Sunteți pe pagina 1din 17

CREDINŢĂ NETĂGĂDUITĂ

Nobel, celebrul inventator al dinamitei, căuta un om serios, de caracter, fără patima banului. Îi fu recomandat un
inginer tânăr, care se afla în mari dificultăţi materiale.
- Să vină mâine la dejun, zise Nobel.
Inginerul a fost punctual.
S-au aşezat la masă, iar Nobel începu o discuţie în care declară război credinţei. Inginerul îngălbeni; el avea
credinţă şi se simţea jignit în convingerile sale.
Nobel îi observă tulburarea şi-şi dublă atacul.
Inginerul simţea că se sufocă: îşi spuse părerea, îl contrazise pe adversar, îl combătuse, răspunse, se apără.
Îşi vedea năruite speranţele. Convorbirea lua a turnură dramatică. De ce îl mai chemase? Să-şi bată joc de el?
La un moment dat, Nobel începu să râdă în hohote, întinzând adversarului său, prieteneşte, mâna.
- Îmi place, zise. Ai venit să-mi ceri un serviciu şi în loc să mă măguleşti, îmi ţii piept. Foarte bine. Credinţa
dumitale a fost mai mare decât interesul. Te angajez!

Senatorul şi hotelierul

Despre un anume senator francez Renauld, se povesteşte următorul fapt:


Ajungând pentru prima dată la Paris, ca senator, trase la un hotel, unde îşi luă o cameră, plătind costul înainte:150
de franci.
Hotelierul l-a întreabat dacă doreşte chitanţă.
- Nu, îi răspunse Renauld, nu e nevoie, Dumnezeu vede totul.
- Credeţi în Dumnezeu? întrebă hotelierul.
- Sigur. Şi dumneata?
- Nu, domnule, eu nu cred.
- Ei, atunci, zise senatorul, dă-mi chitanţă...

Antistene

Întrebat de un tânăr din Pont, care se pregătea să-i urmeze lecţiile, ce trebuie să aducă, îi răspunse:

„Vino cu o foaie nouă, o pană nouă şi o tăbliţă nouă”, făcând aluzie totodată la „mintea” pe care s-
o ducă. Fiind întrebat de ce are aşa de puţini discipoli: „Din pricină că am o nuia de argint cu care îi alung.”
Punându-i-se întrebarea de ce îşi ceartă cu atâta asprime discipolii, el răspunse: „Tot aşa se poartă şi medicii cu
bolnavii lor.”

Întrebat ce folos a avut el din filosofie, dădu următorul răspuns: „Putinţa de a mă întreţine cu mine însumi.”
Aristip
Odată, pe când Diogene spăla nişte legume, trecu pe lângă el Aristip batjocorindu-l, la care Diogene îi zise:
„Dacă te-ai fi obişnuit să mănânci din aceste legume, n-ai fi avut nevoie să umbli cu linguşeli pe la curţile
tiranilor.”
La întrebarea lui Dionysios, de ce filosofii se duc la casele bogătaşilor în timp ce aceştia nu-i vizitează pe
filosofi, răspunsul lui fu: „Cei dintâi ştiu de ce au nevoie, iar ceilalţi nu.”
Cineva îi aduse copilul la învăţătură, iar când el îi ceru o plată de 500 de drahme, tatăl obiectă: „Cu preţul
acesta pot cumpăra un sclav.” „N-ai decât să faci aşa şi vei avea doi sclavi”, răspunse el.
Aristotel
Auzind că cineva îşi bătuse joc de el, spuse: „În absenţa mea poate chiar să mă şi bată cu biciul.”
Diogene
Cineva îi reproşă că a fost exilat din patrie, iar el îi spuse: ”Dar, o, nenorocitule, prin exil am devenit filosof!”
Tot aşa, când cineva îi aminti că “poporul din Sinope te-a osândit la exil”, spuse: ”Şi eu pe ei ca să stea
acasă.”
Când a fost vândut ca sclav, a îndurat totul cu nobleţe sufletească. Într-o călătorie pe mare la Egina a fost prins
de piraţii de sub comanda lui Scirpalos şi dus la Creta, unde fu scos la vânzare. Întrebat de crainic ce se
pricepe să facă, răspunse: ”Să conduc oameni.” După aceea îi arătă pe un corintean îmbrăcat într-o haină
tivită cu purpură, Xeniades şi spuse: ”Vinde-mă acestui om, căci are nevoie de un stăpân.” Aşa s-a făcut
că l-a cumpărat Xeniades, care l-a luat la Corint, l-a pus să-i supravegheze copiii şi i-a încredinţat toată
gospodăria casei. A condus-o în toate privinţele în aşa fel, încât Xeniades spunea oriunde se ducea: ”Un
geniu bun mi-a intrat în casă.”
Pitagora
După informaţiile lui Timaios, el, cel dintâi, a spus că “prietenii au toate lucrurile în comun” şi că “prietenia
înseamnă egalitate”; într-adevăr, discipolii lui puneau tot ce aveau laolaltă. De asemenea, timp de cinci
ani, păstrau tăcerea, ascultându-i numai învăţăturile, fără să-l vadă pe Pitagora, până ce erau supuşi unui
examen. Din acel moment erau primiţi în casa lui şi le era îngăduit să-l vadă.

SĂMÂNŢA DE MUŞTAR

Era odată o femeie a cărei unic fiu a murit. În marele ei necaz, s-a dus la un om sfânt şi i-a zis, “ce rugăciuni, ce
formule magice cunoşti ca să-l readuci la viaţă pe fiul meu?”
În loc s-o dea afară sau să încerce să-i explice, i-a răspuns: “du-te şi adumi o sămânţă de muştar dintr-o casă care
nu a cunoscut niciodată vreun necaz. O vom folosi ca să-ţi scoatem necazul din casa ta?

Femeia a plecat în grabă în căutarea magicei seminţe de muştar. A ajuns mai întâi la o splendidă vilă, a bătut la
uşă şi a zis: “Caut o casă care nu a cunoscut niciodată necazul. Am nimerit bine? E foarte important pentru mine”.

Dar răspunsul a fost, “ai greşit cu siguranţă adresa”, şi au început să-i spună toate evenimentele tragice care i-au
copleşit în ultimul timp.
Femeia şi-a spus, “cine este mai în măsură decât mine să-i ajute pe aceşti bieţi nenorociţi? “A rămas să-i aline,
apoi a continuat cu căutările ei. Dar oriunde se întorcea, în bordei sau în palate, ea auzea aceleaşi lucruri: tristeţe
şi nenorocire.

