Sunteți pe pagina 1din 89

MANAGEMENT

FINANCIAR-CONTABIL
- note de curs -

Bacău 2011
2
CUPRINS

CUPRINS...............................................................................................................................3
CAPITOLUL 1
ORGANIZAREA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII..............................................................5
1.1. Finanţele în cadrul structurii organizaţionale..............................................................5
1.1.1. Locul şi rolul activităţii financiare
în cadrul sistemului economic întreprindere............................................................................5
1.1.2. Abordarea sistemică a activităţii financiare a întreprinderii................................6
1.2. Maximizarea valorii întreprinderii - obiectiv fundamental
al managementului financiar........................................................................................................8
1.3. Responsabilităţile managerului financiar....................................................................9
CAPITOLUL 2
STRUCTURA FINANCIARĂ A FIRMEI...................................................................................11
2.1. Alegerea structurii financiare a firmei.......................................................................11
2.2. Capitalul firmei..........................................................................................................15
2.3. Situaţii şi rapoarte financiare.....................................................................................21
2.3.1. Bilanţul patrimoniului........................................................................................22
2.3.2. Contul de rezultate..............................................................................................27
2.4. Fluxuri monetare şi materiale în cadrul firmei .........................................................28
CAPITOLUL 3. CIRCUITE ŞI FLUXURI FINANCIARE................................................33
3.1. Noţiunea de circuit financiar.....................................................................................33
3.1.1. Participanţii la circuitele financiare....................................................................33
3.1.2. Fluxuri de lichidităţi în cadrul circuitelor financiare..........................................34
3.2. Identificarea actului financiar....................................................................................36
3.3. Clasificarea circuitelor financiare.............................................................................37
3.3.1. Circuitele financiare primare..............................................................................37
3.3.2. Circuite financiare secundare.............................................................................38
CAPITOLUL 4
ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR..................................................................................40
4.1. Analiza pe baza bilanţului patrimonial......................................................................40
4.2. Analiza pe baza bilanţului funcţional........................................................................48
CAPITOLUL 5
ANALIZA REZULTATELOR ÎNTREPRINDERII.....................................................................53
5.1. Soldurile intermediare de gestiune............................................................................53
5.2. Capacitatea de autofinanţare (CAF)..........................................................................55
CAPITOLUL 6 ANALIZA FLUXURILOR FINANCIARE..............................................60
6.1. Tabloul de finanţare „nevoi-resurse”........................................................................60
6.2. Fluxul de trezorerie în întreprindere..........................................................................65
6.3. Tablourile fluxurilor financiare.................................................................................66
CAPITOLUL 7
METODE DE ANALIZĂ A SITUAŢIILOR FINANCIARE.......................................................69
7.1. Tipuri principale de rate financiare...........................................................................69
7.1.1. Ratele de lichiditate............................................................................................70
7.1.2. Ratele privind managementul datoriei (creditului)............................................71
7.1.3. Rate privind managementul activelor.................................................................72
7.1.4. Rate de profitabilitate.........................................................................................74
7.1.5. Ratele de creştere................................................................................................74
7.1.6. Rate ale valorii de piaţă......................................................................................75

3
7.2. Utilizări şi limite ale ratelor financiare......................................................................75
CAPITOLUL 8
MANAGEMENTUL FONDULUI DE RULMENT.....................................................................77
8.1. Importanţa managementului fondului de rulment.....................................................77
8.2. Managementul ciclului fluxului de numerar.............................................................78
8.3. Managementul activelor curente...............................................................................79
8.4. Politici de finanţare a fondului de rulment................................................................80
8.5. Creditul pe termen scurt - avantaje şi dezavantaje....................................................81
9.1. Factori determinanţi ai mărimii stocurilor.................................................................82
9.2. Costurile stocurilor....................................................................................................84
9.3. Sisteme de control a stocurilor..................................................................................87
BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................89

4
CAPITOLUL 1
ORGANIZAREA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

1.1. Finanţele în cadrul structurii organizaţionale


1.1.1. Locul şi rolul activităţii financiare în cadrul întreprinderii
1.1.2. Abordarea sistemică a activităţii financiare
1.2. Maximizarea valorii întreprinderii - obiectiv fundamental al managementului
financiar
1.3. Responsabilităţile managerului financiar

1.1. Finanţele în cadrul structurii organizaţionale

Agenţii economici îşi desfăşoară activitatea într-un mediu economic caracterizat prin
numeroase influenţe de ordin legislativ, fiscal şi social. Firma este supusă acţiunii unui sistem
constant de factori dintre care mai impotanţi aparţin interacţiunii cu piaţa financiară şi structurile
sale.
Manifestarea funcţiei financiare prespune, în plan organizatoric, existenţa activităţii
financiare, ca un domeniu distinct şi bine definit al sistemului de activităţi ale întreprinzătorului.
Acest domeniu este menit să ofere întreprinzătorului mecanismul concret prin care se cunosc şi
se rezolvă cerinţele de ordin cantitativ şi calitativ pe care le implică manifestarea fenomenului
financiar în viaţa întreprinderii. În acest sens, activitatea financiară a întreprinderii foloseşte un
sistem de modele, metode, procedee şi instrumente, prin intermediul cărora:
- se cunosc realităţile economico-financiare
- se fac evaluări şi prognoze
- se fundamentează şi se iau decizii în cunoştinţă de cauză, se efectuează nemijlocit
operaţiuni financiare
- se furnizează informaţiile din interiorul şi exteriorul întreprinderii.

1.1.1. Locul şi rolul activităţii financiare


în cadrul sistemului economic întreprindere

În condiţii normale activitatea economică a unei firme presupune plasarea disponibilităţilor


în instrumente specifice, gestionarea raţională a efectelor, utilizarea eficientă a creditelor etc.
Există deosebiri de conţinut în ceea ce priveşte noţiunea de activitate financiară şi
gestiune financiară.
Astfel gestiunea financiară se referă în mod expres la un ansamblu corelat de decizii şi
operaţiuni conexate acestora ce privesc administrarea în condiţii de eficienţă a fondurilor
întreprinderii şi respectiv obţinerea şi repartizarea rezultatelor sale financiare.
Managementul financiar îşi propune să organizeze, analizeze şi să evidenţieze aspectele
caracteristice unei gestiuni sănătoase a firmelor, indiferent de dimensiunea economică şi
financiară a acestora.

5
Fireşte că specificitatea fiecărui tip de acţiune lucrativă îşi impune amprenta asupra
modului de a acţiona în diferite situaţii.
Activitatea financiară cuprinde o sferă mult mai largă de probleme. Ea constă într-un
ansamblu de acte fizice, intelectuale şi morale, înfăptuite în mod conştient în scopul asigurării
echilibrului financiar în întreprindere. Pe lângă deciziile şi operaţiunile propriu-zise aferente
acestora, care dau conţinut gestiunii financiare, activitatea financiară mai presupune acte (fapte)
privind:
- organizarea şi conducerea acestui tip de activitate
- asigurarea consumurilor energetice şi materiale pe care ea le implică
- dotarea cu echipamentele adecvate
- recrutarea şi perfecţionarea profesională a personalului din acest domeniu
- problemele ergonomice ale muncii lor
- implementarea de sisteme informaţionale şi informative etc.
Prin integrarea activităţii financiare în sistemul de activităţi al întreprinderii, activitatea
financiară realizează în mod necesar conexiuni cu absolut toate celelalte activităţi. Suportul
întregii vieţi economice îl reprezintă echilibrul dintre venituri şi costuri, ceea ce în plan financiar
înseamnă echilibrul dintre necesarul şi existentul de resurse de finanţare.
În vederea realizării acţiunilor specifice, de fundamentare, adoptare şi înfăptuire a
deciziilor financiare, activitatea financiară face uz de modele, metode, procedee şi instrumente
adecvate scopului său.
Desfăşurarea normală şi cu eficienţa scontată a activităţii financiare poate avea loc numai
în măsura în care formele sale organizatorice răspund pe deplin unor cerinţe de optim. Astfel
fiecare formă organizatorică luată în parte trebuie să asigure:
- desfăşurarea normală, operativă a tuturor operaţiunilor financiare;
- organizarea şi funcţionarea corespunzătoare a fluxului informaţional financiar;
sesizarea tuturor perturbaţiilor din circuitul financiar pentru a putea fi adoptate deciziile
financiare de corectare în timp real;
- prelucrarea şi furnizarea de informaţii în timp util, corespunzătoare cantitativ şi
calitativ factorilor interesaţi pentru a se cunoaşte evoluţia fenomenelor economico-
financiare şi a putea fundamenta şi adopta decizii cu privire la celelalte activităţi ale
întreprinderii şi la rezultatele pe ansamblul sistemului.

1.1.2. Abordarea sistemică a activităţii financiare a întreprinderii

În structura generală a sistemului întreprindere, activitatea financiară poate fi delimitată ca


o entitate relativ independentă, omogenă. Ea prezintă caracteristici proprii, i se atribuie funcţii
specifice, ceea ce face posibilă tratarea ei ca subsistem economic.
În viziune sistemică, “întreprinderea reprezintă un sistem, adică un ansamblu de
compartimente, fenomene, obiecte, procese, indivizi sau grupuri, interconectate cu fluxuri
materiale, informaţional-decizionale şi psihosociologice, acest ansamblu funcţionând spre
realizarea unor obiective comune”.
Prin analogie putem considera şi activitatea financiară un sistem, adică un ansamblu de
compartimente, fenomene, procese, indivizi sau grupuri, interconectate cu fluxuri materiale,
informaţional-decizionale şi psihosociologice, ce acţionează în vederea atingerii unei funcţii-
obiectiv. Această funcţie obiectiv constă în asigurarea fondurilor necesare întreprinderii pentru
echipare şi funcţionare normală, în utilizarea eficientă a acestor fonduri, în obţinerea de rezultate
financiare favorabile (profit) şi repartizarea acestora pe destinaţii conform strategiei financiare
adoptate.
Sistemul activitate financiară are în componenţa sa elemente interdependente –
subsisteme – între care se formează conexiuni directe şi inverse a căror funcţionalitate determină
dinamica întregului sistem. Structurarea oricărui sistem se poate realiza prin prisma unor criterii
ce ţin seama de scopul urmărit.

6
Din punct de vedere funcţional se poate vorbi de subsistemele: programare financiară,
trezorerie (plăţi şi încasări); analiză financiară; control financiar.
Din punct de vedere decizional identificăm cele două componente de bază absolut
necesare oricărui sistem: sistemul conducător şi sistemul condus.
Sistemul conducător al activităţii financiare are menirea de a asigura orientarea
subsistemului condus spre atingerea funcţiei scop, adică realizarea obiectivelor activităţii
financiare, procedând la reglarea şi controlul tuturor transformărilor ce au loc în cadrul
sistemului condus. Practic, subsistemul conducător al activităţii financiare este constituit din
totalitatea decidenţilor, cu caracter de organ colectiv sau individual, ce funcţionează în structura
organizatorică a întreprinderii, începând cu organul superior de conducere colectivă şi terminând
cu conducătorii individuali ai entităţilor funcţionale din cadrul compartimentului financiar. Toate
aceste organe se constituie într-o multitudine de centre de decizie care controlează, reglează şi
sesizează continuu starea variabilelor din sistem, folosind în acest scop informaţii. Aceste
informaţii interne şi externe, privesc starea sistemului condus şi a mediului, transformările ce se
produc şi restricţiile impuse de anumite situaţii conjuncturale. Realizarea acestor acţiuni
presupune în mod necesar existenţa unei reţele de conexiuni, care trebuie să existe între
elementele sistemului – subsistemului conducător şi subsistemului condus – conexiuni
concretizate în manifestarea unor legături ce au loc în ambele sensuri şi asigurate prin
intermediul sistemului informaţional financiar.
Subsistemul condus, denumit şi obiect al conducerii, este format din mai multe elemente
componente, fiecare dintre ele definind părţi ce compun obiectul conducerii. Ţinând seama de
specificul activităţii financiare, aceste părţi principale le putem considera ca fiind următoarele:
Subsistemul tehnico-material, ce reuneşte mijloacele materiale şi tehnice aflate în dotarea
compartimentului financiar, începând cu încăperile, maşinile, echipamentele, instalaţiile şi
terminând cu materialele cu caracter administrativ, care asigură un anumit mod de participare a
compartimentului financiar la viaţa întreprinderii, inclusiv la realizarea ieşirilor din sistem;
Subsistemul metodologico-normativ reprezentat de totalitatea prevederilor legale, a
normelor metodologice şi instrucţiunilor de lucru potrivit cărora se organizează şi se derulează
operaţiunile financiare. Ele precizează de fapt regulile, tehnicile şi metodele folosite în practica
financiară în scopul realizării acestor operaţiuni.
Subsistemul de organizare a activităţii curent-operative care reuneşte totalitatea formelor,
metodelor, procedeelor şi instrumentelor care concură la organizarea şi derularea nemijlocită a
activităţii în compartimentul financiar al întreprinderii.
Subsistemul de personal care se referă la organizarea nemijlocită a muncii pe fiecare post
în parte, la cointeresarea materială şi morală a personalului din compartimentul financiar, la
răspunderile acestora.
Subsistemul economic care reuneşte aspectele de ordin economic şi financiar legate de
funcţionarea compartimentului financiar (cheltuieli, eficienţă economico-financiară etc.),
funcţionare determinată de mecanismul întreprinderii.
De remarcat că toate aceste subsisteme, părţi ale subsistemului condus, se află într-o
strânsă legătură de dependenţă, de reciprocitate, ele neputând practic să funcţioneze unul fără
celălalt. Realizarea obiectivului comun, specific activităţii financiare, impune în mod necesar
coordonarea concretă a tuturor subsistemului menţionate.

7
1.2. Maximizarea valorii întreprinderii - obiectiv fundamental
al managementului financiar

De-a lungul timpului, odată cu evoluţia managementului financiar s-au conturat, dezvoltat
şi apoi au căzut în desuetudine o multitudine de opinii, dintre care se reţin câteva. Astfel, iniţial
s-a căutat a se exprima, ca un scop ultim al existenţei întreprinderii maximizarea profitului,
trecându-se apoi la teorii multicriteriale, dintre care se pot menţiona:
- teoriile manageriale care susţin maximizarea funcţiei de utilitate din punctul de vedere
al conducerii întreprinderii;
- teoriile comportamentale care au trecut de la ideea de optimizare, de maximizare la cea
de sub-optim;
- teoria semnalului;
- teoriile de agent, etc.
Studiile şi cercetările moderne converg însă spre ideea de definire ca obiectiv fundamental
al managementului financiar acela de maximizare a valorii, respectiv creşterea averii
acţionarilor.
Din punct de vedere al acţionarului acest obiectiv se concretizează asupra a două aspecte:
- creşterea de capital investit – respectiv diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel de
cumpărare al acţiunii;
- totalitatea dividendelor încasate între momentul cumpărării şi cel al revânzării acţiunii.
În termeni de rentabilitate aceasta se exprimă astfel:
Rentabilitatea = [(P1 – P0 ) + D] / P0 , unde:
(P1 – P0) / P0 - rentabilitatea datorată creşterii cursului acţiunii
D/ P0 – rentabilitatea datorată încasării de dividende
Altfel spus , scopul activităţii managerilor este acela de a asigura posesorilor de capital o
rentabilitate sperată de aceştia manifestată prin acordarea unor dividende suficient de atractive în
condiţiile în care se reţine o parte suficientă din profit pentru o creştere economică ce asigură
creşterea de capital.
Dilema şi paradoxul unui management financiar modern constă tocmai în găsirea
proporţiei optime dintre profitul care urmează să se reinvestească şi cel care se distribuie
acţionarilor sub forma dividendelor. Este comprehensibilă dorinţa acţionarilor de a primi
dividende cât mai mari, neglijându-se faptul că acestea reprezintă, pentru întreprindere, output-
uri definitive, în contextul în care aceştia tind să neglijeze necesitatea dezvoltării viitoare.
Este important de precizat că acestui obiectiv major i se subordonează alte obiective demne
de luat în seamă, practic, în orice moment:
- asigurarea unei stări de solvabilitate patrimonială şi a unei lichidităţi adecvate tipului
de activitate economică;
- asigurarea unui echilibru financiar permanent;
- asigurarea protecţiei împotriva riscurilor, dintre care cel mai important ar fi riscul de
faliment;
- o creştere economică semnificativă de la un exerciţiu financiar la altul.
Agenţii economici nu-şi pot desfăşura activitatea fără a dispune de resurse, acestea
regăsindu-se sub denumirea generică de capital (fizic şi uman). Capitalul fizic, incluzând activele
financiare şi activele reale, suferă un proces continuu de transformare, în cadrul căruia activele
financiare se convertesc în active reale şi invers. Pentru a produce bunuri şi servicii, un agent
economic trebuie să investească în active reale, fiind necesar să decidă asupra activelor pe care
trebuie să le deţină, asupra combinaţiei diverselor categorii de active.
Pentru a-şi finanţa activele, agenţii economici îşi pot procura capitalul din diverse surse
abilitate având în vedere o combinaţie optimă între capitalul propriu, datoria pe termen lung şi
creditul pe termen scurt.

8
Problematica finanţării activelor este soluţionată prin decizia financiară. Apare apoi
necesitatea găsirii celei mai bune soluţii de alocare a resurselor, respectiv determinarea eficienţei
proiectelor de investiţii şi selecţia celor mai profitabile. Întrebările la care trebuie să se caute
răspunsuri sunt: „Va fi profitabilă o investiţie anume?”, „Care este valoarea prognozată a
câştigului net?”, „Care sunt costurile de oportunitate?” etc. În momentul în care este demarată
activitatea economică, managerul financiar trebuie să cunoască în orice moment principalele
coordonate financiare ale activităţii respective.
Astfel, apare o stringentă nevoie de analiză financiară, de determinare a nevoii de fond de
rulment, a trezoreriei nete, de calcul şi interpretare a soldurilor intermediare de gestiune, de
diagnosticare a stării de „sănătate” a întreprinderii prin intermediul unui sistem coerent de rate.
Aspectul instruirii şi educaţiei financiare apare ca o necesitate din ce în ce mai pregnant
manifestată, inclusiv la nivelul micilor întreprinzători care îşi doresc succesul în afaceri. Un
manager care nu reuşeşte să-şi gestioneze de pildă trezoreria (intrări şi ieşiri) pe termen scurt
poate ajunge rapid într-un gol de casă, destul de dificil de acoperit pe moment. Pe termen lung, o
gestiune injustă a trezoreriei poate conduce la blocaje financiare, uneori cu efecte catastrofale
asupra afacerii respective.
În principiu managementul financiar vizează totalitatea deciziilor financiare din cadrul
firmei printre care se pot enumera:
1. activitatea curentă a firmei;
2. deciziile financiare majore: introducerea la Bursă, achiziţii, fuziuni, reorganizări etc.;
3. investiţiile şi mijloacele de finanţare ale acestora;
4. relaţiile cu acţionarii privind distribuirea dividendelor;
5. gestiunea riscului financiar.

1.3. Responsabilităţile managerului financiar

Plecând de la o ierarhizare a rolului şi locului decidenţilor în desfăşurarea activităţii


financiare din întreprinderi, se poate avea în vedere o tipologie a conducerii structurată în
funcţie de importanţa obiectivelor propuse, după cum urmează:
a) conducerea strategică a activităţii financiare, realizată prin intermediul organelor
colective de conducere a întreprinderii (Adunarea Generală, Consiliul de
Administraţie) a cărei menire este aceea de a stabili obiective pe orizonturi mai
largi de timp, adică de a defini comportamentul în plan financiar al întreprinderii;
b) conducerea tactică, înfăptuită de regulă prin intermediul unui Comitet de Direcţie,
căruia îi sunt delegate competenţe de către Consiliul de Administraţie, prin care
sunt definite obiectivele ce privesc alocarea resurselor financiare şi sunt stabilite
principalele modalităţi de acţiune în acest scop, prin programe;
c) conducerea operativă asigurată în principal prin funcţionarea organelor individuale de
conducere, în concordanţă cu competenţele delegate în acest sens. Scopul urmărit
este acela de a stabili obiective privind activitatea financiară curentă şi de a
realiza acţiunile concrete care se impun în vederea îndeplinirii acestora.
Exercitarea atribuţiunilor organelor de conducere, cu caracter colectiv şi individual, în
cadrul procesului de conducere a activităţii financiare din întreprindere se concretizează în luarea
şi aplicarea de decizii financiare.
1. În raport cu felul conducerii exercitate deciziile financiare pot fi decizii strategice şi
decizii tactice.
Deciziile strategice se referă la problemele financiare de complexitate mărită, vizează
conduita de acţiune, în plan financiar, a întreprinderii pe un interval mai îndelungat de timp. Se
adoptă în general de către organele superioare de conducere colectivă ale întreprinderii, scopul
fiind acela de a prefigura în timp relaţia dintre nevoi şi resurse.
Deciziile tactice se adoptă de către organele de conducere aflate la nivelurile de execuţie şi

9
vizează probleme ce se referă la situaţii concrete ivite. Au un grad mai scăzut de complexitate,
fiind de cele mai multe ori legate de activitatea curentă, cotidiană a întreprinderii. Ele se
fundamentează şi se adoptă având ca suport informaţiile culese pe durata desfăşurării
operaţiunilor financiare.
2. În raport cu numărul de persoane care participă la elaborarea acestora, deciziile pot
fi individuale şi colective. Din considerente ce ţin de operativitatea deosebită ce se imprimă unei
acţiuni, în diferite situaţii se recurge la decizia individuală, acest proces înregistrând încă o
pondere destul de însemnată. Totuşi, interesul pentru decizia colectivă este din ce în ce mai
mare, tocmai datorită avantajelor pe care aceasta le prezintă şi în mod deosebit pentru faptul că
este, de regulă, mai bine întemeiată, fundamentată, exprimă unitatea de concepţie, de voinţă şi
acţiune în domeniu, a unui colectiv sau a majorităţii acestuia.
O problemă delicată de rezolvarea căreia depinde în cea mai mare măsură eficienţa
conducerii activităţii financiare şi prin care se garantează succesul şi performanţele financiare ale
întreprinderii o reprezintă calitatea deciziei financiare. Există o multitudine de factori ce
acţionează nemijlocit în acest sens. Esenţial de subliniat este însă faptul că în general calitatea
deciziei financiare este determinată de raţionalitatea acesteia, care la rândul ei, depinde de
cantitatea şi calitatea informaţiei folosite în acest scop, de precizia cu care sunt interpretate
elementele informaţionale, de gradul de modernitate a metodelor, procedeelor şi tehnicilor de
calcul folosite în culegerea şi prelucrarea datelor şi, în mod deosebit, de nivelul de pregătire
profesională în domeniu, de personalitatea conducătorului.
Rezultă, ca o concluzie, că dacă sistemul condus asigură desfăşurarea acţiunilor specifice,
activităţii financiare în vederea realizării obiectivelor sale globale, pentru care a fost creat şi
funcţionează, sistemul conducător este menit să asigure previziunea, comanda, organizarea,
coordonarea şi controlul desfăşurării activităţilor amintite, în vederea îndeplinirii obiectivului
sistemului.
El fixează programe, traiectoria sistemului în funcţiune şi asigură realizarea acestora cu
maximum de eficienţă posibilă. Atributele sistemului conducător se exercită în cadrul procesului
decizional pentru realizarea căruia se folosesc informaţii şi se face uz de un sistem informaţional
adecvat. De modul de funcţionare a sistemului informaţional depinde, în mare măsură, calitatea
activităţilor din sistem şi implicit eficienţa funcţionării sistemului activitate-financiară în cadrul
sistemului economic întreprindere.

10
CAPITOLUL 2
STRUCTURA FINANCIARĂ A FIRMEI

2.1. Alegerea structurii financiare a firmei


2.2. Capitalul firmei
2.3. Situaţii şi rapoarte financiare
2.3.1. Bilanţul patrimoniului
2.3.2. Contul de rezultate
2.4. Fluxuri monetare şi materiale în cadrul firmei

2.1. Alegerea structurii financiare a firmei

O economie sănătoasă depinde, în mod vital, de transferurile eficiente de fonduri, de la cei


care economisesc la cei ce au nevoie de capital. În lipsa transferurilor financiare eficiente
întreprinderile, atât cele de stat cât şi cele ce operează în sectorul privat, se pot găsi fie în
imposibilitatea achiziţionării de capital, fie în situaţia plăţii unor rate excesive ale dobânzii
pentru capitalul obţinut.
O întreprindere este în esenţă un ansamblu de contracte ce pot fi de două tipuri:
- primele asigură participarea factorilor de producţie la activităţile întreprinderii;
În acest caz, bunurile materiale vor apărea în activul bilanţului întreprinderii. Alegerea
investiţiilor se va numi selectarea elementelor de activ necesare operaţiunilor. Este primul tip de
decizie de care se interesează finanţele.
- al doilea tip de contracte permite întreprinderii să încheie înţelegeri cu împrumutătorii
de fonduri. Ansamblul sumelor implicate va forma pasivul organizaţiei. Aceste
contracte diverse se vor numi titluri ce pot fi clasificate astfel:
 titluri cu venituri fixe (sau datorii)
 titluri pe termen scurt
 titluri pe termen lung
 titluri cu venituri variabile
Investitorul îşi încredinţează economiile unei întreprinderi în schimbul unei promisiuni
pentru un venit viitor, dar acesta nu este sigur şi prin urmare cel care economiseşte se expune
unui risc. El va putea alege diverse combinaţii între randament şi risc. Va exista deci un prim
grup de furnizori de capital, numiţi creditori. Ei vor fi proprietarii titlurilor cu venituri fixe,
întreprinderea le va promite un venit periodic dar limitat şi rambursarea capitalului la scadenţă,
cu excepţia cazului în care aceasta ar fi declarată falită şi creditorii vor fi despăgubiţi din
vânzarea bunurilor.
Alte persoane care au economisit vor accepta un risc mai mare. În acest caz ei vor
achiziţiona titluri cu venituri variabile sau acţiuni ordinare. Societatea nu le va face nici o
promisiune: acţionarii ar avea dreptul la bunurile pe care nu le-ar putea reclama creditorii. Dacă
întreprinderea este prosperă venitul ar putea fi important şi ar acoperi rata riscului. Deci
acţionarul este acela care acceptă nivelul de risc cel mai mare. În schimb, el speră să obţină o
rată a randamentului mai ridicată decât cea a creditorului.
Cumpărarea acţiunilor angajează în general capitalul pe o perioadă nedefinită. Fondurile
pot fi însă împrumutate fie pe termen lung fie pe termen scurt.

11
RELAŢII FINANCIARE ÎNTRE AGENŢII ECONOMICI
Sector Societăţi comerciale şi industriale Instituţii financiare Gospodării

Activitate Producţie de bunuri şi servicii Intermediere Consum şi producţie


principală financiară de bunuri şi servicii
Bilanţ Activ Pasiv Activ Pasiv Activ Pasiv
Pe termen Datorii pe Pe termen
scurt termen scurt scurt
Imobilizat Datorii pe Titluri Titluri Titluri Titluri Avere
termen lung proprie
Averea Imobilizat
acţionarilor
Emisiune de titluri

În figura de mai sus economia a fost divizată în trei sectoare. Cel mai important este cel din
dreapta, compus din persoane fizice regrupate în unităţi de producţie şi de consumaţie numite
împreună „gospodării”. Acestea sunt cauza finală a celorlalte două sectoare, deoarece scopul
oricărei activităţi economice este de a asigura producţia bunurilor de consum necesare populaţiei.
Procesul de creare a capitalului presupune din partea gospodăriilor:
- reducerea consumului curent în vederea unui consum viitor crescut (economia);
- alegerea unui bun productiv căruia îi va fi consacrată economia în cauză (investiţia).
Nu este neapărat necesar ca cele două decizii să fie luate de acelaşi individ. Gospodăriile
pot economisi o parte din veniturile lor şi pot încredinţa alegerea şi gestiunea investiţiilor unor
administratori specializaţi. De aceea s-a creat al doilea sector, acela al societăţilor comerciale şi
industriale.
Această categorie nu reprezintă decât contracte intervenite între gospodării şi agenţi
economici. În schimbul economiilor indivizilor, întreprinderile emit un titlu sau un contract prin
care se angajează să verse, în viitor, un anumit venit şi în unele cazuri să ramburseze suma
principală.
Odată aflate în posesia resurselor economisite, societăţile aleg bunurile productive pe care
le vor procura şi le vor exploata cu scopul de a-şi îndeplini angajamentele.
Managerii unei întreprinderi trebuie să stabilească bunurile ce vor face parte din activ, şi în
acelaşi timp să aleagă titlurile care vor forma pasivul. S-au descris anterior cele mai importante
categorii de titluri din care administratorii vor putea alege, împreună cu cei care împrumută
fondurile.
Această acţiune se numeşte alegerea structurii financiare. În ciuda marii diversităţi a
titlurilor pe care le pot emite societăţile comerciale sau industriale, este posibil ca acestea să nu
răspundă la nevoile celui care economiseşte.
În această situaţie intervine un intermediar financiar între gospodăria care economiseşte şi
întreprinderea sau guvernul care are nevoie de fonduri. Principala caracteristică a unui
intermediar financiar este un bilanţ ale cărui poziţii de activ şi pasiv sunt în principal compuse
din titluri.
De ce este necesară existenţa intermediarilor financiari?
În primul rând datorită cererii pentru diverse servicii şi contracte particulare pe care nu le-
ar putea oferi, la acelaşi preţ, întreprinderile nespecializate.
În al doilea rând numărul şi varietatea titlurilor oferite de ansamblul întreprinderilor fiind
foarte ridicat, intermediarii financiari pot forma diverse portofolii de talie mare şi pot oferi
gospodăriilor o posibilitate mare de alegere a riscurilor şi randamentelor la un cost minim.
Pentru a face aceasta, intermediarii financiari angajează analişti financiari şi alţi specialişti,
al căror cost este repartizat în portofolii de mari dimensiuni, profitându-se astfel de economii
importante. În acelaşi timp riscul unui portofoliu diversificat poate fi inferior riscului mediul al
titlurilor care îl compun. Se poate spune că este vorba de un al doilea tip de economie pe scară
largă proprie producţiei serviciilor financiare.

12
Astfel, intermediarii achiziţionează anumite combinaţii de risc şi randament, le transformă
şi oferă gospodăriilor combinaţii mai bine adaptate nevoilor lor. Obligaţiile pe care şi le asumă
de a constitui şi de a administra portofoliul, fac obiectul unei ramuri a finanţelor numită
gestiunea portofoliului.
Este important ca piaţa de capital să funcţioneze eficient deoarece astfel creşte lichiditatea
economiilor, permiţând acţionarilor să utilizeze mai bine resursele disponibile.
Dacă nu ar exista nici instituţii financiare şi nici piaţa de capital, gospodăriile ar trebui să
trateze direct cu societăţile comerciale şi industriale. Dacă ar decide să consume o parte a
economiilor lor, ar trebui să ceară unei întreprinderi să-şi răscumpere titlurile pe care le-a emis.
Activul acesteia din urmă, cât şi activitatea sa, s-ar diminua automat. Dimpotrivă, dacă există o
piaţă a capitalurilor, cel care a economisit va putea vinde unei alte gospodării participarea sa la
întreprindere, fără ca aceasta din urmă să fie nevoită să intervină. Astfel ea poate să-şi planifice
liber expansiunea, fără a ţine cont de bugetele individuale ale celor care i-au împrumutat
fondurile. La rândul lor, aceştia vor economisi o parte mai importantă din veniturile lor deoarece
titlurile pe care le vor poseda vor fi mult mai „lichide”.
“Alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă o decizie importantă de politică
financiară. Dacă acoperirea financiară prin obligaţii pe termen scurt conferă o anumită supleţe
pentru întreprinzător, în sensul că poate să dezvolte sau să reducă operativ volumul activităţii,
finanţarea cu capitaluri permanente este mai puţin costisitoare şi deci mai avantajoasă. Deşi
criteriul rentabilităţii este foarte important, decizia în ceea ce priveşte structura financiară ţine
seama, inevitabil, şi de alte elemente cum ar fi suma totală a nevoilor de finanţat, precum şi
natura diverselor trebuinţe.”1
Structura financiară este o variabilă care nu depinde însă numai de întreprindere, de
obiectivele sale de creştere economică, de rentabilitatea scontată sau de riscurile pe care
consimte să şi le asume. Structura financiară este influenţată şi adesea determinată de acţionari,
bănci sau alţi împrumutători, de stat, ca şi de conjunctura economico-financiară: situaţia pieţei
financiare, oscilaţiile ratei dobânzii, devalorizări monetare etc.
Atât capitalul propriu, cât şi cel împrumutat comportă costuri. Diferenţa fundamentală
dintre costul capitalului propriu şi cel al capitalului împrumutat rezidă în faptul că fondurile
proprii nu sunt remunerate decât în cazul că întreprinderea obţine beneficii, în timp ce capitalul
împrumutat trebuie remunerat, oricare ar fi rentabilitatea întreprinderii.
Presupunând că rentabilitatea economică (Re) este de 18% iar rata dobânzii de 14%,
întreprinderea este interesată să se finanţeze prin credit, întrucât realizează un profit de 4%
asupra capitalului împrumutat. Rata randamentului capitalului propriu este cu atât mai mare cu
cât raportul capital de împrumut/capital propriu este mai mare.
Capital propriu 40000
Capital împrumutat 180000
220000
Total capital investit
Rentabilitatea economică 18%
Rata dobânzii 14%
La totalul capitalului investit se obţine un profit de 220000*18%=39600
Remuneraţia capitalului de împrumut 180000*14%=25200
Dacă se scade remuneraţia capitalului de împrumut
din profitul total rezultă cum capitalul propriu a
adus un profit de 39600-25200=14400
Randamentul capitalului propriu este de: 14400/40000=36%
În realitate, capitalul propriu aduce 18%*40000=7200
Supraprofitul datorat efectului pozitiv de
îndatorare 14400-7200=7200

1
Toma M., Alexandru F., Finanţe şi gestiunea financiară de întreprindere, Editura Economică, Bucureşti,
1998, pag. 44

13
Rentabilitatea financiară este direct proporţională cu structura financiară (Datorii/Capital
propriu) şi cu diferenţa dintre rata rentabilităţii economice şi rata dobânzii. Practic rentabilitatea
financiară este cu atât mai mare cu cât structura financiară este mai îndatorată şi cu cât este mai
mare diferenţa dintre rata rentabilităţii economice şi rata dobânzii.
În schimb, structura financiară îndatorată implică un risc financiar sporit, determinat de
existenţa cheltuielilor financiare fixe.
Pentru exemplificare se utilizează date referitoare la trei unităţi economice, identice ca
profil de activitate şi cifră de afaceri, dar diferite în ceea ce priveşte politica de îndatorare,
respectiv structura financiară:
Societatea X se finanţează integral din fonduri proprii, deci rata îndatorării este nulă.
Societatea Y are o rată de îndatorare de 50%, adică se finanţează în egală măsură cu
fonduri proprii şi cu capital împrumutat.
Societatea Z are o rată de îndatorare de 75%.
Situaţia financiară a celor trei întreprinderi se prezintă astfel:

Soc. X Soc. Y Soc. Z


Total capital utilizat 900000 900000 900000
Fonduri proprii 900000 450000 225000
Datorii - 450000 675000
Rata dobânzii 8% 8% 8%
Valoarea nominală a acţiunilor 200 200 200
Fonduri proprii 4500 2250 1125
Număr acţiuni =
Val. nom. act.

