Sunteți pe pagina 1din 16

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” SIBIU

Facultatea de Drept „Simion Bărnuţiu”

Dr. CONSTANTIN BUTIUC


Conferenţiar Universitar

DREPT PENAL
PARTEA GENERALĂ
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

1. DEFINIŢIA, OBIECTUL, SCOPUL ŞI CARACTERELE DREPTULUI


PENAL ROMÂN
2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL ROMÂN
3. LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE
4. RAPORTUL JURIDIC PENAL

Definiţia

Denumirea de “drept penal” are origine latină, provenind de la cuvântul poena


care înseamnă pedeapsă.
Dreptul penal este una din ramurile sistemului de drept român care
reglementează infracţiunile, sancţiunile penale şi răspunderea penală.
Rezultă deci că cele trei instituţii de bază ale dreptului penal sunt:
- infracţiunea;
- sancţiunile de drept penal;
- răspunderea penală.
Dintre cele trei instituţii, cea mai importantă este infracţiunea pentru că de
existenţa ei sunt condiţionate celelalte două, altfel nu s-ar putea vorbi de sancţiuni
penale sau răspundere penală dacă nu s-ar săvârşi o infracţiune.

Obiectul

Obiectul dreptului penal îl constituie o categorie aparte de relaţii sociale care


sunt cunoscute sub denumirea de relaţii sociale de apărare socială. Ele se nasc în
momentul în care legea penală intră în vigoare.
În cadrul acestor relaţii, membrii societăţii sunt datori să nu vatăme sau să pună
în pericol, prin faptele lor, valorile sociale.

2
Scopul

Scopul dreptului penal rezultă în mod expres din dispoziţiile art. 1 Cod penal,
unde se prevede că legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România,
suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile
şi libertăţile acestuia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.

Caracterele

a) Caracterul autonom.
b) Caracterul de drept public.
c) Caracterul unitar.

Principiile fundamentale ale dreptului penal român

Principiile fundamentale sunt o serie de reguli cu caracter general care stau la


baza reglementării juridico-penale şi ele sunt următoarele:
- Principiul legalităţii
- Principiul caracterului personal al răspunderii penale
- Principiul individualizării răspunderii penale
- Principiul umanismului legii penale.

Legea penală

Aspecte generale

Reglementarea infracţiunilor, a pedepselor şi a regimului executării acestora se


face prin lege organică (art. 72 alin. 3 lit. h din Constituţie).
Legile penale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:
a. După domeniul de aplicare
b. După durata de aplicare în timp
c. După caracterul lor.

3
Norma penală

Orice lege penală este o totalitate de norme juridico-penale.


Norma penală are trei părţi: ipoteza dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza este acea parte a normei penale în care se arată împrejurările în care o
faptă umană constituie infracţiune.
Dispoziţia indică întotdeauna conduita ce trebuie urmată pentru a nu intra în
sfera ilicitului penal.
Sancţiunea, care este urmarea nerespectării ipotezei şi a dispoziţiei, constă în
pedeapsa prevăzută de legiuitor pentru infracţiunea respectivă.

Aplicarea legii penale in spaţiu

Legea penală se aplică în spaţiu pe un anume teritoriu care este supus unei
anumite suveranităţi statale.
Principiile care stau ia baza aplicării legii penale în spaţiu sunt: teritorialitatea,
personalitatea, realitatea şi universalitatea.
Extrădarea este un act juridic bilateral care constă în acceptarea remiterii unui
infractor de către statul solicitat pe teritoriul căruia se află, statului solicitant, în
vederea judecării sau pentru a executa o pedeapsă.

Aplicarea legii penale în timp

Principiul fundamental al aplicării legii penale în timp este cel al activităţii


acesteia, alte principii sunt principiul neretroactivităţii legii penale, principiul
retroactivităţii legii penale, principiul ultraactivităţii legii penale şi principiul aplicării
legii penale mai favorabile.

Raportul juridic penal

Raportul juridic penal se constituie între stat, ca titular al funcţiei de apărare


socială şi cei care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală, în cadrul lui părţile
având drepturi şi obligaţii corelative.

