie contextul internaţional contemporan. Europa a fost
mult timp dependentă din punct de vedere al securităţii
alimentare de exterior şi , în special, de SUA. Ca urmare, un
obiectiv esenţial al politicilor agricole vest-europene l-a
reprezentat asigurarea autoaprovizionării alimentare, fapt ce a
impus modernizarea şi restructurarea agriculturii, ca o condiţie
pentru creşterea contribuţiei acesteia la satisfacerea cerinţelor
interne şi la schimburile economice externe.
4. Însă, un important argument extern pentru includerea
agriculturii în Piaţa Agricolă Comună îl reprezintă
obligativitatea respectării principiilor GATT. Pentru
respectarea principiilor egalitare de tratament şi

84
multilateralismul concesiilor vamale, o uniune regională
trebuie să includă toate sectoarele economice. Altfel, ea riscă să
adopte acorduri sectoriale care intră în contradicţie cu
principiile GATT. Excluderea agriculturii din procesul
integrării, sector care reprezenta un sfert din populaţia activă şi
10% din PNB-ul celor şase, risca să plaseze Comunitatea în
situaţia de încălcare a unei reguli esenţiale în cadrul GATT,
instituţie refractară, ca principiu, la iniţiativele de regionalizare
a schimburilor.
În concluzie, integrarea europeană nu se poate realiza fără
agricultură. De altfel, în Tratatul de la Roma se stipulează: 
Piaţa comună cuprinde şi agricultura şi comerţul cu produse
agricole. Prin produse agricole se înţeleg produsele solului,
creşterea animalelor şi pescuitul, ca şi produsele de primă
transformare aflate în raport direct cu acestea.

1.2. Obiectivele, principiile şi mecanismele politicii

agricole comune

Acordul de la Bruxelles din ianuarie 1962 a stabilit şi

principiile fundamentale ale politicii agricole comunitare,
obiectivele acesteia şi mecanismele de realizare.
Principiile fundamentale care stau la baza politicii
agricole comunitare sunt următoarele:
1. Liberalizarea treptată a circulaţiei produselor
agricole între ţările membre şi comercializarea lor la preţuri
unice, comunitare: în principiu, s-a stabilit ca preţurile
comunitare să reprezinte media aritmetică a preţurilor naţionale
din ţările membre ale CEE;
2. Preferinţă din partea ţărilor membre pentru
produsele agricole ale comunităţii. Acele ţări care ar dori să
cumpere produsele agricole mai ieftine din ţări din afara
comunităţii, vor suporta diferenţa de preţ prin instituirea unor
taxe de prelevare;

85
 3. Compensarea pierderilor ce ar rezulta din exportul
produselor agricole disponibile ale ţărilor membre în afara
Comunităţii Economice Europene în cazul în care aceste
exporturi s-ar realiza la preţuri mai mici decât cele comunitare;
compensarea acestor preţuri se realizează prin sistemul aşa
numitelor taxe de restituire (acestea fiind subvenţii directe la
export);
4. Protejarea agriculturii ţărilor membre de
concurenţa extracomunitară printr-un sistem foarte amplu de
măsuri de politică comercială, tarifare şi netarifare şi
restructurarea acesteia pentru sporirea gradului de
autoaprovizionare cu produse agricole;
5. Finanţarea pe plan comunitar a măsurilor de
politică agricolă prin intermediul unui organism comunitar
specializat denumit Fondul European de Orientare şi
Garanţie Agricolă (FEOGA).
Obiectivele urmărite prin instituirea politicii agricole
comunitare sunt:
a) creşterea productivităţii muncii prin introducerea
progresului tehnic în agricultură care să asigure folosirea
optimă a factorilor de producţie şi în special a forţei de muncă;
b) asigurarea unui nivel de viaţă echitabil al
agricultorilor;
c) stabilizarea pieţelor produselor agricole în cadrul
comunităţii;
d) garantarea securităţii aprovizionării ţărilor membre
cu produse agricole;
e) asigurarea de preţuri rezonabile pentru
consumatorii comunitari.
Se observă că aceste obiective urmăresc dezvoltarea şi
modernizarea agriculturii ţărilor membre atât prin asigurarea
aprovizionării acestora cu produse agricole, cât şi pentru
ridicarea gradului de competivitate al agriculturii comunităţii în
raport cu concurenţa extracomunitară.

86
 Pentru realizarea obiectivelor politicii agricole
comunitare au fost aplicate trei măsuri esenţiale: a) unicitatea
pieţei, b) preferinţa comunitară şi c) solidaritatea financiară:
Unicitatea pieţei presupune libera circulaţie a
produselor agricole între ţările CEE prin eliminarea taxelor
vamale, a restricţiilor cantitative sau a altor măsuri de politică
comercială cu efect similar. Din aplicarea acestei măsuri
rezultă unicitatea preţurilor produselor agricole în toată
Comunitatea, ca urmare a mecanismelor pieţei. Dar aplicarea
preţurilor unice în toate ţările membre este condiţionată de
existenţa monedei unice europene (EURO) şi a parităţii fixe
între monedele naţionale. Fluctuaţiile valutare au impus
adoptarea unui sistem de restituiri şi prelevări între statele
membre pentru a compensa distorsiunile monetare datorate
devalorizării sau revalorizării monedelor. În 1969 au fost
instituite Sumele Monetare Compensatorii (SMC). SMC
negative compensează diferenţa între preţurile în ţara cu
monedă devalorizată şi preţurile comune, iar SMC pozitive
folosite în situaţia simetrică.
b) Preferinţa comunitară este consecinţa logică a
constituirii pieţei agricole unice şi a dorinţei Comunităţii de a
elimina dependenţa consumului de piaţa externă. Ea asigură
protejarea pieţei UE împotriva importurilor la preţuri scăzute şi
a fluctuaţiilor de preţ, adeseori excesive, de pe pieţele
mondiale.
Ca mecanism de protecţie, politica agricolă comună faţă
de terţi uzează de sistemul prelevărilor şi cel al restituirilor.
Dacă preţul mondial este inferior celui european se aplică
prelevări la import (plata unei taxe variabile stabilită ca
diferenţă între preţul extern şi preţul prag) şi restituiri la
export (egale cu diferenţa între preţul de piaţă în Uniune şi
preţul extern). În situaţia inversă - preţul mondial superior
preţului european - prelevarea se aplică exporturilor şi
restituirile importurilor.

87
 Sistemul prelevărilor şi restituirilor protejează piaţa
comunitară de concurenţa externă şi asigură o sursă de
susţinere financiară a exportatorilor, contribuind la formarea
Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă
(FEOGA).
c) Solidaritatea financiară în sfera pliticii agricole
constă în gestionarea şi suportarea în comun a cheltuielilor
aferente, prin constituirea FEOGA, structurat pe două secţiuni:
garantare - destinată acoperirii cheltuielilor privind pieţele
agricole şi politica preţurilor şi orientare - pentru susţinerea
reformelor structurale, realizarea obiectivelor de politică
socială şi sprijinirii dezvoltării zonelor rurale.
În ceea ce priveşte mecanismul de înfăptuire în
practică a politicii agricole comunitare a fost astfel conceput
încât să încurajeze comerţul intracomunitar cu produse agricole
şi să limiteze sau să împiedice importurile exracomunitare,
acestea fiind admise numai atunci când Uniunea Europeană
este deficitară la anumite produse agricole.
Pârghiile pe care se bazează mecanismul de funcţionare
a politicii agricole comunitare sunt:
1. Sistemul preţurilor indicative sau orientative, care
se stabilesc, de regulă odată pe an la începutul campaniei de
comercializare pentru produsul respectiv. Aceste preţuri sunt
mai ridicate decât preţurile practicate pe piaţa internaţională,
ele reprezentând limita maximă a acestor preţuri.
2. Sistemul preţurilor de intervenţie, care se stabilesc
tot odată pe an la un nivel inferior faţă de preţurile indicative
sau normative şi care constituie limita minimă a preţurilor
comunitare, dar care se situează peste nivelul preţurilor
practicate pe piaţa mondială.
Comercializarea produselor agricole ale ţărilor membre
pe piaţa Comunităţii Economice Europene se face la preţuri
care pot oscila între cele două limite: limita maximă (dată de
preţul indicativ) şi limita minimă (dată de preţul de

88
intervenţie). În situaţia în care pe piaţa produselor agricole
comunitare preţul de comercializare al produselor agricole
atinge nivelul de intervenţie, şi chiar tinde să scadă sub nivelul
acestuia, ca urmare a faptului că oferta este mai mare decât
cererea, atunci, potrivit mecanismului politicii agricole
comunitare, se procedează la stocarea produsului respectiv
până la restabilirea echilibrului între ofertă şi cerere. Produsele
care sunt stocate se cumpără la nivelul preţului de intervenţie,
finanţarea acţiunii făcându-se de FEOGA. Produse stocate pot
avea două destinaţii: revânzarea pe pieţele ţărilor membre
atunci când creşte cererea pentru aceste produse, sau pot fi
exportate în afara comunităţii, în cazul în care gradul de
satisfacere pe piaţa comunităţii la produsele respective este
foarte mare. Dacă la un anumit produs agricol cererea
depăşeşte oferta şi preţul tinde să depăşească limita maximă a
preţului comunitar (preţul indicativ sau orientativ) înseamnă că
gradul de autosatisfacere la produsul respectiv este redus şi se
admite importul din afara CEE pentru restabilirea echilibrului
între cerere şi ofertă.
3. Sistemul de protecţie la frontieră care presupune
promovarea unui complex de măsuri ale politicii comerciale
care au ca principal scop contracararea concurenţei
extracomunitare: preţuri limită la import, taxele vamale, taxele
de prelevare, bariere netarifare etc.
Preţurile limită, denumite şi preţuri prag sunt preţuri
sub care nu sunt admise pe piaţa comunitară importurile de
produse agricole provenind din ţările terţe. Preţurile prag stau
la baza stabilirii nivelului taxelor vamale şi a taxelor de
prelevare, fiind mai scăzut, dar foarte aproape de nivelul
preţurilor indicative. Preţul prag se deduce din preţul indicativ
prin scăderea costului transportului pe parcurs comunitar.
La importul de produse agricole din afara CEE se
percepe o taxă vamală de import, iar la marea majoritate a
acestor produse se percep şi taxe de prelevare care se stabilesc

89
ca diferenţă între preţul de import şi nivelul maxim al
preţurilor comunitare (preţul indicativ sau orientativ) din care
se scad cheltuielile de transport (adică preţul prag).
În afara taxelor vamale şi a taxelor de prelevare la
importul de produse agricole din ţările extracomunitare se
operează şi cu bariere netarifare, pentru a asigura protejarea
pieţii comunitare de concurenţa ţărilor terţe şi a asigura
preferinţa pentru produsele agricole provenind din ţările
uniunii. Aceste bariere netarifare se stabilesc în funcţie de
gradul de acoperire a nevoilor Comunităţii Economice
Europene din producţia proprie pentru produsele agricole
supuse reglementărilor comunitare. Cu cât gradul de acoperire
a nevoilor comunitare din producţia proprie este mai ridicat, cu
atât barierele netarifare sunt mai restrictive şi invers.
4. Sistemul taxelor de restituire (sau al subvenţiilor la
export) se practică în situaţiile în care surplusurile de produse
agricole comunitare nu-şi găsesc desfacere pe piaţa internă,
fiinde xportate în terţe ţări la preţuri mai mici decât cele
comunitare. Exportatorii comunitari au dreptul să fie
compensaţi cu diferenţa de preţ, care este o subvenţie directă la
export şi se numeşte taxă de restituire. Se calculează ca
diferenţă între preţul comunitar - mai mare - şi preţul de export
- mai mic.
Mecanismul de funcţionare a politicii agricole
comunitare cunoaşte numeroase divergenţe, cu deosebire în
ceea ce priveşte finanţarea politicii agricole comunitare.
Finanţarea vizează atât comerţul intercomunitar cu produse
agricole, cât şi politica de restructurare, modernizare şi
eficientizare a agricul-turii ţărilor membre pentru a spori gradul
de autoaprovizionare cu produse agricole şi pentru ridicarea
competitivităţii acestora în raport cu concurenţa
extracomunitară.
Organismul specializat pentru finanţarea politicii
agricole comunitare este Fondul European pentru Orientare

90
şi Garanţie Agricolă (FEOGA), la care se varsă şi taxele de
prelevare, pe lângă contribuţia fixă stabilită anual pentru
fiecare ţară în parte potrivit criteriilor şi înţelegerilor
convenite.