Ţinând cont de informaţiile prezentate mai sus, se va determina incidenţa asupra


rentabilităţii financiare, pentru trei ani consecutivi, presupunând că rentabilitatea economică este
aceeaşi pentru toate unităţile şi va evolua astfel:
An I 4%
Rentabilitatea economică An II 5,25%
An III 9,5%

Se vor utiliza următoarele formule de calcul:

Beneficiu brut = Total capital utilizat*Rentabilitatea economică


Dobânzi = Datorii*Rata dobânzii
Rezultat = Beneficiu brut – Dobânzi
Impozit pe profit = Rezultat * 30%
Beneficiu net = Rezultat – Impozit pe profit
Beneficiu net/Acţiune = Beneficiu net/Număr de acţiuni
Rentabilitate = Beneficiu net
*100
financiară Fonduri proprii

Societatea X Y Z
I II III I II III I II III
Beneficiu brut 36000 47250 85500 36000 47250 85500 36000 47250 85500
Dobânzi - - - 36000 36000 36000 54000 54000 54000
Rezultat 36000 47250 85500 - 11250 49500 -18000 -6750 31500
Impozit pe 10800 14175 25650 - 3375 14850 - - 9450
profit
Beneficiu net 25200 33075 59850 - 7875 34650 -18000 -6750 22050
Beneficiu 5,6 7,35 13,3 - 3,5 15,4 -16 -6 19,6
net/Acţiune
Rentabilitate 2,8% 3,94% 7,13% - 1,87% 8,25% -8% -3% 10,5%
financiară

14
Ca urmare a gradului diferit de îndatorare, la aceeaşi rentabilitate economică, cele trei
unităţi obţin rentabilităţi financiare diferite:

Rentabilitate economică Societatea Grad de îndatorare Rentabilitate financiară


X 0 2,8%
4% Y 50% 0
Z 75% 8%
X 0 3,94%
5,25% Y 50% 1,87%
Z 75% -3%
X 0 7,13%
9,5% Y 50% 8,25%
Z 75% 10,5%

Rezultă că:
- dacă Re > D finanţarea prin credite, respectiv structura financiară îndatorată este
oportună;
- dacă Re < D finanţarea prin credite este inoportună.

2.2. Capitalul firmei

Capitalul poate fi avansat sub formă monetară dar şi sub formă de a aport în natură precum:
imobilizări, stocuri, creanţe etc. Acest proces are loc la înfiinţarea societăţii.
Dacă pe parcurs activitatea firmei determină procurarea de noi fonduri se poate recurge la
varianta măririi capitalului social, care însă necesită timp şi cheltuieli sau la o altă variantă, aceea
prin care asociaţii sau acţionarii împrumută societăţii o serie de disponibilităţi, evidenţiate
contabil într-un cont distinct şi care acoperă nevoile de trezorerie.
Pentru o întreprindere mică, necotată pe piaţa organizată de capital, se poate imagina
următoarea situaţie: proprietarul întreprinderii consideră că sumele pe care le are la dispoziţie în
calitate de manager nu îl costă nimic; pur şi simplu sunt disponibilităţile sale băneşti rezultate din
economiile pe care le-a făcut. În realitate apare aici o noţiune pe care el a scăzut-o din vedere
(costul de oportunitate) respectiv posibilitatea de a investi sumele respective, cu un grad de risc
asemănător cu cel dat de activitatea întreprinderii sale, într-un activ financiar sau real.
De exemplu, dacă el dispune la înfiinţarea societăţii de suma de 100 milioane lei, se poate
calcula un cost de oportunitate:
a) dacă aceşti bani se investesc 100% în întreprindere vor genera, să presupunem, un
profit de 25 milioane lei;
Pornind de la aceste date se poate determina care este rata de rentabilitate economică a
investiţiei, după formula:
Re zultatulex ercitiului 250000000
Rre = * 100 = * 100 = 25 %
Capitalinv estit 100000000
b) dacă vor fi investiţi într-un depozit bancar pe 12 luni, cu un grad scăzut de risc, vor
genera 15 milioane de lei;
Aplicând formula de calcul a dobânzii pentru un depozit constituit la bancă se poate
k *t z
determina rata dobânzii obţinută pentru capitalul iniţial investit. Astfel: E = * unde:
360 100
E = dobânda
k = capitalul iniţial
t = perioada (în zile) pentru care s-a constituit depozitul

15
z = rata dobânzii
E * 360 *100 15000000 * 360 *100
de unde rezultă: z = = = 15%
k *t 100000000 * 360
c) la cumpărare de acţiuni se pot obţine 30 milioane de lei dar riscul a crescut foarte mult.
Pentru determinarea ratei rentabilităţii financiare a investiţiei în acţiuni se utilizează
formula:
Re zultatul_ net 30000000
Rref = *100 = *100 = 30%
Capital_ propriu 100000000
Prin comparaţie cu acţiunile, luate ca referinţă, toate celelalte oportunităţi de investiţii sunt
mai sigure şi mai lichide (în cazul considerat). Se pot calcula (prin adăugarea unor rentabilităţi
„fictive” ce corespund riscului asumat) rentabilităţile „corectate”, ce pot servi ca metodă de
selecţie.
În determinarea rentabilităţii corectate se ia în considerare gradul de risc pentru fiecare
variantă în parte şi în acelaşi timp se are în vedere gradul de lichiditate care în situaţia dată este
mai ridicat la depozitul bancar.
Sintetizând aceste date pentru fiecare soluţie în parte se obţine următoarea situaţie:

Rentabilitate Corecţie Corecţie de Rentabilitate


a riscului lichiditate corectată
Acţiuni 30% - - 30%
Depozit bancar 15% 8% 1% 24%
Firma 25% 3% 0% 28%

Este clar că, în cazul de faţă, investitorul, care are un grad redus de preferinţă pentru risc, a
considerat că activitatea sa îi va aduce cel mai mare profit pe unitatea de risc asumat. Costul
capitalului său nu este zero, cum a fost tentat să creadă la început, ci va fi estimat undeva în
vecinătatea ratei de 18% pe care el trebuie să o obţină, pentru gradul de risc pe care îl acceptă.
Dacă e vorba de o firmă cotată la Bursă, atunci costul capitalului propus este, dat de
dividendele ce pot fi obţinute prin deţinerea de acţiuni.
Structura capitalurilor permanente reprezintă, cel mai adesea, un indicator important în
aprecierea financiară de ansamblu a firmei; ea indică ponderea, locul şi rolul fiecărui element
component al capitalurilor permanente.
Optimizarea structurii capitalurilor permanente se face prin prisma alinierii acesteia la
obiectivul fundamental al firmei, respectiv maximizarea valorii acesteia.
În orice caz, nu există firmă care să nu facă apel la surse străine, cel puţin in situaţii
conjuncturale nefavorabile.
Structura optimă se determină şi funcţie de raporturile:
- capitaluri proprii / capitaluri atrase;
- resurse pe termen lung / resurse pe termen scurt.
Decizia de finanţare presupune alegerea între sursele proprii şi cele împrumutate. Pentru
sursele proprii principala alegere se face între autofinanţare (capital intern) şi aporturi noi de
capital (surse proprii externe).
Aparent autofinanţarea reprezintă o sursă care nu costă nimic; ea se poate reinvesti fără a
vărsa vreo contraprestaţie economică. În mod real, diferenţa dintre dividendele distribuite şi cele
potenţiale (beneficii totale) reprezintă o sursă lăsată de către acţionari în firmă.
Aporturile noi de capital sunt mobilizate pentru creşterea capitalului social. Alături de
acestea, majorarea capitalului social poate îmbrăca şi alte forme: încorporarea rezervelor,
fuziunea şi absorbţia, conversia datoriilor. Dintre toate aceste forme se consideră că numai
majorarea capitalului prin aporturi noi în numerar reprezintă o operaţiune de finanţare directă,
deoarece procură întreprinderii lichidităţi suplimentare. Majorările de capital prin aporturi noi în
numerar pot fi realizate fie prin majorarea valorii nominale a acţiunilor vechi, fie prin emisiunea

16
de noi acţiuni la valoarea nominală a celor vechi (ambele modalităţi sunt mai rar practicate) sau
la o valoare majorată în funcţie de valoarea bursieră a vechilor acţiuni (cel mai frecvent).
Fondurile străine sunt reprezentate de:
- împrumuturile obligatare; firma emite obligaţiuni, remunerate la o rată a dobânzii
stabilită. În general împrumutul este pe termen lung (10-20 ani) şi se rambursează integral la
scadenţă sau eşalonat.
Avantajul major pentru firmă este dat de o remunerare la nivel fix, de cele mai multe ori la
o rată inferioară ratei medii de pe piaţă. Dacă se prevede posibilitatea convertirii obligaţiunilor în
acţiuni atunci se oferă un cupon destul de mic. La o eventuală conversie se trec o serie de datorii
financiare la capitalul propriu fără incidenţă asupra ponderii capitalului permanent în total pasiv.
Principalele caracteristici2 ale împrumutului obligatar sunt:
a) mărimea împrumutului obligatar;
b) valoarea de emisiune, adică valoarea plătită de către toate persoanele care subscriu la
obligaţiuni, în momentul emiterii lor.
Valoarea de emisiune a obligaţiunilor poate fi:
- egală cu valoarea nominală (la paritate);
- mai mică decât valoarea nominală (subpari), ceea ce le face mai atractive;
- mai mare decât valoarea nominală (suprapari), situaţie întâlnită mai rar deoarece
obligaţiunile se vând, în general sub paritate.
Diferenţa dintre valoarea nominală şi valoarea de emisiune reprezintă prima de emisiune.
Obligaţiunea poate fi emisă la paritate dar, pentru a fi mai atractivă poate fi rambursată la
scadenţă la valoare mai mare, obţinându-se astfel o primă de rambursare (preţ de rambursare-
valoare nominală).
c) Mărimea dobânzii este legată direct de rata dobânzii şi plătibilă în fiecare an la o dată
stabilită, contra remiterii unui cupon detaşabil din corpul obligaţiunii. Dobânda plătită de
întreprindere, pentru fiecare obligaţiune, se determină aplicând rata nominală a dobânzii (Rd) la
Vn * Rn
valoarea nominală (Vn) a titlului emis: Dobânda =
100
d) Durata şi modalitatea de rambursare – durata de viaţă a împrumutului reprezintă timpul
cuprins între data emiterii şi data rambursării.
Modalităţile de rambursare prevăzute în contractul de emisiune pot fi:
- rambursarea prin anuităţi constante (a) şi amortizări variabile:
i
a = V0 în care:
1 - (1 + i) n
a = anuitatea;
V0 = valoarea împrumutului;
i = procent de dobândă anuală;
n = durata împrumutului
Amortizarea anuală = anuitatea constantă – dobânda la împrumutul nerambursat
- rambursarea prin amortizări constante şi anuităţi variabile. În acest caz societatea
împrumutată va rambursa în fiecare an tranşe egale de împrumut.
Valoare împrumut
Amortizare anuala =
Durata împrumut
- rambursarea integrală a împrumutului în ultima zi a duratei acestuia;
- răscumpărarea prin bursă.

Exemplu:
2
Vintilă G., Vuţă M., Gestiunea financiară a întreprinderii – Lucrări aplicative şi studii de caz, Editura
Rolcris, Bucureşti, 2000, pag. 210

17
Se consideră un împrumut obligatar ale cărui caracteristici sunt următoarele:
Număr de obligaţiuni emise (N) 200000
Preţul de emisiune (E) 4000
Valoarea nominală (Vn) 4200
Preţul de rambursare (R) 4300
Rata de dobândă nominală 12%
Cheltuieli de emisiune 400000
Durata împrumutului 4 ani
Modalitatea de rambursare:
a) amortizări anuale constante
b) anuităţi constante
Cheltuielile de emisiune şi primele de rambursare sunt amortizate liniar în 4 ani.
Întreprinderea este supusă impozitului de profit (cota de 30%).
Care este costul real al acestui împrumut?
Rezolvare:
a) Se vor parcurge următoarele etape:
1) amortizarea anuală a cheltuielilor de emisiune:
cheltuieli de emisiune 400000
= durata împrumutul ui = 4 =100000 lei

2) amortizarea anuală a primelor de rambursat (sub aspect contabil):


= (R – E)*N*1/4=(4300-400)*200000*1/4=15000000 lei
3) numărul obligaţiunilor rambursate într-un an:
=200000/4=50000 obligaţiuni.
-mii lei-
Anii Nr. obligaţiuni Dobânda Nr. Amortizări Anuităţi
nerambursate (1)*Vn*12% obligaţiuni (3)*R (2)+(4)
la începutul amortizate
anului N/4
(1) (2) (3) (4) (5)
1 200 100800 50 215000 315800
2 150 75600 50 215000 290600
3 100 50400 50 215000 265400
4 50 25200 50 215000 240200
Total 252000 200 860000 1112000

Întreprinderea varsă anuităţile prezentate mai sus (5) dar realizează economii de impozit
din dobânzile deductibile şi amortizările cheltuielilor de emisiune şi primelor de rambursare.
Aceste economii diminuează anuităţile astfel: (dobânda + amortiz. anuală a chelt. de emisiune +
amortiz. anuală a primelor de rambursat)*30% = economii de impozit

1) (100800+100+15000) *30%= 34770 mii lei


2) (75600+100+15000) *30%= 27210 mii lei
3) (50400+100+15000) *30%= 19650 mii lei
4) (25200+100+15000) *30%= 12090 mii lei

18
-mii lei-
Anii Anuităţile Economii de Anuităţi realmente
împrumutului impozit suportate
1 315800 34770 281030
2 290600 27210 263390
3 265400 19650 245750
4 240200 12090 228110
Total 1112000 93720 1018280

Suma efectivă percepută de întreprindere se determină astfel:


Nr. de obligaţiuni * Preţul de emisiune - Cheltuieli de emisiune =
= 200000*4000-400000 = 799600000 lei
Costul real al acestui împrumut este dat de relaţia:
281030000 263390000 245750000 228110000
799600000= + + +
1+ t (1 + t ) 2
(1 + t ) 3
(1 + t ) 4
de unde: t = 10,84%
b) prin anuităţi constante:
i
se aplică formula: a = V0
1 - (1 + i) -n
unde:
a = anuitatea
Vo = valoarea împrumutului = N*R = 200000*4300=860000000 lei
i = procent de dobândă pe an = 12%
n = durata împrumutului = 4 ani
0,12
a = 860000000 ≅ 283118000 lei
1 − (1 + 0,12 ) −4
Rambursarea prin anuităţi constante (în mii lei)
Scadenţe Datorii Anuităţi Dobânzi Amortizări
nerambursate anuale (2)*i anuale (3-4)
(2-3)
1 2 3 4 5
1 860000 283118 103200 179918
2 680082 283118 81610 201508
3 478574 283118 57429 225689
4 252885 283118 30233 252885
Total 1132472 272472 860000

Economii de impozit
1) (103200+100+15000) *30%= 35490 mii lei
2) (81610+100+15000) *30%= 29013 mii lei
3) (57429+100+15000) *30%= 21759 mii lei
4) (30233+100+15000) *30%= 13600 mii lei

-mii lei-
Anii Anuităţile Economii de Anuităţi realmente
împrumutului impozit suportate
1 283118 35490 247628
2 283118 29013 254105
3 283118 21759 261359
4 283118 13600 269518
Total 1132472 99862 1032610

19
Analizând datele rezultate se constată că în situaţia dată soluţia rambursării împrumutului
obligatar prin amortizări anuale constante presupune plata unei dobânzi mai mici cu 20472 mii
lei dar are dezavantajul unor anuităţi mai mari în primii doi ani.
- împrumuturile bancare; în cazul acestora problema principală este dată de posibilitatea
contractuală a băncii de a ajusta nivelul ratei dobânzii, ceea ce conduce la ideea că firma, în orice
conjunctură, trebuie să fie eficientă. De asemenea, un împrumut bancar presupune o serie de date
oferite creditorului, un grad ridicat de transparenţă şi o acceptare a implicării băncii în deciziile
pe termen mediu şi pe termen scurt, care trebuie să fie conforme cu scopul utilizării creditului.
Întrucât creditele bancare nu presupun cheltuieli suplimentare ca în cazul împrumuturilor
obligatare, costul acestora se apropie foarte mult de rata nominală a dobânzii, uneori
identificându-se cu acesta. Mărimea costului creditului bancar, respectiv suma dobânzii, depinde
de trei factori3: volumul creditului, rata dobânzii şi timpul de creditare.
Rambursarea creditelor se realizează în conformitate cu clauzele contractuale anual,
semestrial, trimestrial sau lunar, prin anuităţi constante sau variabile, cu sau fără perioade de
graţie.
Exemplu: Pentru un credit de 860000000 lei pe 4 ani, cu rambursare în rate semestriale la
o rată a dobânzii de 12% întreprinderea poate utiliza una din următoarele variante:
a) rambursare în tranşe egale cu dobânda asupra descoperitului rămas;
b) rambursare în tranşe egale plus dobânda pentru fiecare tranşă pe toată durata creditului.
a) pentru prima soluţie semestrialităţile realmente suportate se vor determina astfel:
-mii lei-
Dobânda Semestrialităţi Economii Semestrialităţi
asupra 107500+(3) de impozit realmente suportate
Împrumut Scadenţa
descoperitului (4)*30% (4)-(5)
1 2 3 4 5 6
860000 180 51600 159100 15480 143620
752500 180 45150 152650 13545 139105
645000 180 38700 146200 11610 134590
537500 180 32250 139750 9675 130075
430000 180 25800 133300 7740 125560
322500 180 19350 126850 5805 121045
215000 180 12900 120400 3870 116530
107500 180 6450 113950 1935 112015
Total 1440 232200 1092200 69660 1022540

Calculul dobânzii asupra descoperitului se va efectua după formula:


k*t d
D= * unde:
360 100
D = dobânda
k = capital de rambursat
t = perioada de timp până la scadenţă
d = rata dobânzii
860000 *180 12
D1 = * = 51600
360 100
752500 *180 12
D2 = * = 45150 …
360 100
107500 *180 12
D8 = * = 6450
360 100

3
Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997

20
b) rambursarea în tranşe egale plus dobânda pentru fiecare tranşă pe toată durata creditului:
-mii lei-
Semestrialităţi Economii Semestrialităţi
Dobânda (1)+(3) de impozit realmente suportate
Împrumut Scadenţa
(4)*30% (4)-(5)
(în zile)
1 2 3 4 5 6
107500 180 6450 113950 1935 112015
107500 360 12900 120400 3870 116530
107500 540 19350 126850 5805 121045
107500 720 25800 133300 7740 125560
107500 900 32250 139750 9675 130075
107500 1080 38700 146200 11610 134590
107500 1260 45150 152650 13545 139105
107500 1440 51600 159100 15480 143620
Total 232200 1092200 69660 1022540

107500 *180 12
D1 = * = 6450
360 100
107500 * 360 12
D2 = * = 12900 …
360 100
107500 *1440 12
D8 = * = 51600
360 100
Comparând cele două variante se observă că rambursarea creditului se face cu aceleaşi
costuri în ambele cazuri. În ceea ce priveşte însă semestrialităţile varianta (b) prezintă avantajul
unor rate crescătoare, în cazul în care capitalul împrumutat şi investit va genera venituri ce vor
acoperi ratele scadente.
- leasingul este o modalitate de finanţare ce îşi face simţită prezenţa din ce în ce mai mult pe
piaţa din România; dezavantajul major al acesteia este dat de posibilitatea societăţii
specializate în leasing de a lua utilajul înapoi la prima şi cea mai mică întârziere a plăţii
redevenţei. Avantajul major, definit vag de legislaţia din ţara noastră constă în amânarea
plăţii taxei pe valoare adăugată, a taxelor vamale şi a eventualelor accize până în momentul
în care societatea devine proprietara echipamentului respectiv, la sfârşitul contractului de
leasing.
- creditele pe termen scurt – datorită principiului fundamental al gestiunii financiare, nu se
recomandă ca ele să finanţeze investiţii. Totuşi, sunt situaţii care fac inevitabilă apelarea la
acest tip de credite. În categoria creditelor pe termen scurt sunt incluse: creditul comercial,
creditul de scont, creditul „la descoperire”, creditul de tip factoring etc.

2.3. Situaţii şi rapoarte financiare

Dacă echipa managerială doreşte să maximizeze valoarea întreprinderii trebuie să se


folosească de punctele forte ale acesteia şi să le corecteze pe cele slabe. Analiza situaţiilor
financiare implică o comparaţie a performanţei întreprinderii cu aceea a altora, aparţinând
aceleiaşi industrii. Această comparaţie ajută echipa managerială să identifice deficienţele şi să ia
măsuri pentru îmbunătăţirea performanţei.
Dintre diversele rapoarte pe care corporaţiile le transmit acţionarilor lor, raportul anual
este cel mai important. Acest raport conţine două tipuri de informaţii. Primul tip este de natură
literară; un document prezentat, de cele mai multe ori, sub formă de scrisoare din partea
preşedintelui Consiliului de Administraţie, descriind rezultatele operaţionale ale întreprinderii în

21
decursul anului precedent şi luând în discuţie dezvoltarea viitoare, care va afecta activitatea. Al
doilea tip de informaţii este de natură financiară şi conţine patru documente financiare de bază –
contul de profit şi pierderi, bilanţul, tabloul (contul) profiturilor acumulate şi cel al fluxurilor de
numerar (cash flows). Împreună, aceste documente oferă o viziune contabilă asupra operaţiilor şi
poziţiei financiare ale unei întreprinderi. Sunt oferite atât date detaliate pentru ultimii 2 ani, cât şi
rezumate ale statisticilor operaţionale pentru ultimii 5 sau 10 ani.
Informaţiile verbale şi cantitative sunt la fel de importante. Documentele financiare descriu
evoluţia reală a câştigurilor şi dividendelor pe parcursul ultimilor câţiva ani, în timp ce celălalt
tip de informaţie încearcă să explice cauza acestei evoluţii. Dacă întreprinderea s-a confruntat cu
probleme grave, echipa managerială va identifica , de cele mai multe ori schimbările ce trebuie
făcute pentru a remedia situaţia şi va descrie un scenariu de viitor, care să includă revenirea la o
profitabilitate normală.
Desigur, mult aşteptata creştere a profitabilităţii s-ar putea să nu aibă loc, iar analiştii ar
trebui să compare declaraţiile din trecut ale echipei manageriale cu rezultatele care au urmat
acestor declaraţii. În orice caz, informaţia conţinută în raportul anual foloseşte investitorilor
pentru a-şi crea anumite aşteptări, în ceea ce priveşte câştigurile viitoare şi dividendele, precum
şi gradul de risc al acestor valori. Este deci evident că raportul anual este de mare interes pentru
investitori.

2.3.1. Bilanţul patrimoniului

Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă bunurile economice,
drepturile şi obligaţiile întreprinderilor (activul şi pasivul unităţii patrimoniale), la încheierea
exerciţiului. Fiind documentul oficial de sinteză a întreprinderilor, bilanţul trebuie să redea o
imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute.
În teoria şi practica analizei financiare se remarcă mai multe abordări conceptuale ale
bilanţului, şi anume.
- bilanţul contabil,
- bilanţul financiar;
- bilanţul funcţional.

1. Bilanţul contabil
Caracterizarea generală a structurii patrimoniale presupune investigarea elementelor
bilanţiere de activ, respectiv de pasiv, prin prisma dimensiunii şi a ponderii lor în patrimoniul
întreprinderii.
Activul bilanţului cuprinde pe de o parte, bunurile şi disponibilităţile deţinute de către
întreprindere şi, pe de altă parte, drepturile de creanţă asupra terţilor. Din necesităţi de informare,
în activul bilanţului se regăsesc şi soldurile conturilor de regularizare şi asimilate lor, precum şi
primele privind rambursarea obligaţiunilor.
În activul bilanţului sunt cuprinse numai valori nete. Valoarea netă contabilă se obţine din
valoarea de intrare în patrimoniu a activelor, denumită şi valoare contabilă, din care au fost
deduse sumele reprezentând amortismentele şi provizioanele aferente acestora.
Posturile de activ sunt structurare în bilanţ astfel:
- active imobilizate;
- active circulante;
- conturi de regularizare şi asimilate;
- prime privind rambursarea obligaţiunilor.
Pasivul bilanţului grupează resursele de care dispune agentul economic pentru a finanţa
utilizările sale, care sunt grupate în ordinea exigibilităţii crescătoare.
Elementele patrimoniale de pasiv sunt formate din:
- capital propriu;
- provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;

22
- datorii;
- conturi de regularizare de pasiv.
Suma posturilor de activ fiind egală cu suma posturilor de pasiv rezultă că modificarea
posturilor din bilanţ înseamnă:
- folosirea de capital pentru:
 orice creştere a unei poziţii din activ;
 orice diminuare a unei poziţii de pasiv;
- sursă de capital pentru:
 orice diminuare a unei poziţii de activ;
 orice creştere a unei poziţii de pasiv.
Anexa la bilanţ are ca obiective principale completarea şi explicarea datelor înscrise în
Bilanţ şi Contul de profit şi pierdere şi conţine informaţii cu privire la situaţia patrimonială şi
financiară, rezultatele aferente exerciţiului încheiat.

2. Bilanţul financiar
Scopul bilanţului financiar este inventarierea averii angajamentelor întreprinderii şi
ordonarea lor pe termene de lichiditate, respectiv exigibilitate. Pe baza datelor şi a detaliilor
prezentate în Anexa la bilanţ se vor modifica datele contabile astfel încât ordonarea posturilor de
activ şi pasiv să se facă exclusiv pe criterii de lichiditate, respectiv exigibilitate.
Utilitatea bilanţului financiar poate fi privită din mai multe perspective:
- din perspectiva celor cărora li se adresează:
 acţionari - care doresc să cunoască valoarea patrimoniului lor, evoluţia
mărimii acestuia, durata de lichidare a acestuia în eventualitatea unei
recuperări de capitaluri;
 creditori - care doresc să cunoască valoarea patrimoniului întreprinderii ce
reprezintă garanţia realizării drepturilor lor;
- din perspectiva modului în care satisface cerinţele şi obiectivele analizei financiare,
ordonarea bilanţului pe termene răspunde mai bine:
 analizei structurii financiare;
 analizei echilibrului financiar;
 analizei randamentului financiar;
 analizei riscurilor; analizei bonităţii financiare;
 valorii patrimoniale a întreprinderii.
Structura bilanţului financiar cuprinde:
- pentru activ:
o - active imobilizate nete:
 imobilizări necorporale;
 imobilizări corporale;
 imobilizări financiare mai mari de un an;
 creanţe mai mari de un an;
o active circulante:
 imobilizări financiare mai mici de un an;
 stocuri;
 creanţe mai mici de un an (inclusiv decontări în curs de clarificare);
 disponibilităţi băneşti.
- pentru pasiv:
o capital permanent:
 capitaluri proprii;
 provizioane mai mari de un an;
 împrumuturi pe termen mediu şi lung;

23
o datorii pe termen scurt:
 - împrumuturi pe termen scurt;
 provizioane mai mici de un an;
 obligaţii fiscale şi sociale;
 decontări în curs de clarificare.
Construcţia bilanţului financiar are la bază corecţiile aduse posturilor de bilanţ contabil:
- imobilizările necorporale se înregistrrează la valoarea netă; în cazul imobilizărilor
necorporale se ţine seama de faptul că şi cheltuielile de constituire şi cele de cercetare
dezvoltare sunt considerate elemente de activ fictiv, ca urmare aceste nonvalori se deduc din
capitalurile proprii;
- imobilizările corporale se înregistrează la valoarea netă; pentru a da valoarea reală a
activelor patrimoniale acestea se supun reevaluării, modificându-se valoarea activelor supuse
reevaluării pe partea de activ, în pasiv modificările se vor înregistra în capitaluri la "diferenţe
din reevaluare";
- imobilizările financiare se vor separa pe termene de lichiditate şi se vor înscrie în activ
după caz;
- stocurile fără mişcare sau cu mişcare lentă (mai mari de 365 de zile) se înscriu la
imobilizări, restul stocurilor rămânând la active circulante;
- creanţele se vor separa pe termen de lichiditate şi se vor înscrie în activ după caz;
decontările din operaţiuni în curs de clarificare- activ se asimilează creanţelor mai mici de un
an;
- cheltuielile înregistrate în avans se consideră activ fictiv; se deduc din capitalurile
proprii;
- diferenţele de conversie activ respectiv pasiv, influenţează nivelul creanţelor, respectiv
obligaţiilor, fiind considerate active fictive şi se deduc din provizioanele pentru riscuri şi
cheltuieli, din capitalurile proprii, diminuând valoarea acestora, respectiv majorează capitalurile
proprii;
- primele de rambursare a obligaţiunilor reprezintă active fictive şi se deduc din datoriile
mai mari de un an;
- capitalurile proprii se mai diminuează cu valoarea capitalului subscris şi nevărsat,
diminuându-se în activ creanţele cu grupuri şi persoane;
- dividendele de plată către acţionari din profitul net nerepartizat se scad din capitalurile
proprii şi se înscriu la datorii mai mici de un an;
- provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli se reclasifică astfel:
o la datorii pe termen scurt (provizioane "mai mici de un an"), dacă provizioanele
îndeplinesc următoarele condiţii:
 cheltuiala pe care o acoperă provizioanele este depistată înainte de încheierea
exerciţiului financiar;
 există o mare probabilitate de utilizare a lor, fiind destinate acoperirii
riscurilor identificate ca inevitabile pentru activitatea firmei;
o la capitaluri proprii (provizioane "mai mari de un an"), în cazul în care nu
îndeplinesc condiţiile de a fi trecute la datorii pe teermen scurt;
- imobilizările deţinute în leasing se înscriu în activ la imobilizări corporale la valoarea
netă (valoarea rămasă de achitat), în pasiv la împrumuturi pe termen mediu şi lung cu aceeaşi
valoare;
- veniturile înregistrate în avans vor fi asimilate capitalurilor proprii;
- decontările din operaţiuni în curs de clarificare-pasiv se asimilează datoriilor mai mici
de un an;
- efectele scontate neajunse la scadenţă se înregistrează în activ la creanţe, iar în pasiv la
datorii pe termen scurt.