În cele din urmă s-a implicat atât de mult în slujirea celorlalţi aflaţi în necaz încât a uitat de căutarea sa,
nerealizând niciodată că de fapt, şi-a scos din suflet propriul necaz.

FAŢA DIN SPATELE ZIDULUI


Era odată o colonie de leproşi demnă de toată mila. Erau oameni care nu aveau de făcut nimic ziua întreagă şi
pentru care nimeni nu putea face nimic. Erau singuri, abandonaţi şi toată ziua nu făceau altceva decât să se învârtă
în jurul zidurilor.

Şi totuşi exista un om care mai păstra o urmă de licărire în ochi. Putea să zâmbească şi dacă îi ofereai ceva putea
chiar să-ţi spună “Mulţumesc”.

Acesta era singurul om care mai era om, care mai păstra ceva uman.

Sora care avea grijă de ei era nerăbdătoare să ştie motivul acestei ciudăţenii, ce-l determina să se agaţe de viaţă?
L-a urmărit câteva zile şi a putut să vadă că deasupra zidului interzis apărea în fiecare zi o faţă. O bucăţică din
faţa unei femei nu mai mare decât o mână, dar plină de viaţă şi numai zâmbet.
Bărbatul trebuia să fie acolo, aşteptând să primească zâmbetul, hrana puterii sale şi suportul speranţei sale. El
urma să-i întoarcă zâmbetul şi apoi capul trebuia să dispară. Apoi lunga aşteptare pentru ziua următoare putea să
înceapă din nou.

Când într-o zi sora l-a luat prin surprindere, omul a spus simplu: “Este soţia mea.” Şi după o scurtă pauză a
continuat. “Înainte de a veni aici, ea m-a ascuns şi a avut grijă de mine încercând tot posibilul. Un tămăduitor i-a
dat o unsoare ca să-mi trateze boala.
În fiecare zi trebuia să mă ungă pe faţă cu excepţia unui colţişor… cât să mă atingă cu buzele sale.

Am fost găsit şi luat. Ea m-a urmat aici şi vine să mă vadă în fiecare zi. Atunci îmi dau seama că ăsta-i singurul
motiv care mă ţine în viaţă.

CEI DOI FRAŢI

Doi fraţi munceau împreună la ferma rămasă moştenire de la părinţi. Unul nu era însurat iar celălalt era căsătorit
şi avea copii. Împărţeau ce cultivau în mod egal aşa cum au făcut mereu: produsul şi profitul. Dar într-o zi cel
singur şi-a spus: “Ştii că nu este drept să împarţim produsul şi profitul. În afară de asta sunt sigur şi nevoile mele
sunt mici. Dar sărmanul meu frate are nevastă şi o casă de copilaşi”.
Aşa că în toiul nopţii a luat un sac de grâne din hambarul său, s-a furişat cu el peste spaţiul dintre cele două case
şi l-a răsturnat în hambarul fratelui.

Între timp, fără ştirea sa, fratele său a avut acelaşi gând. Şi-a spus: “Nu-i drept să împărţim egal profitul şi
produsul. În plus am nevastă şi copii care să aibă grijă de mine peste ani. Dar fratele meu nu are pe nimeni”.

Aşa că şi el a început să care în toiul nopţii pe furiş în hambarul fratelui său. Dar ambii fraţi au fost surprinşi şi
puteau să constate peste ani că rezervele lor nu se micşorau deloc. Dar într-o noapte s-a nimerit ca amândoi să
iasă din casă în acelaşi moment. În întuneric s-au ciocnit unul de altul cu sacii în spinare. Amândoi au fost uimiţi,
dar apoi încet s-au luminat cu privire la cele întâmplate. Şi-au lăsat sacii jos şi s-au îmbrăţişat.

Deodată întunericul s-a luminat şi o voce a vorbit din cer:

- Acesta este în sfârşit locul unde voi construi Casa Mea. Pentru că acolo unde fraţii se întâlnesc în
dragoste, acolo va sălăşlui Prezenţa Mea.

Sabia si coroana
Demult, un mare imparat a vrut sa incerce intelepciunea copilului sau, mostenitorul tronului, si a asezat pe o masa
coroana si sabia lui. Chemandu-si fiul, ia cerut sa se gindeasca bine si sa aleaga ce ii este mai de folos in viata.
Baiatul a ales sabia.
- De ce tocmai sabia, l-a intrebat regele?
-Pentru ca prin sabie, pot cistiga si pastra coroana.
-Asa este, fiul meu, ai facut o alegere buna. Insa tine minte: la fel este si calea pe care trebuie sa o urmeze fiecare
om, fie el rege sau taran de rind: Calea Crucii, a jertfei de sine. Crucea este singura arma pe care o poti folosi in
viata, in razboiul de toata vremea, razboiul cu diavolul, cu ispitele, cu neputinta si cu tine insuti. Credinta
inseamna lupta. Tu ai sabia prin care poti cuceri si pastra coroana, insa Crucea o avem cu totii si numai prin ea
putem primi si pastra Cerul in sufletele noastre. Sa nu uiti asta, fiul meu!
(Leon Magdan, Cele mai frumoase pilde si povestiri crestin-ortodoxe, editura Aramis, Bucuresti, p.39)