1.3. Reforma politicii agricole comune (PAC)

Se apreciază de către specialişti că deşi în timpul care a

trecut de la aprobarea Acordului de la Bruxelles din anul 1962
s-au înregistrat progrese însemnate pe linia realizării politicii
agricole comunitare, au apărut multe disfuncţionalităţi şi
contradicţii, atât în ceea ce priveşte relaţiile intercomunitare,
cât şi cele extracomunitare.
Dacă iniţial instrumentul principal al politicii agricole
comune a fost sistemul de garantare a preţurilor pentru o
producţie agricolă nelimitată, obiectivul urmărit fiind
creşterea gradului de aprovizionare a Comunităţii cu produse
agricole din producţia proprie s-a constatat, în etapele
următoare, că acest instrument nu mai era în măsură să
satisfacă cerinţele producătorilor agricoli comunitari. Acest
obiectiv a fost atins şi chiar depăşi t la o serie de produse
agricole. Au început să apară surplusurile de produse agricole
care trebuiau să fie stocate şi exportate în afara Comunităţii
(de cele mai multe ori la preţuri mai mici decât cele
comunitare). Aceste activităţi trebuiau finanţate de la FEOGA
şi , ca urmare, bugetul agricol continua să crească. A apărut
necesitatea înfăptuirii reformei politicii agricole comunitare (P.
A. C.).
Această reformă a politicii agricole comunitare a fost
impusă de apariţia unor mari surplusuri de produse agricole
care trebuiau stocate şi exportate în afara comunităţii, uneori la
preţuri mai mici decât cele practicate în interior, ceea ce a
condus la creşterea continuă a bugetului comunităţii afectat
agriculturii.

91
 1. Primul pas făcut pe calea reformei politicii agricole
comunitare a avut ca scop micşorarea costurilor producţiei
agricole în care scop s-a trecut la menţinerea de preţuri
garantate doar pentru o cantitate limitată de produse
agricole, cantitate stabilită anual de către miniştrii agriculturii
din ţările comunitare. Această măsură trebuia să conducă la
scăderea stocurilor şi la reducerea exporturilor în afara
comunităţii la o serie de produse agricole, la preţuri mai mici
decât cele comunitare şi , în consecinţă, la micşorarea
costurilor politicii comunitare (pentru stocare şi
subvenţionare a exporturilor).
Pentru atingerea acestui obiectiv a fost introdus un
mijloc de constrângere pentru respectarea cotelor de producţie
stabilite anual - impozitul de coresponsabilitate - pe care
trebuia să-l suporte producătorii în cazul în care depăşau aceste
cote de producţie (acest impozit fiind aplicat asupra depăşi rilor
de producţie faţă de cotele stabilite).
2. A doua măsură pe linia reformei politicii agricole
comunitare a fost luată în 1984 când s-a hotărât alinierea
producţiilor agricole la nivelul cererii comunitare pentru
produsele nominalizate, însă rezultatele nu au fost pe măsura
aşteptărilor fapt confirmat de creşterea continuă a cheltuielilor
la bugetul agricol.
3. Ca urmare, s-a făcut al treilea pas pe linia adâncirii
reformei politicii agricole comunitare: în anul 1988 s-a trecut la
o nouă etapă când Consiliul de Miniştrii a hotărât aprobarea
anuală a unui plafon maxim de cheltuieli pentru politica
agricolă comunitară care nu mai putea să depăşească ritmul
creşterii PIB-ului comunitar. Totodată, s-a hotărât introducerea
unor limite garantate la majoritatea producţiilor agricole,
limite denumite stabilizatori. Aceşti stabilizatori au devenit un
mecanism de urmărire şi control, mult mai eficient, a
cheltuielilor comunitare pe fiecare grupă de produse agricole în
parte. Aceşti stabilizatori operau după principiul: dacă

92
producţia depăşea nivelul fixat pentru produsul respectiv,
plăţile de sprijin pentru producătorii acestor produse se
reduceau automat, reducere care se aplica la întreaga producţie
a produsului respectiv şi nu doar la surplusul de producţie
situat peste cantitatea maximă garantată.
4. În anul 1991, Comisia Europeană a hotărât trecerea
la o nouă politică agricolă comunitară, prin instituirea politicii
preţurilor competitive, care să facă faţă atât concurenţei
intracomunitare, cât şi celei internaţionale. S-a trecut la
adoptarea unor noi măsuri menite să pună pe baze noi politica
agricolă comunitară, măsuri al căror principal scop îl constituia
aplicarea strategiei comunitare de dezvoltare a zonelor rurale
din ţările membre.
Obiectivele principale ale acestei reforme PAC erau:
a. menţinerea poziţiei de leader al Uniunii Europene
pe piaţa produselor agricole atât la producţie, cât şi la exportul
de astfel de produse prin creşterea competitivităţii
agricultorilor europeni atât pe piaţa intracomunitară, cât şi pe
cea mondială;
b. apropierea producţiei agricole comunitare de nivelul
cererii reale de produse agricole, fără însă a neglija şi cererea
de produse agricole pe piaţa mondială;
c. acordarea de ajutor financiar acelor fermieri
comunitari care au cea mai mare nevoie de el (în limita
bugetului);
d. încurajarea fermierilor să rămână pe pământurile
lor, să nu abandoneze activitatea agricolă şi să migreze spre
oraşe, mai ales în condiţiile actuale când Uniunea Europeană se
confruntă cu un şomaj foarte mare;
e. protejarea mediului prin politici industriale
corespunzătoare de dezvoltare a potenţialului economic şi
social adecvat al zonelor rurale.
Regăsim în noua politică agricolă cele trei principii de
bază ce stau la baza acesteia: unicitatea preţurilor, preferinţa

93
comunitară şi solidaritatea comunitară. Politica de preţuri va
trebui să fie mai competitivă pentru a face faţă concurenţei de
pe piaţa internă şi internaţională. În vederea respectării
principiului preferinţei comunitare, produsele comunitare
trebuie să fie menţinute mai ieftine decât produsele agricole
importate. Pentru aceasta importurile sunt supuse unor taxe
vamale pentru a le face mai scumpe decât produsele
comunitare comparabile. Solidaritatea financiară comunitară
este asigurată, în principal, prin bugetul comunitar. Statele
membre neplătind în mod direct proprii producători ci
contribuind la acoperirea tuturor costurilor prin bugetul Uniunii
Europene.
Efectele acestei reforme a politicii agricole comunitare
se estimează a fi favorabile dezvoltării agriculturii deoarece:
pentru prima dată se prevăd nivele de compensare diferite între
regiunile Uniunii Europene, pe baza datelor statistice de
producţie şi a randamentelor; numărul exploataţiilor agricole
va scădea într-un ritm de 3% pe an; reforma va permite
stabilizarea producţiei foarte aproape de consumul comunitar,
singura raţiune de sprijin a producţiei fiind asigurarea
exportului în condiţii concurenţiale, fiind suprimate
subvenţiile; ca urmare a reducerii preţurilor, produsele agricole
vor fi mai ieftine la consumatorul final; agricultura va participa
activ la protecţia mediului înconjurător şi la conservarea
parimoniului rural în diverse regiuni ale Uniunii Europene;
pentru a se realiza o agricultură performantă, Uniunea
Europeană va trebui să accepte în totalitate regulile liberei
concurenţe şi ale pieţei şi pentru acest sector de activitate.

94
 CAPITOLUL II
ECONOMIA POLITICII REGIONALE A UNIUNII
EUROPENE

2.1. Conceptul de politică regională în cadrul grupărilor

integraţioniste

Existenţa unor inegalităţi în dezvoltarea economică a

diferitelor ţări sau în cadrul aceleiaşi ţări între diferitele sale
regiuni reprezintă o realitate acceptată, în mare parte explicată
şi parţial remediată.1
Specialiştii apreciază că dezvoltarea regională este un
concept care s-a impus recent atât în literatura economică cât şi
în politica statelor. Dacă literatura economică a reuşi t să
explice cauzele inegalităţilor în dezvoltarea economică a
diferitelor regiuni ale Uniunii Europene, această problemă a
devenit o prioritate de politică economică în Uniunea
Europeană în ultimele două decenii mai ales după aderarea
Greciei, Spaniei şi Portugaliei, ţări caracterizate printr-un nivel
de dezvoltare inferior celorlalte ţări din UE şi , totodată,
marcate de însemnate dezechilibre regionale.
De aceea stagiile de creştere şi dezvoltare economică
elaborate de UE sunt în permanenţă asociate cu procesul
complex de lărgire a UE şi de eliminare a decalajelor existente
între nivelurile de dezvoltare a ţărilor.
Toţi sunt de acord că există dezechilibre între nivelurile
de dezvoltare a ţărilor sau regiunilor. Se ridică însă problema
cuantificării şi reliefării acestora. Se apreciază că cel mai
corect este evidenţierea acestora prin indicatori macroecono-
mici, ca de exemplu PIB total sau PIB pe locuitor, adaptaţi la
nivel regional. Abaterea acestor indicatori regionali de la media
pe ţară cuantifică, pe de o parte, gradul de dezvoltare
economică a tuturor regiunilor, iar pe de altă parte,

95
amploarea divergenţelor regionale. Pot fi utilizaţi şi alţi
indicatori precum: decalajul între venituri, între nivelurile
productivităţii muncii, între gradul de ocupare a forţei de
muncă, în ce priveşte dotarea şi accesul la resursele
naturale, densitatea infrastructurii, rata şomajului etc.
Dintre aceşti indicatori PIB pe locuitor este cel mai
utilizat, şi aceasta din cel puţin două motive: măsoară volumul
rezultatelor din activitatea economică şi exprimă corect
veniturile (salarii, profit, rentă) încasate de participanţii la
activitatea economică dintr-o anumită regiune.
Divergenţe şi disparităţi regionale există şi de aici şi
preocuparea autorităţilor de adoptare a unor strategii
regionale pe termen lung menite să direcţioneze alocarea
resurselor în scopul atenuării şi mai apoi eliminării decalajelor
regionale. În asemenea situaţii devine imperios necesară
intervenţia statului pentru elaborarea politicii de dezvoltare
regională, dar şi pentru alocarea resurselor în acest scop.
Această necesitate a intervenţiei statului este invocată din cel
puţin două motive:
- eficienţa, care poate fi urmărită doar de autoritatea
publică
- echitatea, deoarece se consideră că repartizarea
echitabilă între regiuni a efectelor de bunăstare reprezintă un
act de solidaritate al regiunilor dezvoltate şi prospere cu
cele sărace.

2.2. Evidenţierea şi caracterizarea decalajelor regionale

din Uniunea Europeană

În cadrul Uniunii Europene în materie de dezvoltare

regională sunt evidente două tendinţe: atenuarea disparităţilor
regionale (convergenţa dezvoltării) şi accentuarea
disparităţilor regionale (divergenţă în dezvoltarea regională).
Aceste tendinţe s-au succedat la momente diferite în timp.