24
Exemplu: se va realiza conversia bilanţ contabil-bilanţ financiar pe baza următoarelor
date:
BILANŢ CONTABIL
-mii lei-
Activ Pasiv
Active imobilizate 710000 Capital social 870000
Imobilizări necorporale (1) 250000 Rezultatul exerciţiului (4) 130000
Imobilizări corporale 320000 Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli 98000
Imobilizări financiare (2) 140000 Datorii financiare (5) 360000
Active circulante 1240000 Datorii furnizori 420000
Stocuri 370000 Alte datorii pe termen scurt 72000
Clienţi (3) 530000
Alte creanţe pe termen scurt 90000
Valori mobiliare de plasament 250000
Total activ 1950000 Total pasiv 1950000

Corecţii:
(1) Imobilizări necorporale din care cheltuieli de constituire 100000 mii lei
(2) Imobilizări financiare din care cu termen de lichiditate mai mic de un an 92000 mii lei
(3) Clienţi din care cu lichiditate mai mare de un an 220000 mii lei
(4) Rezultatul exerciţiului se va repartiza astfel: 87000 mii lei la fonduri proprii, 23000 mii
lei dividende, restul (20000 mii lei) se va reporta la exerciţiul următor
(5) Datorii financiare din care credite bancare curente 60000 mii lei.
În urma operării corecţiilor se va obţine următorul Bilanţ financiar:

BILANŢ FINANCIAR
-mii lei-
Activ Pasiv
Nevoi permanente 738000 Resurse permanente 1275000
Imobilizări necorporale 150000 Capital social 857000
Imobilizări corporale 320000 Rezultat reportat 20000
Imobilizări financiare 268000 Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli 98000
Nevoi temporare 1112000 Datorii financiare 300000
Stocuri 370000 Resurse temporare 575000
Clienţi 402000 Datorii furnizori 420000
Alte creanţe pe termen scurt 90000 Dividende datorate 23000
Valori mobiliare de plasament 250000 Alte datorii pe termen scurt 72000
Credite de trezorerie 60000
Total activ 1850000 Total pasiv 1850000

3. Bilanţul funcţional
Analiza financiară pe baza bilanţului financiar este un demers static ce nu permite
evidenţierea legăturilor semnificative dintre resurse şi utilizarea (alocarea) lor.
Scopul bilanţului funcţional nu este inventarierea averii şi angajamentelor întreprinderii,
ci identificarea nevoilor acesteia şi modului de alocare a surselor de finanţare pe diferite cicluri,
răspunzând în acest fel cerinţelor unei analize dinamice.
Utilitatea bilanţului funcţional constă în:
- analiza trezoreriei;
- analiza funcţională a riscului, pe baza fluxurilor.

25
Structura bilanţului funcţional are la bază structura bilanţului contabil, clasificând
elementele de activ şi pasiv după apartenenţe la un ciclu sau altul, astfel:
- ciclul de investiţii, care cuprinde ansamblul deciziilor luate pentru satisfacerea nevoilor de
imobilizări ale întreprinderii şi căruia îi corespund activele (utilizările; mijloacele) aciclice
(stabile) şi respectiv pasivele (resursele) aciclice;
- ciclul de exploatare presupune derularea activităţilor operaţionale de producţie
(aprovizionare-fabricaţie-stocare-vânzare) şi a fluxurilor degajate de circuitul capitalului
angajat în acest ciclu (bani-marfă-producţie-marfă-bani), căruia îi corespund activul ciclic
(temporar) de exploatare şi finanţarea scurtă de exploatare (pasivele aciclice de exploatare);
- ciclul de finanţare, căruia îi corespund operaţiunile derulate între întreprindere şi proprietarii
de capital (acţionari şi creditori), permite eliminarea decalajelor dintre fluxul de lichidităţi
de intrare, respectiv ieşire, degajate de ciclul de exploatare.
Structura bilanţului funcţional este următoarea:4

ACTIV PASIV
Ciclul de investiţii Activele aciclice Pasivele aciclice Ciclul de finanţare
(stabile)
Ciclul de exploatare Active ciclice din Pasivele ciclice din
exploatare exploatare
Ciclul de finanţare
Elemente în afara Active ciclice din Pasivele ciclice din
exploatării afara exploatării afara exploatării
Excedent de numerar Trezoreria de activ Trezoreria de pasiv Deficit de numerar

Construcţia bilanţuluii funcţional are la bază o serie de principii:


- utilizarea valorii brute, de origine a activelor, pentru a pune în evidenţă decizia iniţială; în
acest caz în pasiv se va semnala amortizarea ca sursă proprie de origine internă;
- nu se ia în considerare noţiunea de activ fictiv tocmai pentru că activitatea firmei este privită
în mod dinamic;
- introducerea imobilizărilor deţinute în leasing la valoarea de contractare, care se asimilează
activelor aciclice (motivaţia constă în faptul că şi aceste imobilizări participă la procesul de
exploatare); în acest caz leasingu-l devine o sursă de finanţare regăsită în pasivul unităţii
unde majorează capitalul propriu cu partea achitată (amortizată), respectiv împrumuturile pe
termen mediu şi lung cu partea neachitată;
- titlurile de plasament sunt asimilate creanţelor în afara exploatării, fiind excluse din
trezoreria de activ datorită gradului diferit de lichiditate a acestora;
- cheltuielile înregistrate în avans ce privesc mai multe exerciţii viitoare (cheltuielile cu
reparaţii capitale) se asimilează investiţiilor şi majorează nivelul activelor aciclice;
- restul de cheltuieli înregistrate în avans se asimilează creanţelor din exploatare sau din afara
exploatării după caz;
- primele de rambursare a obligaţiunilor sunt deduse din activ, iar în pasiv vor diminua sursele
externe ale pasivului aciclic (motivaţia este dată de respectarea principiului "valorii de
origine", deci se consideră că primele de rambursare nu au fost acordate);
- veniturile înregistrate în avans sunt asimilate pasivelor ciclice (datoriilor pe termen scurt),
după caz aferente exploatării sau în afara exploatării (încasări sau creanţe aferente unor
lucrări sau prestaţii neefectuate);
- pentru diferenţele de conversie activ şi pasiv se revine la valoarea de origine şi se
procedează astfel: cu valoarea diferenţelor de conversie activ se majorează creanţele sau se
diminuează obligaţiile (funcţie de natura acestora), iar cu valoarea diferenţelor de conversie
pasiv se diminuază creanţele sau se majorează obligaţiile (funcţie de natura acestora);
- efectele scontate şi neajunse la scadenţă sunt considerate asimilate la activ creanţelor, iar la
pasiv integrate trezoreriei de pasiv (creanţele pe care firma le-a cedat băncii sale şi
4
!!!Analiza situaţiei financiare a firmei

26
înregistrează o creştere de disponibilităţi - credite de trezorerie).

2.3.2. Contul de rezultate

Dacă bilanţul întreprinderii exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns în urma
încheierii unui exerciţiu financiar, contul de profit şi perderi reflectă cum s-a ajuns la respectiva
stare patrimonială, care au fost fluxurile de venituri şi cheltuieli care au determinat traiectoria
evoluţiei întreprinderii.
Contul de profit şi pierderi oferă informaţii asupra activităţii de producţie, comercializare
şi financiară a firmei şi cuprinde:
- cifra de afaceri;
- veniturile şi cheltuielile grupate după natura lor şi ordonate pe trei tipuri de activităţi:
exploatare, financiară şi excepţională;
- rezultatele degajate de cele trei activităţi;
- rezultatul brut al exerciţiului, impozitul pe profit şi rezultatul net.
Activitatea de exploatare (de bază) face referire la sectoarele industrial, investiţional,
comercial şi cel al prestărilor de servicii; activitatea financiară la participaţiile la capitalul altor
societăţi şi alte acţiuni de plasament pe piaţa monetară şi financiară formând împreună
activitatea curentă a întreprinderii. Activitatea excepţională generează o seamă de venituri şi
cheltuieli din operaţiuni excepţionale de gestiune, respectiv de capital ale firmei.
Veniturile din exploatare cuprind:5
- cifra de afaceri, însumarea veniturilor din vânzarea mărfurilor şi a celor din producţie
vândută;
- producţia stocată (din variaţia de stocuri şi soldul de facturi care se referă la producţia
stocată);
- producţia imobilizată;
- subvenţii de exploatare;
- venituri din reluări de provizioane care nu s-au utilizat sau s-au utilizat doar parţial;
- alte venituri din exploatare.
Cheltuielile de exploatare se referă la:
- costul mărfurilor achiziţionate;
- cheltuieli ocazionate de aprovizionarea cu materii prime şi materiale în cursul perioadei şi
cele din variaţia stocurilor de materiale;
- cheltuieli cu lucrări şi servicii executate de terţi;
- impozite, taxe şi vărsăminte asimilate (fără impozitul pe profit);
- plata salariilor şi acoperirea cheltuielilor cu caracter social (bugetul asigurărilor sociale);
- amortizări ale imobilizărilor;
- provizioane aferente activelor circulante şi asupra riscurilor şi cheltuielilor de exploatare;
- alte cheltuieli de exploatare.
Veniturile financiare provin din:
- participarea firmei la capitalul altor societăţi;
- venituri din plasamente imobilizate;
- dobânzi bonificate de bănci pentru disponibilil din cont;
- diferenţe favorabile de curs valutar;
- reluarea provizioanelor financiare constituite şi rămase fără obiect;
- venituri din cesiune de valori mobiliare de plasament.
Cheltuielile financiare includ:
- dobânzi şi comisioane plătite băncilor şi altor terţi creditori;
- amortizări şi provizioane financiare calculate;
- diferenţe nefavorabile de curs valutar;

5
!!! Analiza situaţiei financiare a firmei

27
- cheltuieli aferente cesiunii de valori mobiliare de plasament;
Veniturile şi cheltuielile financiare determină mărimea rezultatului financiar (profit sau
pierdere). Mărimea rezultatului exploatării şi al celui financiar determină rezultatul curent.
Veniturile excepţionale provin din:
- operaţiuni de gestiune:
 amenzi, penalităţi aplicate terţilor;
 despăgubiri;
 degrevări de impozite (reduceri, scutiri);
- operaţiuni de capital:
 venituri din cesiunea de active;
 subvenţii pentru investiţii virate la venituri;
 reluări asupra provizioanelor (excepţionale).
Cheltuielile excepţionale provin din:
- operaţiuni de gestiune:
 amenzi, penalităţi, despăgubiri plătite terţilor;
 donaţii acordate.
- operaţiuni de capital:
 valoarea contabilă a activelor furate, distruse, pierdute;
 amortizări şi provizioane excepţionale calculate.
Veniturile şi cheltuielile excepţionale determină mărimea rezultatului excepţional (profit
sau pierdere).
Mărimea rezultatului curent şi a celui excepţional determină rezultatul brut al
exerciţiului. Rezultatul brut al exerciţiului poate fi calculat pe baza veniturilor şi cheltuielilor
totale, respectiv a rezultatelor pe cele trei activităţi.
Prin deducerea impozitului pe profit din rezultatul brut al exerciţiului se obţine rezultatul
net al exerciţiului (profit sau pierdere). Impozitul pe profit se aplică profitului impozabil care se
obţine din profitul total din care se scad veniturile neimpozabile şi cheltuielile nedeductibile
fiscal specificate prin lege.

2.4. Fluxuri monetare şi materiale în cadrul firmei

Cu toate că orice poziţie de activ sau de pasiv din bilanţul contabil, precum şi veniturile,
cheltuielile şi profiturile din contul de rezultate sunt exprimate în valoare monetară, numai
poziţia “lichidităţi – cash” reprezintă sume lichide reale. Activităţile desfăşurate trebuie să
asigure generarea de numerar prin folosirea activelor deţinute. De exemplu, întreprinderea
efectuează vânzări, ceea ce duce la: (1) reducerea stocurilor, (2) creşterea sumei de bani lichizi şi
(3) un profit, dacă preţul obţinut în urma vânzărilor este mai mare decât costul bunurilor vândute.
Aceste tranzacţii produc schimbări în bilanţ şi sunt, de asemenea, reflectate în contul de profit şi
pierderi. Este de mare importanţă înţelegerea următoarelor trei aspecte: (1)activităţile de vânzare
se derulează pentru unităţi fizice de marfă; (2) tranzacţiile de unităţi fizice se transformă în valori
băneşti cu ajutorul sistemului contabil; (3) scopul analizei financiare este acela de a analiza
numerele înregistrate contabil pentru a determina cât de eficientă este compania în producerea şi
vânzarea de bunuri şi servicii.
Pentru a înţelege cum influenţează timpul documentele financiare, este necesară
înţelegerea ciclului fluxului de numerar în cadrul unei firme, aşa cum este acesta prezentat în
figura următoare6, dreptunghiurile reprezintă conturi de bilanţ – active şi pasive – iar cercurile
reprezintă acţiunile întreprinse de companie. Fiecare dreptunghi poate fi asimilat unui rezervor,
iar liniile ondulate reprezintă suma de activ sau de pasiv în acest “rezervor” (poziţie de cont), la
data construirii bilanţului. Diferitele tranzacţii duc la schimbări în aceste conturi. De exemplu,
6
Halpern, P., Weston, J.F., Brigham, E.F., Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998

28
colectarea unei facturi de încasat reduce nivelul contului “facturi de încasat”, dar creşte nivelul în
contul de “lichidităţi”.
Contul de lichidităţi (cont curent) este punctul central al diagramei. Unele acţiuni, precum
emisiunea de acţiuni, colectarea facturilor de încasat sau obţinerea unor împrumuturi bancare,
vor duce la creşteri în acest cont, în timp ce plata impozitelor, a dobânzilor, a dividendelor, a
facturilor de onorat vor duce la scăderi în acest cont. Aceleaşi comentarii se pot face despre toate
conturile conţinute în bilanţ – soldurile lor pot să crească, să scadă sau să rămână constante, în
funcţie de ceea ce se întâmplă pe durata perioadei studiate.
Dacă se previzionează creşteri ale vânzărilor, firma poate să-şi mărească lichiditatea, prin
împrumuturi bancare sau prin vânzarea de noi acţiuni. De exemplu, dacă întreprinderea
anticipează o creştere a vânzărilor, va proceda după cum urmează: (1) va mări suma de bani
lichizi necesară pentru cumpărarea sau construirea de mijloace fixe (imobilizări corporale), prin
stabilirea bugetului de investiţie; (2)va cumpăra, într-un ritm mai alert, materii prime, crescând
astfel atât stocul de materie primă, cât şi contul de facturi de plătit; (3) va creşte producţia,
mărindu-se astfel stocul de producţie neterminată (producţie în curs de fabricaţie); (4) eventual
va creşte stocul de produse finite. O parte din bani vor fi cheltuiţi în cadrul acestor acţiuni şi
astfel nu vor mai apărea în contul de lichidităţi, iar o altă parte vor trebui să fie cheltuiţi pentru a
onora facturile şi salariile personalului. Toate aceste cheltuieli vor avea loc înainte de încasarea
vreunei sume de bani din vânzări. Chiar şi atunci când vânzările previzionate vor fi realizate,
încasările vor mai întârzia un timp, pentru că întreeprinderea oferă credit comercial de 30 de zile
şi va trebui să aştepte 30 de zile de la data perfectării unei vânzări până la încasarea propriu-zisă.
În funcţie de suma de lichidităţi disponibilă la începutul aceste extinderi, de lungimea ciclului
producţie – vânzare – încasare şi de perioada în care întreprinderea poate întârzia plata facturilor
sale de onorat şi a salariilor, aceasta poate să ajungă în situaţia de a avea nevoie de sume
substanţiale, pe care le va obţine din vânzarea de acţiuni sau obligaţiuni, sau din împrumuturi
bancare.
Dacă întreprinderea este profitabilă, atunci veniturile din vânzări vor fi mai mari decât
costurile, iar intrările de numerar vor depăşi, în final, cheltuielile (ieşirile). Totuşi, chiar şi o
afacere profitabilă poate trece prin momente de lipsă de lichidităţi, mai ales dacă este într-o fază
de creştere rapidă. Se poate ivi situaţia în care trebuie să se efectueze plăţile pentru extinderi,
pentru noile echipamente şi pentru salarii, înainte ca fluxul de numerar rezultat în urma
vânzărilor să înceapă să se materializeze. Aceasta este cauza pentru care întreprinderile, care se
dezvoltă într-un ritm rapid, necesită împrumuturi bancare considerabile sau capital din alte
resurse.
O firmă neprofitabilă va avea cheltuieli mai mari decât intrările de numerar. Acest fapt, la
rândul său, va duce la reducerea soldului contului de lichidităţi, va cauza o întârziere a plăţii
salariilor şi facturilor de onorat şi va duce chiar la împrumuturi împovărătoare. Ca urmare,
nivelul datoriilor creşte excesiv de mult într-o firmă neprofitabilă. De asemenea, un plan peste
măsură de ambiţios, de extindere a unei întreprinderi va duce la stocuri excesive, valori mari ale
activelor fixe (multe imobilizări corporale), în timp ce o politică de încasări deficitară va avea ca
rezultat creanţe neîncasate şi profituri reduse; aceasta apare, mai întâi, sub forma unei valori
ridicate a contului de facturi de încasat (clienţi).
Dacă o firmă este în criză de lichidităţi şi nu poate să le obţină, în aşa fel încât să îşi poată
îndeplini obligaţiile financiare şi contractuale, aceasta se află în imposibilitatea de a opera şi va
trebui să declare falimentul. Iată de ce o previziune corectă a fluxului de numerar este un element
critic al unui plan financiar bun. Analiştii financiari cunosc acest fapt şi utilizează tehnici
analitice pentru a descoperi eventualele probleme cauzate de fluxul de numerar, înainte ca
acestea să devină grave.

29
Fluxuri monetare şi materiale în cadrul firmei
vânzări cu aprovizionare
plata pe loc cu plata pe loc
Stoc produse Producţie Stoc materii
finite neterminată prime

vânzări pe Proces de Aprovizionare


credit producţie cu materie
–muncă- primă
amortizare

Mijloace fixe
Facturi de onorat
Salarii de plătit (imobilizări)
(furnizori)

Facturi de Buget de
încasat (clienţi) investiţii:
achiziţionare de
plată active fixe
salarii (imobilizări)
plăţi pentru
aprovizionare
încasări

Lichidităţi (cash)

emisiune Plata
acţiuni datoriilor
Capitalul Plata Plata Plata
acţionarilor dividende impozite dobânzii Datorie
împrumut

Analiza grafică a fluxului de numerar (“cash flow analysis”), se poate prezenta într-o
formă numerică şi se poate include în documentele prezentate anual , sub denumirea de tabloul
modificărilor în poziţia financiară, sau tabloul fluxurilor de numerar. Acest document este
construit astfel încât:
(1) să arate în ce măsură activităţile firmei au afectat lichiditatea acesteia, măsurată prin
fluxurile de numerar
(2) să scoată în evidenţă relaţiile dintre fluxurile de numerar provenite din activitatea
productivă, cele provenite din investiţii şi cele provenite din operaţii financiare.
Documentul este de ajutor în obţinerea răspunsurilor la următoarele întrebări:
- dacă firma generează suma de bani lichizi necesară pentru achiziţionarea de active fixe
pentru extindere;
- dacă rata de creştere a întreprinderii este atât de rapidă încât este necesară finanţarea din
surse externe, atât pentru menţinerea nivelului de activitate productivă, cât şi pentru noile
investiţii în active fixe;

30
- dacă firma dispune de fluxuri de numerar în exces, astfel încât acestea să fie utilizate
pentru plata datoriei externe din perioadele anterioare sau pentru investiţii în noi produse.
Astfel de informaţii sunt utile, atât pentru analizarea investiţiilor, cât şi pentru planificarea
corporaţională, astfel încât tabloul fluxurilor de numerar este o parte importantă a raportului anual.
Structura documentului. Tabloul fluxurilor de numerar este compus din trei părţi majore,
fiecare corespunzând unui tip de activitate ce are impact asupra unei surse sau a unei utilizări de
lichidităţi. Aceste trei tipuri de activitate sunt:
activitatea productivă
activitatea de investiţii
activitatea financiară.
Activităţile productive. Lichidităţile generate de activităţile productive sunt, în general,
asociate cu contul de profit şi pierderi. Totuşi, cifra profitului net de pe ultima poziţie a contului
de profit şi pierderi nu relevă întregul impact al deciziilor operaţionale asupra fluxurilor de
numerar, din următoarele două motive:
- profitul net se obţine prin scăderea unor cheltuieli care nu implică numerar, cum ar fi
cheltuielile cu amortizarea activelor fixe tangibile şi intangibile (imobilizărilor corporale şi
necorporale)
- conturi, precum facturile de încasat, stocurile şi facturile de onorat, care sunt incluse în
capitalul de lucru (fondul de rulment) sunt direct influenţate de deciziile operaţionale, iar
schimbări în soldurile acestor conturi vor afecta poziţia financiară a firmei. Astfel, dacă soldul
unuia dintre aceste trei conturi creşte, rezultatul este o scădere a celui de-al patrulea cont din
capitalul de lucru, cel de lichidităţi.
În fiecare din aceste cazuri, contul de profit şi pierderi trebuie ajustat pentru a reflecta în
mod corect consecinţele activităţii productive asupra lichidităţii firmei.
Activităţi de investiţii. Achiziţionarea sau vânzarea de active au consecinţe asupra
fluxului de numerar. Fluxurile de numerar rezultate în urma acestor activităţi sunt înregistrate la
rubrica “activităţi de investiţii” din tabloul fluxurilor de numerar. Ca exemple putem include
achiziţionări sau vânzări de active fixe (imobilizări corporale) sau cumpărare de acţiuni ale altei
companii.
Activităţi financiare. Firmele îşi finanţează investiţiile prin emisiunea de titluri financiare.
Acestea sunt o sursă de lichidităţi pentru firmă. De aceea, emisiunea de acţiuni ordinare, acţiuni
preferenţiale sau obligaţiuni au ca rezultat un influx (o intrare) de capital. În mod analog,
retragerea unor obligaţiuni sau reachiziţionarea unor acţiuni au ca rezultat o reducere de capital.
Costurile implicate de instrumentele financiare folosite de firmă (altele decât datoria) sunt
înregistrate ca activităţi financiare în tabloul fluxurilor de numerar. Astfel, plata dividendelor
pentru acţiunile ordinare şi preferenţiale intră în această secţiune. Plata dobânzilor se consideră o
cheltuială şi se scade în procesul de calculare a profitului net.
Construirea tabloului fluxurilor de numerar. Există mai multe etape în construirea unui
tablou de finanţare.
Prima dintre acestea este identificarea poziţiilor de bilanţ care au generat fluxuri de
numerar şi a acelora care au utilizat fluxuri de numerar. Aceasta se face prin analiza surselor
şi utilizărilor de fonduri. Se determină modificările survenite la fiecare cont din bilanţul contabil,
fiecare modificare fiind înregistrată, fie ca o sursă (creştere de numerar), fie ca o utilizare
(scădere de numerar), conform următoarelor reguli:
Surse
Orice creştere de pasiv. De exemplu, împrumutul bancar este o sursă de fonduri.
Orice scădere de activ. Vânzarea unui activ fix sau reducerea stocurilor reprezintă exemple
de surse de fonduri.
Utilizări
Orice scădere de pasiv. Astfel, rambursarea unui împrumut este o utilizare de fonduri.
Orice creştere de activ. Achiziţionarea de active fixe şi creşterea stocurilor sunt exemple
de utilizări de fonduri.

31
Astfel, la sursele de fonduri se pot include împrumuturile bancare şi profiturile acumulate,
ca şi sumele rezultate din vânzarea de active, din încasări şi chiar din retrageri din contul de
lichidităţi. La utilizări se pot include achiziţionarea de active fixe, creşterea stocurilor sau
contului de facturi de încasat şi plata datoriilor bancare. Suma surselor de fonduri trebuie să fie
egală cu suma utilizărilor de fonduri.
Următoarea etapă este folosirea informaţiilor referitoare la sursele şi utilizările de
fonduri pentru a construi tabloul fluxurilor de numerar, în formă oficială, finală. Fiecare
schimbare intervenită în bilanţul contabil este clasificată după provenienţă, adică:
- provenind din activitatea productivă;
- provenind din investiţii pe termen lung sau
- provenind din activităţi financiare.

32
CAPITOLUL 3. CIRCUITE ŞI FLUXURI FINANCIARE

3.1. Noţiunea de circuit financiar

Un circuit economic integrează cinci componente fundamentale:


- spaţială – în sensul că ţine seama de toate activităţile economice ce se produc într-un
cadru geografic definit, cel mai adesea pe teritoriul unei ţări;
- temporală – în sensul că activitatea economică se desfăşoară în timp, continuu şi se
analizează pe perioade, cel mai adesea un an;
- tranzacţională – în sensul că au loc schimburi de bogăţii, tranzacţii care iau forma
fluxurilor reale (bunuri şi servicii) şi fluxurilor monetare care stau la originea apariţiei
valorii adăugate;
- dinamică – în sensul că circuitele reprezintă o economie în mişcare şi nu statică astfel
încât circuitul nu este niciodată închis; se nasc continuu fluxuri care împiedică
întoarcerea la punctul de plecare;
- macroeconomică – în sensul că circuitele se plasează la nivelul combinării
operaţiunilor macroeconomice interdependente, realizate pe diferite pieţe.
Circuitele financiare, ca parte a circuitelor economice, se constituie din interacţiunea
fluxurilor născute din operaţiuni în care intervin resurse pecuniare afectate nevoilor pe orice
perioadă. Circuitele financiare, privite temporal, pot fi pur financiare şi vizează resurse pecuniare
afectate nevoilor pe termen lung şi circuite monetare, care vizează resurse pecuniare afectate
nevoilor pe termen scurt.
O operaţiune nu conţine circuite financiare decât dacă ea face să intervină o mişcare
pecuniară în contrapartida unui activ financiar transmisibil pe piaţă. Se exclud din sfera
circuitelor financiare creditul comercial sau compensările între întreprinderi, contractele de
asigurări de bunuri sau de viaţă, întrucât creanţele acestea nu sunt transmisibile, deşi ele nu sunt
neutre, asupra formării echilibrului financiar.

3.1.1. Participanţii la circuitele financiare

Circuitul financiar reprezintă fluxul de lichidităţi determinat de diferite decizii financiare şi


exprimă relaţiile dintre diverşi agenţi economici. Funcţionarea circuitelor financiare face
necesară intervenţia a patru categorii de agenţi economici: acţionarii, managerii, creanţierii şi
statul.
- acţionarii sunt deţinătorii de titluri, proprietarii societăţilor comerciale, care-şi asumă
riscul de capital şi de remuneraţie şi au drept obiectiv maximizarea valorii titlurilor şi a
remuneraţiei, în contextul riscului asumat.
- managerii (conducătorii) sunt cei care-şi asumă obligaţia de a gestiona averea
acţionarilor, conform intereselor acestora. Există un sistem de control care face ca
managerii să nu se poată abate de la o gestionare responsabilă faţă de acţionari, întrucât
ei sunt mandataţi ai acestora.
Totuşi, mai ales la marile societăţi comerciale pe acţiuni, obiectivele managerilor sunt,
adesea, divergente de cele ale acţionarilor. Deşi ambii participanţi la circuitul financiar urmăresc
maximizarea valorii întreprinderii, căile de urmat pot fi diferite: distribuirea unei părţi însemnate
a profitului sub forma dividendelor conduce la satisfacerea cerinţelor de remuneraţie ale
acţionarilor, la tendinţa de păstrare a acţiunilor şi implicit oferta scăzută de titluri pe piaţă, ceea

33
ce se reflectă favorabil asupra cursului bursier, de a valorii de piaţă a întreprinderii, dar cu preţul
micşorării capacităţii de autofinanţare şi al creşterii economice.
Managerii urmăresc acelaşi obiectiv strategic al maximizării valorii întreprinderii, dar pe
calea reinvestirii unei părţi însemnate a profitului, a creşterii capacităţii de autofinanţare care să
ducă la creşterea economică, dar cu preţul reducerii lichidităţilor acţionarilor, ceea ce poate
provoca nemulţumiri ale acestora, tendinţa de a vinde acţiunile, modificarea raportului între
cererea şi oferta de acţiuni, de unde posibilitatea scăderii cursului bursier şi prin urmare, a valorii
de piaţă a întreprinderii însăşi.
- creanţierii sau creditorii întreprinderii îşi asumă riscuri pentru care pretind o remuneraţie
a capitalului lor. Remunerarea creanţierilor nu ţine seama însă de rezultatele activităţii
întreprinderii: dobânda la împrumut trebuie plătită indiferent că întreprinzătorii au profit sau nu.
Ţinând seama şi de necesitatea rambursării capitalului la scadenţă, pot rezulta cheltuieli
financiare fixe mai greu sau mai uşor de suportat.
Riscurile creanţierilor pot fi diverse: risc de dobândă, risc de inflaţie, risc de faliment al
debitorilor.
Creanţierii urmăresc obţinerea dobânzii contractuale şi recuperarea capitalului, dar o
fluctuaţie ascendentă a ratei dobânzii poate provoca pierderi de oportunitate pentru creanţieri,
care ar fi putut să-şi plaseze capitalurile cu dobânzi mai avantajoase, după cum o fluctuaţie
descendentă, poate aduce un câştig suplimentar.
Variaţia preţului datorată proceselor inflaţioniste poate genera pierderea puterii de
cumpărare a capitalului recuperat de creanţieri sau dimpotrivă, un câştig de oportunitate pentru
aceştia.
Riscul de faliment sau riscul economic este, de departe, cel mai însemnat risc suportat de
creanţieri, respectiv riscul de a nu-şi recupera capitalul din cauza insolvabilităţii debitorilor.
Împotriva acestui risc creditorii nu sunt protejaţi decât de politica lor prudentă, motiv
pentru care ei solicită clauze asiguratorii în contractele încheiate.
- statul ca participant în circuitele financiare, intervine la diferite nivele prin politica
fiscală şi oferta de capital, influenţând comportamentul celorlalţi participanţi.
Intervenţia statului prin fiscalitate presupune aşezarea şi perceperea impozitului pe profit
sau a impozitului asupra operaţiunilor de dezinvestire stimulând sau descurajând anumite
categorii de operaţiuni economice sau de agenţi economici. În acelaşi fel acţionează taxa pe
valoare adăugată pentru operaţiuni de exploatare. Remunerarea capitalului investit provoacă, de
asemenea, efecte fiscale atât pentru întreprinderi, cât şi pentru ofertanţii de capital.
Prin oferta de capital statul are o influenţă puternică asupra plasamentelor financiare,
intervenind într-o măsură importantă în stabilirea ratei dobânzii. Anumite tipuri de operaţiuni sau
diverşi agenţi economici pot avea condiţii privilegiate prin obţinerea de credite ieftine, deschideri
de ajutoare diverse sau subvenţii.

3.1.2. Fluxuri de lichidităţi în cadrul circuitelor financiare

Noţiunea de flux, împreună cu cea de stoc formează baza însăşi a finanţelor.


În prima fază agenţii economici cu lichidităţi le folosesc în cadrul întreprinderii pentru
operaţiuni de investire. Aici se confruntă cererea de lichidităţi din partea întreprinderii cu oferta
de lichidităţi din partea posesorilor de capital. Piaţa financiară este locul de întâlnire a cererii cu
oferta.
În schimbul lichidităţilor întreprinderea emite titluri sub forma acţiunilor şi obligaţiunilor.
Piaţa financiară este o piaţă rezultând din confruntarea cererii cu oferta de titluri, prin urmare în
sensul strict piaţa financiară se compune din piaţa acţiunilor şi obligaţiunilor, ca titluri pe termen
lung. Operaţiunile de colectare de capitaluri sunt, în conţinut, operaţiuni financiare.
În faza a doua conducătorii întreprinderii decid alocarea fondurilor colectate cumpărând
active. Acum are loc un flux de lichidităţi legat de operaţiunile de investire, prin care se procură
active comerciale, industriale sau financiare emise de alte întreprinderi sau instituţii financiare.