Dragostea Domnului
Se spune ca, odata, un om mergea printr-un desert. Nu mai putea de oboseala; nu mancase nimic de mai multe
zile, apa nu mai avea, iar soarele puternic il topea cu razele sale de foc. In afara de intinderea nesfirsita de nisip
dogoritor, nu se vedea decit urmele omului, urmele pasilor sai.
Deodata insa, omul a observat ca alaturi de el au aparut si alte urme, ca si cind mai era cineva, o persoana ce
mergea o data cu ea si ale carei urme le putea vedea alaturi de ale sale. Speriat, a strigat:
-De ce sunt patru urme pe nisip, cind eu sunt singur? Cine esti si de ce nu te vad?
Dar o voce i-a raspuns:
-Sunt Dumnezeu! Nu esti singur, fiindca Eu merg alaturi de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rau si vei ajunge cu
bine la capat!
Omul a cazut in genunchi si i-a multumit Domnului ca S-a indurat de el, dupa care si-a continuat drumul, convins
ca acum v-a reusi. Si a mers, a mers, pina cind intr-un final a simtit ca nu mai poate face un pas macar. Cazut in
genuchi a privit in spate si...ce i-a fost dat sa vada? Pe nisip, nu se vedeau decit urmele pasilor sai.
-Doamne, a spus omul indurerat, de ce m-ai parasit, de ce nu sunt decit doua urme in nisip?
Dar aceeasi voce i-a raspuns cu blindete:
-Pentru ca, pina acum, Eu te-am dus in brate.
Deodata, omul nostru a simtit ceva rece, rece si a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseala, incins de lumina
soarelui, cazuse in nisip, ajuns la capatul puterilor. Dar, in timpul somnului fusese gasit de o caravana. Citiva
negustori il ridicasera si il stropira cu apa. Atunci cind a simtit apa rece pe fata s-a trezit, amintindu-si de visul
sau.
-Binecuvintat sa fie Domnul! - a strigat omul. Cum m-ati gasit?
-Am vazut niste urme in nisip, si ne-a, dat seama ca cineva s-a ratacit. Erau int-adevar urmele tale.
-Voi credeti ca urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, care S-a indurat de suferinta mea, El v-a calauzit
pasii spre mine, altfel as fi murit.
Sunt unii oameni care nu vad ca Dumnezeu se ingrijeste de ei. Nu vad ca Domnul, din iubire, cauta mereu sa ii
ajute. ei uita de cele sfinte si de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uita niciodata de ei. Ferice de aceia care vad ca
toate - sanatatea, puterea de munca, fericirea tin de Dumnezeu si ca doar prin puterea Lui putem fi mantuiti.
Ferice de aceia care au mereu incredere in ajutorul Domnului
(L. Magdan, Cele mai frumoase pilde si povestiri crestin - ortodoxe, Editura Aramis, Bucuresti, 1998, p.71-73)

Cumpatarea
La un intelept veni odata un prieten al sau cam birfitor si il intreba:
"-De ce oare Dumnezeu l-a facut pe om cu doua urechi si numai cu o gura?"
"-Ca sa auda mai mult si sa vorbeasca mai putin", ii raspunse inteleptul.
(***Pilde si povestiri pentru copii, vol.3, Editura Credinta Stramoseasca, 2000, p.68)

Povestea vasului crãpat

O femeie bãtrâna din China avea doua vase mari, pe care le atârna de cele douã capete ale unui bãt, si le cãra pe
dupã gât. Un vas era crãpat, pe când celalalt era perfect si tot timpul aducea întreaga cantitate de apa.

La sfârsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasã, vasul crãpat ajungea doar pe jumãtate.
Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumãtate de apã. Bineînteles, vasul bun era
mândru de realizãrile sale. Dar bietului vas crãpat îi era atât de rusine cu imperfecþiunea sa, si se simtea atât de
rãu ca nu putea face decât jumãtate din munca pentru care fusese menit!

Dupã 2 ani de asa zisã nereusitã, dupã cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii lângã izvor: "Mã simt atât de
rusinat, pentru ca aceastã crãpãturã face ca apa sa se scurgã pe tot drumul pânã acasã!"

Bãtrâna a zâmbit, "Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori,


insã pe cealaltã nu?" "Asta pentru ca am stiut defectul tãu si am plantat
seminte de flori pe partea ta a potecii, si, in fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi."
"De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Dacã nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care
împrospãteazã casa."

Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Însa crãpãturile si defectele ne fac viata împreunã atât de interesantã
si ne rãsplãtesc atât de mult! Trebuie sa luam fiecare persoanã asa cum este si sã cãutãm ce este bun in ea.
Morala: Crãpãtura vasului nu înseamnã sfârsitul, ci o posibilitate de a face ceva diferit!

Pilde

Diamantul
Cu multe secole in urma, in Persia, un fermier asculta fascinat istorisirea unui necunoscut. Povestea era despre un
"diamant". Conform povestitorului, diamantul era "o picatura inghetata de lumina", o nestemata atat de pretioasa,
incat oricine ar fi descoperit o mina de diamante ar fi fost mai bogat ca un rege. Pana atunci fermierul nu auzise
niciodata de diamante, dar acum ardea de dorinta de a pune mana pe o asemenea comoara.
Intamplator el detinea multe ogoare si livezi, fiind un om bogat. Totusi, din clipa in care a auzit de diamante s-a
simtit un sarantoc. Nu putea sa aiba singurul lucru pe care il dorea cu adevarat. Gandul la diamantele care
asteptau sa fie descoperite undeva in lume nu-i dadea pace nici in somn. De aceea, intr-o buna zi si-a vandut
pamanturile si a pornit in cautarea lor. A ratacit, pe rand, prin Africa, Palestina si Europa si, finalmente, a sosit in
Spania, batran, zdrentaros si amarat. Coplesit de disperare, s-a aruncat in mare si s-a inecat. In toate calatoriile
sale nu zarise nici macar un singur diamant.

Intre timp, in Persia, cel care-i cumparase ogoarele a facut o descoperire neasteptata. El a gasit un diamant intr-un
bolovan negru. Cercetarile urmatoare au dezvaluit ca pe acele pamanturi existau literalmente hectare de diamante.
Cu timpul, proprietatea respectiva a ajuns sa fie cunoscuta ca mina de diamante Golconda, cea mai mare si mai
bogata din lume. Daca fermierul s-ar fi multumit sa ramana acasa si sa se bucure de bogatia sa, comoara la care
tanjea ar fi fost toata numai a lui.

Cum se poate obþine fericirea?

Maestrul: Fericirea nu este o stare de atins. Eºti dintotdeauna în starea de Fericire. Dorinþa ta de fericire provine
din sentimentul tãu de insatisfacþie. Cine încearcã acest sentiment? Cautã sã afli! Atunci când dormi profund eºti
fericit, dar în acest moment nu eºti. Cine este cel care a venit sã se interpunã între aceastã stare de Fericire ºi cea
de Ne-Fericire?
Este Eul. Cautã sursa sa ºi vei gãsi Beatitudinea. Nu este vorba de a obþine ceva nou. Va fi suficient sã renunþi la
ignoranþa ta, care te face sã vezi cã eºti altfel decât în starea de fericire. Cine este victima acestei ignoranþe? Este
Eul. Cautã atunci sursa eului. Când vei ajunge acolo vei vedea cã eul dispare ºi cã doar starea de fericire eternã
subzistã. Tu eºti Acela, Aici ºi Acum…
Fiecare om are dreptul dar ºi datoria de a se cunoaºte. A te cunoaºte pe tine însuþi înseamnã a cunoaºte pe
Dumnezeu. Iar a cauta pe Dumnezeu aflat în afarã, pãrãsind pe Dumnezeu aflat în interiorul inimii, este ca ºi cum,
aruncând o perlã veritabilã, ai cauta apoi o mãrgea fãrã preþ…