96
 Până în anul 1975 a fost evidenţiată tendinţa de
convergenţă regională care s-a manifestat sub forma atenuării
diferenţelor de PIB/loc. Convergenţa regională s-a observat atât
în cadrul fiecărui stat, cât şi între regiunile aparţinând
diferitelor state europene. După 1975 s-a constatat o accentuare
a diferenţelor indicatorului PIB/loc. între ţări şi zone, însoţită
de o înrăutăţire a ratei şomajului.
Ridică nedumeriri această tendinţă de divergenţă
regională deoarece ea se produce chiar în stadiul de integrare
economică relativ avansat al UE, când liberalizarea completă a
circulaţiei bunurilor, serviciilor, capitalului şi forţei de muncă
ar fi trebuit să contribuie semnificativ la reducerea
disparităţilor regionale.
După 1990, prin aplicarea de UE a politicii de
dezvoltare regională se constată o atenuare a disparităţilor în ce
priveşte PIB/loc., atenuându-se cu circa 25% diferenţa dintre
PIB/loc. în Grecia, Irlanda, Spania şi Portugalia şi media
comunitară.
Puternice disparităţi regionale se întâlnesc în ceea ce
priveşte rata şomajului, care varia între 4,6% în regiunile
dezvoltate şi 22,5% în regiunile mai puţin dezvoltate din
Spania, Sudul Italiei şi Greciei.
Disparităţile există şi sunt evidenţiate mai ales între
regiunile urbanizate şi regiunile rurale. Performanţele cele
mai evidente pe linia dezvoltării economice şi eliminării
discrepanţelor sunt evidente în cazul regiunilor cu grad ridicat
de urbanizare. De altfel, există o strânsă legătură între gradul
de dezvoltare economică şi gradul de urbanizare al unei
regiuni.
Regiunile rurale din UE se caracterizează printr-un
nivel redus al producţiei şi venitului naţional. Se apreciază că
în regiunile rurale din UE este concentrată circa 20% din
populaţie şi participă cu 17% la PIB-ul comunitar. În regiunile
rurale PIB-ul pe locuitor reprezintă 80% din nivelul PIB-ului

97
comunitar şi doar 1/6 din populaţie lucrează în agricultură,
restul fiind implicaţi în alte sectoare, în special în industria
rurală.
Regiunile cu grad ridicat de urbanizare sunt acele
regiuni în care ponderea cea mai mare în cadrul economiei
regionale revine sectorului terţiar şi mai apoi celui secundar.
Chiar dacă regiunile urbanizate sunt considerate regiuni
prospere, dezvoltate, ele sunt totodată, regiunile în care sunt
concentrate cele mai multe probleme ale U.E.: grad puternic de
poluare, sărăcie, şomaj, polarizarea populaţiei după venit etc.
Disparităţile regionale în UE pot fi evidenţiate şi din
punctul de vedere al infrastructurii. Cele mai defavorizate sunt
Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda, pentru care, din 1988 a
fost creat un instrument financiar nou: fondul de coeziune
care furnizează asistenţa regională acestor ţări pentru finanţarea
proiectelor de investiţii în infrastructură şi în protecţia
mediului.
Sunt evidente discrepanţele şi în ceea ce prieşte
distribuţia interregională inegală a activităţilor de cercetare-
dezvoltare, care sunt concentrate în regiunile dezvoltate din
sudul şi sud-estul Germaniei, Flandra în Belgia, Olanda, sud-
estul Angliei, centrul Franţei etc.
Chiar dacă au fost direcţionate către Spania, Portugalia,
Grecia şi Irlanda însemnate resurse financiare pentru o
dezvoltare mai rapidă, acestea se vor confrunta în viitor cu o
serie de obstacole care vor încetini ritmul de atenuare a
disparităţilor regionale dintre ele şi celelalte regiuni ale UE.
Asemenea obstacole sunt reprezentate de: încetinirea ritmurilor
de creştere în statele UE, de natură să limiteze răspândirea
efectelor de bunăstare către statele mai puternic dezvoltate;
limitarea transferurilor din fondurile structurale şi din bugetul
UE către regiunile mai sărace; dependenţa multor regiuni
rămase în urmă de industrii aflate în declin; reforma PAC etc.

98
 Este deci posibilă menţinerea în continuare a tendinţei
de divergenţă regională, tendinţă alimentată şi de mobilitatea
redusă a forţei de muncă în interiorul UE ceea ce împiedică
reducerea şomajului în ţările sărace, precum şi de reticenţă,
mai mult sau mai puţin evidentă a statelor membre faţă de o
politică regională centralizată şi unitară.

2.3. Conţinutul politicii regionale a Uniunii Europene

În Tratatul de la Roma nu a fost prevăzută expres

realizarea efectivă a unei politici regionale comunitare. Cu
toate acestea, era inserată preocuparea ţărilor membre de a
întări unitatea economiilor lor şi de a asigura o dezvoltare
armonioasă, reducând decalajul între regiuni şi întârzierile
din partea celor mai puţin favorizate.
Tratatul prevedea crearea unui Fond Social European
(FSE) menit să susţină ocuparea forţei de muncă şi mobilitatea
lucrătorilor în interiorul comunitar. La solicitarea Italiei a fost
inserată în Tratat prevederea prin care se constatau diferenţele
existente între state din punctul de vedere al nivelului de
bunăstare, premisă de la care s-a pornit mai târziu, în crearea
Băncii Europene de Investiţii, care încă de la creare a fost cel
mai important instrument al politicii regionale.
O politică regională cu adevărat a fost elaborată
începând cu 1975, odată cu aderarea Marii Britanii,
Danemarcei şi Irlandei. Irlanda şi Danemarca erau ţări care se
confruntau cu serioase probleme legate de regiunile rurale slab
dezvoltate, ceea ce a impus adoptarea Directivei privind
regiunile defavorizate. La rândul lor, Anglia, Franţa,
Germania, Belgia se confruntau cu fenomenul restructurărilor
industriale din sectoarele minier şi siderurgic, fapt ce a condus
la instituirea Fondului European de Dezvoltare Regională
(FEDER). Din acel moment a luat naştere o politică regională
cu o dublă semnificaţie: ca o componentă a ajutorului financiar

99
comunitar, menit să completeze eforturile naţionale în vederea
eliminării inegalităţilor, şi ca o componentă a unui mecanism
de transfer financiar dinspre anumite ţări ale comunităţii către
altele.
Un moment important în evoluţia politicii comunitare
privind dezvoltarea regională îl reprezintă adoptarea, în anul
1986, a Actului Unic European, în care se recunoaşte şi se
consacră importanţa politicii regionale, în măsură să atenueze
disparităţile regionale.
Reforma politicii regionale s-a înfăptuit începând cu
1988 prin definirea clară a obiectivelor, principiilor şi
instrumentelor politicii regionale şi prin redefinirea sarcinilor
pe linia gestionării fondurilor structurale şi a activităţii Băncii
Europene de Investiţii.
Aderarea în 1995 a Austriei, Finlandei şi Suediei la UE
a avut efecte şi asupra politicii regionale concretizate în
înserarea a noi obiective. Tratatul de la Maastricht menţionează
necesitatea de a se acţiona pentru reducerea disparităţilor de
dezvoltare dintre regiunile ţărilor membre, hotărându-se
instituirea Fondurilor de coeziune economică. Conceptul de
coeziune economică va deveni unul din cei trei piloni ai
Comunităţii Europene, alături de Piaţa Unică şi UEM, fiind
consacrată astfel politica regională ca unul din pilonii de bază
ai integrării europene.
Agenda 2000, în definirea politicii regionale porneşte
de la ideea de coeziune economică şi socială, arătând că în
prezent, conceptul de integrare economică devine mai credibil
numai în condiţiile menţinerii unei coeziuni economice şi
sociale suficiente între ţările membre.
Obiectivele politicii regionale ale UE precizate în
diferite documente sunt:
1. Dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor cu
întârziere în dezvoltare; pentru aceasta vor fi utilizate
următoarele fonduri: FEDER, FEOGA, FSE, IFOP.2

100
 2. Reconversia regiunilor grav afectate de declinul
industrial; participă la realizarea acestor obiective FEDER,
FSE;
3. Combaterea şomajului de lungă durată, inserţia
profesională a tinerilor şi promovarea egalităţii de şanse între
bărbaţi şi femei; participă doar FSE;
4. Adaptarea forţei de muncă la mutaţiile industriale şi
evoluţia sistemelor de producţie; participă doar FSE;
5. Adaptarea structurilor agricole în cadrul reformei
Politici Agricole Comune (PAC) şi modernizarea şi
restructurarea pescuitului; participă FEOGA şi IFOP;
6. Dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor ce au
o densitate a populaţiei extrem de redusă (Sub 8 locuitori/km2);
participă FEDER, FSE, FEOGA.

Principiile politicii regionale sunt:

1. Principiul programării multianuale a finanţării
proiectelor de dezvoltare regională, care presupun finanţarea
programelor pe o perioadă de 3-5 ani, statele beneficiare având
obligaţia prezentării de documente cu eşalonarea anuală, pe
destinaţii şi obiective.
2. Principiul subordonării care presupune
subordonarea planurilor de dezvoltare regională unor obiective
prioritare ale politicii regionale europene.
3. Principiul parteneriatului, adică realizarea de
parteneriate la nivel local, naţional, regional, între autorităţile
comunitare şi cele naţionale sau locale.
4. Caracterul adiţional, complementar al măsurilor
comunitare care au rolul de a evita utilizarea fondurilor
comunitare ca substituent al resurselor naţionale.
5. Compatibilizarea măsurilor de politică regională cu
celelalte politici sectoriale.

101
 6. Principiul concentrării eforturilor spre regiunile cel
mai puţin dezvoltate şi evitarea disipării fondurilor spre un
număr mare de obiective.
Cele mai importante instrumente ale politicii regionale
a UE sunt: fondurile structurale, instrumentele financiare de
coeziune, instrumentele financiare ale Băncii Europene de
Investiţii, Iniţiativele Comunitare.
Fondurile structurale existente în 1988 erau: Fondul
Social European, Fondul European de Orientare şi Dezvoltare
Agricolă, Fondul European de Reconstrucţie şi Dezvoltare.
Din 1993, la acestea s-a mai adăugat Instrumentul Financiar de
Orientare în Domeniul Pescuitului.
Fondul de coeziune creat din 1992, destinat Greciei,
Portugaliei, Spaniei şi Irlandei vizează dezvoltarea
infrastructurii de transport şi mediul.
Iniţiativele Comunităţii (IC) sunt un alt instrument de
realizare a obiectivelor regionale ale UE şi au ca scop
gestionarea în teritoriu, a efectelor creării Pieţei Interne Unice.
Iniţiativele Comunităţii permit adoptarea de măsuri de
dimensiune transfrontalieră şi comunitară, depăşind sfera
programelor şi măsurilor naţionale şi finanţarea unor
necesităţi neprevăzute ale politicii regionale a Uniunii
Europene.
În anul 1999 politica regională a UE a cunoscut câteva
modificări structurale fiind supusă reformei sub impactul noilor
realităţi. Reforma urmăreşte:
- ameliorarea eficienţei instrumentelor structurale prin
concentrarea asupra unui număr mai mic de obiective ale
politicii structurale;
- menţinerea nivelului bugetar al coeziunii economice şi
sociale;
- extinderea eforturilor privind coeziunea regională şi
în rândul viitoarelor ţări membre.
Numărul de obiective s-a redus la patru:

102
 1. Promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a
regiunilor întârziate din punct de vedere economic;
2. Susţinerea reconversiei economice şi sociale a
regiunilor care se confruntă cu dificultăţi structurale;
3. Dezvoltarea resurselor umane.
4. Eforturi financiare suplimentare pentru susţinerea
lărgirii UE spre est.