4
Raportul penal îşi are sorgintea în comiterea unor fapte penale.
Faptele penal sunt acele împrejurări care dau naştere, modifică sau sting
raportul juridic penal.
Singurul fapt constitutiv de raport penal este, după cum rezultă din prevederile
art. 17 alin. 2 Cod penal, infracţiunea.

DEFINIŢIA ŞI TRĂSĂTURILE INFRACŢIUNII. STRUCTURA SAU


ELEMENTELE INFRACŢIUNII

Definiţia infracţiunii

Articolul 17 alin. 1 din Codul penal defineşte infracţiunea ca fiind fapta


prevăzută de legea penală care prezintă pericol social şi este săvârşita cu vinovăţie.
Faptele prevăzute de legea penală ca infracţiuni se împart după gravitatea lor, în
crime şi delicte.

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

Din definiţia formulată de legiuitor rezultă trăsăturile esenţiale şi comune


tuturor infracţiunilor, care sunt: pericolul social, săvârşirea cu vinovăţia şi prevederea
ei în legea penală.
a) Fapta să fie prevăzută de legea penală
b) Pericolul social
c) Fapta să fie săvârşită cu vinovăţie

Structura sau elementele infracţiunii

Infracţiunea are patru elemente şi anume: obiect, latură obiectivă, subiect şi


latură subiectivă.

5
Obiectul infracţiunii

Obiectul infracţiunii îl constituie valorile şi relaţiile sociale împotriva cărora


este îndreptată acţiunea sau inacţiunea şi pe care aceasta le vatămă sau le pune în
pericol.
Se face distincţie între mai multe categorii de obiecte ale infracţiunii:
a) Obiectul juridic
b) Obiectul material sau fizic.

Subiecţii infracţiunii

Subiecţi activi al infracţiunii pot fi numai persoana fizică, care a împlinit vârsta
de 14 ani şi a săvârşit sau participat cu vinovăţie la săvârşirea acestei precum şi
persoana juridică, potrivit noului Cod penal.

Latura obiectivă a infracţiunii

Latura obiectivă a infracţiunii constă în fapta omului, sub formă de acţiune sau
inacţiune, îndreptată împotriva valorilor sociale apărate de lege, precum şi urmările
socialmente periculoase produse de aceasta, între ele existând un raport de
cauzalitate.
Din definiţie rezultă că subelementele principale ale laturii obiective sunt:
acţiunea sau inacţiunea, urmarea socialmente periculoasă şi raportul de cauzalitate
dintre acestea.
Latura obiectivă are şi o serie de subelemente secundare precum: locul, timpul,
modul şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii.

Latura subiectivă a infracţiunii

Infracţiunea este însoţită de o atitudine psihică care precede sau însoţeşte


activitatea exterioară. Aceste procese psihice alcătuiesc tocmai latura subiectivă a
infracţiunii.
Subelementul principal al laturii subiective este vinovăţia.
6
Conţine şi subelemente secundare, acestea fiind: mobilul şi scopul.
Vinovăţia are 3 forme: intenţia, culpa şi intenţia depăşită.

Cauzele justificative

Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită în condiţiile


vreuneia dintre cauzele justificative.
Cauzele justificative sunt următoarele:
- legitima apărare
- starea de necesitate
- ordinul legii şi comanda autorităţii legitime
- consimţământul victimei.

Cauzele care înlătura caracterul penal al faptei

Nu constituie infracţiune fapta prevăzute de legea penală comisă în condiţiile


vreuneia dintre cauzele prevăzute de lege care îi înlătură caracterul penal.
Acestea sunt următoarele:
- constrângerea fizică
- constrângerea morală
- cazul fortuit
- minoritatea făptuitorului
- iresponsabilitatea
- beţia
- eroarea de fapt.

FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE ÎN FUNCŢIE DE FAZELE EI


DE DESFĂŞURARE

Orice infracţiune intenţionată are o etapă internă care precede manifestarea


exterioară şi care la rândul ei are mai multe faze:
a) naşterea ideii sau încolţirea ideii de a săvârşi infracţiunea

7
b) deliberarea asupra săvârşirii infracţiunii, când se au în vedere motivele în
favoarea sau în defavoarea săvârşirii acesteia
c) luarea hotărârii.
Etapa externă, care mai este cunoscută şi sub denumirea de desfăşurare externă,
are la rândul ei mai multe faze:
- actele de pregătire sau preparatorii
- actele de executare sau tentativa
- infracţiunea fapt consumat.

Tentativa

Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,


executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul (art. 34 alin. 1 Cod
penal).
Tentativă există şi când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă, datorită
insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în
timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde
făptuitorul credea că se află (art. 34 alin. 2 Cod penal).
Condiţiile de existenţă a tentativei sunt:
a) intenţia de a săvârşi infracţiunea
b) începerea executării acţiunii incriminate este a doua condiţie a tentativei
c) întreruperea acţiunii sau neproducerea rezultatului este treia condiţie a
tentativei.
Tentativa cunoaşte două forme şi anume: tentativa întreruptă (neterminată) şi
tentativa terminată (perfectă, fără efect).
În doctrina penală se vorbeşte şi de tentativa improprie (C. Bulai, C. Mitrache)
care, în plan legislativ, este reglementată de art. 34 alin. 2 Cod penal.

PLURALITATEA DE FĂPTUITORI

Pluralitatea de infractori se poate realiza în forme diferite şi anume: pluralitate


naturală sau necesară, pluralitate constituită şi pluralitate ocazională sau participaţie.
a) Pluralitatea naturală sau necesară
b) Pluralitatea constituită
8
c) Pluralitatea ocazională sau participaţia penală

PARTICIPAŢIA

Participaţia nu este însă definită legal, fiind definiţi în Codul penal doar
participanţii, ca persoane care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală în calitate de autori, instigatori sau complici.

Condiţiile participaţiei

a) Pluralitatea de făptuitori
b) Legătura subiectivă dintre participanţi
c) Cooperarea la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni
d) Săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală

Participaţia penală propriu-zisă

Formele participaţiei penale proprii sunt: autoratul, coautoratul, instigarea şi


complicitatea.

Participaţia penală improprie

În cazul ei deşi există din partea tuturor participanţilor o voinţă comună pentru
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală totuşi nu acţionează cu aceeaşi formă de
vinovăţie.
Participaţia improprie există sub două modalităţi:
a) Modalitatea intenţie şi culpă
b) Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie.
În materie de pedepsire a participaţiei sunt consacrate două sisteme: sistemul
parificării şi sistemul diversificării.
Potrivit sistemului parificării toţi participanţii la infracţiune trebuie să fie
sancţionaţi prin lege cu aceeaşi pedeapsă, sub aspect judiciar ea urmând a fi
diferenţiată în funcţie de contribuţia fiecăruia.
9
Sistemul diversificării are în vedere că legea trebuie să prevadă pedepse diferite
pentru participanţi.
Codul nostru penal prevede un sistem mixt de sancţionare al participanţilor, în
sensul că pentru participaţia propriu-zisă a fost prevăzut sistemul parificării iar pentru
participaţia improprie s-a prevăzut sistemul diversificării.

PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

Pluralitatea de infracţiuni semnifică situaţia când aceeaşi persoană săvârşeşte


două sau mai multe infracţiuni de acelaşi fel sau diferite în acelaşi timp sau la
anumite intervale de timp.
Codul penal stabileşte că pluralitatea de infracţiuni există sub două forme şi
anume: concursul de infracţiuni şi recidiva.
În realitate, însă, mai există şi o a treia formă a pluralităţii şi anume pluralitatea
intermediară.

Concursul de infracţiuni

Concurs de infracţiuni există când aceeaşi persoană a săvârşit mai multe


infracţiuni prin acţiuni (inacţiuni) diferite sau prin aceeaşi acţiune (inacţiune) mai
înainte de a fi fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele.
Concursul de infracţiuni are două modalităţi: concurs real (material) şi concurs
ideal (formal).
Condiţiile de existenţa ale concursului de infracţiuni, oricare ar fi modalităţile
sale, sunt următoarele:
a) Să se fi săvârşit două sau mai multe infracţiuni;
b) Infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană;
c) Infracţiunile să se fi săvârşit înainte de condamnarea definitiva a infractorului
pentru vreuna din ele.