Traieste in prezent
Nu-þi cãra cu tine greºelile. Nu te cãi, nu regreta nimic ºi nu te simþi vinovat. Uitã complet de trecut - acesta nici
mãcar nu existã. ªi nu te împovãra singur cu griji. Adicã nu te gândi deloc la viitor. Trãieºte în prezent, pentru cã
aceasta este meditaþia. Mintea nu ºtie sã trãiascã decât în trecut sau în viitor, în clipa prezentã mintea dispare ºi în
tine nu va exista decât tãcerea, liniºtea totalã, beatitudinea Sinelui. Chiar acum… aici… ce se întâmplã? Când eºti
complet tãcut, în acest moment existã doar bucurie, frumuseþe ºi graþie. Pãsãrile îºi continuã trilurile, zgomotul
traficului curge ºi el neîncetat, dar, la o privire foarte atentã totul este învãluit în tãcere… ºi ceva “transpirã” între
noi… ceva care poate apãrea în momentul actual. Cãlãtoreºte singur - precum un elefant solitar în pãdure. Trãieºte
numai în prezent ºi cãlãtoreºte singur - asta dacã nu poþi gãsi un maestru, un prieten adevãrat…

GREUTATEA PĂCATELOR

Trecând prin sat, un preot s-a întâlnit cu un tăran care nu prea venea pe la biserică. Oprindu-l i-a zis:

-Fiule, de ce nu ai venit ieri la slujbă? Ai avut vreun necaz? Pot să te ajut cu ceva?

-Părinte, nu am avut vreme, m-am luat cu una, cu alta si...

-Vai, fiule, nu se poate să nu-ti faci timp să vii la biserică, să aprinzi o lumânare si să spui o rugăciune...! Dacă tu
nu te gândesti la Dumnezeu si nu cauti ajutorul Său, cum ai vrea să-ti poarte El de grijă? Orice probleme ai avea,
chiar dacă nu le poti rezolva singur, chiar dacă nimeni nu ar fi în stare să te ajute, Dumnezeu poate. El îti dă
sănătate, liniste si spor în casă. Însă dacă alegi să faci păcate, mai meriti oare ajutorul Său?

-Dar, părinte, ce păcate am eu? -zise omul cu nedumerire. Nu am decât păcate mici. Sunt acestea atât de grave?

-Fiule - i-a mai spus preotul- orice păcat este grav, fiindcă păcatul, oricât de mic, îti strecoară în suflet răutate.
Poate nu par păcatele tale prea mari, dar... ia adu-ti aminte, ieri a plouat?

-Da, părinte, a plouat ceva, dar nu prea mult.

-Si azi, de ce ai putut să iesi din casă?

-E, părinte, pentru că de dimineată a iesit soarele si pământul s-a uscat repede.

-Păi, vezi, fiule? Anul trecut tii minte când au fost inundatiile? A plouat 3 zile în sir. Am mai putut noi să iesim
atunci din case?

Păcatul, fiule, este la fel ca picătura de apă. Asa mică ai impresia că nici nu-ti poate face rău. Dacă ai ceva păcate,
dar cauti să le îndrepti prin căintă si bunătate, prin rugăciune în sfânta biserică, atunci imediat apare dragostea lui
Dumnezeu, care aduce iar liniste sufletului, la fel ca si căldura si lumina soarelui, după o zi cu ploaie. Dar, atunci
când ploile se adună si curg unele după altele, când mii si mii de picături, ce par fără putere, se strâng laolaltă,
atunci nimic nu mai le poate sta în cale. Tot astfel, dacă se adună păcate peste păcate în sufletele noastre, nu le
mai putem sta în cale si devenim tot mai răi si mai egoisti.

Intră în biserică, fiule, cât mai des. Roagă-te si închină-te în fata icoanelor si, atunci, sufletul tău nu va fi chinuit
de greutatea păcatelor si viata ta va fi un exemplu pentru cei din jur.

"Nu se poate ca Dumnezeu să nu asculte rugăciunile omului, dacă omul ascultă poruncile Domnului" (Avva Isaia)
GREUTATEA PĂCATELOR
De mult, în ajunul Crăciunului, Dumnezeu a coborât pe pământ împreună cu Sf. Petru, pentru a vedea cum se
pregătesc oamenii să întâmpine Sărbătoarea Nasterii Domnului.

Prima dată au mers la casa unui om bogat. De cum au intrat în curte începuse să se simtă miros de cozonac,
friptură, sarmale si alte bunătăti care sunt pregătite de Crăciun. Au bătut la usă si, când a iesit bogatul i-au spus:

-Omule bun, suntem doi călători obositi si înghetati. Te rugăm, lasă-ne să înnoptăm la tine si, dacă s-ar putea, să
ne dai si nouă o coajă de pâine ti-am fi foarte recunoscători, că n-am mâncat nimic toată ziua.

Auzind bogatul ce au avut de spus călătorii, le-a răspuns:

-Îmi pare rău dar astept niste invitati TIMPUL


în seara aceasta.SCHIMBĂRII
Nu am nici unde să vă culc, nici ce să vă dau de mâncare.
Mergeti la casa de alături, acolo o să găsiti de toate. Si a spunând acestea a închis usa râzând.

Alături locuia o femeie văduvă împreună cu cei doi copilasi ai săi. Dumnezeu si Sf.Petru, desi stiau, s-au
dus să o încerce si pe femeie. I-au bătut în usă si i-au spus ce i-au spus si bogatului. Spre surprinderea lor, femeia
le-a răspuns că îi lasă să innopteze la ea:
La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi si a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă,
tânărul îi spuse:
-Puteti rămâne peste noapte aici dar, de mâncare nici pentru copilasii mei nu am nimic.