103
 CAPITOLUL III
ECONOMIA POLITICII COMUNITARE ÎN DOMENIUL
MEDIULUI AMBIANT

Dezvoltarea economico-socială contemporană are loc în

strânsă legătură cu fenomenul globalizării economiei mondiale,
ceea ce face ca multe din procesele vieţii economice
contemporane să se influenţate reciproc. Mai mult ca oricând,
interferenţele ecologice ale interdependenţelor globale
afectează toate statele lumii. Caracterul global şi
transfrontalier al problemelor ecologice afectează şi ţările
europene în general, ale Uniunii Europene, în particular.

3.1. Caracteristicile politicii ecologice a Uniunii Europene

În Tratatul de la Roma nu se găsesc referiri speciale la o

politică comună în domeniul ecologic şi la eforturile
economice pentru susţinerea acestei politici. Politica
comunitară în domeniul ecologic s-a dezvoltat mai târziu, a
prins contur şi s-a cristalizat în ultimele trei decenii ale
secolului douăzeci. Până în acel moment conducerea politicii
ecologice a CEE s-a realizat prin Directive, Regulamente,
Decizii şi Recomandări către ţările membre şi se refereau mai
cu seamă la controlul gradului de poluare a atmosferei. 3
O politică comunitară ecologică cu adevărat europeană
a fost lansată în anul 1972 şi a fost concepută ca un program
managerial pentru îngrijirea şi protejarea climatului
ambiental la nivelul întregii grupări.
Actul Unic European adoptat în anul 1987 a adus
modificări importante în conţinutul politicii ecologice
comunitare, înserându-se un capitol special cu privire la
problematica mediului înconjurător, conferind politicii
comunitare în domeniu bazele principiale, legislative şi

104
instituţionale necesare pentru eliminarea temerilor că statele
membre ignorau directivele comunitare în domeniu.
Actul Unic European cuprindea următoarele obiective:
- conservarea, protejarea şi îmbunătăţirea calităţii
vieţii;
- protejarea sănătăţii colectivităţilor umane;
- să se asigure o utilizare raţională a resurselor
naturale.
Punerea în aplicare a acestor obiective necesita
respectarea următoarelor trei principii:
- prevenirea este mai bună decât tratarea;
- orice prejudiciază mediul înconjurător trebuie
combătut la nivelul sursei;
- cel ce poluează va trebui să plătească pentru
repararea oricărui prejudiciu şi curăţirea mediului.
Actul Unic European prevedea, în acelaşi timp,
necesitatea ca politica legată de protecţia mediului să facă parte
integrantă şi din celelalte politici comunitare sectoriale: PAC,
Politica comună în domeniul Transporturilor, Politica
Energetică, Politica Regională, Politica în domeniul
Turismului.
În elaborarea şi urmărirea îndeplinirii politicii
ecologice comunitare s-a plecat de la anumite raţiuni
economice şi considerente socio-politice:
a. raţiuni economice:
1. Eliminarea barierelor comerciale generează câştiguri
în ceea ce priveşte creşterea economică, dar acestea sunt
însoţite de efecte ecologice adverse. Progresele înregistrate prin
realizarea Pieţei Unice pe linia dezvoltării economice
accelerate au făcut şi mai acute problemele ecologice,
necesitând măsuri suplimentare pentru ţinerea poluării sub
control.
2. Uniunea Europeană trebuie să facă posibilă
armonizarea normativelor şi standardelor cu privire la

105
protecţia mediului existente la fiecare ţară. Standardele mai
reduse într-o ţară membră sunt un mijloc de concurenţi neloială
deoarece sunt ignorate costurile ecologice, preţul produselor va
fi mai redus, conferind anumitor companii un spor de
competitivitate pe piaţa comunitară. Dimpotrivă, dacă unele
ţări membre, aplică standarde foarte exigente, acestea pot
deveni obstacole tehnice în calea comerţului cu bunuri, pentru
că vor avea preţuri mai mari.
3. Se impune nevoia unor măsuri la nivel comunitar
care să asigure aplicarea efectivă a legislaţiei care există în
acest domeniu în UE.
4. Prin dezvoltarea eco-industriei la nivel comunitar
(producţia de echipamente de control a poluării) se vor crea noi
locuri de muncă şi , totodată, industria comunitară va avea
avantaje competitive la scara relaţiilor comerciale globale.
b. considerente socio-politice:
Pentru că aproape toate activităţile industriale sunt
puternic interdependente, acţiunile pentru rezolvarea
problemelor mediului nu pot să rămână doar preocuparea
fiecărei ţări în parte, deoarece politic este inacceptabil ca
cetăţenii unui stat membru să fie subiect al unor standarde
ecologice, iar cetăţenii altui stat mai puţin.
La nivelul Uniunii Europene au fost identificate şi
cuantificate o serie de tendinţe cu consecinţe negative şi efecte
transfrontaliere în anii următori:
- creşterea cererii şi a producţiei de energie cu până la
25% ceea ce a conduce la o creştere cu 25-30% a emisiunilor
nocive de dioxid de carbon;
- se preconizează o dezvoltare a transporturilor auto
ceea ce va conduce o creştere cu 25% a numărului de
automobile;
- în agricultură, cantitatea de fertilizatori, pesticide şi
insecticide va creşte cu mai mult de jumătate;

106
 - deşeurile urbane, important factor poluant cunosc o
sporire continuă;
- se estimează o creştere a consumului de apă potabilă
şi industrială, cu circa 35-40%;
- turismul, în condiţiile în care nu este gestionat
corespunzător va contribui la accentuarea poluării, mai ales în
condiţiile în care se estimează că va spori cu circa 60%.
Natura cooperării economice şi social-politice în
Uniunea Europeană conferă acesteia oportunitatea de a acţiona
într-un context larg, regional şi de a stabili o politică care să
protejeze efectiv mediul ambiant.

3.2. Etapele dezvoltării şi aplicării Politicii Comunitare în

domeniul mediului ambiant

În cadrul Comunităţii Europene s-a trecut cu

adevărat la aplicarea unei politici comune în domeniul
mediului ambiant după anul 1972, moment din care s-a
trecut la elaborarea obiectivelor şi principiilor de acţiune,
toate acestea fiind cuprinse în numeroase programe de
acţiune, eşalonate pe parcursul a mai multe decenii.
În perioada 1973-1977 s-a derulat primul Program de
Acţiune Ecologică care, în principal s-a concentrat pe acţiuni
corective, cu deosebire în domeniul poluării apelor. Directivele
elaborate introduceau un pachet de măsuri referitoare la
controlul apelor şi au lansat principiul valabil şi azi:
responsabilii pentru poluare trebuie să suporte costurile de
curăţire şi să acorde compensaţii pentru daunele provocate.
Al doilea Program de Acţiune Ecologică s-a derulat
între anii 1978-1982 şi este cunoscut prin faptul că s-a introdus
conceptul de acţiuni preventive, menit să confere o nouă
dimensiune şi o nouă orientare politicii în acest domeniu,
accentuând orientarea pro-activă în raport cu cea corectivă.

107
 Al treilea Program de Acţiune Ecologică, 1983-1987
dezvoltă mai mult politica ecologică comunitară, asigurându-i
prioritate în cadrul politicilor economice şi a relaţiilor
intracomunitare. Programul cuprinde multe domenii noi şi se
caracterizează prin promovarea dezvoltării industriilor
nepoluante, ecotehnologiilor, pe intensificarea eforturilor de
promovare a reciclării, reutilizării şi recuperării resurselor
mediului ambiant.
Între anii 1988-1992 a fost pus în aplicare al patrulea
Program de Acţiune Ecologică ce însera prevederea esenţială
ca protecţia mediului ambiant să constituie o componentă
esenţială a politicilor economice şi sociale în condiţiile
lărgirii şi adâncirii procesului de integrare europeană.
Prevederile noi aduse de acest program se refereau la acţiuni cu
privire la utilizarea îngrăşămintelor şi biostimulatorilor şi
gospodărirea deşeurilor.
În cadrul celui de-al cincilea Program de Acţiune
Ecologică (1993-2000) găsim cea mai largă şi cuprinzătoare
abordare a problemelor ecologice. Printre caracteristicile
acestui program enumerăm:
- abordarea de jos în sus a problemelor ecologice,
punându-se accentul pe dezvoltarea unui cadru consultativ cu
lumea afacerilor şi aplicarea mai largă a principiului
subsidiarităţii;
- introducerea conceptului de dezvoltare durabilă, care
să pună în legătură prezentul cu viitorul omenirii şi să
accelereze procesul de corelare a diverselor activităţi sectoriale;
- a fost creată Agenţia Europeană de Mediu care are
sarcina de a corela programele sectoriale şi de a monitoriza
realizările;
- a fost constituit pentru prima dată Bugetul pentru
susţinerea financiară a programelor ecologice, programul
căpătând o nouă dimensiune, cea financiară;

108
 - programul cuprinde şi o dimensiune sectorială, cu
specială orientare spre industrie, energie, transport, agricultură
şi turism;
- este acordată o atenţie particulară următoarelor
probleme: modificările în climatul global, calitatea aerului,
protecţia naturii, gospodărirea resurselor de apă, climatul
urban, zonele de coastă, utilizarea deşeurilor;
- este acordată o atenţie nouă managementului
riscurilor şi accidentelor ecologice, inclusiv cele industriale,
de protecţia împotriva radiaţiilor, siguranţa nucleară,
problemelor de protecţie civilă şi siguranţa ecologică;
- o secţiune nouă introdusă în acest program se referă la
impulsionarea activităţilor de cercetare-dezvoltare în
domeniu;
- pentru prima dată sunt abordate dimensiunile spaţiale
ale protecţiei ecologice şi dimensiunile economice ale
politicii în domeniul mediului ambiant.
Tratatul de la Maastricht a reprezentat un stimulent
pentru noul curs al politicii ecologice, subliniind că problemele
integrării şi aspectele ecologice ale acestora trebuie să fie
legate de aspectul mai cuprinzător al dezvoltării durabile. De
aceea, în program se militează ca pentru punerea în aplicarea a
strategiilor de dezvoltare durabilă să fie creat cadrul legislativ
şi instituţional adecvat care să acţioneze articulat pentru a
combina regulile ecologice existente cu cerinţele ridicate de
lumea afacerilor.
Tot în Tratatul de la Maastricht se arată că un eventual
obstacol în aplicarea integrală şi riguroasă a Politicii Ecologice
Comunitare poate fi chiar principiul subsidiarităţii, care
statuează că organele comunitare nu au abilitatea de a se
implica nelimitat la nivelul statelor membre. Trebuie deci
precizat că deşi este esenţial ca statele membre să-şi păstreze
propriile strategii în domeniul protecţiei mediului, faptul că
multe probleme ecologice şi îndeosebi poluarea nu respectă

109
graniţele regionale sau naţionale, implică o anumită formă de
coordonare pluristatală.

3.3. Noile componente, dimensiuni şi instrumente

economice ale Politicii Ecologice ale Uniunii Europene

În condiţiile în care a fost adoptat principiul dezvoltării

durabile, s-a impus realizarea unei noi corelaţii între industrie
şi mediul înconjurător ca o primă componentă, pentru că
activităţile industriale sunt considerate a fi o cauză principală a
degradării ecologice. De aceea se impune necesitatea
reconcilierii dintre obiectivele creşterii economice şi cele ale
protecţiei mediului. În cadrul acestei competiţii între
dezvoltarea industriei şi protecţia mediului Comisia Europeană
consideră că introducerea unor procese industriale nepoluante
se impune concomitent cu identificarea şi remedierea a ceea ce
s-a deteriorat. Introducerea noilor eco-tehnologii de producţie
şi realizare a produselor, răspândirea tehnologiilor curate şi de
reciclare se impune ca o necesitate a prezentului şi viitorului.
Se ridică însă o problemă de maximă actualitate:
posibilitatea firmelor mici şi mijlocii de a se adapta la
provocările ecologice în conexiune cu competitivitatea
industrială. Firmele mici şi mijlocii nu dispun de resurse
materiale şi manageriale pentru a fi la curent cu modificările
legislative şi a se informa cu oportunităţile de afaceri apărute
ca urmare a restricţiilor ecologice. Comisia a afirmat că firmele
mici şi mijlocii trebuie încurajate într-o manieră specifică dat
fiind uşurinţa cu care acestea se pot adapta la cerinţele
consumatorilor. În acest context, se arată necesitatea
alimentării dialogului permanent între decidenţii de politici
industriale, actorii economici şi cei ce impun reguli de
protecţie ecologică.