34
Utilizarea activelor cumpărate pentru activităţi de producţie, servicii sau activităţi
comerciale urmăreşte obţinerea unor lichidităţi viitoare provenind din operaţiuni de exploatare.
În acest context se produc fluxuri pozitive de lichidităţi provenind din activitatea de
exploatare şi de dezinvestire, precum şi fluxuri negative de lichidităţi provenind din prelevări
fiscale, remunerarea capitalului şi din noi operaţiuni de investire.
Fluxurile financiare pot fi clasificate după cum urmează:
Fluxuri reale
Instantanee
Fluxuri de lichidităţi (monetare)
Fluxuri
financiare
Fluxuri de fonduri
Periodice
Fluxuri de trezorerie

Fluxurile reale se nasc dintr-un angajament contractual între întreprindere şi un agent


extern. Ele au drept punct de plecare o tranzacţie asupra unui bun sau serviciu, asupra unui
împrumut sau rambursare a unei datorii.
Fluxurile reale corespund unui schimb de valori între doi agenţi economici, exprimat
băneşte la data consemnării angajamentului respectiv, data transferului de proprietate, data
prestării serviciului, a livrării, a facturării sau a scadenţei contractuale la împrumut. Aceste
fluxuri sunt instantanee întrucât sunt concepute să se producă în momentul înregistrării contabile
şi se bazează pe o evaluare monetară făcută în prealabil.
Fluxurile de lichidităţi (monetare) corespund plăţilor care intervin în contrapartida
fluxurilor reale. Plăţile se fac, de regulă, în monedă deşi pot avea loc şi contra unor active
acceptate.
Fluxurile de trezorerie se evaluează făcând suma fluxurilor de lichidităţi care se produc
într-o perioadă, rezultând fluxuri de intrare şi de ieşire. Se poate proceda la însumarea încasărilor
zilnice, a plăţilor zilnice, se face soldul, pentru ca, ulterior, să se extrapoleze la diverse perioade
de timp (lună, trimestru). Fluxurile de trezorerie pozitive şi negative pot fi utilizate, spre
exemplu, la determinarea rentabilităţii investiţiilor, când se iau în considerare cheltuielile iniţiale
şi veniturile viitoare actualizate.
Fluxurile de fonduri se mai numesc şi fluxuri potenţiale de trezorerie în măsura în care
conduc, mai curând sau mai târziu, la fondul de trezorerie efectiv.
Fluxurile de fonduri pot fi:
- flux de fonduri necesare;
- flux de fonduri de resurse.
Fluxul de fonduri necesare se identifică cu lichidităţile imobilizate, adică investiri în active
imobilizate, stocuri sau creşterea creanţelor-clienţi.
Fluxul de fonduri de resurse se concretizează în creşterea lichidităţilor pe diverse căi cum
ar fi, de exemplu, scăderea creanţelor clienţi, împrumuturi bancare aprobate etc.
Se pot distinge trei categorii de fluxuri de fonduri:
- fluxuri de fonduri legate de ciclul de investire şi de finanţare, care nu se iau în
considerare la calcularea capacităţii de autofinanţare, concretizate în suma
investiţiilor înregistrate în bilanţ;
- fluxuri de fonduri interne, care corespund capacităţii de autofinanţare,
reprezentând diferenţa dintre fluxurile reale (venituri sau cheltuieli care
figurează în contul de rezultate) şi care au drept contrapondere fluxuri de
trezorerie;
- fluxuri rezultate din decalajul dintre fluxurile reale şi fluxurile de trezorerie.

35
3.2. Identificarea actului financiar

Actul financiar apare, la prima vedere, ca o practică financiară a întreprinderii, ca un


ansamblu de activităţi ale întreprinderii, grupate în jurul serviciilor financiare sau al
compartimentului financiar-contabil şi care sunt exprimate băneşte.
Reprezentarea actului financiar poate fi realizată în două forme: reprezentare contabilă şi
reprezentare economică.
Reprezentarea contabilă a actului financiar rezidă în a considera că bilanţul este
fotografia economico-financiară a întreprinderii, modelul elementar al acesteia. O astfel de
reprezentare a servit mult timp drept cadru unic de analiză a deciziilor. Bilanţul pune în evidenţă
ansamblul proporţiilor care există la un moment dat între nevoi şi resurse, formând suportul
pentru analiza statică a echilibrului financiar între elementele de activ (imobilizări, stocuri,
clienţi, disponibilităţi băneşti) şi cele de pasiv (capital propriu, rezerve, credite pe termen lung,
mijlociu şi scurt, credite comerciale).
Dacă reprezentare contabilă a actului financiar este indispensabilă pentru o bună înţelegere
a acestuia ea rămâne, totuşi, insuficientă şi sumară. Este insuficientă pentru că prezintă actul
financiar în mod static şi la trecut (realizări bilanţiere) neputând furniza informaţii asupra
activităţii financiare ce exprimă proiecte de viitor ale întreprinderii. În afara de aceasta, un număr
de reguli contabile, mai ales în materie de evaluare, se dovedesc adesea inadaptabile nevoilor
analizei financiare.
Reprezentarea economică a actului financiar pune accentul pe fluxurile pozitive şi
negative de intrare şi de ieşire( spre deosebire de reprezentarea contabilă care pune accentul pe
stocuri, solduri, ori alte cantităţi existente la un moment dat.
Metode de identificare a actului financiar – pot fi grupate în: interne şi externe, neutre şi
normative.
Metodele internă sau externă au în vedere abordarea actului financiar din interiorul sau
din afara structurii economice analizate. Analistul intern (şeful serviciului financiar, contabilul
şef, directorul) abordează actele financiare sub aspectul interesului întreprinderii, în timp ce cel
extern (banca, asigurătorul, acţionarul) are în vedere alte aspecte: dacă creditele sunt garantate,
dacă acţiunile reprezintă un plasament bun etc. Ceea ce deosebeşte aceste două moduri de
abordare este cuantumului de informaţii de care dispun cei doi analişti. Evident, analistul intern
dispune de informaţii mult mai bogate, practic întreaga evidenţă contabilă şi statistică,
documente ale evidenţei primare etc. îi stau la dispoziţie în vederea luării deciziilor. Analistul
extern dispune doar de datele pe care întreprinderea consimte să ile furnizeze sau este obligată să
o facă.
Metodele de identificare neutră sau normativă. Metoda neutră se aplică în cazul când
abordarea şi interpretarea actului financiar se face fără a urmări anumite interese economice,
sociale sau politice. Este cazul unor studii de comportament al întreprinderii, întocmite de către
persoane din afara întreprinderii cum ar fi cercetători ştiinţifici, oameni de ştiinţă etc.
Metoda normativă este utilizată când abordarea fenomenului financiar şi interpretarea lui
se realizează în scopuri bine determinate, de către factori interesaţi asupra vieţii financiare a
întreprinderii, asupra viabilităţii, rentabilităţii, solvabilităţii, creşterii economice în perspectivă
etc. în astfel de cazuri situaţia întreprinderii se apreciază în funcţie de anumiţi indicatori unanim
utilizaţi în cazuri similare şi de valorile pe care aceştia le exprimă. Interesaţi În astfel de aprecieri
pot fi băncile, societăţile de asigurare, acţionarii sau investitorii posibili, precum şi unii factori
interni din întreprinderi, precum şefi ai serviciilor financiare etc.

36
3.3. Clasificarea circuitelor financiare

Circuitele financiare se pot clasifica astfel:


- Circuite financiare primare
o Finanţare directă
 Active reprezentând capital propriu
 Active reprezentând capital de împrumut
o Finanţare indirectă
 Active reprezentând resurse ale instituţiilor financiare
 Active reprezentând creanţe asupra clienţilor bancari
- Circuite financiare secundare
o Pieţe monetare
 Pieţe monetare în sensul restrâns al cuvântului
 Pieţe monetare în sens larg
o Pieţe financiare
 Piaţa bursieră
 Piaţa la termen a instrumentelor financiare

3.3.1. Circuitele financiare primare

Baza definirii circuitelor financiare primare o constituie crearea de active. În schimbul


obţinerii de monedă agenţii economici sunt obligaţi să creeze active financiare. Aceste active
reprezintă contrapartida necesară cererii de lichidităţi (bani) pentru finanţare. Ofertanţii de
monedă vor, în schimb, titluri de proprietate sau de creanţă (acţiuni sau obligaţiuni).
Finanţarea directă a unui agent economic este mai rar întâlnită decât finanţarea indirectă
însă vizează sume atât de importante încât un singur ofertant nu poate face faţă cerinţelor.
Această tehnică de finanţare este proprie întreprinderilor mari şi se concretizează în emiterea
unui număr foarte mare de active identice (valori mobiliare) de valoare nominală mică ce se
achiziţionează de către un număr mare de subscriitori. Astfel de active pot face obiectul
tranzacţiilor pe pieţe secundare (burse de valori mobiliare).
Finanţarea directă creează două tipuri de active:
- acţiuni şi părţi sociale;
- obligaţiuni.
Din punctul de vedere al ofertantului de fonduri (subscriitor) aceste două tipuri de active se
deosebesc juridic şi economic: acţiunile creează un drept de proprietate şi generează un venit
variabil, în timp ce obligaţiunile reprezintă un drept de creanţă şi generează venituri fixe.
Din punctul de vedere al solicitantului de fonduri (emitent) activele create în cadrul
finanţării directe se pot împărţi în două grupe: active care se integrează în capitalul propriu
(acţiuni şi părţi sociale) şi active care se integrează în capitalul de împrumut (obligaţiuni).
Active financiare integrate în capitalul propriu. Acţiunile, ca principale active integrate în
capitalul propriu, reprezintă titluri fără valoare garantată, care conferă deţinătorilor dreptul de
coproprietar şi de participare la repartizarea profiturilor. Sub aspectul caracteristicilor, există
mare varietate de acţiuni care să răspundă preferinţelor subsciitorilor: acţiuni clasice, cu drept de
vot, acţiuni cu dividende prioritare (fără influenţă asupra exercitării puterii), obligaţiuni

37
convertibile în acţiuni sau obligaţiuni cu bon de subscriere în acţiuni care dau loc unei creşteri
viitoare de capital.
Active financiare integrate în capitalul împrumutat. Împrumuturile obligatare contractate
de societăţile comerciale, împrumuturi individuale sau împrumuturi grupate, ca şi împrumuturile
obligatare contractate de către stat sau diverse organisme ale statului conduc la realizarea unor
finanţări pe termen lung pe seama cărora emitenţii respectivi îşi constituie diverse active
financiare. Este firesc ca aceste active constituite să aibă drept corespondent în pasivul bilanţului
datorii pe termen lung.
Împrumuturile obligatare se realizează prin emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni care
reprezintă titluri de creanţă pentru deţinători şi titluri de credit pentru emitenţi. Există o mare
varietate de obligaţiuni, cu caracteristici diferite pentru a răspunde cerinţelor potenţialilor
cumpărători şi a asigura succesul plasării împrumutului: obligaţiuni clasice cu dobândă fixă şi
variabilă, obligaţiuni convertibile, participative, obligaţiuni deschise, obligaţiuni cu cupon zero şi
unic, obligaţiuni cu bon de subscriere în acţiuni etc.
Finanţarea indirectă. Circuitele financiare prin care se asigură finanţarea indirectă a
agenţilor economici corespund, în marea majoritate a cazurilor, pieţelor financiare mici, atât prin
sumele angajate cât şi prin numărul participanţilor la o tranzacţie şi numărul activelor care se
creează.
Spre deosebire de finanţarea directă prin care agenţii economici îşi procură sursele de
finanţare directă de la persoanele fizice şi juridice care au capitaluri de plasat, finanţarea
indirectă presupune obţinerea surselor de la diverse instituţii financiare specializate. Aceste
instituţii joacă rolul de intermediari deoarece ele nu lucrează numai cu capitaluri proprii ci şi cu
capitaluri de împrumut.
Instituţiile financiare specializate – bancare şi nebancare – creează, în procesul finanţării
indirecte, două tipuri de active:
a) active reprezentând resursele instituţiilor financiare, constituite din active monetare
(diferite feluri de monedă, cecuri, viramente, cărţi de credit) şi active lichide pe termen scurt
constituite din diversele plasamente disponibile la vedere, care pot fi convertite în orice moment
în mijloace de plată;
b) active reprezentând creanţe asupra clienţilor bancari în care se cuprind toate categoriile de
credite acordate întreprinderilor sau persoanelor fizice.

3.3.2. Circuite financiare secundare

Deţinătorii de titluri obţinute prin circuite primare (pieţe primare), respectiv agenţii
economici cu ocazia finanţării directe sau instituţiile financiare cu ocazia finanţării indirecte
urmăresc întotdeauna cea mai mare lichiditate posibilă pentru a fi în măsură să acopere nevoile
urgente de fonduri. Aceasta înseamnă că ei doresc să fie încredinţaţi că pot transforma activele
financiare în bani.
Pe de altă parte, alţi agenţi economici care n-au fost prezenţi în circuitele primare, fie din
cauza indisponibilităţii de fonduri în momentul emisiunilor, fie că au aşteptat conjuncturi
economice mai favorabile, pot dori în orice moment să obţină titlurile emise în circuitele
primare.
Lichiditatea activelor create prin circuite primare se poate realiza prin intermediul
circuitelor secundare, cu atât mai complet cu cât titlurile sunt mai larg răspândite la diferite
categorii de deţinători, cu cât există o transparenţă mai mare a condiţiilor de funcţionare şi a
interdependenţei relaţiilor ce se stabilesc prin intermediul circuitelor secundare.
Circuitele financiare secundare, denumite şi piaţa secundară, sunt de două tipuri: pieţe
monetare şi pieţe financiare.
Pieţele monetare se referă la schimburile de bani plecând de la circulaţia creanţelor pe
termen scurt, înglobând toate relaţiile de împrumut, bancare şi nebancare. Piaţa monetară se

38
referă la piaţa interbancară şi ipotecară, la procedeele de refinanţare, precum şi la intervenţia
băncii centrale asupra pieţei monetare.
Pieţele financiare reprezintă ansamblul de pieţe pe care titlurile pe termen lung sunt
schimbate contra monedă. Spre deosebire de pieţele monetare, pieţele financiare nu sunt
rezervate numai specialiştilor, ci dau loc tranzacţiilor de titluri pe care toţi agenţii economici pot
fi interesaţi să le deţină. Se disting două tipuri de pieţe financiare: piaţa bursieră şi piaţa la
termen a instrumentelor financiare. Prima este o piaţă pur speculativă în timp ce a doua, deşi are
elemente speculative, urmăreşte acoperirea împotriva riscului, respectiv evitarea unei pierderi
potenţiale de randament sau de capital.

39
CAPITOLUL 4
ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR

Dezvoltarea şi folosirea unui ansamblu de instrumente, practici şi norme, în scopul de a


caracteriza o gestiune financiară echilibrată, constituie unul din obiectivele fundamentale ale
analizei financiare.
Aprecierea echilibrelor financiare fundamentale la nivelul unei firme face obiectul oricărei
analize financiare, indiferent de categoria utilizatorilor cărora le este destinată.
Principalii utilizatori ai analizei financiare sunt acţionarii, managerii firmei şi creanţierii,
obiectivul lor fiind diferit.
Astfel, acţionarul apreciază că echilibrul financiar este respectat dacă rentabilitatea pe care
i-o oferă un plasament compensează riscul la care se expune. Ţinând cont de riscul economic
financiar şi de faliment la care se expun, pentru acţionari simptomele dezechilibrului financiar
apar atunci când nu obţin rentabilitatea fondurilor proprii.
Ca şi în cazul acţionarilor, interesul managerilor privind aprecierea echilibrului financiar
este legat de obiectivul maximizării valorii firmei, adăugându-se criterii de autonomie financiară,
creştere economică şi flexibilitate financiară.
Prin prisma intereselor creditorilor firmei, aprecierea echilibrului financiar este legată de
obiectivul acestora de a obţine rambursarea creanţelor lor şi de a primi remuneraţia cuvenită,
simptomele dezechilibrului financiar fiind exprimate prin situaţia firmei, a riscului de faliment,
culminând cu încetarea plăţilor.

4.1. Analiza pe baza bilanţului patrimonial

Obiectivele analizei pe baza bilanţului patrimonial ar putea fi sintetizate astfel:


− evidenţierea riscului de insolvabilitate al firmei;
− studierea posibilităţii elementelor de pasiv de a deveni scadente la un anumit termen şi
a elementelor de activ de a fi transformate în bani;
− pune la dispoziţia proprietarilor şi acţionarilor informaţii cu privire la valoarea
activului realizabil (a valorii pe care ei o posedă), informaţii necesare şi creditorilor pentru care
valoarea activului reprezintă gajul creanţelor lor.
Analiza echilibrului financiar realizată pe baza bilanţului patrimonial răspunde la
următoarele întrebări:
- există un echilibru financiar pe termen lung care să contribuie şi la menţinerea
echilibrului financiar pe termen scurt, la reducerea gradului de îndatorare şi la sporirea
siguranţei unei întreprinderi?
- dispune întreprinderea de o capacitate evidenţiată prin aspecte calitative ale ciclului de
exploatare, de a-şi echilibra nevoile ciclice din resurse ciclice?
- este plasată rentabil trezoreria netă astfel încât să nu se concretizeze în disponibilităţi
excedentare, fără plasament eficient?
În vederea asigurării echilibrului financiar dintre exigibilitatea capitalurilor şi durata
imobilizării lor, activele procurate vor fi finanţate din capitaluri permanente. Înseamnă că, pe
seama capitalurilor permanente se constituie mai întâi activele imobilizate, iar dacă aceste
capitaluri sunt mai mari decât activele imobilizate atunci întreprinderea dispune de un fond de
rulment.

40
Pentru a permite formularea şi calcularea fondului de rulment net, bilanţul trebuie
organizat în aşa fel încât elementele de activ şi de pasiv să fie regrupate pe baza criteriilor de
lichiditate-exigibilitate.
Astfel se ajunge la construcţia unui bilanţ financiar care structurează elementele de activ în
funcţie de creşterea gradului de lichiditate şi elementele de pasiv după gradul crescător de
exigibilitate.
Egalitatea bilanţieră dintre activ şi pasiv, respectiv principiul fundamental financiar se
păstrează, cum este şi firesc, şi după transformarea bilanţului din bilanţ contabil în bilanţ
financiar. Rezultatul pozitiv (profitul) se înscrie în pasiv, la masa de capitaluri proprii iar
pierderea se poate înscrie în activ, reprezentând o utilizare ineficientă a pasivului sau, cazul
situaţiei din România diminuează capitalurile proprii. Analiza descriptivă a bilanţului se face
separat pentru activ şi separat pentru pasiv.
Pasivul este sursa capitalurilor investite în firmă. După cum plastic spunea Luca Paciolo
(1494), conturile de pasiv sunt „vasele goale care au servit la umplerea vaselor pline de activ”.
Pasivul determină întinderea responsabilităţilor firmei şi măsura angajamentelor acesteia faţă de
terţi, ca şi toate drepturile prezente asupra bunurilor din activ.
Ca o diviziune generală se pot împărţi posturile de pasiv în : exigibil şi non - exigibil.
a) non-exigibilul – traduce un angajament mai degrabă moral către acţionari; aceştia au
mandatat managerii firmei să fructifice capitalurile încredinţate întreprinderii astfel încât acestea
să producă profit.
Odată cu îndatorarea firmei, la o eventuală lichidare a acesteia este ultima parte plătită,
dacă şi după ce s-au achitat obligaţiile faţă de stat, creditori, salariaţi etc.
Non-exigibilul se compune din:
− capitalul social pentru creditori este garanţia esenţială a fondurilor împrumutate de
aceştia
− rezervele – ce reprezintă economii ale firmei constituite cu asentimentul acţionarilor
prin prelevări asupra beneficiilor, în dauna repartizării dividendelor. Faţă de dividende, ce
reprezintă o posibilitate de consum actual, rezervele reprezintă un consum amânat. Rezervele
legale sunt constituite conform prevederilor legale; celelalte tipuri (statuare şi alte rezerve) fiind
lăsate la latitudinea firmei. Rezervele provin din profit (cele legale, statuare, facultative) sau pot
rezulta in urma aplicării unor dispoziţii legale, cu profund caracter fiscal (ex.: reajustări datorită
unei deprecieri monetare, rezerve din reevaluare).
− amortismentele – acestea traduc şi neutralizează deprecierea sigură şi ineluctabilă a
activelor imobilizate. Deprecierea fizică este evidentă; probleme apar in cazul uzurii morale, mai
greu de cuantificat.
Rolul amortizărilor este aproximativ acelaşi cu cel al provizioanelor; spre deosebire de
acestea însă amortizarea priveşte un fenomen cert. Fireşte că pot exista amortismente „prudente”,
care să anticipeze producerea unei deprecieri însă, dat fiind caracterul lor profund fiscal,
utilizarea lor este practic neglijabilă; acestea pot fi asimilate provizioanelor pentru riscuri.
b) exigibilul grupează ansamblul datoriilor firmelor şi se prezintă sub forma:
− credite de trezorerie, datorii financiare, purtătoare de dobândă, contractate pe termen <
1 an;
− împrumuturi obligatare, contracte în urma unei subscripţii publice, prin emiterea de
obligaţiuni.
− împrumuturi cu garanţii reale (datorii ipotecare sau gajate) - sunt acele datorii care sunt
făcute pe termen lung şi sunt asigurate prin constituirea unei garanţii reale.
− datorii fără garanţii - furnizorii, creditorii diverşi, efecte de plată, datorii salariale,
datorii faţă de bugetul asigurărilor sociale, faţă de bugetele locale şi decontările cu fondurile
speciale extrabugetare.
Activul exprimă modul în care exploatarea este finanţată de către pasiv (alocările,
destinaţiile surselor din pasiv).

41
În mod invariabil activul cuprinde 3 categorii de alocări, bine determinate:
− Imobilizările – grupează toate bunurile corporale şi necorporale ce sunt în proprietatea
firmei.
Imobilizările necorporale sunt o categorie specială de active intangibile ce se pot delimita
astfel:
- bunuri fără valoare de schimb: cheltuieli de constituire;
- bunuri cu valoare de schimb: brevetele, invenţiile, mărcile, inovaţiile, fond comercial,
etc.
− Activele circulante sunt reprezentate pe de-o parte de bunuri mobile (stocuri de
materiale, materii prime, semifabricate, produse finite etc.) şi pe de altă parte de creanţele firmei
faţă de terţi.
− Disponibilităţile băneşti au cel mai mare grad de lichiditate; sunt reprezentate de
sumele aflate în conturile bancare, în casieria unităţii, timbre şi efecte poştale, alte valori.
A. Fondul de rulment net (FRN) reprezintă o modalitate concretă de utilizare a
capitalurilor permanente, el fiind o realitate certă, constatabilă cu precizie, ori de câte ori
încheiem bilanţul.
Noţiunea de fond de rulment net poate fi definită prin două formulări echivalente,
exprimând, fie o abordare a părţii de sus a bilanţului, fie o abordare a părţii de jos a bilanţului.
1. Pe baza elementelor din partea de sus a bilanţului
a)
FRN = Capitaluri permanente (CPM) - Active imobilizate (AI)
(exclusiv amortizări şi provizioane) (în valoare netă)
Sau
b)
FRN = Capitaluri permanente (CPM) - Active imobilizate (AI)
(inclusiv amortizări şi provizioane) (în valoare brută)

2. Pe baza elementelor din partea de jos a bilanţului:


a)
FRN = Activ circulant net - Datorii mai mici de un an şi pasivele de trezorerie
(cu lichiditate mai mică de un an)

Acest fond de rulment contribuie la menţinerea echilibrului financiar pe termen scurt, la


reducerea gradului de îndatorare şi la sporirea siguranţei firmei.
Interpretarea fondului de rulment net se poate face astfel:
a) comparând capitalurile permanente cu activele imobilizate
b) comparând activele circulante cu datoriile pe termen scurt
FRN=0
Astfel comparaţiile posibile corespund următoarele situaţii:
a) Capitaluri permanente = Active imobilizate
b) Active circulante = Datorii pe termen scurt
Din prima modalitate de calcul rezultă o armonizare perfectă a structurii resurselor cu
utilizarea acestora. În a doua ipoteză, foarte puţin probabilă, activele circulante sunt acoperite
strict din datoriile pe termen scurt fără posibilitatea degajării unui excedent de lichiditate.
În situaţia în care activele circulante transformabile in lichidităţi sunt mai mari decât
datoriile pe termen scurt semnifică un fapt favorabil in ceea ce priveşte solvabilitatea, deoarece
se sugerează că firma beneficiază de perspective favorabile in ceea ce priveşte capacitatea sa de
rambursare.
Dacă FRN este pozitiv, capitalurile permanente permit să se finanţeze integral activele
imobilizate, cât şi o parte din activele circulante.
Un FRN negativ, semnifică faptul că resursele ciclice folosite pentru finanţarea activelor
imobilizate au o pondere mare ceea ce are influenţe nefavorabile asupra gradului de îndatorare
pe termen scurt, periclitând capacitatea de plată şi trezoreria curentă a firmei.

42
Fondul de rulment poate fi analizat şi în funcţie de structura capitalurilor permanente
(capitaluri proprii şi datorii financiare pe termen mediu şi lung), analiză care ne arată modul în
care se asigură echilibrul financiar prin capitalurile proprii.
Indicatorul care prezintă gradul de autonomie financiară este fondul de rulment propriu.
B. Fondul de rulment propriu
Prezintă o semnificaţie mult mai limitată decât FRN, exprimând autonomia pe care firma o
dovedeşte în finanţarea investiţiilor de imobilizări. Se calculează astfel:
FRP = Capitaluri proprii – Active imobilizate nete
Acest indicator asigură gradul de autonomie în luarea deciziilor de investiţii privind
dezvoltarea firmei.
Un fond de rulment propriu pozitiv semnifică faptul că firma este capabilă să-şi finanţeze
activele imobilizate din resurse proprii, deci, există autonomie.
FRP > 0; Capitaluri proprii > Active imobilizate
Un fond de rulment propriu negativ semnifică faptul că imobilizările sunt finanţate doar
parţial din surse proprii şi că ea este nevoită să apeleze la surse străine pentru a finanţa o parte
din imobilizările sale.
FRP < 0; Capitaluri proprii < Active imobilizate
Diferenţa dintre fondul de rulment net şi fondul de rulment propriu reprezintă măsura
îndatorării pe termen lung, pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt.
C. Fondul de rulment împrumutat (străin)
FRS = FRN – FRP
D. Nevoia de fond de rulment
Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între nevoile ciclice şi resursele
ciclice, bilanţul financiar pune in evidenţă un alt indicator denumit nevoia de fond de rulment
(NFR).
NFR = ACR – DEX
Activele circulante se definesc fără disponibilităţile băneşti, deci numai formele lor
materializate. În datoriile de exploatare sunt incluse atât resursele generate de procesul de
exploatare cât şi resursele temporare (exclusiv creditele de trezorerie).
Ambii termeni din dreapta ecuaţiei au o determinare obiectivă, supunându-se unor reguli
precise de gestiune raţională. În aceste condiţii orice întreprinzător îşi va evalua activele
circulante, în componentele lor, cu cea mai mare severitate.
NFR > 0
Dacă NFR este pozitivă rezultă un surplus de nevoi temporare, în raport cu resursele
temporare, situaţia fiind considerată normală in cazul in care acesta este rezultatul unei politici
de investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare.
NFR < 0
Dacă NFR este negativă rezultă că există un surplus de resurse temporare in raport cu
nevoile temporare, situaţia apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerării rotaţiei activelor
circulante şi al angajării de datorii cu scadenţe mai mari NFR se calculează de regulă:
- cu ocazia elaborării bugetului anual;
- cu ocazia elaborării planurilor de investiţii şi finanţare a lor pe intervale mai mari de un
an;
- in toate cazurile in care firma resimte dificultăţi de trezorerie.
E. Trezoreria netă
Un alt indicator în analiza patrimonială este trezoreria netă care este dat de surplusul
fondului de rulment faţă de necesarul în fond de rulment:
TN = FRN – NFR
Regulile echilibrului contabil asigură determinarea trezoreriei nete şi ca diferenţă între
disponibilităţile băneşti şi creditele de trezorerie:
TN = DPB – CRT

43
În timp ce componentele NFR sunt legate de activitatea curentă şi în special de activitatea
de exploatare, cele ale trezoreriei sunt legate de operaţiuni financiare pe termen scurt realizate de
firmă.
Pentru trezorerie trebuie luate în considerate mai multe criterii în vederea realizării
plasamentului şi anume: rentabilitatea, securitatea şi lichiditatea.
Exemple:
1. Pe baza următorului bilanţ (formă simplificată), calculaţi indicatorii de echilibru
financiar patrimonial (SN, FRN, FRP, FRS, NFR, TN) la începutul şi sfârşitul exerciţiului şi
interpretaţi variaţia rezultatelor obţinute.
BILANŢ
ACTIV N–1 N PASIV N–1 N
Active imobilizate totale (AI) 25.00 43.90 Capitaluri 43.10 61.700
- imobilizări corporale 0 0 permanente(CPM) 0
- imobilizări financiare 21.30 38.70 1. capital social 29.400
Active circulante de exploatare 0 0 2. rezerve 18.50 5.880
totale(ACR) 3.70 5.20 3. rezult. nerepartizat 0 2.820
- stocuri 0 0 4. capitaluri proprii (1+2+3) 8.00 38.100
- creanţe 18.00 29.50 5. datorii financiare pe 0 23.600
- conturi de regularizare 0 0 termen lung 1.80
Disponibilităţi (DPB) Datorii de exploatare (DEX) 0 19.500
11.10 21.00 - furnizori 28.30 15.800
0 0 - obligaţii fiscale 0 3.700
6.60 8.00 Credite de trezorerie (CRT) 14.80 2.500
0 0 0
30 50
0 0 6.60
8.20 10.30 0
0 0 6.00
0
60
0
1.50
0
TOTAL ACTIV 51.20 83.70 TOTAL PASIV 51.20 83.700
0 0 0

Rezolvare:
1) Situaţia netă:
SN = Total Activ – Total Datorii

SN(N-1) = 51200 – (14800 + 6000 + 600 + 1500) = 28300


SN(N) = 83700 – (23600 + 15800 + 3700 + 2500) = 38100

Situaţia netă la sfârşitul exerciţiului (38100) este egală cu capitalurile proprii iniţiale
(28300) majorate cu creşterea profitului net nerepartizat (1020) şi a capitalului social (10900) şi
micşorate cu diminuarea rezervelor cu suma de 2120.

ΔSN = SN(N) – SN(N-1)

ΔSN = 38100 – 28300= 9800

Creşterea situaţiei nete de la un exerciţiu la altul reprezintă un efect al gestiunii economice


sănătoase, o îmbogăţire a unităţii.

44
2) Fondul de rulment net:
FRN = CPM – IMO

FRN(N-1) = (18500+8000+1800+14800) - (21300+3700) = 18100


FRN(N) = (29400+5880+2820+23600) - (38700+5200) = 17800
În cazul de faţă, firma înregistrează un fond de rulment net pozitiv, deoarece utilizările
durabile (imobilizările) sunt acoperite din resurse permanente (capitaluri permanente). Acest
fond de rulment va fi utilizat pentru finanţarea activelor circulante.
De asemenea, putem calcula fondul de rulment net pe baza elementelor din partea de jos a
bilanţului.

FRN = Active circulante - Datorii mai mici de un an şi pasivele de trezorerie


(cu lichiditate mai mică de un an)

FRN(N-1) = (11100+6600+300+8200) - (6000+600+1500) = 18100


FRN(N) = (21000+8000+500+10300) - (15800+3700+2500) = 17800

În acest exemplu fondul de rulment net este pozitiv la sfârşitul ambilor ani, ceea ce
înseamnă că există un excedent de lichidităţi pe termen scurt faţă de exigibilităţilor pe termen
scurt. Această situaţie reprezintă un semn favorabil privind solvabilitatea şi echilibrul financiar.

3) Fondul de rulment propriu:

FRP = Capitaluri proprii – IMO

FRP(N-1) = (18500+8000+1800) - (21300+3700) = 3300


FRP(N) = (29400+5880+2820) - (38700+5200 )= -5800
ΔFRP = FRP(N) – FRP(N-1) = -9100

4) Fondul de rulment împrumutat:

FRÎ = FRN – FRP

FRÎ(N-1)= 18100 – 3300 = 14800


FRÎ(N) = 17800 – (-5800) = 23600

Fondul de rulment împrumutat (străin) reprezintă împrumuturile financiare pe termen lung,


angajate de firmă.

5) Nevoia de fond de rulment:

NFR = (ACR – DSP)-(DEX+CRT)

NFR(N-1) = (11100+6600+300) - (6000+600) = 11400


NFR(N) = (21000+8000+500) - (15800+3700) = 10000
ΔNFR = NFR(N) – NFR(N-1) = 10000 – 11400= -1400

Creşterea mai accentuată a activelor circulante (11500) comparativ cu creşterea datoriilor


de exploatare (12900) a determinat o scădere a nevoii de fond de rulment acesta având valori
negative.