-Părinte,Când
sunt au
unintrat cei doi de
om destul călători,
rău. Asau văzut copiii
vrea să măplângând
schimb, de
darfoame, căciAm
nu pot. nu mâncaseră
încercat sănimic toată ziua.
mă schimb darDupă
nu am
câtva timp, femeia s-a hotărât să meargă la vecinul cel bogat pentru a-i
putut. Totusi eu sper că după ce voi mai creste, voi putea să mă schimb, nu-i asa? cere putină mâncare pentru copilasi.
Evident, si ea a primit acelasi răspuns. La întoarecere, a trecut pe lângă grajdurile bogatului si a adunat de pe jos
câteva baligi, le-a pus în sort si a plecat spre casă. Când a intrat copiii au sărit bucurosi din pat strigând:
-Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!
-Mami, mami, ne-ai adus de mâncare?
L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, si i-a spus:
Plângând în suflet, femeia le-a răspuns:
-Vezi acest vlăstar?
-Culcati-vă linistiti că v-am adus mâncare. Mâine, de Crăciun, o să aveti ce să mâncati.
-Da, părinte!
Auzind aceasta, copiii s-au culcat fericiti, însă mama si cei doi călători stiau adevărul. Pentru a nu-si da
-Smulge-l!
seama copilasii, femeia a pus baligile în cuptor.

Tânărul a După
scos putin
brădutul
timp,imediat. Mergând
nu mică i-a maicând
fost mirarea departe, călugărul
Dumnezeu s-a oprit lângă un brădut ceva mai înalt,
i-a zis:
aproape cât un om.
-Haide femeie, deschide cuptorul si scoate mâncarea, că de acum s-o fi făcut.
-Acum scoate-l pe acesta.
-De ce vă bateti joc de mine? Parcă domniile voastre nu stiti ce am pus în cuptor… spuse femeia plângând.
S-a muncit băiatul cu pomisorul acela, dar cu putin efort a reusit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un
-Nu auzi ce ti-am spus? Deschide! insistă Dumnezeu.
brad ceva mai mare, călugărul i-a spus:

-Smulge-l
Home | acum pe acela.
Sf.Cuvioasa Parascheva | "Hristos in sufletele copiilor nostri" |
Viata parohiei reflectata in presa | Momente importante | Activitati social-filantropice
-Dar| Activitati
e destul de mare, nuparohiei
cu tineretul pot singur.
| Album foto | Momente video | Divertisment |
Linkuri utile | Contact
De gura străinului, femeia a deschis cuptorul, si nu mică i-a fost mirarea când a văzut tot felul de bunătăti
înăuntru, la fel ca pe vremea când trăia bărbatul ei.

În acel moment si-a dat seama cine sunt străinii, si a căzut la picioarele lor multumindu-le. Dar Dumnezeu a
oprit-o spunându-i:

-Scoală-i pe copii si dă-le să mănânce. Si în acel moment cei doi s-au făcut nevăzuti.

În acest timp, la casa bogatului începuseră să sosească invitatii. Când au ajuns toti, s-au asezat la masă pentru
a începe ospătul. Dar ce să vezi, când să scoată slugile mâncarea din cuptoare pentru a o servi, în toate era numai
baligă.

Din fericire, povestirea noastră are un final fericit. După ce au plecat invitatii, bogatul si-a pus slugile să
pregătească din nou din toate bunătătile iar apoi a chemat-o pe vecina văduvă cu copilasii ei să petreacă împreună
Sărbătoarea Crăciunului. Si după sărbători, pentru a se asigura că are din ce să trăiască, a angajat-o la conacul său.

DESPRE BOGĂŢIILE ACESTEI LUMII


1.CU AURUL PE FUNDUL MĂRII
(bogăţiile pământeşti)
Un om bogat călătorea pe mare cu vaporul. Dintr-odată pe mare s-a iscat o furtună puternică, lovind
vaporul atât de violent încât începuse să se scufunde. Toţi oamenii cuprinşi de spaimă încercau să se salveze.
Fiecare căuta să găsească o bucată de lemn care să-l ţină la suprafaţa apei. Omul bogat şi-a legat la brâu aurul şi
astfel s-a aruncat în mare. A început să înoate puternic dar aurul îl trăgea la fundul mării. Se gândea să dezlege
aurul de la brâu, dar nu-l lăsa inima. În cele din urmă a ajuns pe fundul mării şi a murit lângă aurul său.

2. DE-AR FI TOTUL DIN AUR…


(bogăţiile pământeşti)
Un ţăran, după o zi grea de arat, culcându-se în patul său tare, se plângea lui Dumnezeu în sinea lui de
viaţa grea pe care o ducea şi spunea:
Ce bine ar fi dacă aş fi bogat, dacă aş avea aur mult, mult…. Nu ar mai trebui să muncesc atâta, aş duce
o viaţă cu adevărat fericită…şi adormi.
În vis îi apăru un om misterios, care îi zise:
Eu îţi pot îndeplini orice dorinţă. Cere-mi orice şi-ţi voi da.
Ţăranul era extraordinar de bucuros de această promisiune şi se gândea în sinea lui ce să ceară.
Dacă o să-i cer o casă frumoasă, tot va trebui să lucrez; se gândea ţăranul.
Dacă îi cer un sac cu bani, într-o zi tot se vor termina.
Nu, dar ştiu ce să-i cer ca să nu mai trebuiască să muncesc niciodată. Am să-i cer ca tot ceea ce ating eu
să se transforme în aur. Şi aşa a fost. Ţăranul era nespus de bucuros că tot ceea ce atingea el se transforma în aur.
Doar în câteva clipe a devenit cel mai bogat om din lume. Şi mulţumit se puse la masă să mănânce, dar cum a pus
mâna pe pâine, aceasta s-a transformat în aur. A pus mâna pe şuncă, şi asta s-a transformat în aur, aşa încât
ţăranul nu mai putea mânca nimic. Când şi-a dat seama că de acum va muri de foame, îl ruga pe Dumnezeu cu
lacrimi în ochii:
Doamne, te rog, fă-mă din nou sărac ca să nu mor de foame!…şi pe când încă mai plângea, s-a trezit din
somn cu lacrimi în ochii. Vai cât de bucuros era ţăranul că nu a fost decât un vis. Oricum, i-a fost de învăţătură, că
de atunci nu s-a mai plâns niciodată.

ADVENT
3. De ce nu vine regele şi la noi?
( pentru advent )

Locuitorii unei ţări aveau un rege foarte bun care vizita fiecare familie în parte în fiecare an. Într-o zi, un
om s-a prezentat în faţa regelui cu următoarea plângere:
Maestate, aveţi un obicei foarte frumos că în fiecare an vizitaţi fiecare familie în parte. Eu îndrăznesc să
vă întreb: Pe mine de ce nu m-aţi vizitat niciodată?
Regele îi răspunde blând:
De-ai şti cât de mult am dorit să te vizitez. Dar nu am reuşit în nici un an, pentru că drumul către casa ta
era plină de bolovani, spini şi buruieni.
Şi dacă voi curăţa drumul, vei veni şi la mine?
Desigur. I-a răspuns regele.
Şi acel om, cu întreaga sa familie, s-a apucat de treabă. A fost greu, au muncit mult dar recompensa a fost
pe măsură, pentru că în următorul an, regele a intrat şi la el. Şi tare mult s-a bucurat şi şi-a zis: s-a meritat!