110
 Ca urmare, Comisia Europeană a stabilit patru principii
organizatorice pe care să se bazeze viitoarele iniţiative în
domeniul protecţiei mediului.
1. predictibilitatea - firmele să anticipeze acţiunile şi
ca atare să se adapteze la acestea cultivând o abordare pe
termen lung;
2. integrarea - politica ecologică trebuie să fie
combinată cu politicile din celelalte domenii de activitate
economico-socială din UE;
3. flexibilitatea - să permită agenţilor economici să
implementeze rigurozităţile politicii ecologice într-o manieră
eficientă;
4. raport optim costuri-efecte - ceea ce presupune ca
cele mai puţin costisitoare soluţii optime să fie preferate cu
condiţia ca integritatea ecologică să nu fie afectată.
O nouă componentă a politicii ecologice o reprezintă
dezvoltarea eco-industriilor care sunt considerate a fi acele
sectoare economice productive care produc bunuri sau oferă
servicii menite să permită măsurarea, prevenirea, limitarea sau
corectarea transformărilor produse în climatul ambiant şi care
dăunează acestuia. Deci eco-industria nu trebuie confundată cu
activităţile ce produc ambalajele ecologice sau cu cele care
declară că introduc procese productive mai puţin poluante.
Dimensiunile Politicii Ecologice a Uniunii Europene
specifice etapei actuale sunt:
1. Schema de Management şi Audit Ecologic (SMAE)
prin care UE încurajează firmele să aspire la standarde ce
stabilesc că se realizează un sistem efectiv de gospodărire a
mediului înconjurător. SMAE este un ansamblu de acţiuni
voluntare, firmele fiind libere să opteze pentru acestea,
prevederile sale se aplică la nivelul întregii UE şi prin urmare,
firmele nu pot să găsească motive să refuze accesul la ele. Ceea
ce se impune de urgenţă este încadrarea legislativă a acestor
noi dimensiuni.

111
 2. Etichetarea ecologică (eco-etichetare) îşi propune
să promoveze producţia şi consumul unor produse armonizate
la cerinţele de protecţie a mediului prin scoaterea în evidenţă a
produselor care corespund criteriilor ecologice.
Un stimulent important pentru această operaţiune derivă
din corectarea cererii populaţiei pentru produsele eco-marcate,
precum şi din asistenţa dobândită de firme prin participarea la
strategiile de management ecologic.
Fiecare ţară şi-a stabilit o schemă naţională de
etichetare ecologică. La acestea se adaugă schema comunitară
de etichetare care precede un lanţ de etichetare bazat pe un sens
distincttiv care să se păstreze pe tot parcursul produsului de la
faza de concepere până la utilizarea finală.
Schema UE de eco-etichetare se aplică la un grup foarte
restrâns de produse, însă se preconizează extinderea sa
progresivă. Pentru fiecare grupă de produse care îndeplinesc
criteriile naţionale de eco-etichetare trebuie găsite modalităţile
pentru echivalarea comunitară, astfel că treptat să se treacă la o
eco-etichetare europeană.
3. Agenţia Europeană pentru Mediu are rolul de a
oferi organelor comunitare şi ţărilor membre informaţii
obiective, revelatoare şi comparabile despre climatul european,
permiţându-i acesteia să adopte măsurile care se impun pentru
echilbrele ecologice, să monitorizeze rezultatele acţiunilor
întreprinse şi să se asigure că publicul larg este prompt şi
corect informat despre evoluţiile pe plan european şi mondial
în domeniul mediului ambiant.
Printre cele mai cunoscute instrumente economice ale
implementării politicii ecologice a Uniunii Europene găsim:
1. ecotaxele şi amenzile sunt prelevări asupra
unor practici dăunătoare în domeniul mediului, care implică de
cele mai multe ori activităţi poluante. Ele pot fi de asemenea
aplicate şi asupra unor produse pentru a ajusta preţurile
relative, fie pentru a stimula sau pentru a descuraja diferite

112
tipuri de efecte ecologice. Se pot aplica fie în manieră ad-
valorem, fie ca sume forfetare.
2. Autorizaţiile de funcţionare care în mod normal
iau forma cotelor sau a unor plafoane maxim admise şi sunt
acordate de autorităţile naţionale şi comunitare agenţilor
economici interesaţi prin mecanismul adjudecărilor sau al
licitaţiilor.
3. Sistemul de refinanţare a fost folosit mai mult
în industria băuturilor containerizate. Utilizatorii containerelor
plătesc un depozit pentru ambalare sau oprirea containerelor şi
sunt recompensate când le restituie pentru a fi reutilizate,
reciclate sau disponibilizate.
În prezent este folosit acest sistem pentru încurajarea
introducerii în circuitul economic productiv a anvelopelor
uzate.
Utilizarea instrumentelor economice în implementarea
politicii ecologice a Uniunii Europene se datorează avantajelor
acestora în raport cu normele administrative bazate pe comandă
şi control şi anume:
- economii la costurile administrative derivate din
înlăturarea necesităţii de permanentă monitorizare şi a
măsurilor de sancţionare a celor ce încalcă reglementările;
- mai mare flexibilitate acordată agenţilor economici în
alegerea manierei în care vor acţiona pentru reducerea efectelor
negative asupra mediului;
- posibilitatea stimulării dezvoltării celor mai puţin
periculoase produse şi metode de producţie;
- o conservare mai efectivă a produselor şi transmiterea
acestora generaţiilor viitoare exclusiv prin mecanismul pieţei;
- noi surse de venituri bugetare din aplicarea
instrumentarului economic în ajustarea politicii ecologice.

113
 CAPITOLUL IV
ECONOMIA OCUPĂRII FOR|EI DE MUNCĂ, A
ŞOMAJULUI ŞI POLITICILOR SOCIALE ÎN UNIUNEA
EUROPEANĂ

În cele peste patru decenii care au trecut de la crearea

Uniunii Europene au fost suprimate în mod gradual toate
obstacolele pe care le întâmpinau în cadrul UE schimburile
comerciale şi au fost instaurate progresiv libertăţile totale de
circulaţie a capitalurilor şi a forţei de muncă. Cu toate
acestea, în interiorul uniunii, situaţia pieţelor naţionale a forţei
de muncă prezintă o serie de disparităţi, deoarece se
înregistrează nu numai inegalităţi în nivelurile de remunerare a
salariaţilor, ci şi dezechilibre în privinţa locurilor de muncă şi
a şomajului.

4.1. Conţinutul şi evoluţia pieţei muncii în Uniunea

Europeană

În cursul ultimelor două decenii ale secolului XX

populaţia activă din Europa celor 15 a înregistrat o reducere
continuă, explicabilă prin două cauze: îmbătrânirea populaţiei
europene datorită faptului că numărul persoanelor care ies din
categoria de vârstă activă (64 de ani) creşte, în timp ce numărul
persoanelor care intră în această categorie (începând cu 15 ani)
scade: scăderea gradului de ocupare a forţei de muncă
determinată de restructurarea mai multor activităţi sub
influenţa cerinţelor pieţei şi a progresului tehnic.
Caracteristic UE este evoluţia diferenţiată a ocupării
pe termen lung a bărbaţilor şi a femeilor. În timp ce gradul de
ocupare masculină descreşte permanent, cel al populaţiei
feminine creşte într-o proporţie mereu mai mare. În cazul
bărbaţilor scăderea ocupării se datorează prelungirii şcolarităţii
şi mai ales creşterii vârstei de încetare a activităţii. }i în cazul

114
femeilor se manifestă aceste efecte dar ele sunt dominate de
faptul că un număr tot mai mare de femei între 24 şi 54 de ani
sunt active.
Ocuparea diferă între ţările membre ale UE: gradul de
ocupare cel mai ridicat este în Danemarca 81,1% şi Suedia
78,1%. În aceste ţări, gradul de ocupare al populaţiei feminine
este foarte ridicat (74,9% şi respectiv 76,1%). La cealaltă
extremă se află ţările mediteraneene (Italia -58,4%, Spania -
60,6%, Grecia - 63%) explicabilă şi prin slaba reprezentare a
activităţii feminine (respectiv, 43%, 46% şi 47%).4
Evoluţia locurilor de muncă în Europa în ultimele
decenii a cunoscut două caracteristici:
1. evoluţia a înregistrat o dominantă ciclică, generată
de evoluţia ciclică a economiei europene;
2. numărul foarte mic de locuri de muncă create, în
medie 250.000 de locuri de muncă pe an, la o creştere în medie
a populaţiei active cu 1,05 milioane pe an. Din această cauză,
rata ocupării (raportul dintre numărul locurilor de muncă şi
efectivul populaţiei active) a scăzut constant, ajungând la 60%
la sfârşi tul secolului XX, comparativ cu 75% cât era în SUA şi
Japonia în aceeaşi perioadă.
Accelerarea continuă a progresului tehnic şi
intensificarea concurenţei internaţionale au ridicat noi
probleme în faţa statelor europene referitoare la asigurarea
locurilor de muncă pentru populaţia activă. S-a impus punerea
în practică a unui ansamblu de politici. Uniunea Europeană şi -
a asumat sarcina de a ajuta statele membre să determine
acţiunile ce trebuie întreprinse, cât şi diversele mijloace
necesare pentru punerea lor în practică.
1. O primă preocupare a UE a fost de a institui un
climat şi condiţii favorizante pentru crearea de locuri de
muncă, dar şi de pregătire a salariaţilor pentru schimbările
care le vor afecta viaţa profesională. Bazele acestei acţiuni
comune a U.E. şi a statelor membre au fost cuprinse în Carta

115
albă privind creşterea economică, competitivitatea şi
ocuparea forţei de muncă publicată de către Comisia
Europeană şi care a stat la baza strategiilor ţărilor membre
referitoare la pregătirea şi ocuparea forţei de muncă şi la
combaterea şomajului, strategii cuprinse în Programe
plurianuale referitoare la acţiunea lor globală privind
ocuparea.
2. Totodată, UE s-a angajat ca pentru prima dată
aspecte precum: competitivitatea, educaţia şi formarea
profesională să fie integrate în cadrul măsurilor ce se
întreprind pe linia creării de noi locuri de muncă. În acest
sens Uniunea şi -a concentrat atenţia asupra unor sectoare cheie
precum consolidarea Pieţei Interne Unice, încurajarea
întreprinderilor mici şi mijlocii, stimularea cercetării şi
dezvoltării, crearea de reţele de transport şi energie
transeuropene, pregătire pentru societatea informatică.5
3. Deşi măsurile ce vizau crearea de noi locuri de
muncă reprezentau opţiunea fiecărui stat membru, UE şi -a
precizat deschis rolul său şi anume, de a contribui la
coordonarea politicilor pentru ca acestea să nu fie în
contradicţie cu altele utilizate în alte ţări. Mai mult, UE a
urmărit ca acele programe ce au avut succes într-o ţară să fie
difuzate către ceilalţi parteneri spre cunoaştere şi aplicare în
aşa fel încât să fie stimulată emulaţia. Această preocupare a UE
a determinat guvernele din statele Uniunii să supună anual
analizei Comisiei Europene măsurile şi modalităţile de
aplicare referitoare la ocuparea forţei de muncă.
4. Uniunea Europeană se află într-o permanentă
competiţie cu concurenţii săi internaţionali, fapt ce a făcut ca
pentru prima dată să adopte programe şi să investească în
principala sa resursă, adică în oameni, în competenţele,
calificarea şi creativitatea lor. Se apreciază că astăzi nu mai
este suficientă absolvirea unei şcoli sau obţinerea unei diplome
corespunzătoare, deoarece lumea se află într-un permanent