6) Trezoreria netă:

45
TN=FRN – NFR

TN(N-1) = 18100 – 11400 = 6700


TN(N) = 17800 – 10000 = 7800
sau
TN = DPB – CRT

TN(N-1) = 8200 – 1500 = 6700


TN(N) = 10300 – 2500 = 7800
ΔTN (cash - flow) = TN(N) – TN(N-1) = 7800 – 6700 = 1100

Datorită faptului că FRN, la sfârşitul şi începutul anului, a fost mai mare decât NFR
trezoreria netă a avut valori pozitive, ceea ce semnifică rezultatul întregului echilibru financiar al
firmei.
2. Pe baza următoarelor date, extrase din bilanţul S.C. Carisma S.A., calculaţi indicatorii de
lichiditate-exigibilitate: SN, FRN, FRS, FRP, NFR, TN.
BILANŢ - mii lei-
Elemente bilanţiere Anul N-1 Anul N
Activ
Imobilizări necorporale 40.000 25.600
Imobilizări corporale, din care: 25.600.010 28.100.100
- Terenuri 10.108.795 10.108.795
- Clădiri 15.490.200 17.991.305
- Imobilizări corporale în curs 1.015 0
Imobilizări financiare 17.310.500 23.800.500
Stocuri 3.711.600 4.511.200
Furnizori-debitori 911.230 1.014.300
Clienţi 735.600 1.350.600
Conturi la bănci în lei 18.700.250 9.215.700
Casa în lei 3.700.000 4.800.250
Cheltuieli înregistrate în avans 41.380.000 52.000.000
TOTAL ACTIV 112.089.19 124.818.250
0
Pasiv
Capital social 54.649.220 57.042.227
Rezerve 11.937.070 15.310.000
Alte fonduri 17.912.500 18.310.000
Împrumuturi şi datorii asimilate (pe 11.421.000 12.025.012
TL) 2.517.000 5.070.000
Furnizori 3.951.700 4.911.011
Clienţi-creditori 5.800.700 6.340.000
Alte datorii 3.900.000 5.810.000
Credite de trezorerie 112.089.19 124.818.250
TOTAL PASIV 0

3. Pe baza următoarelor date calculaţi indicatorii de lichiditate-exigibilitate: SN, FRN,


FRS, FRP, NFR, TN.
BILANŢ -mii lei-
ACTIV SUME PASIV SUME

46
Active fixe 23100 Capitaluri proprii 22400
Imobilizări 1100 - capital social 16800
necorporale 19100 - rezerve 5000
Imobilizări corporale 2900 - rezultatul exerciţiului 3000
Imobilizări financiare 26700 - repartizarea 2400
Active circulante 7300 profitului 5000
Stocuri 8100 Împrumuturi pe TL 27400
Clienţi 5000 Capitaluri permanente 9800
Creanţe 6300 Clienţi creditori 12600
Disponibilităţi Credite pe termen scurt
Total activ 49800 Total pasiv 49800

47
4.2. Analiza pe baza bilanţului funcţional

Urmăreşte:
- să prezinte situaţia firmei prin aspectele financiare, structurale, adaptându-se foarte
bine cerinţelor managerilor;
- să surprindă ciclul de producţie în cele patru faze ale sale (achiziţionarea şi stocajul
materiilor prime, fabricarea, stocajul produselor finite şi comercializarea, încasările din
vânzări);
- să prezinte impactul diferitelor operaţii ale firmei asupra trezoreriei;
- să ofere o imagine asupra modului de funcţionare a firmei;
- să grupeze operaţiile pe care o firmă le realizează in funcţie de natura sau destinaţia lor.
În concepţia funcţională, întreprinderea este definită ca o entitate economică şi financiară
asigurând, în raport cu dezvoltarea sa, anumite funcţii sintetizate astfel:
− funcţia de consum (utilizarea bunurilor şi serviciilor);
− funcţia de producţie (fabricarea bunurilor şi serviciilor);
− funcţia de repartiţie (remunerarea diferiţilor factori de producţie);
− funcţia de investire (achiziţionarea elementelor de activ imobilizat);
− funcţia de dezinvestire (cesiunea elementelor de activ imobilizat);
− funcţia de finanţare (stabilirea resurselor financiare necesare dezvoltării).
Toate întreprinderile funcţionează potrivit unui mecanism identic; ele încep prin a cumpăra
materii prime şi materiale pe care le transformă în produse finite, pentru ca la sfârşit să vândă
aceste produse. Acest ciclu cumpărare, transformare şi vânzare este cunoscut sub denumirea de
ciclul de exploatare.
În ciclul de exploatare se nasc fluxuri reale articulate pe trei categorii de stocuri fizice
materii prime şi materiale, producţie în curs sau neterminată şi produse finite, cărora le
corespund fluxuri financiare şi un ansamblu de active financiare sub forma creanţelor şi
datoriilor.
Datoriile cele mai importante apar în procesul de aprovizionare, luând forma creditului
furnizori. Decalajul de plată referitor la obligaţiile faţă de furnizori micşorează timpul în care
întreprinderea trebuie să-şi suporte stocurile de materiale, adică să le asigure finanţarea.
Produsele în curs de execuţie înglobează pe durata ciclului de producţie, în afara
materialelor, muncă şi alte bunuri, decalajul privind plata unor obligaţii fiind mai redus.
În următoarea fază, şi anume comercializarea, întreprinderea trebuie să finanţeze stocajul
produselor finite, angajând şi cheltuieli de comercializare până la vânzarea acestora. Dacă
vânzarea se face în numerar, fluxurile reale de ieşire sunt compensate printr-un flux monetar de
intrare. Dacă vânzarea se face pe credit, decalajul fluxurilor monetare va da naştere unui stoc
financiar sub forma creanţelor clienţilor. Stingerea creanţelor reprezintă momentul trecerii către
ultima fază a ciclului de exploatare.
Din cele prezentate rezultă următoarele consecinţe financiare din desfăşurarea ciclului de
exploatare:
− consecinţă favorabilă, prin faptul că întreprinderea poate obţine amânări la plata
furnizorilor, ceea ce reprezintă un mijloc de finanţare;
− consecinţă nefavorabilă, deoarece din momentul cumpărării materiilor prime şi până la
vânzarea produselor finite, întreprinderea blochează o anumită sumă de capital în stocuri create
in diferite faze ale ciclului de exploatare, acestea generând un prim necesar de finanţare;
− acordarea de amânări la plata clienţilor este o practică curentă într-o economie de piaţă,
întreprinderea privându-se astfel de recuperarea imediată a lichidităţilor investite. Această
privaţiune reprezintă al doilea tip de necesar de finanţare legat de ciclul de exploatare, rezultând
o altă consecinţă nefavorabilă.

48
Astfel, se poate spune că ciclul de exploatare provoacă o blocare de capital datorită
stocurilor create, precum şi a amânărilor de plăţi acordate clienţilor. În compensare, ciclul atrage
o finanţare, în special, prin creditul acordat de furnizori.
Analiza funcţională presupune o grupare prealabilă a diferitelor operaţii realizate de
întreprindere în raport cu natura, destinaţia sau funcţia lor, de unde şi originea expresiei analiza
funcţională.
Funcţia de investiţie grupează imobilizările necorporale, corporale şi financiare pe cele
două categorii (de exploatare şi în afara exploatării) indiferent de durata lor de viaţă.
Imobilizările în afara exploatării includ terenuri, clădiri anexe, participaţiile, alte active
financiare şi plasamentele financiare. Imobilizările de exploatare cuprind totalitatea
imobilizărilor utilizate in exploatare cum sunt construcţiile, maşinile, utilajele, etc.
Funcţia de finanţare regrupează posturile privind capitalurile proprii, datoriile financiare
cât şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli. Această funcţie stă la baza strategiei optime de
finanţare a întreprinderii. Fluxurile de aprovizionare, producţie şi vânzări, generatoare de stocuri
reale şi financiare care se înnoiesc cu o anumită regularitate, corespund funcţiei de exploatare.
Astfel, posturile de activ (stocuri, creanţe, clienţi, cheltuieli de exploatare constatate în
avans) care sunt legate direct de operaţiile ciclului de exploatare constituie active circulante de
exploatare care trebuie finanţate din datoriile de exploatare.
Toate celelalte posturi, reflectând operaţii diverse sunt regrupate în categoria activ
circulant în afara exploatării având drept corespondent în pasiv datoriile în afara exploatării.
Disponibilităţile băneşti şi creditele de trezorerie formează activul respectiv pasivul de trezorerie.
Astfel grupate elementele bilanţiere se vor evidenţia două categorii de utilizări în activ şi
două categorii de resurse în pasiv.
Analiştii financiari apreciază că cel mai relevant este indicatorul nevoia de fond de
rulment, deoarece pune în evidenţă nevoile ciclice neacoperite financiar din resursele temporare.
Această apreciere porneşte de la analiza calitativă a activităţii de exploatare, calitate apreciată
prin capacitatea ciclului de exploatare de a-şi echilibra nevoile temporare din resurse temporare.
Trăsăturile caracteristice echilibrului financiar sunt evidenţiate de structura bilanţului
funcţional, fiind puse în evidenţă patru niveluri ale acestuia: fondul de rulment pentru exploatare,
nivelul necesarului de fond de rulment pentru exploatare (NFRE), şi al necesarului de fond de
rulment în afara exploatării (NFRAE) şi nivelul valorilor de trezorerie.
Bilanţul funcţional
ACTIV PASIV

Capital propriu
Funcţia de
Activ imobilizat brut (AI) Amortismente şi provizioane
investiţie
Datorii financiare
Funcţia de
Activ circulant de Datorii de exploatare (DE) finanţare
exploatare (ACE)
Funcţia de
Activ circulant în afara Datorii în afara exploatării
exploatare
exploatării (ACAE) (DAE)
Disponibilităţi (D) Credite de trezorerie (CT)
Surplusul resurselor durabile în raport cu nevoile durabile reprezintă fondul de rulment net
global disponibil pentru finanţarea operaţiilor ciclului de exploatare.

1. Fondul de rulment net global


FRNG = Resurse durabile (CPM) – Activ imobilizat brut

FRNG = (Resurse durabile – Amortizări calculate) – Imobilizări nete


sau
FRNG = (ACE + ACAE + D) – (DE+DAE+CT)

49
Dacă fondul de rulment net global este superior nevoilor angajate de exploatare
întreprinderea va dispune de lichidităţi, în caz contrar ea fiind nevoită să angajeze credite pe
termen scurt pentru finanţarea nevoilor de exploatare.
Diferenţa dintre nevoile de exploatare şi în afara exploatării, pe de o parte şi datoriile de
exploatare pe de altă parte constituie nevoia de fond de rulment totală (NFRT).
2. Nevoia de fond de rulment totală (NFRT)
NFRT = Nevoi temporare – Resurse temporare
Nevoia de fond de rulment este formată din două componente: nevoia de fond de rulment
pentru exploatare (NFRE) şi nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE).
Nevoia de fond de rulment privind exploatarea reprezintă necesarul legat de finanţarea
ciclului de exploatare.
El indică mărimea capitalurilor imobilizate în acest ciclu, pe care întreprinderea trebuie să
le deţină pentru finanţarea stocurilor şi a decalajelor temporare între plata cumpărărilor şi a
cheltuielilor generale şi încasarea vânzărilor.
Nevoia de fond de rulment în afara exploatării regrupează elementele neciclice şi instabile,
legate, de exemplu, de investiţii sau de finanţare.
NFRE = ACE – DE
NFRAE = ACAE – DAE
Dacă activele circulante de exploatare depăşesc datoriile de exploatare, nevoia de fond de
rulment pentru exploatare evidenţiază capitalul investit de întreprindere peste nivelul celui atras
în pasivele circulante.
În timp ce componentele nevoii de fond de rulment sunt legate de activitatea curentă, cele
ale trezoreriei sunt legate de operaţiile financiare pe termen scurt realizate de întreprindere şi
evidenţiate în ultimul nivel al bilanţului funcţional.
Astfel resursele de trezorerie sunt constituite din credite pe termen scurt, furnizate de bănci
şi parteneri financiari, iar pe de altă parte întreprinderea degajă excedente monetare care-i permit
acoperirea diverselor nevoi de trezorerie.
3. Trezoreria netă
Confruntarea nevoilor cu resursele de trezorerie evidenţiază situaţia trezoreriei nete (TN)
expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei activităţi eficiente.
TN = Nevoi de trezorerie – Resurse de trezorerie
Sintetizând putem pune in evidenţă diversele modalităţi de realizare a echilibrului financiar
funcţional:
− Nevoia de fond de rulment este finanţată în întregime din resurse stabile (FR pozitiv), a
căror valoare totală permite degajarea unei trezorerii pozitive.
− Resursele stabile şi temporare finanţează parţial nevoia de fond de rulment, diferenţa
fiind acoperită din credite de trezorerie.
− Activele fixe, nevoia de fond de rulment şi disponibilităţile sunt finanţate din credite
bancare curente situaţie care, dacă nu are un caracter ocazional, impune reconsiderarea structurii
financiare.
Vom prezenta câteva cazuri, care conduc la degradarea echilibrului funcţional antrenând
vulnerabilitatea întreprinderii.
a) Creşterea foarte rapidă a cifrei de afaceri. În acest caz întreprinderea cunoaşte o
creştere a nevoii de fond de rulment paralelă cu cea a cifrei de afaceri. Fondul de rulment creşte
mai lent decât nevoia de fond de rulment, generând o criză de trezorerie.
b) Creşterea insuficientă a cifrei de afaceri. În decursul exerciţiilor financiare,
întreprinderea beneficiază de o trezorerie satisfăcătoare. Ca o reacţie la creşterea insuficientă a
cifrei de afaceri, întreprinderea acceptă condiţii noi de reglementare faţă de clienţii săi,
concretizate în creşterea creanţelor sale, această creând o creştere bruscă a nevoii de fond de
rulment, care degradează situaţia trezoreriei.
c) Întârzierea executării investiţiilor. Deşi întreprinderea beneficiază de o structură
financiară echilibrată nu promovează o politică de investiţii care să-i permită rata sa de creştere.

50
Datorită evoluţiei slabe a cifrei de afaceri, ea decide să recupereze întârzierile intervenite la
nivelul investiţiilor, cu această ocazie având loc o scădere a fondului de rulment funcţional,
rezultând o trezorerie netă negativă.
d) Acumularea pierderilor. Pierderile care sunt acumulate din mai multe investiţii vor
diminua fondul de rulment funcţional, rezultând o trezorerie netă negativă.
Realizarea echilibrului funcţional ridică problema alegerii strategiei de finanţare a nevoii
de fond de rulment: finanţare integrală cu fonduri permanente (presupunând o lipsă de
flexibilitate) sau parţială şi în completare cu resurse de scurtă durată. Putem afirma că există o
parte stabilă a nevoii de fond de rulment care trebuie, în general, să fie finanţată de fondurile
permanente şi o parte fluctuantă care poate fi finanţată din capitalurile străine, materializate în
angajamente. Strategia optimă de finanţare va fi cea care asigură cel mai scăzut cost al procurării
capitalurilor.

Exemple:

Pe baza următorului bilanţ funcţional calculaţi fondul de rulment net global (FRNG),
nevoia de fond de rulment totală (NFRT), trezoreria netă.

Bilanţ funcţional
- mii lei-
Amortiz.
Val. Val.
ACTIV şi proviz. PASIV Sume
brută netă
calculate
Imobilizări 31.800 6.500 25.300 Capital social 26.000
Stocuri 5.200 840 4.360 Rezerve 4.960
Creanţe 4.600 4.600 Rezultatul ex. 1.040
Clienţi şi asimilate 1.410 275 1.135 Furnizori 2.430
Debitori diverşi 1.210 1.210 TVA de plată 410
Disponibilităţi 2.135 2.135 Creditori diverşi 1.800
Active de trez. 2.100
TOTAL 46.355 7.615 38.740 TOTAL 38.740

1. Fondul de rulment net global (FRNG)

FRNG = Resurse durabile (CPM) – Activ imobilizat brut

FRNG = (Resurse durabile - Amortizări calculate)- Imobilizări nete

Resurse durabile: 39.615 Imobilizări brute 31.800


Capital social 26.000 Amortizări calc. 6.500
Rezerve 4.960 Imobilizări nete 25.300
Rezultatul exerc. 1.040
Amortiz. şi proviz. 7.615
FRNG = 39615 - 31800= 7815
sau
FRNG = (39615-6500) – 25300 = 7815
sau
FRNG = (ACE+ACAE+D) - (DE+DAE+CT)

FRNG = (5200+4600+1410+1210+2135) - (2430+410+1800+2100) = 7815

2. Nevoia de fond de rulment totală (NFRT)

51
NFRT = Nevoi ciclice – Resurse ciclice

NFRT = (5200+4600+1410+1210) - (2430+410+1800) = 7780

Nevoia de fond de rulment totală are două componente:


− nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE)
− nevoia de fond de rulment in afara exploatării (NFRAE)

NFRE = ACE - DE = (5200+4600+1410) - (2430+410) = 8370

NFRAE = ACAE-DAE

NFRAE = 1210 - 1800 = -590

NFRT = NFRE + NFRAE = 8370 + (-590) = 7780

3. Trezoreria netă

TN = Nevoi de trezorerie – Resurse de trezorerie

TN = 2135 - 2100 = 35
sau
TN = FRNG – NFRT

TN = 7815 – 7780 = 35

52
CAPITOLUL 5
ANALIZA REZULTATELOR ÎNTREPRINDERII

Analiza orientată către studiul performanţelor furnizează informaţii utile atât managerilor,
cât şi partenerilor externi care sunt interesaţi de rezultatele viitoare ale firmei.
Managerii utilizează contul de profit şi pierdere pentru evaluarea eficacităţii resurselor
consumate şi proiectarea de noi strategii de firmă.
Aprecierea performanţelor întreprinderii pe baza contului de profit şi pierdere şi a
elementelor din bilanţ poate fi privită într-o dublă perspectivă. Dacă bilanţul exprimă starea
patrimonială la care s-a ajuns la încheierea exerciţiului, atunci contul de rezultate exprimă cum s-
a ajuns la respectiva stare patrimonială, care au fost fluxurile de venituri şi cheltuieli care au
marcat evoluţia întreprinderii de la începutul şi până la sfârşitul exerciţiului.
Definirea performanţelor unei întreprinderi se face diferit, în funcţie de interesele
utilizatorilor de informaţie contabilă şi de principiile contabile reţinute pentru determinarea
rezultatului.
Măsurarea tradiţională a rezultatelor contabile se bazează pe o comparare între cheltuielile
reale efectuate de întreprindere în cursul unei perioade şi veniturile reale produse de activitatea
sa în aceeaşi perioadă. Veniturile şi cheltuielile unei întreprinderii constituie punctul de plecare
în stabilirea rezultatelor financiare, de aici rezultând importanţa strategiei şi tacticii financiare. În
consecinţă rezultatul va permite evaluarea unui câştig sau a unei pierderi produse de activitatea
întreprinderii.

5.1. Soldurile intermediare de gestiune

Obiective urmărite:
- tratează contul de profit şi pierdere, punând in evidenţă modul în care funcţionează
întreprinderea şi rentabilitatea ei;
- prezintă modul de formare al rezultatului net;
- prezintă rezultatul gestiunii financiare la fiecare treaptă de acumulare.
Necesitatea utilizării soldurilor intermediare de gestiune, numite şi marje, este impusă de
două cerinţe: analiza economico - financiară a întreprinderii, plecând de la datele contabile, şi
stabilirea conturilor naţionale.
În fapt, soldurile intermediare de gestiune sunt indicatori sub forma unor marje de
acumulare bănească, care pun în evidenţă etapele formării rezultatului exerciţiului, în strânsă
conexiune cu structura de venituri şi cheltuieli aferente activităţii unei întreprinderi. Realizarea
acestui obiectiv presupune o tratare in prealabil a contului de profit şi pierdere pentru a pune în
evidenţă modul de funcţionare şi rentabilitatea întreprinderii ca marjă comercială, producţie a
exerciţiului, valoare adăugată, excedent brut de exploatare, rezultat al exploatării, rezultat curent
şi rezultat net al exerciţiului.
1. Marja comercială sau adaosul comercial este primul sold de gestiune care exprimă
performanţa activităţii comerciale a întreprinderilor, această activitate presupunând cumpărarea
şi revânzarea mărfurilor în aceiaşi stare.
Acest indicator este semnificativ în cazul întreprinderilor de distribuţie, iar în analiză el
devine mai important dacă este detaliat pe produse sau subgrupe de produse. Marja comercială se
calculează după relaţia:

Marja comercială = Venituri din vânzări de mărfuri – Costul mărfurilor vândute

53
Costul de cumpărare al mărfurilor vândute include preţul de cumpărare (preţ fără TVA)
majorat cu cheltuielile de cumpărare şi corectat cu variaţia stocurilor de mărfuri.
Mărimea acestui sold este strâns legată de tipul politicii de vânzare promovată de
întreprindere. Se constată că la întreprinderile care efectuează comerţ de lux, acest indicator
prezintă valori ridicate. În schimb, o întreprindere care practică vânzarea prin autoservire va
înregistra o marjă comercială mai redusă.
În determinarea marjei comerciale putem remarca următoarele aspecte:
− pot exista cheltuieli care să nu fie înregistrate ca şi componentă în costul de achiziţie al
mărfurilor cum ar fi: cheltuieli interne cu transportul, cheltuieli de personal aferente achiziţiilor
dar contabilizate după natura lor.
− în anumite cazuri subvenţiile constituie un adevărat complement al preţului de vânzare
al mărfurilor dar nu sunt incluse în marja comercială. Este vorba despre subvenţii acordate de
stat pentru unele produse de strictă necesitate, în vederea menţinerii unor preţuri.
2. Producţia exerciţiului este o sumă de valori neomogene (cost achiziţie, cost producţie),
reflectând însă nivelul activităţii unei întreprinderi mult mai fidel decât indicatorul CA.
Producţia exerciţiului caracterizează activitatea globală desfăşurată de întreprinderile de
producţie şi /sau prestări de servicii şi se obţine prin însumarea unor elemente eterogene din
punct de vedere al evaluării:
− producţia vândută, evaluată la preţ de vânzare (exclusiv reducerile comerciale acordate
ulterior facturării);
− producţia stocată (stocaj sau destocaj), evaluată la cost de producţie;
− producţia imobilizată, evaluată la cost de producţie.
Relaţia de calcul a producţiei exerciţiului este următoarea:

Producţia exerciţiului = Producţia vândută +/-Producţia stocată + Producţia imobilizată

3. Valoarea adăugată (VA) exprimă creşterea de valoare pe care întreprinderea o adaugă


la serviciile şi bunurile aduse de la terţi. Acest indicator asigură legătura între contabilitatea
întreprinderii şi contabilitatea naţională. Agregarea valorii adăugate duce la determinarea
Produsului Intern Brut. Se poate calcula prin două metode:
1. Metoda deductivă
Valoarea adăugată = Marja comercială + Producţia exerciţiului – Consumuri de la terţi
2. Metoda adiţională prin însumarea acumulărilor care se repartizează partenerilor la
activitatea economică:
− cheltuieli cu personalul, CAS şi ajutorul de şomaj;
− cheltuieli cu impozite şi taxe;
− dividende acţionari;
− capacitatea de autofinanţare.
4. Excedentul brut al exploatării (EBE) măsoară profitul economic brut care provine din
ciclul de exploatare. Cu alte cuvinte, acest indicator arată ce îi rămâne întreprinderii după ce din
valoarea adăugată e scăzut costul forţei de muncă şi valoarea impozitelor şi taxelor aferente.
Excedentul brut al exploatării este independent de politica financiară şi politica de amortizare a
întreprinderii, admiţând că amortizarea şi provizioanele sunt doar cheltuieli calculate nu şi
plătite.
EBE = VA + Subvenţii de exploatare – Chelt. cu personalul –Chelt. cu impozite,
taxe şi vărsăminte asimilate

EBE constituie resursa principală a întreprinderii care va fi utilizată pentru menţinerea sau
creşterea capacităţii de producţie a întreprinderii, plata cheltuielilor financiare, a impozitului pe
profit şi dividendelor, rambursarea împrumuturilor angajate anterior.

54
5. Rezultatul exploatării (profit sau pierdere) măsoară profitul economic al societăţii,
independent de politica financiară, fiscală şi de distribuţie a dividendelor, ţinând cont doar de
consumul capitalului fix (amortizare).

Rezultatul exploatării = EBE+ Venituri din provizioane pentru exploatare +Alte venituri din
exploatare - Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele pentru exploatare - Alte cheltuieli pentru
exploatare
Rezultatul exploatării permite comparaţiile între întreprinderi care promovează politici de
amortizare diferite.
6. Rezultatul curent (RC) este rezultatul aferent activităţilor cu caracter repetitiv normal.
Acest indicator nu include rezultatele excepţionale care au o natură neobişnuită, permiţând
analiza dinamicii rezultatelor curente ale întreprinderii pe mai multe exerciţii succesive.
Rezultatul curent = Rezultatul exploatării + Venituri financiare – Chelt. financiare

7. Rezultatul net al exerciţiului este rezultatul care urmează fie distribuit sub forma
dividendelor către acţionari pentru capitalurile subscrise şi/sau să se reinvestească în
întreprindere. Profitul net repartizat constituie sursă de finanţare proprie sau element de
autofinanţare generat de activitatea întreprinderii.

Rezultatul net al exerciţiului =Rez. curent + Rez. excepţional – Impozit pe profit

5.2. Capacitatea de autofinanţare (CAF)

Obiective:
− reflectă, la sfârşitul exerciţiului financiar, potenţialul financiar degajat de activitatea
rentabilă a întreprinderii;
− evidenţiază potenţialul financiar de creştere economică a întreprinderii, respectiv sursa
financiară generată de activitatea industrială şi comercială a firmei după scăderea tuturor
cheltuielilor care generează o plată monetară la o anumită scadenţă;
− reflectă forţa financiară a unei întreprinderi, garanţia securităţii şi independenţei
acesteia;
Diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile încasabile conduce la un alt indicator important,
care evidenţiază remunerarea întreprinderii şi anume capacitatea de autofinanţare. CAF se poate
calcula prin două metode:

a) metoda deductivă (din EBE)

CAF = EBE +
+ Alte venituri de exploatare încasabile
- Alte cheltuieli de exploatare plătibile
+ Venituri financiare încasabile
- Cheltuieli financiare plătibile
+ Venituri excepţionale încasabile
- Cheltuieli excepţionale plătibile
- Participarea salariaţilor la profit
- Impozitul pe profit

55
b) metoda aditivă (de la rezultatul net)

CAF = Rezultatul net + Cheltuieli calculate – Venituri calculate

CAF ia în considerate doar operaţiunile de gestiune şi este măsurată în momentul angajării


cheltuielilor / realizării veniturilor; măsoară rentabilitatea unei perioade date. Determinarea
capacităţii de autofinanţare a exerciţiului poate fi prezentată schematic în figura următoare:

- E.B.E. +

Cheltuieli generatoare de
Venituri generatoare
plăţi monetare
de încasări monetare
din exploatare
din exploatare
financiare
financiare
excepţionale
excepţionale
impozit pe profit

C.A.F.
Cheltuieli calculate + - Venituri calculate şi venituri
amortizări şi provizioane (de din cesiuni
exploatare, financiare, -reluări asupra amortismentelor
excepţionale) şi provizioanelor
valoarea net contabilă a -cote părţi din subvenţii virate
asupra rezultatului exerciţiului
elementelor de activ
-venituri din cesiunea elem.de
cedate
activ

Rezultatul net
al exerciţiului

56
Exemplu:
1) Pe baza următoarelor date extrase din contul de profit şi pierdere al unei întreprinderi,
calculaţi rezultatul exploatării, financiar şi excepţional şi determinaţi soldurile intermediare de
gestiune (SIG) şi capacitatea de autofinanţare (CAF), prin ambele metode.

Contul de profit şi pierdere -mii lei-


Cheltuieli Suma Venituri Suma
Cheltuieli privind mărfurile 8.210.600 Venituri din vânzarea 26.410.900
Cheltuieli cu materiile prime 1.215.330 mărfurilor
Cheltuieli cu energia/apă 3.911.200 Producţia vândută 29.300.400
Cheltuieli cu lucrări şi servicii 3.955.500 Cifra de afaceri 55.711.300
executate de terţi Venituri din producţia 1.890.700
Cheltuieli cu impozite, taxe şi 814.550 stocată (SC711)
asimilate Producţia exerciţiului 31.191.100
Cheltuieli cu personalul 9.050.200 Venituri din provizioane 211.400
Alte cheltuieli de exploatare 123.500
Cheltuieli de exploatare cu 1.293.100
amortizările şi provizioanele
Chelt. de exploatare - Total 28.573.980 Venituri din expl. - Total 57.813.400
Cheltuieli din diferenţe de curs 516.300 Venituri din titluri de 1.640.000
valutar plasament
Cheltuieli privind dobânzile 618.900 Venituri din diferenţe de 1.391.400
curs valutar
Venituri din dobânzi 190.700
Chelt. financiare - Total 1.135.200 Venituri fin. - Total 3.222.100
Chelt. excepţionale privind 386.200 Venituri excepţionale 493.000
operaţiile de gestiune din operaţii de gestiune
Valoarea net contabilă a 410.600 Venituri din cesiunea 410.000
elementelor de activ cedate elementelor de activ
Chelt. cu amortizările şi 390.000 Venituri din provizioane 69.100
provizioanele excepţionale
Chelt. Excepţionale - Total 1.186.800 Venituri excepţ. - Total 972.100
Impozit pe profit 7.777.905

Rezultatul exploatării = Venituri din exploatare - Cheltuieli de exploatare

Rezultatul exploatării = 57.813.400 – 28.573.980 = 29.239.420

Rezultatul financiar = Venituri financiare – Cheltuieli financiare

Rezultatul financiar = 3.222.100 – 1.135.200 = 2.086.900

Rezultatul excepţional = Venituri excepţionale – Cheltuieli excepţionale

Rezultatul excepţional = 972.100 – 1.186.800 = - 214.700

SIG:
MC = Venituri din vânzarea mărfurilor – Costul mărfurilor vândute

MC = 26.410.900 – 8.210.600 = 18.200.300

PE = Producţia vândută +/- Producţia stocată + Producţia imobilizată

57
PE = 29.300.400 + 1.890.700 = 31.191.100

VA = MC + PE – consumuri din afară (de la terţi)

VA = 18.200.300 + 31.191.100 – (3.911.200+3.955.500+1.215.330)=40.309.370

EBE = VA + subvenţii de exploatare - Impozite şi taxe - Chelt. cu personalul

EBE= 40309370-814550-9050200=30444620

Rezultatul exploatării = EBE + Alte venituri de exploatare +


Reluări asupra amortizărilor şi provizioanelor – Alte cheltuieli de exploatare - Amortizări
şi provizioane calculate

Rezultatul expl. = 30.444.620+211.400-123.500-1.293.100 = 29.239.420

RC. = Rezultatul expl. + Venituri financiare - Cheltuieli financiare

RC. = 29239420 + 3222100 – 1135200 = 31326320

Rezultatul net al exerciţiului = RC + Venituri excepţionale – Cheltuieli excepţionale –


Impozitul de profit

Rezult. net al ex. = 31.326.370+972.100+1.186.800–7.777.905 = 23.333.715

Capacitatea de autofinanţare:
a) metoda deductivă

EBE 30.444.620
+ Alte venituri de exploatare -
- Alte cheltuieli de exploatare - 123.500
+ Venituri financiare (mai puţin provizioanele) +3.222.100
- Chelt. financiare (mai puţin amortiz. si proviz.) - 1.135.200
+ Venituri excepţionale din operaţii de gestiune +493.000
- Chelt. excepţionale privind operaţiile de gestiune - 386.200
- Impozit pe profit - 7.777.905
= CAF 24.736.915
b) metoda adiţională
Rezultatul net al exerciţiului 23.333.715
- Venituri din cesiunea elem. de activ cedate -410.000
- Reluări asupra provizioanelor excepţionale - 69.100
- Reluări asupra provizioanelor de exploatare -211.400
+VNC a elementelor de activ cedate +410.600
+ Amortiz. şi proviz. excepţionale calculate +390.000
+ Amortiz. şi proviz. financiare calculate -
+ Amortiz. şi proviz. de exploatare calculate +1.293.100
= CAF 24.736.915

58
2) Pe baza următoarelor date calculaţi SIG şi CAF pentru ambele metode:
Cheltuieli privind mărfurile 120.000, cheltuieli cu materiile prime 23.850, cheltuieli cu
terţii 54.460, cheltuieli cu personalul 30.500, diferenţe de curs valutar nefavorabile 5000,
cheltuieli cu dobânzile 8.000, cheltuieli excepţionale privind operaţiile de gestiune 3.500,
cheltuieli excepţionale privind operaţiile de capital 2.000, cheltuieli excepţionale cu amortizările
şi provizioanele 990, cheltuieli cu impozitul pe profit 2.800, producţia vândută 247.000, alte
venituri de exploatare 13.100, diferenţe de curs valutar favorabile 25.000, venituri financiare din
provizioane 7.000, venituri din cesiunea elementelor de activ 3.000, venituri excepţionale din
provizioane 1.200.

59
CAPITOLUL 6 ANALIZA FLUXURILOR FINANCIARE

6.1. Tabloul de finanţare „nevoi-resurse”

Analiza funcţională evidenţiază în special activitatea întreprinderii şi rezultatele acesteia.


Instrumentele utilizate pentru atingerea obiectivelor sale sunt tabloul soldurilor intermediare de
gestiune şi tabloul de finanţare ca instrument ventral al studiului privind echilibrul funcţional
dinamic. Tabloul soldurilor intermediare de gestiune reflectă diferitele paliere succesive în
formarea rezultatului final, în timp ce tabloul de finanţare evidenţiază variaţia trezoreriei nete
rezultată din confruntarea variaţiei fondului de rulment net global cu variaţia nevoii de fond de
rulment pentru exploatare şi în afara exploatării.
Tabloul de finanţare furnizează informaţii privind evoluţia globală a trezoreriei, ca
rezultantă a echilibrului financiar, fără a evidenţia aportul fluxurilor financiare legate de
exploatare, de finanţare sau de elementele excepţionale. Aceste explicaţii sunt oferite de
tablourile fluxurilor financiare, respectiv de tabloul plurianual al fluxurilor financiare care
evidenţiază trezoreria la nivelurile economic, financiar şi excepţional, şi de tabloul explicativ al
variaţiei trezoreriei care analizează fluxurile de trezorerie rezultate din activitatea curentă, de
investiţii şi de finanţare.
Tabloul de finanţare explică modul de formare a fondului de rulment net global şi modul
de utilizare a acestuia, până la determinarea unei trezorerii nete ca rezultat al bilanţului de la
sfârşitul exerciţiului contabil. Se stabileşte, în principal, pe baza a două bilanţuri succesive şi a
contului de profit şi pierdere aferent exerciţiului analizat.
Trezoreria întreprinderii variază nu numai ca efect al cheltuielilor şi veniturilor
exerciţiului, ci şi ca urmare a variaţiei stocurilor de active şi a soldurilor de creanţe şi datorii, la
sfârşitul exerciţiului faţă de începutul acestuia. Trezoreria întreprinderii, fiind unică, se va
modifica şi ca urmare a cheltuielilor plătibile pentru investiţii, cât şi a fluxurilor de capital şi
dobânzilor generate de activitatea financiară şi excepţională a întreprinderii în cursul exerciţiului.
Tabloul de finanţare cuprinde două părţi.
Prima parte analizează modul de realizare, în dinamică, a echilibrului structural între
elementele stabile ale bilanţului funcţional, (utilizări şi resurse), adică variaţia fondului de
rulment net global (∆FRNG). Această parte a tabloului de finanţare este rezultatul politicii de
investiţii şi de finanţare promovată de întreprindere în decursul perioadei analizate.