Pr. Carmil

4. Curăţenia generală.
( pentru advent )

O fetiţă a rugat-o pe mămica ei ca să-l aducă pe Moş Crăciun. Mămica i-a spus fetiţei că îl va aduce numai
ca, până când va veni ea cu Moşul, fetiţa să facă curăţenie în casă. Fetiţa a fost de acord. Cum a plecat mămica
fetiţa s-a apucat de curăţenie. Dar ce curăţenie. A măturat puţin în mijlocul camerei şi atât. Când a venit mămica,
i-a spus fetiţei:
Draga mea îmi pare rău, dar nu-l pot aduce pe Moşul înăuntru, pentru că tu nu ai făcut curăţenie peste
tot. Îl voi aduce pe Moş peste mâine, dacă va fi curăţenie, atunci îl voi pofti înăuntru.
Fetiţa s-a apucat din nou de treabă, dar şi a doua zi s-a întâmplat la fel pentru că fetiţa nu făcuse curăţenie
bine, bine. Văzând fetiţa că nu e de glumit şi-a zis:
Am crezut că îl pot păcăli pe Moş Crăciun, dar văd că trebuie să mă pun serios pe treabă. Altfel nu am
nici o şansă.
Şi a muncit din greu fetiţa, a transpirat, a obosit dar tot nu s-a lăsat până când în sfârşit casa arăta ca nouă.
Atunci mare i-a fost bucuria că Moş Crăciun a intrat şi a răsplătit-o pentru tot efortul depus.
Pr. Carmil

5. Uite! Am murdărit ce-am curăţat.


( pentru advent )

Într-o familie, cu câteva zile înainte de Crăciun, părinţii pleacă la oraş pentru a face cumpărăturile
necesare pentru sărbători. După ce au plecat părinţii, copii ce şi-au zis:
Haideţi să le facem o surpriză plăcută părinţilor. Până ce se întorc ei să facem curăţenie peste tot.
Aşa au făcut copilaşii, au făcut curăţenie frumos peste tot, şi după acea au zis:
Ei. Acum că după ce a-m muncit atâta, cu siguranţă merităm să ieşim puţin la joacă.
Şi au ieşit copilaşii la joacă, şi afară fiind noroi, s-au murdărit apoi, au intrat în casă cu picioarele murdare
de noroi, nu au mai ţinut cont că făcuseră curăţenie şi iată că acum casa arăta jalnic, era mai mizerabilă decât la
început. Cu siguranţă, când au venit părinţii acasă nu au prea avut cu ce să se mândrească ci au fost pedepsiţi.

Pr. Carmil
CRĂCIUN
6. Care este cea mai frumoasă casă din Betleem?
( pentru Crăciun )

Într-o zi, s-au adunat toate casele din Betleem şi şi-au propus ca să facă un concurs între ele, să vadă care
este cea mai frumoasă.
A venit o casă şi a început să se laude:
Eu sunt cea mai frumoasă casă din Betleem, deoarece sunt cea mai mare. Am subsol, parter, două etaje şi
un pod înalt.
Ba eu sunt cea mai frumoasă, se lăuda altă casă, pentru că eu am o terasă şi două balcoane.
Nu este adevărat, eu sunt cea mai frumoasă, spuse altă casă, pentru că sunt vopsită în roşu şi am şi
acoperiş din ţiglă, nu ca voi din paie.
Şi rând pe rând fiecare casă încerca să demonstreze că ea este cea mai frumoasă, înşirând o grămadă de
calităţi care mai de care mai bomboase. În cele din urmă, toate casele au rămas cu gura căscată, când au văzut
venind în mijlocul lor încetişor un….grajd. dintr-o dată toate au izbucnit într-un râs batjocoritor. Care mai de care
au început să i se adreseze cu cuvinte jignitoare:
De ce ai venit să ne strici concursul? Aici e concursul caselor şi nu al grajdurilor. Hai să te auzim cu ce
te poţi lăuda.
Şi atunci a început încetişor să grăiască grajdul din Betleem. Ce folos că sunteţi voi atât de frumoase dacă
nu aţi fost în stare să-l primiţi în voi pe Creatorul lumii. Iată eu l-am primit şi de Crăciun s-a născut în mine. Şi a
câştigat grajdul concursul.

Pr. Carmil
7. Dacă vrei, te vindec.
( pentru Crăciun )

Era un sat izolat, departe de lume unde trăiau paşnici foarte mulţi oameni. Dintr-o dată a început să
bântuie acel sat o boală puternică şi nemiloasă care într-o perioadă foarte scurtă de timp a secerat foarte mulţi
oameni. Văzând că nu pot găsi nici un leac bolii, s-a hotărât unul dintre săteni să se ducă în oraş, care era foarte
departe, şi să aducă un medic. După un drum greu şi foarte obositor a reuşit să ajungă în oraş şi să găsească un
medic foarte bun care a zis:
Deşi ceea ce-mi ceri este foarte greu, pentru că trebuie să părăsesc luxul de la oraş şi deşi ştiu că voi nu
aveţi cu ce mă răsplăti pentru că sunteţi săraci, totuşi accept să mă duc pentru că numai eu ştiu leacul acestei
boli şi vreau să vă salvez.
Şi a plecat medicul şi ajuns în sat s-a şi apucat de treabă. Şi-a deschis imediat un cabinet medical şi toţi cei
care veneau la el şi urmau tratamentul dat de el, se vindecau. Într-un timp foarte scurt satul răsufla uşurat, oamenii
trăind fără să le mai fie frică de acea boală.
Dar ce păcat, că totuşi câţiva oameni au continuat să moară din cauza acelei boli. Nu pentru că acel medic
iscusit nu i-ar fi putut vindeca şi pe aceştia, ci pentru că aceşti în ciuda insistenţelor medicului nu au vrut să
urmeze tratamentul pe care medicul l-a prescris. Au murit în încăpăţinarea lor, în mândria lor prostească.
Pr. Carmil

8. Copilaşul
( pentru Crăciun )

Un autobuz nu prea curat mergea din staţie în staţie, scoţând un fum enorm, parcurgând traseul: Faraoani –
Bacău. Atmosfera era foarte tristă. Nimeni nu vorbea, nimeni nu schiţa nici un zâmbet, fiecare se gândea la
necazurile pe care le avea, cum să şi-i le rezolve …. Până într-o staţie unde a urcat în autobuz o mamă cu un
copilaş de vre-o doi anişori. I s-a oferit un loc. Şi copilaşul începe să se joace în braţele mămicii sale. A început să
îngâne câteva cuvinte neclare, să se uite la unul şi la altul şi nestresat de nici o grijă le zâmbea la fiecare.
Dintr-o dată, în autobuz atmosfera s-a schimbat. Toţi, parcă uitând de problemele lor au început să
zâmbească şi să vorbească cu toţi de acel copilaş.