116
proces de accelerare, ceea ce impune ca indivizii să aibă acces
la educaţie permanentă, problemă ridicată şi subliniată de UE
în anul 1996, Anul european al educaţiei şi al formării de-a
lungul întregii vieţi. Totodată, UE şi statele membre nu i-au
neglijat pe cei care încearcă să intre pe piaţa Uniunii fără a
poseda vreo calificare, elaborând programe care să cuprindă
dezvoltarea unui set de activităţi ce nu necesită angajarea de
forţă de muncă de o anumită calificare.
5. În cadrul UE au fost experimentate formule de
ocupare mai suple: creşterea ocupării cu timp parţial,
pensionarea anticipată şi întreruperile de serviciu retribuit,
cu scopul de a spori sau de a menţine numărul total de persoane
active, oferind în acelaşi timp noi posibilităţi acelora care
doresc să consacre mai mult timp familiei sau altor activităţi.
6. Uniunea Europeană şi statele membre au analizat,
periodic, posibilitatea de ocupare în noi sectoare, precum cel
al serviciilor, care oferă din ce în ce mai mult perspective de
ocupare. Unele activităţi de petrecere a timpului liber sunt
legate de creşterea permanentă a veniturilor, altele, precum
ajutorarea persoanelor în vârstă şi reciclarea deşeurilor
răspund unor consideraţii de ordin social şi de protecţie a
mediului. De aceea UE a definit şaptesprezece sectoare de
dezvoltare locală care oferă perspective în domeniul ocupării
forţei de muncă: ajutorul dat la domiciliu, supravegherea
copiilor, patrimoniul cultural, securitatea persoanelor, serviciile
de transport public locale etc. Alte programe naţionale se referă
la susţinerea micilor întreprinderi artizanale care încurajează
proiectele locale în materie de mediu. Prin aceste măsuri se
apreciază că la nivelul UE s-ar putea crea anual între 140.000-
400.000 noi locuri de muncă.
7. UE apreciază că un obstacol în calea recrutării şi
folosirii forţei de muncă, în special a lucrătorilor calificaţi îl
reprezintă costurile sociale indirecte, cu deosebire fiscalitatea
şi cheltuielile cu asigurările sociale. Pentru a degreva pe

117
angajator de plata unor asemenea costuri, mai ales în perioada
de relansare economică, UE recomandă reducerea
vărsămintelor la asigurările sociale, în scopul încurajării
recrutării de noi efective, urmărind ca sumele respective să fie
recuperate prin politici naţionale adecvate, ca de exemplu
încasări din alte taxe, eventual cele asupra utilizării unor
resurse limitate.
8. Comunitatea Europeană şi-a asumat sarcina de a
coordona politicile de educaţie, formare profesională şi
ocupare a populaţiei din ţările membre. Asemenea preocupări
s-au concretizat în adoptarea Cartei sociale a drepturilor
sociale fundamentale ale lucrătorilor, iar în Tratatul de la
Maastricht sunt concretizate principalele obiective şi
principiile pe baza cărora s-a fundamentat modelul european al
dreptului muncii, fiind proclamate următoarele drepturi:
- Dreptul la libera circulaţie, pentru a putea exercita
orice profesie în oricare din ţările Comunităţii Europene;
- Dreptul la muncă şi la o remunerare echitabilă;
- Dreptul la ameliorarea condiţiilor de viaţă şi muncă;
- Dreptul la protecţie socială;
- Dreptul la libertatea de asociere;
- Dreptul la formarea profesională;
- Dreptul la egalitatea de tratament între bărbaţi şi
femei;
- Dreptul la informare, la consultare şi la participare a
lucrătorilor;
- Dreptul la protecţia sănătăţii şi securităţii;
- Dreptul la protecţia copiilor şi a adolescenţilor;
- Dreptul la un venit minim pentru persoanele în vârstă;
- Dreptul la integrare şi readaptare profesională şi
socială pentru persoanele handicapate.

118
 4.2. Piaţa europeană a muncii şi şomajul

Ultimul deceniu al secolului XX s-a caracterizat prin

niveluri ridicate ale şomajului în ţările UE comparativ cu
situaţia din perioadele anterioare şi din alte ţări dezvoltate.
La sfârşi t de secol XX şi început de nou secol
principalele caracteristici ale pieţei muncii în Uniunea
Europeană erau:6
- crearea unui număr mereu mai mic de locuri de
muncă de la un an la altul;
- scăderea constantă a ratei de ocupare a forţei de
muncă aproape în majoritatea ţărilor UE, excepţie făcând
Danemarca şi Irlanda;
- creşterea şomajului pe termen lung, creştere ciclică
ce corespunde diferitelor perioade de variaţie a utilizării forţei
de muncă în funcţie de fluctuaţiile activităţii economice;
- rigiditate şi disparităţi între diferitele pieţe naţionale
ale muncii: salarii minime şi nearmonizate în Marea Britanie
în timp ce în Franţa salariul minim este reglementat şi
reprezintă 50% din salariul mediu; reguli diferite privind
acordarea şi nivelul indemnizaţiei de şomaj, nivel ridicat în
Grecia şi Italia şi redus în Germania şi Franţa.
- disparităţi regionale ale şomajului european; există
regiuni în care şomajul este foarte redus: Germania, Olanda,
sudul Angliei, Austriei şi nordul Italiei şi regiuni în care
şomajul este ridicat: Finlanda, Irlanda, Spania, sudul Franţei,
sudul Italiei şi partea orientală a Germaniei.
- şomajul afectează inegal diferitele categorii ale
populaţiei: şomajul în rândul femeilor este în medie mai ridicat
decât cel în rândul bărbaţilor; şomajul afectează o mare parte a
populaţiei din grupa de vârstă 15-24 ani, desigur cu
particularităţi de la o ţară la alta;
- şomajul european este un şomaj structural care
depinde de procesul de formare a preţurilor pe piaţa de bunuri

119
şi de procesul de constituire a salariilor pe piaţa muncii.
Salariile reale sunt negociate, între sindicatele patronilor şi
cele ale salariaţilor în funcţie de situaţia de pe piaţa muncii
(rata şomajului) şi ţinând cont de evoluţia anticipată a
preţurilor.
Analiza economică a şomajului şi a politicilor de
utilizare a forţei de muncă necesită evidenţierea cauzelor
generatoare de şomaj.
1. Incompatibilitatea dintre calificările disponibile pe
piaţa muncii şi cele cerute de întreprinderi, care generează
şomajul structural. Din această perspectivă, ţările în care mâna
de lucru nu este pregătită sau este calificată, dar insuficient sau
în mod neadecvat au rate de şomaj ridicate.
2. diferenţele între costul social şi costul privat al
mâinii de lucru şi gradul diferit de impozitare (prin sistemul
de asigurări sociale) existente la nivelul statelor membre
explică într-o anumită măsură discrepanţele între ratele
naţionale ale şomajului.
3. factorii instituţionali şi migraţiile de populaţie pot
explica persistenţa unor puternice diferenţe între ratele de
şomaj european. Chiar dacă în Europa Comunitară libera
circulaţie a forţei de muncă a fost statuată prin diferite Tratate,
fluxurile de populaţie în interiorul UE sunt reduse, apreciindu-
se că în prezent doar 5% din populaţie, (circa 18 milioane
persoane) are o naţionalitate diferită de cea a ţării în care este
rezidentă.
Obstacolele în calea migraţiilor europene sunt date de:
barierele lingvistice; costul ridicat al locuinţelor în regiunile
cele mai dinamice care pot limita sau chiar diminua avantajul
salariilor ridicate; nearmonizarea reglementărilor privind
diplomele şi calificările în UE; necorelarea între structura
ofertei de muncă pe calificări din punct de vedere al repartiţiei
geografice al populaţiei active şi structura cererii pentru
anumite tipuri de muncă, ceea ce ne poate permite să explice

120
un paradox al UE: există regiuni care se confruntă cu penuria
de forţă de muncă, în timp ce în altele există un nivel ridicat de
neocupare.
4. degradarea semnificativă a situaţiei locurilor de
muncă poate fi explicată şi prin politicile economice
restrictive duse în Europa. În această perioadă ratele
dobânzilor au crescut foarte mult în Europa ceea ce a afectat
procesul investiţional, iar punerea în aplicare a prevederilor
Tratatului de la Maastricht a obligat ţările europene să practice
politici bugetare restrictive.
5. Nivel ridicat al şomajului în UE se explică şi prin
restricţiile impuse politicilor economice europene pentru a
îndeplini criteriile fixate prin Tratatul privind crearea
Uniunii Economice şi Monetare.
Carta Albă cuprinzând strategia pe termen mediu
vizând creşterea economică, competitivitatea şi ocuparea forţei
de muncă publicată în Comisia Europeană în 1993, cuprindea
ca deziderat principal introducerea de măsuri care să revigoreze
competitivitatea economiei europene. A fost încă odată
reliefată corelaţia directă dintre ritmul de creştere economică la
nivel comunitar şi nivelul la care UE este aptă să creeze locuri
de muncă. Principala preocupare a fost să se creeze premisele
pentru ca piaţa muncii să se poată adapta la rapidele mutaţii în
sistemele productive, în managementul organizaţional şi în
obiceiurile de consum.
Programul de acţiune preconizat nu cuprindea însă
prevederi referitoare la modificările legislative necesare la
nivel comunitar, însă el era cu adevărat un tablou de acţiune
pe care statele membre trebuiau să le aplice pentru a
promova ocuparea forţei de muncă cu sprijin comunitar,
îndreptând în principal atenţia către necesitatea de a crea şi
genera flexibilitate pe piaţa muncii, concomitent cu măsurile
privind asigurarea protecţiei sociale.

121
 Programul de acţiune se bazează pe următoarele
condiţii esenţiale:
1. aplicarea unor politici economice şi monetare
stabile şi coerente la nivel naţional care să conducă la crearea
unei economii integrate sănătoase.
2. adoptarea de reguli menite să îngrădească practicile
concurenţiale neloiale care să conducă la o mai are deschidere
a UE către zonele terţe, să creeze o economie europeană
deschisă;
3. întărirea coeziunii sociale. Cetăţenii UE vor trebui
să fie convinşi de efectele pozitive ale adâncirii procesului de
integrare, proces care va avea menirea să îmbunătăţească
situaţia tuturor indiferent dacă sunt sau nu pe piaţa muncii;
4. economiile să devină mult mai descentralizate în
care să poată opera cu mai multă eficienţă şi firmele mici şi
mijlocii.
Întrucât Programul de acţiune nu a introdus noi
reglementări referitoare la modificările legislative necesare la
nivel comunitar, o serie de acţiuni care fuseseră propuse şi
urmau să fie suportate de UE au fost lăsate la latitudinea
guvernelor naţionale. Asemenea acţiuni sunt şi cele care au ca
scop să stimuleze ocuparea forţei de muncă:
- îmbunătăţirea procesului educaţional şi a calităţii
programelor de calificare;
- flexibilizarea pieţei naţionale a muncii;
- utilizarea eficientă a fondurilor publice prin politici
actuale de informare cu privire la oportunităţile de angajare;
- măsuri speciale pentru a încuraja tinerii fără o
calificare adecvată să urmeze cursuri de formare profesională;
- măsuri fiscale referitoare la mediu, care se pot
constitui într-o cale de compensare a unor costuri sociale;
- crearea de noi locuri de muncă cu luarea în
considerare a noilor exigenţe de a proteja calitatea mediului
ambiant.