Pedepsirea concursului de infracţiuni

În materia concursului de infracţiuni sunt cunoscute trei sisteme:


• sistemul cumulului aritmetic;
10
• sistemul absorbţiei;
• sistemul cumulului juridic.

Recidiva

Recidiva presupune cel puţin două infracţiuni săvârşite de aceeaşi persoană, din
care una se comite după condamnarea definitivă pentru cea dintâi. Deosebirea dintre
recidivă şi concursul de infracţiuni o constituie intervenţia unei hotărâri judecătoreşti
definitive de condamnare.
Recidiva are doi termeni, primul fiind format dintr-o condamnare definitivă la o
pedeapsă privativă de libertate, iar al doilea dintr-o nouă infracţiune.
Condiţiile de existenţă ale recidivei, în general, indiferent de formele ei, sunt
următoarele:
a) Să existe o condamnare definitivă;
b) Săvârşirea unei noi infracţiuni;
c) Infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană.
Există următoarele feluri de recidivă: recidiva postcondamnatorie, recidiva
postexecutorie.

Condamnările care nu atrag starea de recidivă

În Codul penal sunt enumerate o serie de condamnări care nu atrag starea de


recidivă.
a) Condamnările pentru infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii.
b) Condamnările pentru infracţiunile săvârşite din culpă.
c) Condamnările pentru infracţiunile amnistiate.
d) Condamnările privitoare la fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de
legea penală.
e) Condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora s-a
împlinit termenul de reabilitare.
Pedepsirea recidivei este reglementată în art. 51 şi 54 Cod penal.

11
UNITATEA DE INFRACŢIUNE

Unitatea de infracţiune se poate prezenta sub două forme: unitate naturală şi


unitate legală.
Unitatea naturală rezultă din unicitatea acţiunii sau inacţiunii care formează
elementul material al infracţiunii. Cele mai multe infracţiuni constituie unităţi
naturale.
Unitatea legală este o creaţie a legiuitorului, în sensul că două sau mai multe
acţiuni, care fiecare în parte ar putea constitui infracţiuni distincte, sunt considerate
prin voinţa legiuitorului o singură infracţiune.
Unitatea naturală de infracţiune se prezintă sub următoarele forme: infracţiune
simplă, infracţiune continuă şi infracţiune deviată.
Formele unităţii legale sunt: infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă,
infracţiunea de obicei şi infracţiunea progresivă.

SANCŢIUNILE PENALE

O altă instituţie majoră a dreptului penal o constituie sancţiunile de drept penal.


Sancţiunile de drept penal sunt măsuri de constrângere, de reeducare şi de
prevenire, prevăzute de legea penală şi care se aplică celor care au comis fapte
prevăzute de legea penală pentru a restabili ordinea de drept încălcată.
Dat fiind caracterul personal al răspunderii în dreptul penal român, sancţiunile
penale, oricare ar fi natura acestora, nu pot fi aplicate decât persoanelor fizice.
În dreptul nostru penal există trei categorii de sancţiuni şi anume:
- pedepsele;
- măsurile educative;
- măsurile de siguranţă.

Pedepsele

Pedeapsa este o măsură de constrângere aplicată în scopul reeducării


condamnatului şi al prevenirii săvârşirii noi infracţiuni.