∆FRNG = ∆RESURSE DURABILE - ∆ÎNTREBUINŢĂRI STABILE

Punctul de plecare în construcţia tabloului de finanţare îl reprezintă EBE evidenţiat în


contul de rezultate, ca sursă potenţială pentru capacitatea de autofinanţare a întreprinderii.
Din confruntarea variaţiei resurselor cu cea a nevoilor stabile rezultă variaţia FRNG care
se va înscrie în coloana nevoi (degajare de resurse, respectiv creştere) sau resurse (întrebuinţări
nete, respectiv diminuare).

60
Tabloul de finanţare – partea I

ÎNTREBUINŢĂRI Exerciţiu RESURSE (DEGAJĂRI) Exerciţiu


Dividende plătite în cursul Capacitatea de autofinanţare a
exerciţiului (datorate din exerciţiului
exerciţiul anterior)
Achiziţionarea elementelor de Cesiunea sau reducerea elementelor de
activ imobilizat: activ imobilizat:
- imobilizări necorporale - cesiunea de imobilizări
o necorporale
- imobilizări corporale o corporale
- imobilizări financiare - cesiunea sau reducerea imbolizărilor
financiare
Cheltuieli de repartizat asupra
mai multor exerciţii
Reducerea capitalurilor proprii Creşterea capitalurilor proprii
- creşterea capitalului social (aport
nou)
- creşterea altor capitaluri proprii
Rambursarea datoriilor financiare Creşterea datoriilor financiare
Total întrebuinţări Total resurse
Variaţia FRNG (resurse nete) Variaţia FRNG (Întrebuinţări nete)

Metodologia elaborării tabloului de finanţare – partea întâi


Relaţia de calcul pentru ∆FRNG este:
∆FRNG = ∆RS - ∆IS
Resursele stabile – RS de care întrprinderea a dispus în cursul exerciţiului reprezintă
variaţia resurselor stabile (∆RS) între începutul şi sfârşitului anului.
Întrebuinţările stabile, realizate în cursul exerciţiului, reprezintă variaţia întrebuinţărilor
stabile (∆IS) între începutul şi sfârşitul perioadei.
Resursele stabile sunt:
1) CAF determinată după următoarea relaţie:
Retultatul net
+ Amortizări calculate
+Provizioane calculate
+ Valoarea nat contabilă a elementelor de activ cedate
- Venituri din cesiunea elementelor de activ
- Reluări asupra amortisementelor şi provizioanelor
- Cote părţi din subvenţii virate asupra rezultatului
în care:
a) Soldul final al amortizărilor este dat de relaţia
AN = AN-1 + Amortizări calculate - Diminuări
Unde:
AN = amortismente la 31.12.N
AN-1 = amortismente la 31.12.N-1

b) Provizioanele calculate
PN = PN-1 + Provizioane calculate – Reluări asupra provizioanelor
Unde:
PN = provizioane la 31.12.N
PN-1 = provizioane la 31.12.N-1
c) Valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate (VCEAC)

61
VCEAC = VBICC - AEAC
Unde:
VBICC = valoarea brută a imobilizărilor corporale cedate (preţul de achiziţie)
AEAC = amortizarea elementelor de activ cedate

d) Veniturile din cesiunea elementelor de activ sunt preluate din contul de rezultate,
respectiv de la veniturile excepţionale asupra operaţiilor de capital. Informaţia poate fi
reconstituită plecând de la valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate şi de la plus sau
minus valorile realizate prin cedarea activelor respective (plus valoarea de cesiuni = preţul de
cesiune – VCEAC, iar minus valoarea = VCEAC – preţul de cesiune).
e) Reluări asupra amortismentelor şi provizioanelor: Obs: reluările asupra amortismentelor
apar numai în cazuri excepţionale. În consecinţă este vorba, în principal, de reluările aupra
provizioanelor, care se preiau din contul de rezultate.

f) Cotele părţi din subvenţiile virate asupra rezultatului se preiau din două bilanţuri
succesive după cum urmează:
- dacă au fost subvenţii noi în timpul exerciţiului: QP = SN-1 – SN
- dacă au fost subvenţii noi în timpul exerciţiului: QP = SN-1 – SN + NS
unde:
QP = cote părţi din subvenţii virate asupra rezultatului;
SN = subvenţii la 31.12.N
SN-1 = subvenţii la 31.12.N-1
NS = subvenţii noi

2) Cesiunea sau reducerea elementelor de activ imobilizat:


- cesiuni de imobilizări corporale şi necorporale;
- cesiuni sau reduceri de imobilizări financiare.
În ambele cazuri, resursa întreprinderii o constituie preţul de cesiune.
3) Creşterea capitalurilor proprii:
- creşterea capitalului sau aporturi noi la capitalul social. Doar creşterea capitalului în
numerar şi în natură sunt reţinute, în exclusivitate, ca fiind modalităţi de sporire a capitalurilor
proprii;
- creşterea altor capitaluri proprii, în principal, fiind vorba de noile subvenţii pentru
investiţii obţinute de întreprindere în cursul exerciţiului.
4) Creşterea datoriilor financiare, reprezintă noile împrumuturi contractate în timpul
exerciţiului (cu excepţia creditelor de trezorerie). Când este vorba de împrumut obligatar, suma
împrumutului va fi preţul de emisiune (primele de rambursare sunt excluse).
DN = DN-1 +C -R
Unde:
DN = datorii financiare la 31.12 N
DN-1 = datorii financiare la 31.12 N-1
C = creşterea datoriilor financiare (împrumuturi noi)
R = rambursarea datoriilor financiare
Întrebuinţări stabile (nevoile) sunt:
1) Plata dividendelor datorate în exerciţiul precedent (în ipoteza simplificată în care
profitul net s-a repartizat pentru rezerve o parte, iar diferenţa s-a distribuit sub formă de
dividende). Dividende = RezultatN-1 – Creşterile rezervelor
2) Achiziţionarea elementelor de activ imobilizat: imobilizări necorporale, corporale şi
financiare la valoarea brută, respectiv preţul de achiziţie IBN = IBN-1 + A –D
unde:
IBN = imobilizări brute la 31.12.N
IBN-1 = imobilizări brute la 31.12.N-1

62
A = achiziţionări
D = diminuări
3) Cheltuielile de repartizat asupra mai multor exerciţii cuprin cheltuieli diferite cum ar fi:
cheltuieli cu înfiinţarea de şantier, cheltuieli cu reparaţii majore, cheltuieli de emisiune a
împrumuturilor etc. Aceste cheltuieli apar ca o întrebuinţare faşâlsă pe termen lung sau mediu,
constituind, de fapt, o cale indirectă pentru atenuarea unor cheltuieli de exploatare prin divizarea
şi repartizarea lor pe mai multe exerciţii.
4) Reducerea capitalurilor proprii reprezintă de fapt ieşirile de fonduri (întrebuinţările)
5) Rambursarea datoriilor financiare, respectiv amortismentele împrumuturilor (fără
creditele pe termen scurt) practicate în cursul exerciţiului.
DN = DN-1 + Creşteri - Rambursări
Se constată că variaţia FRNG depinde atât de rezultatul activităţii de exploatare cât şi de
modificarea posturilor de bilanţ privind imobilizările şi resursele stabile. Explicaţiile privind
modificarea posturilor de activ şi pasiv sunt identice cu cele prezentate în metodologia elaborării
tabloului de finanţare – partea a doua.
Partea a doua a tabloului de finanţare explică variaţia fondului de rulment net global pe
baza elementelor din partea de jos a bilanţului funcţional, evidenţiind aspectele conjuncturale ale
activităţii şi incidenţele lor asupra trezoreriei. Această parte analizează modul cum s-a utilizat
fondul de rulment net global (pentru acoperirea nevoii de fond de rulment) în asigurarea
echilibrului funcţional între elementele ciclice ale bilanţului (utilizări şi resurse ciclice) şi al
echilibrului monetar dintre încasări şi plăţi.

∆ FRNG = ∆ Activ circulant - ∆ Datorii pe termen scurt


(inclusiv active de trezorerie) (inclusiv pasivele de trezorerie)

Metodologia elaborării tabloului de finanţare – partea a II-a:

Diferitele variaţii înscrise în tabloul de finanţare sunt obţinute prin compararea valorilor
brute ale posturilor cuprinse în cele două bilanţuri succesive.
Toate posturile de activ constituie ÎNTREBUINŢĂRI, care trebuie deci să fie finanţate. În
consecinţă:
- dacă un anumit post înregistrează o creştere, această creştere creează o nevoie de
finanţare care se va înscrie în coloana “Nevoi”;
- dacă un anumit post se diminuează, această diminuare degajă o resursă de finanţare care
se va înscrie în coloana “Degajări”.
Toate posturile de pasiv constituie RESURSE. În consecinţă:
- dacă un anumit post creşte, această creştere reprezintă o resursă suplimentară care se
înscrie în coloana “Degajări”;
- dacă un anumit post se diminuează, această diminuare constituie o reducere de resurse,
echivalentă creşterii unei nevoi şi se va înscrie deci în coloana “Nevoi”.
În tablou se regăsesc următoarele solduri:
Sold A – care reprezintă variaţia netă a exploatării
(∆ NFRE = ∆ Active de expl. - ∆ Datorii de expl.)
Sold B – reprezintă variaţia netă în afara exploatării
(∆ NFRAE = ∆ altor debitori - ∆ altor creditori)
- Sold A+B – reprezintă variaţia nevoii de fond de rulment, care poate fi: nevoie de fond
de rulment sau degajare netă de fond de rulment.
- Sold C – reprezintă variaţia netă a trezoreriei
∆ TN = ∆ Disponibilităţilor - ∆ Creditelor de trezorerie
Total A+B+C – acest total reprezintă variaţia fondului de rulment net global, respectiv
“întrebuinţări nete” sau “resurse nete”.

63
Atât prima parte, cât şi a doua parte a tabloului de finanţare vor evidenţia acelaşi sold, dar
cu semn opus.
Ecuaţia fundamentală pe care o explică tabloul de finanţare este:

∆ FRNG = ∆ NFR +/- ∆ TN

adică, variaţia fondului de rulment net global (rezultată din prima sau a doua parte a
tabloului) este reconstituibilă, prin însumarea variaţiei nevoii de fond de rulment (partea a doua a
tabloului) cu variaţia trezoreriei nete.
Soldul celor două tablouri este egal (∆ FRNG), dar de semn opus, datorită celor două
modalităţi de determinare a FRNG (tablou I: pasiv – activ; tablou II: activ - pasiv).

Tabloul de finanţare – partea a doua


VARIAŢIA FONDULUI DE RULMENT NET Exerciţiul N
GLOBAL NEVOI DEGAJĂRI SOLD
VARIAŢIA “EXPLOATĂRII”
Variaţia activelor de exploatare: Creşterea se înscrie în coloana
- Stocuri materiale şi de producţie în curs de fabricaţie “Nevoi”, diminuarea în coloana
- Avansuri şi aconturi vărsate asupra comenzilor “Degajare”
- Creanţe clienţi şi alte creanţe de exploatare
Variaţia datoriilor de exploatare: Creşterea se înscrie în coloana
- Avansuri şi aconturi primite asupra comenzilor în curs de “Degajări”, diminuarea în
fabricaţie; coloana “Nevoi ”
- Datorii furnizori şi alte datorii de exploatare
TOTAL…………………………… x x
A. Variaţia netă a “Exploatării”………………… +/- x
VRIAŢIA ÎN AFARA “EXPLOATĂRII”
Variaţia altor debitori
Variaţia altor creditori
TOTAL………………………….. x x
B. Variaţia netă în “Afara exploatării”………... +/- x
TOTAL A +B……………………
Nevoia de fond de rulment…………………….. -x
Sau
Degajarea netă de fond de rulment în exerciţiul…. +x
VARIAŢIA “TREZORERIEI”
Variaţia disponibilităţilor
Variaţia creditelor de trezorerie şi a soldurilor creditoare de
bancă
TOTAL…………………………… x x
C. Variaţia netă a “Trezoreriei”……………….. +/- x
Variaţia fondului de rulment net global
Total A+B+C
Nevoie netă……………………………………. -x
Sau
Resurse nete +x

64
Tabloul de finanţare
ÎNTREBUINŢĂRI (NEVOI) RESURSE (DEGAJĂRI)
Dividende datorate în exerciţiul precedent (plătite) Capacitatea de autofinanţare
Achiziţionarea elementelor de activ Cesiunea sau reducerea elementelor de activ
Reducerea capitalurilor proprii Creşterea capitalurilor proprii
Rambursarea datoriilor financiare Creşterea datoriilor financiare
Creşterea fondului de rulment (∆ FR)
I VARIAŢIA FONDULUI DE RULMENT NET GLOBAL
Creşterea stocurilor şi creanţelor de exploatare Reduceri de stocuri şi creanţe de exploatare
Creşteri alţi debitori Reduceri alţi debitori
Reducerea datoriilor de exploatare Creşterea datoriilor de exploatare
Reducerea datoriilor către alţi creditori Creşterea datoriilor în afara exploatării
Creşterea NFR (∆ NFR)
II VARIAŢIA NEVOII DE FOND DE RULMENT
III VARIAŢIA TREZORERIEI NETE (∆ FRNG - ∆ NFR)

6.2. Fluxul de trezorerie în întreprindere

În cursul unui exerciţiu dat, excedentul global de trezorerie se stabileşte ca diferenţă între
încasările şi plăţile generate de întreaga activitate a întreprinderii. Acest excedent global de
trezorerie provine din următoarele operaţii distincte:
- operaţii de gestiune, în principal operaţii de exploatare, dar şi alte operaţii de gestiune.
Această categorie degajă excedentul de trezorerie al exploatării (ETE);
- operaţii de investiţii şi de finanţare care generează excedentul de trezorerie al operaţiilor
de investiţii şi de finanţare (ETOIF).
Excedentul de trezorerie al exploatării (ETE)
În ansamblul operaţiilor de gestiune un loc important îl ocupă operaţiile de exploatare,
respectiv operaţiile ciclice caracteristice activităţii întreprinderii. Aceste operaţii degajă în cursul
exerciţiului un excedent (sau deficit) de trezorerie denumit excedent (deficit) de trezorerie al
exploatării (ETE).
ETE este deci expresia trezoreriei generate (sau consumate) în cursul exerciţiului financiar
numai de operaţiile privind exploatarea.
ETE poate fi calculat în două moduri:
a) Ca diferenţă între încasările şi plăţile activităţii de exploatare conform relaţiei:
ETE = Încasări din exploatare – Plăţi pentru exploatare

în care:
Încasările pentru exploatare = Cifra de afaceri – Creşterea creditelor clienţi
iar
Plăţile pentru expl. = Chelt. pt. exploatare – Creşt. dat. către furniz. – Creşt. altor
dat. de expl.
Prin dezvoltarea ETE, acesta devine:
ETE = Încasări din vânzări
- Plăţi pentru cumpărări
- Plăţi pentru alte cheltuieli de exploatare
- Regularizările privind TVA de plată

b) Folosind a doua modalitate de calcul trezoreria este determinată de fluxurile generatoare


de nevoi şi resurse corectate cu decalajele apărute între naşterea fluxurilor financiare şi realizarea
lor efectivă în cadrul trezoreriei.

65
Legătura dintre ETE şi EBE este pusă în evidenţă de următoarea relaţie:
ETE = EBE - ∆ NFR – Producţia imobilizată

Această relaţie este valabilă în cazul în care NFR creşte (consumă trezorerie).
În cazul în care NFR se diminuează (degajă trezorerie) relaţia devine:

ETE = EBE + ∆ NFR – Producţia imobilizată

ETE reprezintă deci trezoreria degajată (sau consumată de activitatea de exploatare a


întreprinderii în cursul unui exerciţiu financiar).
Acest mod de stabilire a ETE evidenţiază fluxul real de trezorerie al exploatării a cărui
mărime trebuie să fie acoperitoare pentru finanţarea capitalului (EBE) şi a creşterii NFR.
Dacă ETE este negativ, înseamnă că exploatarea consumă trezorerie, în loc să degaje, adică
încasările sunt inferioare plăţilor. În acest caz, întreprinderea nu are capacitatea de a face faţă
nevoilor de autofinanţare a investiţiilor (menţinerea capitalului economic), de asigurare a
creşterii sale (investiţii noi) sau de plată a dobânzilor şi de rambursare a datoriilor financiare,
inclusiv a plăţilor pentru impozite şi pentru dividende. O astfel de situaţie poate fi consecinţa
unei rentabilităţi economice insuficiente (EBE insuficient), sau a unei creşteri nejustificate a
nevoilor de finanţare a activităţii de exploatare (creşterea foarte mare a NFR).
Excedentul trezoreriei degajat de ansamblul operaţiilor de gestiune (ETOG) se
determină după relaţia:
ETOG = CAF - ∆ NFR – Producţia imobilizată
Importanţa acestei relaţii constă în faptul că pune în evidenţă o informaţie fundamentală, şi
anume: CAF nu poate fi asimilată unui excedent de trezorerie, adică unei resurse disponibile de
100%, deoarece ETOG depinde de CAF şi de ∆ NFR. (în ipoteza simplificată în care nu există
producţie imobilizată).
Excedentul de trezorerie a l operaţiilor de investiţii şi finanţare (ETOIF) se determină
după relaţia:
ETOIF = ∆ FR - CAF

Această relaţie este valabilă în ipoteza că nu există producţie imobilizată.

6.3. Tablourile fluxurilor financiare

În funcţie de evoluţia teoriei şi practicii financiare, s-au elaborat diferite tipuri de tablouri
pentru analiza fluxurilor financiare. Ele au rolul de a explica fluxurile financiare care antrenează
variaţia trezoreriei, fiind centrate pe conceptul de excedent de trezorerie şi nu pe noţiunea de
echilibru financiar. Fluxurile privind investiţiile, operaţiile financiare, sau alte elemente sunt
regrupate după priorităţi (prioritatea investiţiilor sau prioritatea rambursării datoriilor financiare)
şi reflectă, de la caz la caz, fie resurse suplimentare, fie nevoi de trezorerie. În consecinţă,
metodologia elaborării tablourilor este diferită, dar variaţia trezoreriei este rezultanta aceloraşi
fluxuri.
Există diferite tablouri prezentând fluxuri financiare şi anume:
- tabloul fluxurilor de trezorerie;
- tabloul plurianual al fluxurilor financiare;
- tabloul explicativ al variaţiei trezoreriei.

66
Tabloul fluxurilor de trezorerie
Structura tabloului se fundamentează pe următoarea logică financiară: tabloul urmăreşte, în
primul rând să evidenţieze capacitatea întreprinderii de a genera trezorerie din întreaga sa
activitate.
Trebuie apoi să se constate în ce măsură conducerea întreprinderii are posibilitatea de a
conserva în totalitate, sau parţial, această trezorerie. Interesează deci mărimea prelevărilor
obligatorii care afectează această trezorerie ca şi partea care rămâne la dispoziţia conducătorilor
întreprinderii, reprezentând fluxul de trezorerie disponibil.
Demersul continuă cu cercetarea modului de utilizare a trezoreriei rămasă la dispoziţia
întreprinderii, în special pentru finanţarea investiţiilor, evidenţiindu-se astfel logica deciziilor de
investiţii luate de conducătorii întreprinderii.
Acest model de analiză evidenţiază gradul de libertate de care dispune întreprinderea în
gestionarea lichidităţilor, în raport cu potenţialul sau şi ierarhizarea prelevărilor pe care aceasta
le suportă.
Tabloul fluxurilor de trezorerie
EXPLICAŢII N-2 N-1 N
Excedent brut global
- Variaţia nevoii de fond de rulment
A = EXCEDENT DE TREZORERIE GLOBAL (ETG)
- Cheltuieli financiare
- Impozit pe profit
- Dividende plătite în cursul exerciţiului
- Rambursări de împrumuturi financiare
B = FLUX DE TREZORERIE DISPONIBILĂ (FTD)
(după prelevările obligatorii)
Investiţii interne şi externe (corporale, necorporale, financiare)
- Subvenţii pentru investiţii primite
+ Variaţia altor imobilizări în afara exploatării
- Cesiunea imobilizărilor
C = INVESTIŢII NETE
Creşterea sau reducerea capitalului
+ Împrumuturi financiare noi
D = APORTURI LA RESURSELE STABILE (aporturi externe)
E = VARIAŢIA TREZORERIEI: (B + D) – C
Noţiunea de excedent brut global se distinge de aceea de CAF, întrucât nu ţine seama de
cheltuielile financiare plătibile şi nici de impozitul pe profit, ambele fiind considerate prelevări
obligatorii.
Fluxul de trezorerie disponibilă (FTD) apreciază gradul de stăpânire a fluxurilor de
trezorerie de către conducătorii întreprinderii, precum şi coerenţa deciziilor financiare. Acest
sold rezultă din excedentul de trezorerie global după acoperirea cheltuielilor (dobânzi, impozit pe
profit şi dividende) şi rambursarea împrumuturilor financiare pe care întreprinderea nu le poate
reporta în timp.
Studiul ultimelor două părţi ale tabloului, aporturile la resursele stabile şi variaţia
trezoreriei reflectă modul în care întreprinderea a acoperit nevoile de finanţare reziduale, sau a
utilizat surplusul degajat la acest nivel.
Tabloul plurianual al fluxurilor financiare
Acest tablou sintetizează pe o perioadă suficient de lungă fluxurile economice şi financiare
degajate de activitatea întreprinderii.
Tabloul este structurat în trei părţi:
Prima parte a tabloului, regrupând fluxurile economice, realizează o paralelă între
rezultatul operaţiilor de exploatare (rezultat economic brut) şi investiţiile necesare menţinerii şi

67
creşterii activităţii de exploatare a întreprinderii, respectiv investiţiile în imobilizări de exploatare
şi variaţia NFR.
Aspectul financiar, evidenţiat de partea a doua a tabloului, este pus în evidenţă prin
gruparea operaţiilor privind îndatorarea globală (generatoare de fluxuri financiare sub forma
variaţiei datoriilor financiare inclusiv creditele bancare curente) şi a altor operaţii realizate cu
partenerii “neindustriali” ai întreprinderii, în special cu împrumutătorii, statul şi acţionarii
(operaţii generatoare de fluxuri de repartiţie sub forma cheltuielilor financiare, a impozitului pe
profit şi a dividendelor plătite).
Partea a treia a tabloului regrupează celelalte fluxuri financiare neevidenţiate încă,
fluxuri care au, fie caracter aleatoriu (venituri financiare, venituri din cesiunea imobilizărilor), fie
excepţional (pierderi sau venituri excepţionale, creşterea capitalului propriu).
Regruparea fluxurilor financiare presupune existenţa a două documente de sinteză:
- contul de profit şi pierdere, conţinând fluxurile privind operaţiile curente şi excepţionale;
tabloul de finanţare (tabloul întrebuinţări - resurse) care furnizează (în prima parte)
informaţii privind întrebuinţările de durată ale exerciţiului şi resursele corespunzătoare pentru
finanţarea acestora (în principiu, sumele indicate corespund fluxurilor de încasări şi plăţi, cu
excepţia capacităţii de autofinanţare) şi indică variaţia NFR (în partea a doua) şi a TN.
Legătura între contul de profit şi pierdere şi tabloul de finanţare bazat pe concepţia
funcţională se realizează prin calculul CAF.
Tabloul explicativ al variaţiei trezoreriei
Schema funcţională a acestui tablou evidenţiază contribuţia a trei funcţii esenţiale ale
întreprinderii la variaţia trezoreriei exerciţiului: exploatarea, investiţia şi finanţarea.
Tabloul arată că fluxul net de trezorerie rezultat din operaţiile de finanţare depinde de
modul în care trezoreria exploatării acoperă nevoile de finanţare determinate de activitatea de
investiţi.
Elaborat pe o perioadă de mai multe exerciţii financiare, tabloul permite cunoaşterea
politicilor de investiţii şi de finanţare promovate de întreprindere şi a gradului de acoperire a
nevoilor prin CAF.
Gruparea activităţilor întreprinderii în raport cu principalele trei funcţii, constituie un cadru
practic, atât pentru caracterizarea comportamentului financiar cât şi pentru stabilirea
previziunilor întreprinderii.

68
CAPITOLUL 7
METODE DE ANALIZĂ A SITUAŢIILOR FINANCIARE

Documentele financiare reflectă atât poziţia firmei la un moment dat, cât şi activităţile ei
pe parcursul unei anumite perioade de timp trecute. Totuşi, adevărata valoare a documentelor
financiare constă în faptul că acestea pot fi utilizate pentru a previziona câştigurile viitoare ale
firmei şi dividendele. Din punctul de vedere al unui investitor, previzionarea viitorului reprezintă
cel mai important aspect al analizei financiare, în timp ce, din punctul de vedere al echipei
manageriale, analiza documentelor financiare este utilă atât ca mod de a anticipa condiţiile
viitoare, cât şi, mai important, ca punct de plecare în planificarea acţiunilor care să influenţeze
evenimentele viitoare.
O analiză a ratelor financiare ale unei firme este, în general, primul pas într-o analiză
financiară. Ratele sunt astfel concepute încât să scoată în evidenţă legăturile existente între
diversele conturi financiare. De exemplu, firma A poate avea o datorie de 5 248 760 $ şi
cheltuieli cu dobânzile de 419 900 , în timp ce firma B are o datorie de 52 647 980 $ şi cheltuieli
cu dobânzile de 3 948 600 $. Care companie este mai puternică? Adevărata pondere a acestor
datorii, ca şi capacitatea firmelor de a onora datoriile pot fi analizate prin: (1) compararea
datoriei fiecărei firme cu activele pe care le posedă şi (2) compararea dobânzii pe care fiecare
firmă trebuie să o plătească cu venitul disponibil, din care aceste dobânzi pot fi plătite. Astfel de
comparaţii se fac prin analiza ratelor financiare.

7.1. Tipuri principale de rate financiare

Fiecare tip de analiză financiară are un scop sau o utilizare care determină urmărirea
diferitelor relaţii financiare între conturi. De exemplu, analistul poate să fie un bancher, care
trebuie să decidă dacă să acorde sau nu unei firme un credit pe termen scurt. Bancherii
analizează în primul rând lichiditatea unei firme – capacitatea acesteia de a-şi onora datoriile pe
termen scurt – şi de aceea ei folosesc ratele financiare care măsoară această caracteristică. Prin
contrast, creditorii pe termen lung se preocupă mai mult de puterea de câştig şi de eficienţa
operaţională. Ei ştiu că operaţiile neprofitabile vor duce la scăderea valorii activelor şi că o
poziţie puternică în prezent nu reprezintă neapărat o garanţie că vor exista fonduri pentru
răscumpărarea unei obligaţiuni cu perioada de maturitate de 20 de ani. Investitorii în capital
social sunt, de asemenea, interesaţi de profitabilitatea pe termen lung şi de eficienţă. Echipa
managerială este interesată, desigur, de toate aceste aspecte ale analizei financiare – deoarece
firma pe care o conduce trebuie să fie capabilă să onoreze şi datoriile pe termen scurt şi cele pe
termen lung şi, în egală măsură, trebuie să câştige profituri pentru acţionari.
Ratele financiare se clasifică în şase tipuri fundamentale:
1. Rate de lichiditate, care măsoară capacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile de plată pe
termen scurt, cu perioadă de maturitate mică.
2. Rate privind managementul datoriei, care explică în ce măsură firma se finanţează prin
credite.
3. Rate privind managementul activelor, care măsoară gradul de eficacitate a firmei în
utilizarea activelor de care dispune.
4. Rate de profitabilitate, care măsoară eficacitatea generală a echipei manageriale, aşa
cum rezultă ea din veniturile obţinute din vânzări şi din rentabilitatea investiţiilor.

69
5. Rate de creştere, care măsoară abilitatea firmei de a-şi menţine poziţia economică,
atunci când economia şi industria respectivă se află într-o perioadă de expansiune.
6. Rate ale valorii de piaţă, care măsoară capacitatea echipei manageriale de a crea o
valoare de piaţă care să fie mai mare decât costurile şi investiţiile implicate în afacere.
Aceste rate de evaluare sunt măsura cea mai completă a performanţei, în sensul că reflectă
riscul asociat companiei (primele două) şi ratele de rentabilitate (următoarele trei). Ratele de
valoare de piaţă sunt de o importanţă majoră pentru că ele se relaţionează în mod direct cu
obiectivele urmărite, adică maximizarea valorii firmei şi a bunăstării acţionarilor.

7.1.1. Ratele de lichiditate

De obicei, prima grijă a unui analist financiar este lichiditatea: va putea firma să-şi onoreze
obligaţiile care au termenul de scadenţă în viitorul apropiat? Pot fi aceste obligaţii onorate ? Deşi
o analiză de lichiditate completă necesită utilizarea bugetelor de numerar, analiza ratelor
rezultate prin compararea sumei de bani în casă şi a altor active curente cu obligaţiile financiare
curente oferă o măsură rapidă şi uşor de utilizat pentru lichiditate.
Rata curentă (lichiditatea curentă) se calculează prin împărţirea valorii activelor curente la
valoarea pasivelor curente. În activele curente sunt incluse de obicei banii lichizi, valorile
mobiliare foarte lichide, efectele comerciale de primit şi stocurile; pasivele curente sunt formate
din efectele comerciale de plătit, împrumuturi bancare pe termen scurt, partea din creditul pe
termen lung a cărei scadenţă este în limita intervalului de timp considerat (prezent), impozite pe
venit de plătit şi alte cheltuieli (în principal cele cu salariile). Dacă o companie trece prin
dificultăţi financiare, aceasta începe să onoreze plăţile (efectele comerciale de plătit) mai târziu,
să acumuleze credite bancare şi aşa mai departe. Dacă aceste pasive curente cresc mai rapid
decât activele curente, rata curentă scade, ceea ce poate fi semnalul apariţiei unor probleme. Rata
curentă este cel mai utilizat mod de apreciere a solvabilităţii pe termen scurt, pentru că indică
măsura în care drepturile creditorilor pe termen scurt sunt perfect acoperite de valoarea activelor,
care pot fi transformate în bani lichizi în decursul unei perioade, care corespunde perioadei de
maturitate a datoriilor.
Formula ratei curente este: Rata curentă = active curente / pasive curente
Cu toate că rezultatele obţinute se compară, de regulă, cu media pe industrie, aceasta nu
reprezintă un număr magic pe care toate firmele din sector trebuie să încerce să îl atingă. De fapt,
unele firme foarte bine conduse se pot plasa deasupra valorii respective, iar alte firme, de
asemenea foarte bune se pot plasa sub valoarea mediei pe industrie. Totuşi, dacă ratele financiare
pentru o anumită firmă sunt foarte departe de valoarea mediei pe industrie, analistul trebuie să
cerceteze motivele pentru care există această variaţie; deci, o distanţare mare faţă de media pe
industrie trebuie să îl determine pe analistul financiar să cerceteze mai în amănunt.
Rata rapidă sau testul acid se calculează prin scăderea valorii stocurilor din valoarea
activelor curente şi împărţirea diferenţei astfel obţinute la valoarea pasivelor curente. Stocurile
sunt, de obicei, cel mai puţin lichide dintre toate componentele activelor curente ale unei firme;
pierderile posibile pot să apară mai ales în momentul în care se pune problema lichidării acestor
stocuri. De aceea, acest raport se consideră un “test acid” pentru măsurarea capacităţii firmei de
a-şi onora obligaţiile pe termen scurt.