122
 4.3. Economia politicii sociale în Uniunea Europeană

În cadrul Comunităţii Europene politica socială s-a

dezvoltat într-o manieră fragmentară ceea ce a făcut ca
progresele înregistrate să fie neuniforme pe ţări şi etape.
1. Prima etapă a politicii sociale (1957-1971). Primele
referiri cu privire la politica socială le găsim în Tratatele de
creare a CECO şi EURATOM, ale căror prevederi se
extindeau şi la sfera socialului, în special la necesitatea de a
face mai eficientă utilizarea forţei de muncă în sectoarele
respective şi de promovare a unui program de asistenţă
îndreptat către cei care îşi vor pierde locurile de muncă în
aceste sectoare.
În Tratatul de la Roma găsim primele linii directoare
ale unei politici sociale europene uniforme care se refereau la:
libera circulaţie a forţei de muncă; îmbunătăţirea condiţiilor de
muncă şi viaţă; armonizarea sistemului de educaţie şi formare.
Dimensiunea socială a Tratatului de la Roma s-a
caracterizat prin puţine acţiuni directe în domeniul social. Noua
grupare regională, preocupată să-şi axeze eforturile principale
în domeniul economic, nu a alocat un capitol special care să
cuprindă toate prevederile din domeniul social. Coeziunea
socială a fost concepută în subsidiar cu cea economică, fără să
se clarifice cum se va realiza efectiv. S-a plecat de la ideea, că
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă va rezulta fireşte
din evoluţia procesului integraţionist, iar armonizarea treptată a
politicilor sociale naţionale ar rezulta fără intenţia specială a
organelor comunitare. De aceea, noile realităţi economice din
Comunitatea Europeană au impus adoptarea în completare a o
serie de directive în domeniul social, referitoare la accesul egal
la ocupare şi formare şi dreptul de a beneficia de protecţie
socială.7

123
 În concluzie, se poate aprecia că politica socială în
prima etapă cuprindea: prevederi cu privire la măsurile de
stimulare a liberei circulaţii a forţei de muncă, cu privire la
aspectele tehnice ale securităţii sociale, precum şi viziunea
liberală potrivit căreia politicile sociale se vor armoniza
automat pe măsura adâncirii procesului integraţionist.
Realizarea acestor obiective se baza pe finanţarea din Fondul
Social European.
2. Etapa a doua a politicii sociale (1972-1985). O dată
cu lărgirea procesului de integrare, dimensiunea socială a
început să capete un rol tot mai important în cadrul deciziilor
comunitare. Drept urmare, în anul 1974 a fost adoptat primul
Program de Acţiune Socială care preconiza: protecţia
drepturilor lucrătorilor într-o Europă marcată de recesiune,
îndeosebi ale celor disponibilizaţi sau ale căror firme dădeau
faliment; tratament egal între bărbaţi şi femei; îmbunătăţirea
dialogului social între lucrători şi patronat; protejarea sănătăţii
şi securităţii lucrătorilor. Fondul Social European s-a dovedit a
fi insuficient pentru a răspunde la creşterea şomajului şi a
numărului de ţări membre, fapt ce a necesitat ajustarea sa de
mai multe ori.
3. Etapa a treia a politicii sociale. Un important impuls
politic a fost conferit politicii sociale după lansarea
Programului de creare a PIU, în care era conştientizat faptul că
adâncirea integrării poate genera şi efecte economice şi
sociale negative. Se afirma cu claritate ca prin liberalizările
cerute de AUE anumite grupări sociale vor fi defavorizate:
şomerii pe termen lung, tinerii în căutare de noi locuri de
muncă, lucrătorii mai puţin calificaţi, lucrătorii pe perioade
determinate de timp şi cei din piaţa subterană a forţei de
muncă. După aderarea Spaniei şi Portugaliei la CEE în 1986
problemele politicii sociale s-au acutizat, impunându-se găsirea
unui răspuns la modul cum se vor concilia costurile de realizare

124
a coeziunii economice şi sociale, cu dezideratul îmbunătăţirii
condiţiilor de muncă şi de viaţă în ţările membre ale UE.
În anul 1989 a fost adoptată Carta comunităţii cu
privire la Drepturile Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor
(Carta Socială) în care statele semnatare s-au angajat la
realizarea următoarelor obiective: îmbunătăţirea condiţiilor de
muncă şi de viaţă, dreptul la libera stabilire în UE a
muncitorilor rezidenţi din unul din statele membre; dreptul la o
remunerare corectă şi echitabilă; dreptul la protecţia socială a
salariaţilor; dreptul la pregătire şi formare; egalitatea în
tratament a femeilor şi bărbaţilor, protecţia copiilor şi
adolescenţilor etc. Scopul declarat al Cărţii sociale a fost de a
permite o mai bună armonizare a practicilor şi politicilor
sociale naţionale şi de a îmbunătăţi mobilitatea forţei de
muncă în interiorul Uniunii Europene.
Trebuie însă semnalat faptul că nici în Carta Socială nu
este cuprinsă o listă de legislaţii recomandabile, ea bazându-se
pe: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; Convenţia
Internaţională asupra Drepturilor Civile şi Politice a
Drepturilor Sociale şi Economice; Convenţia Europene cu
privire la Drepturile Omului.
Chiar dacă la adoptarea Cartei Sociale au apărut o serie
de divergenţe între ţările membre, a fost totuşi posibilă
adoptarea celui de-al doilea Program de Acţiune Socială care
să permită aplicarea cartei, care avea la bază principiile:
subsidiarităţii, respectarea diversităţii în sistemele culturale şi
practicii naţionale, menţinerea competitivităţii.
În anul 1995 a fost lansat al treilea Program de
Acţiune Socială: în care au fost precizate noile dimensiuni ale
acţiunilor sociale şi s-a procedat la redimensionarea fondurilor
alocate Politicii Sociale Comunitare. Un loc deosebit şi-au
găsit Programele de asistenţă destinate tineretului şi
Programele pentru cele mai sărace regiuni ale Comunităţii
Europene. Carta Socială a avut rolul de a amenda prevederile

125
Tratatelor de la Paris (CECO) şi Roma, lucru ce s-a realizat la
Maastricht în 1991. Pentru că guvernul britanic a refuzat să
semneze Carta, considerând că problemele de securitate şi
protecţie socială să fie rezolvate de piaţa liberă a muncii, prin
concurenţă şi nu prin creşterea gradului de intervenţie pentru a
proteja indivizii şi grupările sociale, multe iniţiative nu şi-au
găsit finalizarea.
Tratatul de la Maastricht a aprobat Protocolul Social în
care sunt fundamentate o serie de obiective de politică socială a
căror finalitate va trebui să se concretizeze în realizarea
coeziunii sociale ca element determinant al realizării
progresului economic în UE. Problematica înscrisă în
Protocolul Social vizează:
- activităţi menite să perfecţioneze climatul de muncă,
inclusiv măsuri privind sănătatea şi securitatea muncii;
- activităţi ce ţin de condiţiile de muncă, inclusiv timpul
de muncă şi concediile;
- informarea şi consultarea lucrătorilor;
- acţiuni de integrare a persoanelor excluse din câmpul
muncii.
Mai târziu, în anul 1997, Tratatul de la Amsterdam
aduce elemente noi, plasând responsabilitatea realizării
politicilor sociale la nivelul fiecărui stat, precum şi
posibilitatea aplicării unor programe pilot de creştere a ocupării
forţei de muncă finanţat din resursele Fondului Social
European.
Consiliul de la Nisa din decembrie 2000 a adoptat
Agenda Socială Europeană şi viitoarea arhitectură socială
europeană, stabilind ca obiective ale actualului deceniu:
creşterea competitivităţii economiei europene şi a capacităţii
acesteia de a susţine creşterea economică, creşterea ocupării şi
o mai mare coeziune socială, obiectivul final fiind creşterea
ocupării la peste 70% până în 2010.

126
 Tratatul de la Nisa se arată că oamenii constituie
activul cel mai valoros al UE, investiţiile în oameni vor fi de o
maximă importanţă pentru bunăstarea şi locul pe care îl vor
ocupa în economia viitorului. Se apreciază că este pentru
prima dată când liderii europeni tratează în această manieră
politica socială şi când iau în calcul dimensiunea socială
inclusă de adâncirea integrării economice.
Agenda Socială Europeană aprobată la Nisa cuprinde
cinci obiective majore cu care se vor confrunta, în plan social
statele UE:
- creşterea ocupării forţei de muncă;
- îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă ale
lucrătorilor;
- creşterea mobilităţii intracomunitare a forţei de
muncă;
- valorificarea pe plan social a avantajelor
funcţionării PIU şi UEM;
- întărirea coeziunii sociale şi reducerea inegalităţii
sociale în ţările membre.
Pe lângă aceste obiective cu caracter general, în Agenda
Socială Europeană sunt precizate şi câteva obiective punctuale
ale politicii sociale:
- creşterea numărului locurilor de muncă prin creşterea
rolului măsurilor active de combatere a şomajului;
- combaterea oricărei forme de sărăcie şi promovarea
egalităţii şi integrităţii sociale;
- modernizarea sistemului european de protecţie socială
prin întărirea cooperării între statele membre în acest domeniu;
- consolidarea politicii sociale în contextul viitoarei
lărgiri a UE prin întărirea rolului componentei sociale a
politicii de conlucrare cu statele candidate.
Fondul Social European va rămâne şi în continuare
principalul instrument financiar prin care se va acorda sprijin
statelor membre în vederea aplicării de programe menite să

127
depăşească problemele subutilizării forţei de muncă. Sumele
sau alocat şi se vor aloca în continuare fiecărei ţări membre în
funcţie de rata şomajului, numărul de şomeri pe termen lung,
prosperitatea naţională şi regională.
Fondul Social European, lansat în 1960 a fost unul
din mijloacele principale prin care s-a obţinut acordul ţărilor
membre de finanţare a acţiunilor sociale. Fondul Social
European este un organism creat prin Tratatul de la Roma, ale
cărei atribuţii au fost lărgite în mai multe rânduri. Fondul
Social European a fost conceput ca un organism care finanţează
formarea profesională, mai ales a persoanelor afectate de
restructurările de activitate, mobilitate geografică a
muncitorilor în cadrul UE şi crearea de noi locuri de muncă şi
de activităţi mai ales pentru şomeri. Spre deosebire de Banca
Europeană de Investiţii, Fondul Social European primea
finanţare de la bugetul comunităţii şi era abilitat să acorde
alocaţii mai degrabă decât împrumuturi. La început, rolul său
era de a uşura dificultăţile generate de şomaj prin facilitarea
mobilităţii sectoriale şi zonale şi să îmbunătăţească
standardele de viaţă.
La începutul funcţionării sale, FSE finanţa acţiunile
sociale numai la cererea unei ţări membre, de a i se rambursa
50% din cheltuielile deja efectuate pentru un anumit program
social. Constituirea fondului se făcea prin contribuţii
proporţionale ale ţărilor membre; doar o mică parte din fonduri
s-au folosit iniţial pentru încurajarea mobilităţii regionale a
lucrătorilor, cea mai mare parte luând calea finanţării unor
programe de calificare sau recalificare a forţei de muncă (circa
1,8 milioane de lucrători la scară comunitară). Dacă la început
avea loc o alocare automată a fondurilor, la solicitarea uneia
sau alteia din ţări, în ultima perioadă a fost necesară autorizarea
comisiei să selecteze proiectele ce trebuiau finanţate pe baza
unui set de criterii convenite la nivel comunitar. Mecanismul
de intervenţie a Fondului Social European se realizează prin:

128
măsuri temporare - finanţarea programelor de ocupare a
lucrătorilor disponibilizaţi din agricultură, industria
siderurgică, textile, confecţii care puteau fi ajutaţi pentru a se
deplasa şi angaja în alte sectoare sau pentru finanţarea
calificării alternative a femeilor şi tinerilor sub 25 de ani;
acţiuni permanente care puteau fi declanşate pentru a soluţiona
situaţiile dificile apărute în industriile specifice din anumite
regiuni.
FSE este administrat de Comisia Europeană, resursele
sale acoperă până la 50% finanţările efectuate de statele
naţionale; ¾ din ajutor sunt folosite pentru finanţarea măsurilor
privitoare la tinerii sub 25 de ani.
De ce este nevoie de o politică socială comunitară?
1. raţiunea principală a unei politici sociale comunitare
coexistentă cu politici sociale la nivel naţional şi
complementară acestora, era gestionarea disfuncţionalităţilor,
în plan social, pe care le genera avansarea procesului de
integrare europeană;
2. creşterea concurenţei intracomunitare prin crearea
uniunii vamale, care prin efectele de creare şi deturnare de
comerţ, determina puternice acţiuni de restructurare a
sectoarelor productive, însoţite, iminent, de pierderi de locuri
de muncă.
3. O serie de analişti apreciau că armonizarea
sistemelor naţionale de protecţie socială nu era necesară,
întrucât concurenţa liberă de pe pieţele integrate se va
contrabalansa şi chiar va elimina disparităţile. Alţi analişti
apreciau că dacă se lasă funcţionale numai regulile pieţei,
acestea vor genera o stabilire sau anulare a schemelor de
protecţie socială.
4. Ideea de dimensiune socială în cadrul UE implică o
gamă mai largă de acţiuni decât protecţia drepturilor
lucrătorilor şi politicile de angajare, incluzând o serie de

129
programe care să sprijine persoanele în vârstă şi grupările mai
puţin favorizate ale societăţii europene.
5. Întrucât pentru unele ţări Programul de acţiuni
prevăzut de Carta Socială avea ca efect o reducere a nivelului
de protecţie socială, iar pentru altele se iveau costuri sociale
suplimentare generate de creşterea protecţiei sociale, rolul
Politicii Sociale a UE s-a canalizat în următoarele domenii:
a. să cultive convergenţa politicilor sociale în sferele
care rămân, în continuare de competenţa exclusivă a
autorităţilor naţionale;
b. să elaboreze şi să pună în aplicare cele mai adecvate
programe Comunitare privitoare la încurajarea dezvoltării
celor mai adecvate metode de sprijinire a recalificării forţei de
muncă;
c. să ofere sprijin financiar prin BEI şi FSE;
d. să elaboreze şi să modernizeze cadrul legislativ şi
instituţional care să cultive armonia între parteneri;
e. să dezvolte un pachet de reglementări privitoare la
protecţia lucrătorilor la locurile de muncă.
Politica socială comunitară sau politici sociale
naţionale? Pe de o parte există adepţi ai unei politici sociale
comune la nivelul UE, realizată şi coordonată la nivel central,
iar pe de altă parte sunt adepţii ideii de plasare a
responsabilităţii realizării politicii sociale la nivelul fiecărui
stat pe principiul laisses faire, laissez passer.
Argumente pentru o politică socială la nivel naţional: -
nu este necesară o politică socială comună, centralizată, în
această fază a uniunii economice, deoarece armonizarea
politicilor sociale şi coeziunea socială vor fi obţinute în viitor,
automat, ca o consecinţă directă a adâncirii integrării.
- respectarea principiului subsidiarităţii şi la nivelul
pieţei muncii deoarece la nivelul UE pe piaţa muncii anumite
aspecte pot fi realizate la nivel naţional (de fapt se consideră
că cea mai mare parte a problemelor pieţei muncii pot fi

130
reglementate mai bine la nivelul fiecărei ţări membre şi nu la
nivel comunitar, datorită varietăţii pieţelor muncii şi a
economiei ţărilor membre);
- încurajarea concurenţei instituţionale în vederea
adoptării unor decizii optime de politică socială. Aceasta
înseamnă că, cu cât guvernele vor fi mai capabile în a realiza
cerinţele uniunii economice, cu atât problemele pieţei muncii
vor fi mai rapid rezolvate, realizându-se în acelaşi timp şi
armonizarea socială.
Argumente pentru o politică socială la nivel
comunitar:
- combaterea dumping-ului social. Dumpingul social
are în vedere temerea ţărilor europene că muncitorii şi firmele
provenind din ţările în care fiscalitatea socială şi cheltuielile cu
protecţia socială este mai scăzută, firmele din aceste ţări
devenind, artificial, mai competitive, iar populaţia activă se va
deplasa spre ţările unde salariile şi protecţia socială sunt mai
ridicate, ceea ce va genera şomaj în rândul rezidenţilor.
Constituirea la nivel comunitar a politicii sociale comune va fi
de natură să introducă un cadru unitar de reglementare şi să
combată toate aceste aspecte negative;
- combaterea efectelor negative generate de asimetria
informaţională existentă în prezent la nivelurile UE cu privire
la piaţa muncii şi la aspecte de politică socială datorate
varietăţii largi de reglementări naţionale;
- realizarea unei convergenţe economice autentice nu va
putea fi realizată, la nivelul UE, în absenţa unei politici sociale
comune.

1
Dumitru Miron, Economia integrării europene, Editura ASE, Bucureşti,
2001, p.359-388.

131
2
FEDER - Fondul European de Dezvoltare Regională; FEOGA - Fondul
European de Orientare şi Garanţie Agricolă; FSE - Fondul Social European;
IFOP - Instrumentul Financiar pentru Orientare în domeniul Pescuitului.
3
Vezi: Dumitru Miron şi colectiv, Economia Integrării Europene, Editura
ASE, Bucureşti, 2001, p.424-448.
4
Nicolae Sută, Integrarea Economică Europeană, Editura Economică,
Bucureşti, 1999, p.274-276.
5
Alina Profiroiu, Marius Profiroiu, Introducere în realităţile europene,
Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.144-145.
6
Dumitru Miron şi colectiv, Economia Integrării Europene, Editura ASE,
Bucureşti, 2001, p.400-405.
7
Dumitru Miron şi colectiv, Economia Integrării Europene, Editura ASE,
Bucureşti, 2001, p.389-399.

132
 TESTE GRILĂ

1. Politica agricolă comună este considerată şi astăzi:

a. cel mai mare divizor comun al politicilor naţionale;
b. cel mai mic divizor comun al politicilor naţionale;
c. cel mai mic multiplu comun al politicilor naţionale;
d. cel mai mare multiplu comun al politicilor naţionale;
e. numitorul comun al politicilor naţionale.

2. Sistemul taxelor de restituire (sau al subvenţiilor la

export):
a. se practică în situaţiile când producţia agricolă internă nu
asigură necesarul pentru consum şi se apelează la
importuri;
b. se practică în situaţiile când se fac exporturi de produse
agricole la preţuri mai mari decât cele comunitare;
c. se practică în situaţiile când în comerţul cu produse
agricole se operează şi cu bariere netarifare;
d. se practică în situaţiile când produsele agricole comunitare
se exportă în terţe ţări la preţuri mai mici decât comunitare;
e. se calculează ca diferenţă între preţul comunitar, mai mare,
şi preţul de export mai mic.

3. Solidaritatea financiară comunitară;

a. este asigurată prin aplicarea de taxe vamale ridicate la
importul de produse agricole;
b. este asigurată prin practicarea de bariere netarifare la
importul de produse agricole;
c. este asigurată prin liberalizarea comerţului cu produse
agricole;
d. este asigurată prin bugetul fiecărei ţări consumatoare;
e. este asigurată prin bugetul comunitar.

133
4. Una din caracteristicile dezvoltării economice
comunitare după 1990 este tendinţa de convergenţă
regională reliefată prin atenuarea disparităţilor în ce
priveşte PIB pe locuitor, atenuându-se:
a. cu circa 25% diferenţa dintre PIB pe locuitor în Austria,
Suedia şi Finlanda şi media comunitară;
b. cu circa 25% diferenţa dintre PIB pe locuitor în Belgia,
Olanda şi Luxemburg şi media comunitară;
c. cu circa 25% diferenţa dintre PIB pe locuitor în Grecia,
Irlanda, Spania şi Portugalia şi media comunitară;
d. ritmul de creştere a PIB pe locuitor în Italia, Franţa şi
Germania;
e. consumul mediu pe locuitor în ţările candidate la integrarea
în UE.

a. limitarea transferurilor din fondurile structurale şi din

bugetul UE către regiunile mai sărace.

5. Aprecierea conform căreia este posibilă menţinerea în

continuare a tendinţei de divergenţă regională este actuală
deoarece:
a. mobilitatea redusă a forţei de muncă în interiorul UE
împiedică reducerea şomajului în ţările sărace;
b. reticenţa statelor membre faţă de o politică regională
centralizată şi unitară;
c. dorinţa statelor mai sărace din UE de a păstra şi conserva
suveranitatea naţională;
d. persistenţa rămânerii în urmă a ţărilor sărace în privinţa
armonizării legislaţiilor naţionale;
e. nerenunţarea la obiceiurile şi tradiţiile naţionale din ţările
sărace.

6. Din anul 1999 politica regională a UE a cunoscut câteva

modificări structurale printre care şi reducerea numărului

134
de obiective la patru. Care din obiectivele enumerate mai
jos nu este specific noii politici de dezvoltare regională?
a. promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a
învăţământului şi cercetării ştiinţifice;
b. promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor
întârziate din punct de vedere economic;
c. susţinerea reconversiei economice şi sociale a regiunilor
care se confruntă cu dificultăţi structurale;
d. dezvoltarea resurselor umane;
e. eforturi financiare suplimentare pentru susţinerea lărgirii
UE spre Est.

7. Considerentele socio-politice ce stau la baza politicii

ecologice sunt:
a. acţiunile pentru rezolvarea problemelor mediului trebui să
rămână doar preocuparea fiecărei ţări în parte;
b. acţiunile pentru rezolvarea problemelor mediului nu pot să
rămână doar preocuparea fiecărei ţări în parte;
c. cetăţenii diferitelor state din UE pot să fie subiecţi ai unor
standarde ecologice diferite;
d. nu este necesară instituirea de standarde ecologice;
e. să existe standarde ecologice doar pentru ţările cele mai
dezvoltate, pentru că doar activitatea acestora este poluantă.

8. Care sunt noile dimensiuni ale politicii ecologice,

introduse de cel de-al cincilea Program de Acţiune
Ecologică:
a. dimensiunea spaţială a protecţiei ecologice;
b. dimensiunea economică a politicii ecologice;
c. dimensiunea industrială a politicii ecologice;
d. dimensiunea ştiinţifică a politicii ecologice;
e. dimensiunea psihologică a politicii ecologice.

9. Etichetarea ecologică îşi propune:

135
a. să promoveze producţia şi consumul unor produse
armonizate la cerinţele de protecţie a mediului;
b. să scoată în evidenţă produsele care corespund criteriilor
ecologice;
c. să stopeze circulaţia şi comercializarea produselor
necorespunzătoare calitativ;
d. să nu acorde avize ecologice şi autorizaţii de funcţionare;
e. să multiplice sursele de finanţare a activităţilor ecologice.

10. Care sunt formele de ocupare mai simple experimentate

de UE?
a. creşterea ocupării pe timp parţial;
b. întreruperile de serviciu neretribuite;
c. pensionarea anticipată;
d. pensionarea după expirarea vârstei de pensionare;
e. creşterea ocupării cu timp de muncă suplimentar.

136
RĂSPUNSURI

1. C,E
2. D,E
3. E
4. C
5. A,B
6. A
7. B
8. A,B
9. A,B
10 A,C

137