Aş vrea să fiu în locul lui Isus.


( pentru Crăciun )

Într-un oraş, în ajun de Crăciun, într-o casă mare şi frumoasă totul părea să fie perfect: bradul era
împodobit, copilaşii au început să colinde la fereastră. Cu toate acestea Ionuţ, singurul copil al acelei familii se
uita la Isus din ieslea prezepiului care era amenajat sub bradul împodobit, şi plângea. Părinţii lui observându-l, se
opresc din ceartă, se apropie de el şi îl întreabă:
Ionuţ, da ce ai, de ce plângi?
Aş vrea să fiu în locul lui Isus. A răspuns copilul.
Dar nu vezi că Isus tremură în acel grajd şi el nici nu are jucări aşa cum ai tu.
La care Ionuţ răspunde:
Da, aveţi dreptate, dar uitaţi-vă la părinţii lui Isus cu câtă dragoste stau lângă Isus, nu se ceartă ca voi
toată ziua………

PAŞTI
Prezepiul de paşti.

Într-o familie, un copilaş de sărbătoarea Paştelui, a făcut un mic prezepiu. O peşteră, o piatră la intrarea
peşterii, doi soldăţei căzuţi la pământ şi Isus înviat din morţi.
În familie în ziua de Paşti era o atmosferă plăcută. Părinţii au fost la sfânta spovadă, apoi s-au împărtăşit.
Dar doar după câtva zile au început din nou să se certe, aşa încât din nou s-a aşternut tristeţea.
În această situaţie, într-o seară copilul s-a retras în camera sa, s-a dus la micul prezepiu, a luat statuia lui
Isus înviat şi l-a pus înapoi în mormânt şi apoi a pus piatra la intrarea în mormânt. Mama văzând ce a făcut
copilul a intrat în camera şi l-a întrebat:
- De ce l-ai pus pe Isus din nou în mormânt? El odată înviat din morţi nu mai moare.
Copilul i-a răspuns:
- Nu am făcut decât ceea ce aţi făcut şi voi. Voi certându-vă, păcătuiţi şi păcătuind îl
înmormântaţi pe Isus.
Compunere

La şcoală, o profesoară de religie, a dat copiilor din clasa a IV a, să facă o compunere cu titlul: „De ce
aştept eu sărbătoarea Paştelui”.
Copiii au făcut compunerea. Profesoara a luat compunerile şi le-a citit. Unii dintre copii au scris: „Aştept
Paştele pentru că mămica face cozonac…” alţii au scris: „Aştept Paştele pentru că merg la colindat cu Cristos a
înviat şi astfel voi căpăta bomboane, biscuiţi, ouă roşii şi alte bunătăţuri…”
Dar atenţia profesoarei de religie, s-a oprit asupra unei compuneri puţin mai deosebite.

SFÂNTA LITURGHIE
Sf. Liturghie, cel mai mare bine.

Tatăl unei familii, vrând să-şi pună la încercare pe cei trei feciori pe care îi avea, le-a zis:
Mâine este duminică. Vreau să văd care dintre voi va reuşi să facă cel mai mare bine.
Primul fecior s-a sculat cu noaptea-n cap, a pus nişte grăunţe pe jos şi a început să se roage sfântul
Rozariu.
Al doilea fecior, tot aşa de dimineaţă şi-a încărcat o traistă mare cu tot felul de bunătăţi: cu mere,
portocale, banane, …. A plecat şi a vizitat o mulţime de bolnavi împărţind bolnavilor tot ce luase cu el.
Cel de-al trei-lei fecioraş s-a sculat cei drept puţin mai târziu, s-a spălat frumos, s-a îmbrăcat cu hainele
cele mai curate şi a plecat spre biserică unde a ascultat cu cea mai mare evlavie o sfântă Liturghie.
Seara, s-au adunat toţi trei fecioraşi înaintea tăticului lor şi fiecare pe rând au spus ce au făcut în acea zi de
duminică. Apoi tatăl lor le-a zis:
Desigur este foarte bine să te rogi sfântul Rozariu, dar nu e de ajuns. De asemenea e bine să mergi şi să
vizitezi bolnavii, dar nici acest lucru nu e suficient. Lucrul cel mai important şi care are meritul cel mai mare,
este de a participa cu evlavie la o sfântă Liturghie.
Pr Carmil
ÎNMORMÂNTĂRI.
Tăticul s-a dus Acasă.

În jurul patului unui tată bolnav care era la spital, erau adunaţi soţia şi copilaşii. La plecare, soţia împreună
cu copii şi-au luat rămas bun de tatăl bolnav iar copilaşul cel mai mic îl întreabă pe tăticul său:
- „Tăticule tu când vi acasă”.
- „Chiar astăzi”. I-a răspuns tatăl.
Seara târziu, copilaşul văzând că tăticul nu mai vine o întreabă pe mămica:
„Tăticul mi-a promis că azi vine acasă. De ce nu a ajuns încă?” Mama care aflase deja că soţul ei a murit.
I-a spus copilului:
-„Dragul meu, tăticul tău s-a ţinut de promisiune. El a ajuns deja Acasă. În casa Tatălui din Ceruri.”

Ce ai face în ultimele cinci minute?

Într-o zi, Sf. Ioan Bosco a pus la câţiva dintre copii pe care îi avea în oratoriul său următoarea întrebare:
„Dacă ai şti că peste cinci minute vei muri, ce ai vrea să faci în aceste cinci minute?”
Unul dintre copii a răspuns:
- „Eu m-aş spovedi repede că să-mi pot mântui sufletul.”
Un altul i-a răspuns:
- „Eu aş da înapoi ceea ce am furat ca să mi se poată ierta păcatul.”
Iar Dominic Savio, un băieţel care doar la 14 ani moare şi ajunge sfânt, răspunde:
- „Eu m-aş juca în continuare.”
- „Cum, îl întreabă Don Bosco, dacă ai şti că peste cinci minute ai muri, tu te-ai juca în continuare?”
- „Da, i-a răspuns Dominic Savio, pentru că eu tot timpul am fost pregătit pentru moarte.”