Rata rapidă (testul acid)= (active curente – stocuri) / pasive curente

70
7.1.2. Ratele privind managementul datoriei (creditului)

Măsura în care o firmă utilizează creditul pentru finanţare sau levierul financiar – financial
leverage”) are implicaţii importante. Mai întâi, creditorii analizează valoarea capitalului propriu,
sau cantitatea de fonduri implicată în afacere de către proprietarii acesteia, pentru a-şi face o idee
despre siguranţa creditului. Dacă proprietarii afacerii aduc pentru finanţarea acesteia doar o mică
proporţie din totalul necesar pentru finanţare, riscurile la care este supusă întreprinderea sunt
suportate în principal de către creditori. În al doilea rând, prin achiziţionarea fondurilor prin
credit, proprietarii menţin controlul asupra firmei, deşi au investit o cantitate limitată de fonduri
în aceasta. În al treilea rând, dacă firma, în urma folosirii fondurilor din credite, câştigă mai mult
decât suma care trebuie plătită ca dobândă, acest surplus duce la creşterea bunăstării
proprietarilor. De exemplu, dacă activele folosite au o rată de rentabilitate de 10 % iar datoria are
o rată a dobânzii de numai 8%, există o diferenţă între cele două de 2% care se varsă acţionarilor.
Însă levierul financiar are şi alte efecte. Dacă rata de rentabilitate a activelor scade la 3%
diferenţa dintre aceasta şi rata dobânzii de plătit trebuie să se acopere din capitalul propriu. Dacă
rata de rentabilitate a activelor este mai mare decât rata dobânzii de plătit, rezultatul levierului
financiar este favorabil pentru firmă; în cea de-a doua situaţie, rezultatul este nefavorabil.
Firmele care au un levier financiar scăzut (deci cu proporţia creditului mai mică în totalul
pasivelor) au un grad de risc mai mic atunci când economia se află într-o perioadă de recesiune,
dar în aceeaşi măsură ele au profituri mai mici într-o perioadă de boom. Dimpotrivă, firmele care
au un levier financiar ridicat (deci cu proporţie mai mare a creditului în totalul pasivelor) sunt în
pericol de a suferi pierderi substanţiale, dar dispun şi de şansa de a realiza profituri la fel de mari.
Perspectivele unor profituri mari sunt atrăgătoare, dar investitorilor nu le place riscul. De aceea,
deciziile referitoare la utilizarea levierului financiar trebuie astfel luate încât să se stabilească un
echilibru între gradul de risc şi profiturile aşteptate.
Determinarea sumei optime de datorie pentru o anumită firmă este un proces complex.
Pentru moment, vom analiza două dintre ratele cele mai utilizate pentru analiza financiară în
managementul datoriei, deoarece: (1) ele folosesc rate bilanţiere pentru a determina măsura în
care finanţarea activelor s-a făcut prin fonduri împrumutate şi (2) ele folosesc rate bazate pe
contul de profit şi pierderi pentru a determina de câte ori valoarea cheltuielilor fixe (cum ar fi
cele cu plata dobânzii) intră în valoarea profiturilor operaţionale. Aceste două rate sunt
complementare şi sunt utilizate de majoritatea analiştilor.
Rata îndatorării. Raportul dintre valoarea totală a datoriei şi valoarea totală a activelor,
denumit în general rata îndatorării, măsoară cât la sută din totalul de fonduri provine din credit.
Datoria include pasivele curente şi toate obligaţiunile. Creditorii preferă rate mici ale îndatorării,
deoarece, cu cât acest raport este mai mic, cu atât există o protecţie mai mare împotriva
eventualelor pierderi suferite de creditori, în cazul unui faliment. Spre deosebire de preferinţa
creditorilor pentru o rată a îndatorării scăzută, proprietarii unei afaceri ar putea să urmărească un
levier financiar ridicat, fie din motive de creştere a câştigurilor, fie din dorinţa de a nu pierde
controlul asupra companiei, în cazul în care sunt obligaţi să emită noi acţiuni. Dacă rata
îndatorării este prea mare, există pericolul de a încuraja o comportare iresponsabilă din partea
proprietarilor afacerii. Deoarece partea lor de fonduri devine extrem de mică în raport cu
cantitatea de fonduri împrumutate, există riscul unei activităţi speculative care, dacă se dovedeşte
de succes, ar putea aduce câştiguri substanţiale acţionarilor. Dacă activitatea speculativă se
dovedeşte un eşec, proprietarii vor suferi doar o pierdere moderată, pentru că au investit în
afacere fonduri puţine şi limitate.
Rata îndatorării = total datorie / total active
Rata de acoperire a dobânzilor (RAD) se determină prin împărţirea valorii profiturilor
firmei înainte de plata dobânzilor şi impozitelor la valoarea cheltuielilor cu dobânda. Acest
raport defineşte măsura în care veniturile pot să scadă fără ca această scădere să determine
probleme financiare pentru firmă, ca urmare a incapacităţii de a-şi onora dobânzile anuale.

71
Incapacitatea dea onora obligaţiile anuale de plată a dobânzilor poate să ducă la acţionarea firmei
în justiţie de către creditori şi la un posibil faliment. De remarcat că, la numărător se foloseşte
valoarea profitului înainte de plata impozitelor. Deoarece impozitul pe venit se calculează după
deducerea cheltuielilor cu dobânzile, capacitatea de a plăti dobânda nu este influenţată de
impozite.
Profit înainte de plata dobânzilor şi a impozitelo r
RAD =
Cheltuieli cu dobânzile

Acoperirea cheltuielilor fixe. Rata de acoperire a cheltuielilor fixe (RAF) este


asemănătoare cu rata RAD; diferenţa este aceea că această rată ia în considerare situaţia în care
firmele închiriază active şi încheie contracte de leasing care presupun obligaţii pe termen lung.
Contractele de leasing sunt extrem de utilizate în prezent, determinând ca rata de acoperire a
cheltuielilor fixe să fie preferată ratei de acoperire a dobânzilor, în mai toate analizele financiare.
“Cheltuielile fixe” se definesc ca fiind cheltuieli cu dobânzile plus obligaţii anuale provenite din
contractul de leasing pe termen lung, iar rata de acoperire a cheltuielilor fixe se defineşte după
cum urmează:

Profit înainte de impozitare + Cheltuieli cu dobânzile + Obligatii de leasing


RAF = Cheltuieli cu dobânzile + Obligatii de leasing

7.1.3. Rate privind managementul activelor

Ratele folosite în managementul activelor măsoară gradul de eficacitate cu care firma


utilizează activele pe care le are la dispoziţie. Toate aceste rate presupun comparaţii între cifra de
vânzări şi diferitele poziţii contabile de active. Ele pleacă de la ideea că există un “echilibru”
raţional între cifra de vânzări şi diversele poziţii contabile, care desemnează activele firmei –
adică stocurile, efectele comerciale de primit, activele fixe şi altele.
Rotaţia stocurilor. Rata rotaţiei stocurilor, definită ca fiind cifra vânzărilor împărţită la
valoarea stocurilor, se calculează după cum urmează:
Rata rotaţiei stocurilor = Cifra vânzărilor/Valoarea stocurilor
Există trei probleme în calcularea şi interpretarea rotaţiei stocurilor. Prima este aceea că
cifra vânzărilor se exprimă în preţul pieţei; în schimb, stocurile sunt introduse în calcul la
valoarea lor contabilă, care reprezintă, de cele mai multe ori, costuri istorice – de aceea, poate că
ar fi mai potrivit ca în loc de cifra vânzărilor, la numărătorul raportului să se folosească costul
bunurilor vândut. Totuşi, cele mai multe calcule ale rotaţiei stocurilor se fac folosind cifra
vânzărilor. De aceea, pentru a permite o comparaţie adecvată între companii şi industrie, este
necesar să se folosească cifra de vânzări, la numărătorul raportului.
A doua problemă este aceea că evaluarea stocurilor poate fi diferită de la firmă la firmă, în
cadrul aceleiaşi industrii. În general, se utilizează metoda de evaluare LIFO (last in, first out –
ultimul intrat, primul ieşit). Însă, dacă se foloseşte această metodă, aceasta poate să ducă la
includerea în calcul a unor stocuri mai vechi, cu valori mai mici, iar aceasta poate duce la o
rotaţie a stocurilor mai mare.
Ultima problemă constă în faptul că, pentru a calcula această rată, se iau în calcul vânzările
anuale, în timp ce stocurile se consideră la o anumită valoare, corespunzătoare unui anumit
moment în timp. De aceea, este mai corect să se utilizeze o medie anuală a stocurilor, medie care
se calculează prin însumarea valorilor stocurilor la fiecare sfârşit de lună, pentru toate cele 12
luni, rezultatul fiind împărţit la 12, sau prin însumarea stocurilor de început şi de sfârşit de lună
şi împărţirea rezultatului la 2. Dacă se ştie că afacerile firmei au un caracter sezonier, sau că a

72
existat o tendinţă clară de creştere sau descreştere a vânzărilor pe parcursul anului, aceste ajustări
sunt neapărat necesare.
Perioada medie de colectare (PMC) sau Durata medie de încasare a clienţilor se foloseşte
pentru analizarea efectelor comerciale de primit; este, de fapt, un mod de a măsura rotaţia
efectelor comerciale de primit şi se calculează în două etape: (1) cifra anuală a vânzărilor se
împarte la 365, pentru a se afla media vânzărilor zilnice; (2) valoarea efectelor comerciale de
primit se împarte la cifra zilnică a vânzărilor pentru a se afla numărul reprezentând vânzările
zilnice blocate în efectele comerciale de primit. Această valoare se numeşte PMC, deoarece
reprezintă numărul de zile între momentul vânzării şi momentul primirii banilor lichizi aferenţi
acesteia. Schimbarea acestui raport va avea un impact şi asupra ratelor de lichiditate.
Pentru determinarea perioadei medii de colectare se parcurg două etape:
Etapa 1: determinarea mediei vânzărilor zilnice:
Media vânzărilor zilnice = Cifra anuală a vânzărilor / 365
Etapa 2: Determinarea vânzărilor zilnice blocate în efectele comerciale de primit:
PMC = Efecte comerciale de primit / Media vânzărilor zilnice
Pentru companiile care nu vând marfă în rate, PMC poate fi evaluată prin compararea cu
termenii de credit pe care firma îi oferă la vânzare. De exemplu, dacă se vinde marfă cu termen
de achitare în 30 de zile de la preluare, iar perioada medie de colectare este de 91 de zile, este
clar că, în general, clienţii nu îşi achită facturile la timp. Dacă în ultimii ani se poate observa o
tendinţă de creştere a PMC, în timp ce termenii de credit la vânzare nu s-au modificat, aceasta
susţine şi mai mult ideea că ar trebui luate măsuri de redresare a modului şi perioadei de
colectare.
Legat de analiza efectelor comerciale de primit, mai trebuie să menţionăm un alt
instrument folosit şi anume schema vârstei (vechimii) acestor efecte comerciale care grupează
efectele comerciale de primit după numărul de zile de la constituire.
Totuşi, este dificil să se determine cu precizie câţi clienţi nu îşi achită facturile, chiar şi
dispunând de informaţia de mai sus.
Rotaţia activelor fixe. Rata rotaţiei activelor fixe, numită şi rată de utilizare a activelor
fixe, măsoară cât de eficientă este firma în utilizarea maşinilor şi echipamentelor. Este, de fapt,
raportul dintre cifra vânzărilor şi activele fixe la valoarea netă.
Rata rotaţiei activelor fixe = Cifra vânzărilor / Active fixe la valoarea netă
Atunci când rotaţia activelor fixe este folosită pentru a compara diverse firme, poate apărea
o problemă. Să ne amintim că toate activele, cu excepţia numerarului şi a creanţelor comerciale,
sunt înregistrate în contabilitate la valoarea lor istorică. Inflaţia ar putea determina ca valoarea
contabilă a multor active, achiziţionate în trecut, să fie mult sub valoarea lor reală. De aceea,
dacă comparăm o firmă veche, care şi-a achiziţionat majoritatea activelor cu mulţi ani în urmă, la
preţuri scăzute, cu o companie nouă, care şi-a achiziţionat activele de curând, la preţurile actuale,
probabil că, în urma calculului, va rezulta că firma mai veche are o rotaţie a activelor mai bună
(mai mare) decât firma mai nouă. Totuşi, acest rezultat nu reflectă decât incapacitatea
contabililor de a reflecta inflaţia în documentele cu care lucrează. Profesioniştii contabili
încearcă să pună la punct modalităţi care să ducă la o reflectare corectă a realităţii în
documentele contabile, o reflectare a valorilor curente mai degrabă decât a celor istorice. Dacă
bilanţurile contabile s-ar întocmi pe baza valorilor curente ale activelor s-ar elimina problema
comparaţiei; dar această problemă încă există. Deoarece analiştii financiari nu au, de obicei, la
dispoziţie datele necesare pentru realizarea ajustărilor, ei trebuie pur şi simplu să recunoască
existenţa acestei probleme şi să îşi utilizeze puterea de judecată pentru a o rezolva.
Rotaţia activului total. Ultima rată financiară folosită în managementul activelor, rotaţia
activului total, măsoară rotaţia tuturor activelor de care dispune o firmă; se calculează prin
împărţirea cifrei vânzărilor la valoarea totală a activelor.
Rata rotaţiei activului total = Cifra vânzărilor / Activul total

73
7.1.4. Rate de profitabilitate

Profitabilitatea este rezultatul net obţinut în urma multor decizii şi mişcări tactice. De
aceea, ratele pe care le vom analiza ne oferă o serie de informaţii despre modul în care o firmă
poate opera, dar, în principal, ratele de profitabilitate arată care este rezultatul operaţional net al
efectelor combinate ale lichidităţii, managementului activelor şi managementului datoriilor.
Rata profitului. Această rată se calculează prin împărţirea venitului net după plata
impozitelor la cifra totală a vânzărilor; ea arată profitul obţinut la un leu cifră de vânzări (cifră de
afaceri).

Rata profitului = Venit net după plata impozitelor / Cifra de vânzări

Puterea de câştig. Se calculează prin împărţirea câştigurilor înainte de plata dobânzilor şi


impozitelor – profit din exploatare la valoarea totală a activelor.

Puterea de câştig = Profit înainte de plata dobânzilor şi a impozitului / Total active

Rentabilitatea totalului activelor. Raportul dintre profitul net (după plata impozitelor) şi
valoarea totală a activelor măsoară gradul de rentabilitate a întregului capital investit în firmă;
acest raport poartă numele de rentabilitatea activelor totale sau rentabilitatea investiţiei.

Rata rentabilităţii activelor = Profit net / Valoare totală a capitalului propriu

Rata rentabilităţii financiare. Raportul dintre profitul net după plata impozitelor şi
valoarea totală a capitalului propriu, raport numit deseori rentabilitatea financiară sau a
capitalurilor proprii, măsoară gradul de rentabilitate a investiţiilor făcute de acţionari.

Rata rentabilităţii financiare = Profit net / Valoare totală a capitalului propriu

7.1.5. Ratele de creştere

Ratele de creştere demonstrează cât de bine îşi menţine firma poziţia economică,
considerând-o atât la nivelul economiei, cât şi la nivelul sectorului în care operează. În decursul
perioadelor de inflaţie, interpretarea ratelor de creştere devine mai dificilă. Într-o perioadă
inflaţionistă, ratele nominale de creştere se măresc foarte mult. Creşterea la nivel de economie şi
pe diversele sale sectoare, ca şi la nivelul firmelor, ca entităţi distincte, reflectă şi factorul de
inflaţie, pe lângă creşterea reală. Deoarece cifrele care se raportează sunt în general înregistrate
în termeni nominali, standardul ratei de creştere, la care se va face referire, va include şi factorul
de inflaţie. Cu toate acestea, la nivelul analizei financiare interne a unei firme, trebuie să se facă
distincţie între creşterea generată de inflaţie, care nu este decât o schimbare a unităţii de măsură
şi creşterea reală, care reflectă productivitatea de bază în economie şi în cadrul firmei.
Rapoartele anuale ale unei firme includ, de obicei, o parte de date istorice despre diverşi
indicatori financiari. Aceste date pot fi utilizate pentru calcularea ratelor de creştere şi de
evaluare.
Creşterea profiturilor pe acţiune reflectă metodele pe care le-a utilizat firma pentru a-şi
finanţa creşterea.
Preţul de piaţă reprezintă rezultatul evaluării, pe care investitorii o fac asupra câştigurilor
care se aşteaptă de la o firmă, luând în considerare gradul de risc al acestor câştiguri.
Valoarea contabilă a capitalului social pe acţiune indică ce resurse pentru investiţii,
finanţate prin capital social, are compania respectivă la fiecare acţiune emisă şi validă.

74
7.1.6. Rate ale valorii de piaţă

Ratele valorii de piaţă sunt cele mai cuprinzătoare măsuri ale performanţei unei firme, în
sensul că ele reflectă influenţa coroborată a ratelor financiare de risc şi de rentabilitate.
Coeficientul de capitalizare bursieră arată cât de mult sunt dispuşi investitorii să plătească
pentru un leu de profit raportat.

Coeficientul de capitalizare bursieră = Preţ pe acţiune / Profit pe acţiune

Raportul valoare de piaţă / valoare contabilă indică valoarea pe care pieţele financiare o
conferă echipei manageriale şi structurii organizaţionale a firmei.
Valoarea contabilă reprezintă costurile istorice ale activelor fixe ale unei companii care au
fost finanţate de către acţionari, deţinători de acţiuni ordinare. O firmă cu o structură
organizaţională eficientă şi cu suficiente posibilităţi de creştere ar trebui să aibă o valoare de
piaţă mai mare sau cel puţin egală cu valoarea contabilă a capitalului său social.
Valorile acestei rate sunt influenţate atât de factori economici generali (sau valabili pentru
sectorul economic respectiv) cât şi de factori ce ţin numai de firma respectivă, ca entitate
distinctă.
Valoare de piata Pretul de piata pe o actiune
=
Valoare contabil ă Valoare contabila pe actiune

7.2. Utilizări şi limite ale ratelor financiare

În unele situaţii, atunci când analistul financiar se concentrează pe un anumit segment de


activitate al firmei, câteva rate financiare pot dezvălui întreaga activitate a firmei pe o perioadă
de mai mulţi ani.
Un manager de credite îşi poate limita activitatea de analiză la trei rate pe care le poate
folosi ca instrument de determinare a promptitudinii cu care un potenţial cumpărător de bunuri
va achita contravaloarea acestora.
Managerul de credite poate utiliza: rata curentă sau testul acid - pentru a determina măsura
în care un potenţial cumpărător este împovărat de datorii curente; rata îndatorării - pentru a
determina proporţia în care potenţialul cumpărător a investit fonduri proprii în afacerea sa; marja
de profit - utilizată pentru a determina dacă firma are sau nu o rată cost/preţ bună.
Dacă marja de profit este destul de mare, aceasta poate justifica riscul de a intra în afaceri
cu un client care achită cu întârziere - companiile profitabile sunt în măsură să se dezvolte şi deci
să devină clienţi importanţi în viitor. Însă, dacă marja de profit este relativ mică în comparaţie cu
cele ale altor firme din cadrul sectorului economic respectiv, dacă rata curentă este mică, dacă
rata îndatorării este mare, atunci managerul de credite nu va aproba o vânzare care să se
efectueze prin extensie de credit.
Dacă firma care vinde realizează profituri mari din vânzări, atunci se află într-o situaţie
mai bună şi va accepta riscuri mai mari legate de oferirea de credit la vânzare. În final managerul
de credit trebuie să judece clientul în funcţie de caracterul şi de capacităţile manageriale ale
acestuia, deciziile de credit bazându-se pe o analiză atentă şi pertinentă a tuturor condiţiilor
pentru firma vânzătoare, ca şi pentru firma cumpărătoare.
Cu toate că analiza ratelor financiare poate oferi informaţii utile asupra condiţiilor
financiare şi operaţionale dintr-o companie, există probleme inerente şi limite ale acestei analize
care trebuie luate în considerare cu toată atenţia. Unele dintre posibilele probleme sunt
următoarele:

75
- multe dintre firmele mari operează cu un număr de subunităţi, care aparţin fiecare de alt
sector economic, şi în astfel de cazuri este dificilă compararea cu mediile pe industrie. Din
această cauză, analiza ratelor financiare este mai utilă pentru firmele mici, care se concentrează
asupra unui anumit sector economic.
- cele mai multe firme au ca obiectiv obţinerea unor performanţe mai bune decât media pe
industrie, astfel încât este mai relevantă o comparaţie cu ratele financiare ale liderilor din
sectorul respectiv.
- inflaţia deformează bilanţurile contabile ale firmelor - valorile contabile sunt, de multe
ori, substanţial diferite de valorile reale. Mai mult, deoarece inflaţia influenţează, atât cheltuielile
cu amortizarea, cât şi cele cu stocurile, rezultă că şi profiturile vor fi afectate de inflaţie. De
aceea o analiză a ratelor financiare pentru o firmă de-a lungul timpului, sau o analiză
comparativă între firme cu vârste diferite trebuie interpretată cu multă grijă.
- factorii sezonieri pot să deformeze analiza financiară. De exemplu, rotaţia stocurilor
pentru o fabrică de produse alimentare conservate va fi foarte diferită dacă valoarea stocurilor
din bilanţ, utilizată în calcul, este înregistrată chiar înainte de perioada de conservare sau după
terminarea acestei perioade. Această problemă poate fi rezolvată dacă se utilizează media anuală,
atât pentru stocuri cât şi pentru efectele comerciale de primit.
- firmele pot folosi aşa-numitele "tehnici de înfrumuseţare" pentru a face ca documentele
financiare înaintate analiştilor să denote rezultate mai bune decât realitatea. Exemplu: o
companie din Toronto a contractat un împrumut, pe o perioadă de doi ani, pe data de 29.12.1992;
compania a ţinut banii din împrumut sub formă lichidă în contul de casă câteva zile şi a
rambursat împrumutul pe data de 05.01.1993. această operaţiune a îmbunătăţit valoarea ratei
curente şi testul acid şi a făcut ca bilanţul contabil pentru sfârşitul anului 1992 să arate mai bine.
Totuşi, îmbunătăţirea nu a fost decât superficială; o săptămână mai târziu, bilanţul contabil arăta
ca şi înainte.
- folosirea unor metode diferite de operare şi contabilizare pot să distorsioneze
comparaţiile. De exemplu evaluarea stocurilor şi metodele de amortizare pot să influenţeze
documentele financiare prezentate şi astfel, să ducă la rezultate eronate în realizarea
comparaţiilor între firme. De asemenea, dacă o firmă lucrează cu echipament închiriat, obţinut pe
baza unor contracte de leasing, atunci activele apar în contabilitate la valoare mai scăzută în
raport cu vânzările, deoarece echipamentul sau imobilul închiriat nu apare în bilanţul contabil al
firmei. În acelaşi timp, obligaţia legată de contractul de leasing poate să îmbunătăţească, în mod
artificial, atât rotaţia activelor cât şi rata îndatorării.
- este dificil să se facă generalizări atunci când se apreciază dacă valoarea unei rate
financiare este bună sau rea. De exemplu, o rată financiară curentă cu valoare mare poate indica
o poziţie foarte lichidă, ceea ce este pozitiv, dar poate indica, de asemenea, existenţa unor
fonduri lichide în exces, ceea ce este negativ (deoarece fondurile băneşti în cont bancar curent
sunt un activ care nu aduce nici un câştig). În mod asemănător, o rată ridicată de rotaţie a
activelor fixe poate să denote fie că firma utilizează activele în mod eficient, fie că firma nu este
suficient de capitalizată şi, pur şi simplu, nu poate să îşi permită să achiziţioneze activele
necesare.
- unele rate ale unei firme pot avea valori bune, altele mai puţin bune, astfel devine dificil
să se spună dacă, pe total, firma se află pe o poziţie de forţă sau pe una slabă. Se pot utiliza, însă,
proceduri statistice, care să analizeze efectele nete ale unui anumit grup de rate financiare. Multe
bănci şi alte instituţii de credit folosesc procedee statistice pentru analizarea ratelor financiare ale
firmelor, şi pe baza acestor analize, aceste instituţii clasifică companiile după probabilitatea
acestora de a se găsi în situaţii de dificultate financiară.

76
CAPITOLUL 8
MANAGEMENTUL FONDULUI DE RULMENT

8.1. Importanţa managementului fondului de rulment


8.2. Managementul ciclului fluxului de numerar
8.3. Managementul activelor curente
8.4. Politici de finanţare a fondului de rulment
8.5. Creditul pe termen scurt - avantaje şi dezavantaje

8.1. Importanţa managementului fondului de rulment

Termeni şi concepte de bază


Capital de lucru sau fondul de rulment brut reprezintă activele curente.
Capital de lucru net este definit ca diferenţa dintre activele curente şi pasivele curente;
acestea din urmă include sursele de fonduri, cum ar fi sumele cu care s-a depăşit contul în bancă,
împrumuturi bancare, efecte comerciale emise de firmă, salarii şi impozite de plătit.
Unul dintre cele mai utilizate rapoarte, folosite în analiza capitalului de lucru este rata
curentă ca valoare a activelor curente împărţită la valoarea pasivelor curente.
Rata rapidă sau testul acid, se defineşte ca valoare a activelor curente minus valoarea
stocurilor, împărţită la valoarea pasivelor curente.
Politica fondului de rulment se referă la politicile de bază ale firmei în privinţa (1)
nivelului stabilit ca obiectiv pentru fiecare categorie de active curente şi (2) modalitatea de
finanţare a acestor active.
Managementul capitalului de lucru implică toate aspectele administrării, atât a activelor
curente, cât şi a pasivelor curente, o recunoaştere a legăturii existente între capitalul de lucru şi
capitalul pe termen lung şi investiţii.
Importanţa managementului fondului de rulment
O caracteristică a firmelor de afaceri este aceea că activele curente reprezintă o parte
substanţială din totalul activelor. Mai mult, valoarea activelor curente se modifică odată cu
modificarea cifrei de vânzări, iar cifrele de vânzări sunt variabile în timp.
Astfel, managementul activelor curente este un proces dinamic, şi cere ca managerul
departamentului financiar să monitorizeze îndeaproape cifra de vânzări pentru a se asigura că
există disponibile destule active pentru a realiza obiectivele de vânzare şi producţie stabilite.
Managementul capitalului de lucru este important, mai ales pentru firmele mici. Deşi
firmele mici pot să facă investiţii minime în active fixe, prin închirierea acestora sau prin
contracte de leasing pentru spaţii productive şi utilaje, ele nu pot evita contul curent, efectele
comerciale de primit sau stocurile. Mai mult, deoarece firmele mici au acces limitat la pieţele de
capital pe termen lung, ele trebuie să se bazeze pe creditul comercial şi împrumuturile bancare pe
termen scurt; ambele tipuri de credit menţionate afectează valoarea capitalului de lucru net prin
creşterea valorii pasivelor curente.
Relaţia dintre creşterea cifrei de vânzări şi necesitatea finanţării activelor curente este
directă. Pe măsură ce cifra de vânzări creşte, firma trebuie să aibă mai multe stocuri şi efecte
comerciale de primit şi este posibil să fie nevoită să-şi mărească şi contul curent. De aceea este
foarte important ca managerul departamentului financiar să cunoască tendinţele vânzărilor şi
efectele acestor tendinţe asupra necesarului de capital de lucru al firmei.

77
8.2. Managementul ciclului fluxului de numerar

În analizarea ciclului fluxului de numerar trebuie să se facă distincţia între doi factori şi
anume: ciclul operaţional şi ciclul de plăţi, care se combină pentru a determina ciclul de
conversie a numerarului
1. Ciclul operaţional ia în considerare următorii doi factori determinanţi ai lichidităţii:
a) perioada de conversie a stocurilor definită ca perioada de timp pentru conversia
materiilor prime în produse finite, şi apoi vânzarea acestor produse finite către clienţi. Perioada
de conversie a stocurilor poate fi calculată împărţind cele 365 de zile ale unui an la rata de rotaţie
a stocurilor.
Presupunând că întreprinderea produce bunuri în valoare de 5000000 mii lei, cu stocuri a
căror valoare medie este de 274000 mii lei, perioada de conversie a stocurilor va fi:
365 365
Perioada de conversie a stocurilor = = = 20 zile
Valoare cifra de vânzari 5000000
Valoare stocuri 274000
Astfel, în medie, între momentul achiziţionării materiei prime şi momentul vânzării
produselor finite obţinute din acele materii prime există o perioadă de timp de 20 de zile.
b) perioada de conversie a efectelor comerciale de primit (a sumelor de încasat) este un
indicator al perioadei medii de timp necesare unei firme pentru a-şi converti efectele comerciale
de primit în numerar. Acest ciclu este măsurat prin perioada medie de colectare. Dacă în medie
efectele comerciale de primit sunt în valoare de 205000 mii lei şi cifra anuală a vânzărilor este în
valoare de 5000000 mii lei, atunci:
efecte comerciale de primit 205000
Perioada medie de colectare = = 15 zile
cifra de vânzari zilnice 5000000
365
Ciclul operaţional, suma dintre perioada de conversie a stocurilor şi perioada de
conversie a efectelor comerciale de primit, este o măsură a perioadei de timp ce se scurge de la
achiziţionarea materiei prime până la colectarea în numerar a sumelor de primit din vânzarea
bunurilor produse cu aceste materii prime.
Pe toată această perioadă firma trebuie să finanţeze achiziţionarea de materii prime,
procesul de producere a bunurilor, stocurile de produse finite şi efectele comerciale de primit.
2. Ciclul de plăţi
Necesarul de finanţare a unei firme este influenţat de capacitatea sa de a întârzia plăţile,
prin cumpărarea de materii prime pe credit sau prin plata salariilor după ce munca, pentru care
salariaţii sunt plătiţi, a fost deja efectuată.
Intrările şi ieşirile de numerar sunt rareori sincronizate, astfel încât ciclul fluxului de
numerar va scoate la iveală, în mod obişnuit, existenţa unor perioade când este necesară
finanţarea externă.
Perioada de întârziere a plăţilor este perioada de timp medie între achiziţionarea materiei
prime şi angajarea forţei de muncă şi plata în numerar pentru acestea. Această perioadă se
calculează astfel:
Valoarea efectelor comerciale de plălăt 82500
Perioada de întârziere a platilor = = = 10zile
Costul mediu al bunurilor vândute zilnic 3000000
365
3. Ciclul de conversie a numerarului
Combină cele trei perioade definite anterior şi este egal cu perioada de timp necesară
pentru ca toate cheltuielile de numerar ale unei firme efectuate pentru a achiziţiona factori de
producţie (materii prime şi forţă de muncă) să fie recuperate tot sub formă de numerar, din
vânzarea produselor finite realizate.
Ciclul de conversie a numerarului începe în ziua în care se achită o factură pentru

78
furnizori sau se plăteşte forţa de muncă şi durează până în ziua în care se colectează efectele
comerciale de primit. Astfel, ciclul de conversie a numerarului măsoară lungimea perioadei de
timp în care firma are fondurile blocate în capital de lucru.
Perioada de + Perioada de - Perioada de = Ciclul de
conversie a conversie a efectelor întârziere a conversie a
stocurilor comerciale de primit plăţilor numerarului
Perioada medie de conversie a stocurilor de materii prime în produse finite vandabile şi
perioada de vânzare a acestora este de 20 de zile.
Perioada medie de colectare a efectelor comerciale de primit este de 15 zile.
Perioada de întârziere a plăţilor pentru materii prime şi forţă de muncă este de 10 zile.
Din datele de mai sus rezultă că:
Ciclul de conversie a numerarului este de 20+15-10=25 de zile
Exemplu: se presupune că întreprinderea cumpără materiale sau angajează forţă de
muncă în valoare de 10000 mii lei. Firma va putea să întârzie plăţile timp de 10 zile, dar nu va
primi numerar pentru vânzările de produse finite realizate decât în ziua a 35-a. de aceea suma de
10000 mii lei va trebui să fie finanţată pe o perioadă de 25 de zile. Dacă întreprinderea se află
într-un echilibru stabil şi are achiziţii zilnice în valoare de 10000 mii lei, necesarul de finanţare
pentru capitalul de lucru va fi 25*10000=250000 mii lei.
Dacă întreprinderea ar putea întârzia plăţile până în ziua a 15-a, aceasta va reduce
necesarul de finanţare cu 50000 mii lei (20+15-15)*10000=200000 mii lei.
Dacă întreprinderea poate scurta perioada de conversie a stocurilor, de exemplu prin
cumpărarea de componente şi nu fabricarea acestora, acest fapt va reduce necesarul de finanţare.
Dacă întreprinderea poate să colecteze mai repede efectele comerciale de primit, de
exemplu prin oferirea unor reduceri în cazul plăţii rapide, în termen de câteva zile, se va reduce
de asemenea necesarul de finanţare.