12
Categoriile şi limitele generale ale pedepselor

Pedepsele care se plică persoanei fizice sunt:


a) Pedepse principale pentru crime sunt:
- detenţiunea pe viaţă;
- detenţiunea severă între 15 şi 30 de ani;
Pedepse principale pentru delicte sunt:
- închisoarea strictă între 1 an şi 15 ani;
- închisoarea între 15 zile şi 1 ani;
- amenda sub forma zilelor – amendă, între 5 şi 365 de zile, fiecare zi
fiind socotită între 100.000 şi 1.000.000 lei
- munca în folosul comunităţii între 100 şi 500 de ore.
b) Pedepse complementare pentru crime şi delicte:
- interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani;
- degradarea militară.
c) Pedeapsa accesorie pentru crime şi delicte constă în interzicerea exerciţiului
tuturor drepturilor prevăzute ca pedeapsă complementară.
Pedeapsa principală care se aplică persoanei juridice pentru crime şi delicte este
amenda de la 10.000.000 la 10.000.000.000 lei.
Pedepsele complementare pentru persoana juridică sunt:
- dizolvarea
- suspendarea activităţii sau a unei dintre activităţile persoanei juridice pe o
durată de la 1 la 3 ani
- interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la
1 an la 5 ani
- interzicerea accesului la unele resurse financiare pe o durată de la 1 an la 5
ani
- afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul Oficial, prin
presă ori mijloace de comunicare audio vizuală.

Aspecte privind regimul sancţionator al minorilor

Regimul sancţionator aplicabil acestora este unul mixt format din măsuri
educative şi pedepse.
13
Pedepsele au însă un caracter subsidiar, ele aplicându-se numai dacă se
apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea
minorilor.

Măsurile educative

Masurile educative sunt sancţiuni penale specifice infractorilor minori şi care au


drept scop reeducare lor în condiţiile unei constrângeri mai reduse.
Măsurile educative care se pot lua faţa de minori sunt: mustrarea, libertatea sub
supraveghere, libertatea sub supraveghere strictă, internarea într-un centru de
reeducare şi internarea într-un institut medical educativ.

Pedepsele pentru minori

Pedepsele care se pot aplica minorilor sunt arătate în art. 123 Cod penal.

Măsurile de siguranţă

A treia categorie de sancţiuni penale o constituie măsurile de siguranţă.


Scopul acestora rezultă în mod explicit din art. 111 alin. 1 Cod penal şi constă
în înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii unor fapte prevăzute
de legea penală.
Ele se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.
Măsurile de siguranţă sunt următoarele: obligarea la tratament medical,
internarea medicală, interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o
meserie ori o altă ocupaţie, interzicerea de a se afla în anumite localităţi, interzicerea
de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, expulzarea străinilor şi
confiscarea specială.

RĂSPUNDEREA PENALĂ

Răspunderea penală este, alături de infracţiune şi pedeapsă, una din instituţiile


fundamentale ale dreptului penal.

14
Principiile răspunderii penale sunt următoarele:
- Principiul legalităţii răspunderii penale
- Principiul că infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale
- Principiul individualizării răspunderii penale
- Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale
Regulile generale de individualizare judiciară a răspunderii penale sunt arătate
în art. 87 Cod penal, printre aceste figurând circumstanţele atenuante şi agravante.

EXECUTAREA PEDEPSELOR

O pedeapsă odată aplicată nu-şi atinge dublul ei scop, sancţionator şi educativ,


decât atunci când este pusă în executare.
Regimul de executare al pedepselor principale aplicate persoanei fizice face
obiectul capitolului III din titlul III al părţii generale a Codului penal. În capitolul IV
din acelaşi titlu sunt conţinute dispoziţii cu privire la pedepsele complementare şi
accesorii iar în capitolul V este reglementar regimul de aplicare a pedepselor aplicate
persoanei juridice.

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

Cauzele generale care înlătură răspunderea penală sunt: amnistia, prescripţia


răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile şi
împăcarea părţilor.

Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei

Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei sunt: graţierea şi


prescripţia executării pedepsei.

Cauzele care înlătură consecinţele condamnării

Cauzele care înlătură consecinţele condamnării sunt cele două tipuri de


reabilitarea: reabilitarea de drept şi reabilitarea judecătorească.
15
BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE

1. C. Butiuc, Instituţii de drept penal, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
2. C. Butiuc, Instituţii de drept penal, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003
3. C. Butiuc, Sancţiunile şi răspunderea penală, Ed. Universităţii Lucian Blaga,
Sibiu, 2005

16