Cu mâna scoasă afară din sicriu.

Constantin cel Mare împăratul întregului Imperiu Roman a lăsat în testamentul aceste cuvinte:
„Doresc ca atunci când voi murii să fiu înmormântat cu mâna dreaptă scoasă din sicriu. De ce? Pentru
ca toţi oamenii care mă vor vedea să vadă că deşi am fost împărat peste cel mai mare şi bogat imperiu din lume,
totuşi plec din această lume cu mâna goală, fără să iau nimic cu mine.

Privesc sfinţii ca să mă familiarizez cu noua mea familie.

O bătrânică avea în cameră o mulţime de iconiţe care reprezentau foarte mulţi sfinţi. Într-o zi, un nepot o
întreabă pe bătrânică:
-continuaţi dumneavoastră aceasta pilda după cum doriţi.
Mulţumesc.

Soldat scrie: „După ce mor vreau să ajung în iad.”

În timpul unui război, un preot care îi spovedea pe soldaţii răniţi a dat de un soldat care deşi era pe moarte
nu vroia să se spovedească. A încercat preotul în multe feluri ca să-l convingă să se spovedească dar nu a reuşit.
În cele din urmă a luat o bucată de hârtie şi un creion i le-a dar tânărului şi i-a zis:
„Soldat ia şi scrie: după ce voi muri vreau să ajung în iad.”
Tânărul ia şi scrie: „după ce voi muri vreau să ajung în …” , dar n-a mai putut continua să scrie pentru că
apucându-l groaza şi spaima de frica iadului a început să-i tremure mâna. S-a oprit puţin, s-a odihnit, s-a gândit
serios la ce vrea să scrie şi apoi a continuat: „… vreau să ajung în paradis”.
Şi spovedindu-se în scurt timp a murit şi astfel a ajuns în paradis.

OMILIE…
Acum, în această viaţă, noi suntem cei care hotărâm unde mergem după moarte. Când facem un păcat de
moarte, nu facem alt ceva decât să spunem: „vreau să mă duc în iad!” şi Dumnezeu ne respectă libertatea, El nu
obligă pe nimeni să ca să meargă în cer.

Cui i s-a dat mult, mult i se va cere.

Doi bandiţi au fost aduşi în faţa judecătorului. Deşi judecătorul a constat că amândoi au greşit la fel de
mult, totuşi pe unul l-a pedepsit mai aspru iar pe celălalt mai puţin. Întrebat fiind de cel pe care l-a pedepsit mai
aspru, de ce i-a dat mai mulţi ani de închisoare decât celuilalt, amândoi fiind la fel de vinovaţi, judecătorul i-a
răspuns:
„Pe acesta l-am judecat mai blând pentru că el a rămas orfan de mic şi nu a avut cine să-l educe, nu a
avut cine să-i spună ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă. Iar pe tine te-am judecat mai aspru, pentru că tu
ai avut părinţi, care te-au educat de mic copil, care ţi-au spus ce trebuie să faci şi ce nu trebuie să faci. Părinţi
care s-au jertfit pentru tine, care au muncit din greu ca să te crească şi să te educe, iar tu acum nu numai că ai
nesocotit legile acestei ţării, ci ţi-ai bătut joc şi de toate darurile pe care ţi le-au oferit părinţii tăi. Cui i se dă
mult, mult i se va cere.”

OMILIE…
Noi creştinii din Faraoani, am primit mult de la Dumnezeu, am primit, credinţa, părinţi credincioşi,
biserica din sat, sacramentele, preoţii. Dumnezeu ne-a dat tot ceea ce ne putea da pentru ca noi să ne mântuim, ne-
a dat toate instrumentele de care dacă ne folosim, putem ajunge la mântuire. Cu ce ne vom justifica, cu ce ne vom
scuza în faţa lui Dumnezeu? Dumnezeu ne-a dat mult, de aceea ne va cere mult, ne va judeca mai sever, decât pe
cei care nu din vina lor nu l-au cunoscut pe Isus.

Dumnezeu nu este un monstru

Într-o zi, la şcoală, învăţătoarea le-a cerut copiilor din clasă să-L deseneze pe Dumnezeu aşa cum şi-L
imaginează ei. Copii au făcut desenele, apoi învăţătoarea le-a strâns şi s-a uitat pe ele. Copii l-au desenat pe
Dumnezeu, unii cu barbă lungă şi albă, alţii stând pe norii cerului şi aşa mai departe. Un desen însă i-a atras
atenţia învăţătoarei. În acest desen, Dumnezeu era desenat cu o mână scurtă şi cu o mână foarte lungă.
Învăţătoarea întreabă pe copilul ca l-a desenat astfel pe Dumnezeu, ce vrea să însemne aceste desen. Copilul
răspunde:
„Eu mi-L imaginez pe Dumnezeu cu o mână lungă gândindu-mă cu Dumnezeu este foarte milostiv şi
îndurător. Iar mâna cealaltă scurtă simbolizează dreptatea lui Dumnezeu, adică Dumnezeu mai trece cu
vederea.”
Învăţătoarea i-a răspuns copilului:
„De ce ai făcut din Dumnezeu un monstru. Într-adevăr, Dumnezeu este bun, îndurător, milostiv şi
iertător, dar totodată El este şi drept. El răsplăteşte pe cei buni dar şi pedepseşte pe cei răi. Deci Dumnezeu nu
este un monstru.”

OMILIE…
Şi noi avem de multe ori această idee despre Dumnezeu. Dumnezeu, în această viaţă pământească este
bun, iertător, îndurător cu noi, ne iartă toate păcatele şi ne aşteaptă cu răbdare şi cu iubire să ne întoarcem la El.
Dar cu cei care în această viaţă îşi bat joc de iubirea lui Dumnezeu, cu cei care îi pun răbdarea lui Dumnezeu la
încercare, adică cu cei care întârzie să se întoarcă la El, care trăiesc în păcate şi nu-şi dau silinţa să fie buni, cu
aceştia Dumnezeu la judecată va fi drept şi îi va pedepsi. Nu le va trece cu vederea nici cea mai mică greşeală.