8.3. Managementul activelor curente

Dacă o întreprindere ar putea previziona cu precizie intrările şi ieşirile de numerar, ar


putea să ţină la dispoziţia sa doar sumele de numerar necesare pentru rambursarea datoriilor
scadente, doar cantitatea de stocuri necesară pentru cerinţele de producţie şi vânzare, doar atâtea
efecte comerciale de primit câte sunt necesare pentru o politică optimă de credit pentru clienţi;
firma nu va deţine valori mobiliare foarte lichide decât dacă dobânda aferentă acestor valori
mobiliare depăşeşte rata de rentabilitate a investiţiei firmei (situaţie ce are o probabilitate foarte
scăzută).
Activele curente de deţinut, în acest caz de previziune perfectă, ar avea o valoare minimă,
cel puţin teoretic, astfel încât întreprinderea ar putea să urmărească obiectivul de maximizare a
profiturilor. Orice activ deţinut suplimentar, faţă de această valoare, nu ar face decât să crească
valoarea activului, fără o creştere a ratei de rentabilitate, astfel, per total, rata de rentabilitate a
investiţiei scade. Orice valoare mai mică decât cea optimă va însemna incapacitatea de a face
plăţile la timp, va duce la pierderi la vânzări sau opriri în procesul de producţie, datorită lipsei de
stocuri de materii prime sau datorită unei politici de credit foarte restrictive.
Managementul activelor curente implică: (1) determinarea valorii minime necesare
pentru fiecare tip de activ; (2) suplimentarea cu un stoc de siguranţă, în cazul în că previziunile
nu sunt perfecte.
Dacă o întreprindere foloseşte o politică "relaxată" a activelor capitalului de lucru, atunci
va trebui să deţină valori mari de numerar şi valori mobiliare foarte lichide, va trebui să aibă
cantităţi mari de stocuri, iar vânzările vor fi stimulate prin utilizarea unei politici de credit care
prevede finanţarea liberală şi în consecinţă, generează o valoare ridicată a efectelor comerciale
de primit.
Dacă, dimpotrivă, firma se bazează pe o politică "restrictivă" a capitalului de lucru,

79
situaţia va fi inversă, iar stocurile vor fi menţinute la un nivel minim. O politică restrictivă
produce, în general, cele mai mari rate de rentabilitate a investiţiilor, dar are şi cel mai înalt grad
de risc.

8.4. Politici de finanţare a fondului de rulment

Politicile capitalului de lucru implică decizii cu privire la investiţiile în curente şi la


structura de scadenţe a fondurilor de finanţare a acestor investiţii. În ceea ce priveşte politicile de
finanţare a capitalului de lucru, acestea se referă la impactul pe care ăl are structura scadenţelor
pentru plăţile fondurilor investite în active curente.
Concordanţa perioadelor de maturitate
Una dintre politicile de finanţare, frecvent utilizată, este aceea a stabilirii concordanţei
dintre maturitatea fondului de finanţare şi perioada de "viaţă" a activului finanţat prin acest fond;
aceasta reprezintă noţiunea de principiu al concordanţei, conform căruia, pentru a minimiza atât
riscurile cât şi costurile de finanţare, firma stabileşte o concordanţă între perioada de maturitate a
pasivelor şi timpul pentru care fondurile sunt necesare. Astfel, activele pe termen scurt sunt
finanţate din pasive pe termen scurt, iar activele pe termen lung sunt finanţate din pasivele pe termen
lung. Această politică este cunoscută şi sub numele de politică moderată.
Se presupune că o firmă împrumută fonduri pe o perioadă pe o perioadă de un an şi
utilizează aceste fonduri pentru a construi şi echipa un spaţiu de producţie ce are o perioadă de
funcţionare de 20 de ani. Fluxurile de numerar provenite din această investiţie nu sunt suficiente
pentru rambursarea datoriei la sfârşitul anului, astfel încât împrumutul trebuie să fie refinanţat.
Aceasta este etapa când întreprinderea este expusă la risc. Mai întâi există riscul ca împrumutul
să fie refinanţat lşa o rată a dobânzii mai ridicată decât se prevăzuse iniţial. În al doilea rând,
banca poate refuza refinanţarea creditului. Aceasta impune ca întreprinderea să caute noi surse
de finanţare apărând astfel costuri de tranzacţionare pe care va trebui să le suporte. Însă, dacă
spaţiul de producţie ar fi fost finanţat cu credite pe termen lung, întreprinderea ar fi evitat
riscurile descrise anterior şi costurile suplimentare de tranzacţionare, deoarece fluxurile de
numerar ar fi fost suficiente pentru rambursarea datoriilor.
Abordarea agresivă presupune finanţarea tuturor activelor fixe cu capital pe termen lung
şi o parte din activele curente permanente cu credit pe termen scurt. Aceasta duce la o valoare
pozitivă pentru capitalul de lucru net, dar mai mică decât cea obţinută prin strategia
concordanţei. Totuşi, deoarece creditul pe termen scurt este adesea mai ieftin decât cel pe termen
lung unele întreprinderi sunt gata să sacrifice siguranţa în favoarea unei posibilităţi de a obţine
profituri mai mari.
Abordarea conservatoare presupune utilizarea capitalului pe termen lung pentru
finanţarea tuturor activelor (inclusiv a activelor curente permanente). De asemenea se utilizează
capital pe termen lung şi pentru unele dintre cererile sezoniere. Capitalul de lucru net va avea o
valoare mai mare şi pozitivă, reflectând că finanţarea prin credite pe termen scurt este utilizată la
minim.
Ciclul de conversie a numerarului şi diferite politici de finanţare interacţionează, deci
trebuie să fie luate în consideraţie împreună. Întreprinderea poate începe prin adoptarea unei
politici a capitalului de lucru pe care o consideră rezonabilă. Apoi ea poate să analizeze ciclul de
conversie a numerarului pentru a vedea dacă politica de finanţare adoptată este potrivită cu acel
ciclu de conversie. În cazul în care, de exemplu, ciclul de conversie a numerarului este relativ
lung, astfel încât este necesară o sumă relativ mare de capital de lucru, iar această sumă
depăşeşte nivelul stabilit prin politica de finanţare, firma va trebui să planifice scurtarea ciclului
de conversie a numerarului, sau modificarea politicii de finanţare a capitalului de lucru, sau să ia
măsuri care să implice ambele aspecte.

80
8.5. Creditul pe termen scurt - avantaje şi dezavantaje

Cele trei politici posibile pentru finanţarea capitalului de lucru, descrise anterior, diferă,
în principal, prin gradul de folosire a creditului pe termen scurt.
Politica de tip agresiv foloseşte în cea mai mare măsură creditul pe termen scurt, politica
de tip conservator foloseşte în cea mai mică măsură acest tip de credit iar politica prin stabilirea
concordanţei între perioadele de maturitate se află între aceste două extreme.
Flexibilitatea
Dacă necesarul de fonduri este sezonier sau ciclic s-ar putea ca întreprinderea să nu
dorească să se angajeze într-un contract de credit pe termen lung din următoarele motive:
- costurile sunt, în general, mai mari decât cele pentru creditele pe termen scurt;
- cu toate că un credit pe termen lung poate fi rambursat mai repede decât la scadenţă,
dacă contractul de credit are prevăzută o asemenea clauză, penalităţile care se plătesc în unele
cazuri, când această clauză de rambursare în avans nu este prevăzută în contract, pot fi destul de
mari. De aceea, atunci când o firmă prevede că necesarul de fonduri va descreşte în viitorul
apropiat, atunci această firmă poate alege finanţarea prin credit pe termen scurt tocmai datorită
flexibilităţii pe care acesta o oferă.
- contractele de credit pe termen lung include, de regulă, prevederi restrictive care
specifică, de exemplu, că rata curentă trebuie să se menţină peste o anumită valoare, că nu se
poate face o altă emisiune de credit etc. aceste restricţii generează o serie de constrângeri
decizionale asupra firmei. În schimb, contractele de credit pe termen scurt sunt mai puţin
restrictive.
Costul creditului pe termen lung comparativ cu costul creditului pe termen scurt
Cheltuielile cu dobânzile pentru fondurile obţinute prin credite pe termen scurt sunt mai
mici decât cheltuielile cu dobânzile pentru aceleaşi fonduri obţinute prin creditul pe termen lung.
Totuşi, o întreprindere care împrumută pe termen lung evită riscul fluctuaţiei ratei dobânzilor
specifică creditului pe termen scurt şi riscul de refinanţare a creditului în condiţii adverse apărute
pe piaţa monetară sau de capital.
Riscul întreprinderii care face împrumutul
Chiar dacă creditul pe termen scurt este mai ieftin, utilizarea acestuia are un grad mai
mare de risc pentru întreprinderea care face împrumutul, din două motive:
- riscul ratei dobânzii - o întreprindere care contractează un împrumut pe termen lung va
avea cheltuieli cu dobânzile relativ stabile în timp, dar în cazul creditului pe termen scurt
dobânzile vor fluctua destul de mult;
- riscul perioadei de maturitate - dacă o întreprindere împrumută foarte mult pe termen
scurt, iar ulterior cifra de vânzări scade datorită conjuncturii economice nefavorabile, firma se
poate găsi în situaţia de a nu-şi putea onora datoria şi de a fi într-o poziţie în care să nu poată
face refinanţarea creditului, declanşând falimentul.
Iată de ce trebuie să se facă o alegere între gradul de risc şi rata de rentabilitate.
În principiu multe dintre pasivele curente apar datorită utilizării creditului comercial, care
este convenabil sau flexibil şi datorită utilizării altor pasive curente spontane. De asemenea, pot
apărea împrumuturi bancare pe termen scurt, deoarece acestea oferă avantajul flexibilităţii în a
răspunde adecvat necesarului de fonduri fluctuante, la un cost scăzut. Totuşi, utilizarea excesivă
a creditului pe termen scurt implică un grad de risc considerabil. În sfârşit, o întreprindere îşi
poate schimba politica de finanţare, trecând de la o politică conservatoare la una agresivă şi
invers. Întreprinderile care au utilizat mult finanţarea prin credite pe termen scurt, pot decide să
treacă la utilizarea de credite pe termen lung pentru a beneficia de ratele favorabile ale
dobânzilor, dacă se aşteaptă o creştere a acestor rate.

81
CAPITOLUL 9
MANAGEMENTUL STOCURILOR

9.1. Factori determinanţi ai mărimii stocurilor


9.2. Costurile stocurilor
9.3. Sisteme de control a stocurilor

9.1. Factori determinanţi ai mărimii stocurilor

Ca şi alte elemente de active circulante stocurile reprezintă o investire pentru întreprindere.


Deţinerea de stocuri trebuie explicată prin câştiguri sau economii pentru deţinător, singura
justificare de a mobiliza fonduri în stocuri diverse.
Stocurile deţinute de o întreprindere pot fi grupate în trei categorii: (1) materii prime; (2)
producţie neterminată; (3) produse finite.
Cantitatea de stocuri de materie primă este determinată de ceea ce se anticipează cu privire
la volumul producţiei, sezonalitatea producţiei, posibilitatea de a apela în orice moment la
sursele de aprovizionare cu materie primă şi eficienţa cu care se organizează aprovizionarea şi
producţia.
Nivelul stocurilor de producţie neterminată, este influenţat, în mare măsură, de perioada de
timp necesară procesului complet de producţie. Rata de rotaţie a producţiei neterminate poate fi
mărită dacă se micşorează perioada de producţie.
Nivelul stocurilor de produse finite este influenţat de volumul producţiei şi de vânzări.
Managementul stocurilor se concentrează pe trei probleme de bază:
- care ar trebui să fie nivelul stocurilor
- care este cantitatea de stocuri ce trebuie comandată (sau produsă) la un anumit moment
- când este momentul de a se comanda (sau produce) noile stocuri.
Principalii factori determinanţi ai necesarului de investiţii în stocuri sunt:
- nivelul previzionat al vânzărilor;
- durata procesului de producţie, determinată în urma analizării caracteristicilor tehnice
ale acestuia;
- durabilitatea, comparativ cu perisabilitatea produselor finite;
- uşurinţa aprovizionării, sau uşurinţa înlocuirii stocurilor;
- consecinţele care apar atunci când nu se dispune la timp de un anumit tip de stoc.
Deoarece aceşti factori sunt diferiţi de la o ramură de activitate la alte, pot exista variaţii
mari în ratele valoare stocuri/valoare vânzări sau valoare stocuri/ valoare active. De exemplu,
stocurile în industria constructoare de maşini, în industria tutunului au valori ridicate pentru că
procesul de producţie este lung. Valorile stocurilor sunt mici în industria minieră, petrolieră, de
extracţie a gazului metan, pentru că nu se folosesc materii prime, iar producţia neterminată este
nesemnificativă în raport cu cifra vânzărilor. În ceea ce priveşte durabilitatea şi perisabilitatea
există valori mari de stocuri în industria metalelor preţioase dar valori mici ale stocurilor în
industria de panificaţie.
În ceea ce priveşte investiţia în stocuri trebuie să se determine un stoc de lucru, care să
răspundă necesarului de moment, iar volumul acestui stoc depinde de volumul producţiei şi de
vânzări.
În următoarea etapă, deoarece cererea poate fi mai mare decât cea previzionată, sunt
necesare stocurile de siguranţă. Costurile suplimentare, de deţinere a stocurilor de siguranţă,
trebuie să fie comparate cu costurile generate de pierderea vânzărilor, datorită lipsei de stoc a
componentelor cerute sau necesare.

82
Nivelul total al stocurilor este suma dintre stocul de lucru şi stocul de siguranţă; acest nivel
variază în funcţie de momentul în care se face înregistrarea, adică înainte sau după livrarea unei
comenzi de stocuri
Un management adecvat al stocurilor necesită o strânsă coordonare între departamentele de
vânzări, de achiziţii, de producţie şi financiar. Primul departament care are sarcina de a depista
schimbările la nivelul cererii, este cel de vânzări/marketing. Aceste schimbări trebuie introduse
în planificarea achiziţiilor şi producţiei, iar managerul departamentului financiar trebuie să
găsească modalităţile pentru a finanţa creşterea valorii stocurilor.
Efortul financiar de investire în stocuri trebuie consemnat pa baza sumei lichidităţilor
efectiv imobilizate ţinându-se seama de durata imobilizării, de fluxurile de lichiditate
intermediare (până la vânzarea stocurilor), costuri de păstrare-depozitare, alte cheltuieli
administrative, pentru ca în final să se evalueze pierderea sau câştigul din deţinerea de stocuri.
Aşadar, decizia de investire în stocuri se va lua ţinând seama de criteriul rentabilităţii,
pornind de la suma investită în stocuri, fluxurile de lichidităţi periodice viitoare şi fluxul final
actualizate, precum şi costul de oportunitate al capitalului investit, drept rată de actualizare.

VAN - Investiţii în +/- Fluxuri periodice + Valoarea reziduală a


(valoarea actuală netă) stocuri viitoare actualizate stocului (actualizată)

Dacă VAN este pozitivă, investiţia în stocuri este oportună întrucât aduce mai mult
beneficiu decât dacă acelaşi capital ar fi fost plasat la o bancă cu dobândă compusă, pe o
perioadă de timp egală cu durata investirii în stocuri.
Suma capitalului investit în stocuri se stabileşte pe baza lichidităţii efective imobilizate.
Evident, se exclude suma capitalului investit în stocuri de producţie neterminată şi semifabricate,
care nu provoacă ieşiri de casă; la fel se procedează şi în cazul cheltuielilor cu amortizarea
instalaţiilor de depozitare, păstrare etc. a stocurilor.
Fluxurile de lichiditate periodice viitoare, pozitive şi negative, reprezintă câştiguri nete
directe, pierderi evitate, costuri de administrare, costuri de întreţinere etc.
Constituirea de stocuri trebuie să asigure ritmic procesul economic specific, de producţie
sau desfacere, evitând ruptura între aprovizionare şi desfacere.
Constituirea unor stocuri însemnate la nivelul agenţilor economici poate avea influenţe
diverse:
- pozitive în cazul unei evoluţii nefavorabile a preţului materiilor prime sau a obţinerii
unor condiţii mai favorabile din partea furnizorilor pentru avansarea unor comenzi mari
etc.
- negative în conjuncturi economice în care preţurile materiilor prime scad, are loc
modificarea tehnologiilor de prelucrare a materiilor prime, apar unii înlocuitori
calitativi, sau au loc pierderi din degradări fizice sau morale etc.
Dimensionarea activelor circulante este operaţiunea prin intermediul căreia se stabileşte
necesarul optim de active circulante, pentru o anumită perioadă de timp (un exerciţiu financiar)
exprimat valoric, în vederea realizării în bune condiţii a obiectului şi volumului previzionat al
activităţii.
Dimensionarea stocurilor este punctul de plecare în determinarea fondurilor băneşti
acoperitoare. Volumul stabilit reprezintă baza unor relaţii financiare ocazionate de autofinanţare,
creşteri de capital, prin noi emisiuni de acţiuni sau de împrumut pe termen scurt, bancar sau
comercial.

83
9.2. Costurile stocurilor

Obiectivul managementului stocurilor este acela de a pune la dispoziţie stocurile necesare


pentru atingerea cotelor de producţie la costuri minime. Primul pas constă în identificarea tuturor
costurilor implicate în achiziţionarea şi deţinerea stocurilor.
Costurile legate de stocuri pot fi grupate în trei mari categorii:
1. Costuri legate de deţinerea stocurilor
- costul capitalului blocat;
- costuri de depozitare şi manipulare;
- costuri cu asigurările;
- taxe de proprietate;
- amortizare şi uzură morală.
2. Costuri legate de comanda şi primirea stocurilor:
- costul comenzilor, inclusiv al organizării producţiei;
- costuri de expediţie şi manipulare.
3. Costuri legate de lipsa stocurilor:
- pierdere de vânzări;
- pierderea încrederii clienţilor;
- dereglări ale procesului de producţie.
Necesarul de stocuri trebuie astfel stabilit încât să stimuleze întreprinderea în folosirea cât
mai eficientă a acestor valori, în mobilizarea tuturor factorilor care să conducă la accelerarea
vitezei de rotaţie, pentru reducerea absolută sau relativă a stocurilor. Necesarul de stocuri trebuie
să exprime nevoile reale de fonduri; abaterile de la criteriul realităţii duc la greutăţi financiare:
imobilizări în cazul supradimensionării necesităţilor, nerealizarea volumului activităţii în cazul
subdimensionării lor.
Se pot reţine următoarele metode de dimensionare a stocurilor:
1. metoda extrapolării;
2. metoda standard;
3. metoda analitică.
1. Metoda extrapolării (metoda globală)
Dimensionarea stocurilor după această metodă porneşte de la ideea unei legături directe
dintre fondul de rulment ca sursă permanentă de finanţare, şi CA, legătură ce poate fi exprimată
sub forma raportului FR/CA.
Presupunând că în exerciţiile financiare anterioare s-a observat o stabilitate a raportului
FR/CA şi că în cursul anului curent nu se întrezăresc schimbări mari faţă de anii anteriori,
admitem că şi pentru anul curent se poate păstra acelaşi raport FR/CA care ponderat cu volumul
previzional al CA pentru anul curent, dă FR necesar pentru finanţarea stocurilor.
Exemplu:
FR0 = 40000
CA0 = 100000
CA1 = 125000
FR1 = (FR0*CA1)/CA0 = 50000
Această metodă leagă evoluţia FR numai de CA, neţinând seama de alţi factori: natura
relaţiilor cu clienţii, respectiv creşterea sau descreşterea soldului contului clienţi, natura relaţiilor
cu furnizorii, respectiv creşterea sau scăderea soldului acestui cont şi chiar de evoluţia stocurilor,
respectiv creşterea sau scăderea acestora în funcţie de viteza de rotaţie.
2. Metoda standard (metoda termenelor de plată)
vizează determinarea nevoilor de finanţat ale ciclului de exploatare exprimate iniţial în
zile/CA şi abia în etapa a II-a, în volum valoric.

84
Se porneşte de la faptul că necesarul de finanţat al ciclului de exploatare rezultă din
decalajul între încasări şi plăţi, legat de diferite operaţiuni ca: aprovizionare, stocaj, producţie,
desfacere. Când există decalaj permanent între încasări şi plăţi întreprinderea trebuie să apeleze
la resurse permanente, adică pe termen lung, respectiv trebuie să-şi constituie FR.
În prima etapă se evaluează durata de rotaţie a fiecărui post din activul de exploatare şi
pasivul de exploatare, exprimată în număr zile de flux, astfel:
- durata stocurilor
- în zile de cumpărare pentru materii prime, materiale, mărfuri;
- în zile ale ciclului de producţie pentru producţia neterminată,
semifabricate;
- în zile sortare, ambalare pentru producţia finită.
- durata creditului-client, în nr. zile/vânzări;
- durata creditului furnizor, în număr zile/cumpărări.
În etapa a II-a se estimează toate nevoile ciclului de exploatare în funcţie de un indicator
unic al activităţii – CA sau volumul vânzărilor. Fiecare durată de rotaţie se converteşte în
zile/CA, coeficientul utilizat depinzând de ponderea structurii costurilor.
3. Metoda analitică
Vizează determinarea necesarului de active circulante pe fiecare element în parte, urmând
ca, în final, să se însumeze.
Prin urmare se va stabili necesarul de mărfuri, ambalaje şi alte active (obiecte de inventar,
echipament şi materiale de protecţie, materiale şi piese de schimb) şi stocuri pentru producţie
(materii prime, materiale, combustibil, producţie neterminată etc.)…………
Stocul final de mărfuri se determină pornind de la doi indicatori: volumul desfacerilor
(D) şi norma de stoc în zile (Sz) sau stoc / zile desfaceri, după formula următoare:
Sf = (D*Sz) / T
Stocul final determinat în maniera arătată este exprimat în preţuri cu amănuntul. Petru a
stabili necesarul de finanţat, stocul respectiv trebuie recalculat în preţuri de reaprovizionare,
adică scăzând elementele de acumulare (rabat, impozit) şi adunând cheltuielile aferente
transportului, încărcării – descărcării etc.
Nmf = necesarul de mărfuri
Nmf = Sf – R – I + C c Sf = Stocul final de mărfuri anual, trimestrial etc.
I = impozitul pe profit;
R = rabatul comercial
Cc = cheltuieli aferente stocurilor
Volumul absolut al elementelor de recalculare se stabileşte
prin aplicarea cotelor medii de rabat, impozit, cheltuieli – la stocurile finale de mărfuri.
Previzionarea cotelor medii se face în funcţie de realizările preliminate ale exerciţiului anterior,
corectate (eventual) pentru a le face comparabile cu condiţiile exerciţiului curent.
Optimul investirii în stocuri
Ponderea marea stocurilor în totalul mijloacelor circulante implică necesitatea folosirii
raţionale, eficiente a acestora, care să se reflecte pozitiv în rezultatele financiare.
Modul în care se desfăşoară rotaţia stocurilor are o mare însemnate pentru economia
fiecărei societăţi comerciale; cu cât se realizează o viteză de rotaţie mai accelerată, cu atât
întreprinderea îşi va putea rezolva sarcinile economice propuse cu un volum mai redus de active
circulante, va apela la credite într-o măsură mai mică şi deci va plăti un cuantum mai redus de
dobânzi.
Viteza de rotaţie a activelor circulante şi , prin urmare, şi a stocurilor reprezintă un
indicator calitativ al activităţii unităţilor economice exprimând eficienţa folosirii acestora; ea se
exprimă prin intermediul a doi indicatori:
- viteza de rotaţie în zile sau durata în zile a unui circuit;
- coeficientul vitezei de rotaţie sau numărul de circuite pe care le parcurg mijloacele
circulante într-o perioadă de timp (de obicei 1 an).

85
Viteza de rotaţie în zile (V) se determină ca un raport în care la numărător înscriem
produsul dintre stocul mediu (S) şi numărul de zile din an sau trimestru (T), iar
S *T
V = la numitor, volumul cifrei de afaceri (CA) anul sau pe trimestre.
CA
Acelaşi rezultat se obţine raportând perioada de timp (T), an sau
trimestru, la coeficientul vitezei de rotaţie sau la numărul de circuite (NC), în T
cazul că se cunoaşte acest din urmă indicator: V =
NC
Coeficientul vitezei de rotaţie sau numărul de circuite pe care le parcurg
activele circulante într-o perioadă de timp (NC) se calculează, fie ca raport între
CA şi stocul mediu (S barat), fie ca raport între perioada de timp (T) şi viteza de rotaţie în zile
(V).

CA T
NC = NC =
sau S V
În vederea obţinerii acestor indicatori, unităţile
economice calculează, în prealabil, stocurile medii
după următoarele formule:

sau Si + S f
S an =
∑ S tr
S tr =
2 4

în care:
Str (barat) = stocul mediu trimestrial
San (barat) = stocul mediu anual
Si = stocul iniţial al trimestrului;
Sf = stocul final l trimestrului.
Viteza de rotaţie este un indicator mediu, care exprimă mişcarea întregului stoc de mărfuri
de care dispune întreprinderea. În aceste condiţii, de fapt, viteza calculată este media vitezelor de
rotaţie ale diferitelor categorii de stocuri, şi, ca orice indicator mediu, poate ascunde abateri în
plus sau în minus ale elementelor componente. De aceea, este necesar a se analiza cu atenţie atât
viteza volumului total al stocurilor pe întreprindere, cât şi viteza pe diferite grupe de stocuri,
pentru a se interveni pe linia impulsionării cifrei de afaceri şi reducerii stocurilor cu mişcare
lentă sau fără mişcare.
În afara influenţei pozitive pe care o are asupra profitului şi ratei rentabilităţii, accelerarea
vitezei de rotaţie poate avea drept consecinţe eliberări relative sau absolute de active circulante.
Eliberarea absolută are loc atunci când întreprinderea, accelerând viteza de rotaţie, reuşeşte să-şi
îndeplinească sarcinile de desfaceri cu un volum mai redus de active circulante; fondurile
eliberate se pot utiliza de întreprindere în alte scopuri, conform necesităţilor reclamate de
activitatea de bună gestionare. Eliberarea relativă a activelor circulante are loc în condiţiile în
care se realizează o creştere a volumului cifrei de afaceri cu un volum constant de active
circulante, sau când se realizează o creştere a cifrei de afaceri într-un ritm mai accelerat decât
creşterea volumului activelor circulante.
Separat de indicatorii vitezei de rotaţie, optimul investirii în active circulante se mai poate
urmări şi prin intermediul altor indicatori cum ar fi: volumul CA la 1000 lei stocuri sau volumul
profiturilor şa 1000 lei stocuri. Primul indicator exprimă eficienţa mai ales sub aspect cantitativ,
în timp ce cel de-al doilea exprimă eficienţa sub aspect calitativ.
O problemă deosebit de importantă pentru optimul investirii în stocuri o constituie
structura şi calitatea acestora, posibilitatea vânzării şi transformării lor rapide în bani, adică
gradul de lichiditate a stocurilor de mărfuri, ambalaje şi alte active. Cum o parte însemnată a
activelor circulante este acoperită prin credite bancare pe termen scurt, întreprinderea este pusă
în situaţia de a face faţă în orice moment angajamentelor asumate faţă de bănci; or, aceasta nu se

86
poate realiza decât în măsura în care poate să-şi satisfacă operativ stocurile achiziţionate. În
eventualitatea că întreprinderea nu realizează CA prevăzută şi nu-şi poate onora la timp
obligaţiile asumate faţă de terţi (bănci, furnizori, alţi operatori) ea intră în incapacitate de plată şi
poate fi pusă în stare de lichidare judiciară chiar dacă, în general, lucrează rentabil şi este
solvabilă.

9.3. Sisteme de control a stocurilor

Managementul stocurilor implică un sistem de control şi de comandă a stocurilor. O


procedură foarte simplă de control este metoda liniei roşii. Conform acestei metode, obiectele
din stoc sunt aşezate într-un recipient care are o linie roşie desenată pe interior, la nivelul la care
trebuie făcută o nouă comandă, iar funcţionarul care este însărcinat cu controlul stocurilor, face o
nouă comandă ori de câte ori linia roşie devine vizibilă. Conform metodei celor două recipiente
obiectele din stoc sunt plasate în două recipiente; când primul recipient, cel de lucru, se goleşte,
se face o nouă comandă şi se trece la folosirea stocurilor din celălalt recipient. Acest procedeu
funcţionează perfect pentru obiecte de dimensiuni mici, sau majoritatea stocurilor din comerţul
cu amănuntul.
Însă, companiile folosesc din ce în ce mai mult sisteme computerizate de control al
stocurilor. Ca exemplu, Canadian Tires şi alte firme utilizează un sistem computerizat numit EDI
- schimburi de date pe cale electronică (electronic data interchange), care este folosit în controlul
stocurilor de produse finite. Sistemele EDI permit folosirea de documente cu un format special,
cum ar fi ordinele de achiziţie; aceste documente sunt transmise electronic de la computerele
unei companii la computerele altei companii. Majoritatea obiectelor vândute de Canadian Tires
au coduri magnetice de preţuri şi caracteristici, iar aceste coduri sunt scanate la trecerea
clientului pe la casă, în vederea efectuării plăţii. În timp ce casierul pregăteşte bonul de plată
pentru client, informaţiile conţinute în codul obiectelor care s-au vândut (cum ar fi mărimea sau
culoarea) sunt transmise direct la sistemele de control al stocurilor. Acestea înregistrează
scăderea din stoc, iar atunci când nivelul stocului pentru un produs scade sub o anumită valoare,
sistemul plasează o comandă către producătorul bunului respectiv, prin sistemul EDI.
Un bun sistem de control al stocurilor trebuie să fie dinamic. Companii cum ar fi IBM
sau General Motors au stocuri de sute de mii de obiecte diferite, iar vânzările (sau utilizările)
acestor obiecte pot creşte sau scădea într-un ritm care este destul de diferit de fluctuaţia generală
a cifrei de vânzări pe întreaga companie. Pe măsură ce rata de utilizare pentru un anumit obiect
începe să scadă, managerul stocurilor trebuie să facă ajustări în nivelul stocului deţinut, pentru a
nu avea prea multe stocuri de obiecte uzate moral - fie că sunt produse finite, fie că sunt materii
prime şi componente folosite în procesul de producţie.
Un sistem performant de management al stocurilor trebuie să reacţioneze prompt la
schimbările survenite în aceste condiţii. Unul dintre sistemele folosite pentru monitorizarea
ritmurilor de utilizare a stocurilor este sistemul ABC. Conform acestui sistem, firma analizează
fiecare tip de piesă de inventar din punct de vedere al costului frecvenţelor de utilizare, gravităţii
în situaţia unei "rupturi de stoc", timpului de livrare şi altor criterii. Tipurile care sunt scumpe,
utilizate frecvent şi au un timp de livrare lung sunt introduse în categoria A, cele mai puţin
importante sunt trecute în categoria B; iar cele care sunt cel mai puţin importante sunt introduse
în categoria C. echipa managerială controlează frecvent ratele de utilizare recente, situaţia
stocurilor şi a timpilor de livrare pentru tipurile ce intră în categoria A - un astfel de control se
poate face lună de lună - şi ajustează datele referitoare la stocurile respective atunci când este
necesar. Tipurile din categoria B sunt supuse controlului şi ajustării mai puţin frecvent -
trimestrial, iar cele din categoria C sunt controlate şi ajustate anual. Astfel resursele de care
dispune grupul de control al stocurilor sunt concentrate acolo unde este mai multă nevoie de ele.
Un management eficient al stocurilor va duce la o rată relativ ridicată de rotaţie a
stocurilor, la deţinerea unor cantităţi neglijabile de stocuri uzate moral sau deteriorate şi la

87
situaţii foarte rare de oprire a producţiei sau de pierdere a vânzărilor datorită lipsei de stocuri.
Toate acestea vor contribui, la rândul lor, la obţinerea unei marje mari de profit, a unei rate mari
de rotaţie a activelor, a unei rate ridicate de rentabilitate a investiţiei.
În afară de metodele clasice de dimensionare a stocurilor, apar noi abordări în ceea ce
priveşte aprovizionarea si deţinerea stocurilor.
Sistemul just-in-time (în timp real) oferă posibilitatea unui producător să îşi coordoneze
producţia împreună cu furnizorii săi, astfel încât materia primă sau componentele sunt livrate la
producător de către furnizori exact în momentul în care este nevoie de ele. Principalul obiectiv al
acestui sistem este reducerea costurilor de comandă şi a preţurilor de achiziţie pentru bunurile
cumpărate. Japonezii au dezvoltat şi folosit în mare măsură acest sistem, iar companiile nord-
americane l-au adoptat, din ce în mai mult, în unităţile lor productive. Într-o oarecare măsură,
sistemul just-in-time reduce necesitatea cumpărătorului de a deţine stocuri, iar problema
costurilor deţinerii acestora devine problema furnizorului; totuşi, în cadrul acestui sistem
coordonat de producţie, furnizorul poate la rândul său să obţină o serie de beneficii deoarece este
capabil să-şi organizeze mai bine propriul său proces de producţie şi nu trebuie să mai deţină
stocuri de siguranţă de produse finite. Coordonarea între furnizori şi producători determină
reducerea necesarului de stocuri şi a costurilor totale de producţie.

88
BIBLIOGRAFIE

1. Bran P., Finanţele întreprinderii, Editura Economică, 1997


2. Brezeanu P., Dâmbean-Creta O, Managementul Financiar al firmei, vol I-II, Editura INR,
Bucureşti, 2000
3. Brezeanu P., şi colaboratori, Diagnostic financiar – instrumente de analiză financiară, Ed,
Economică, Bucureşti, 2003
4. Dragotă V., Obreja L., Ciobanu A., Dragotă M., Management financiar, Vol I-II, Ed.
Economică, Bucureşti, 2003
5. Halpern P., Weston F., Bingham E., Finanţe manageriale, Editura economică, 1998
6. Manolescu Ghe., Managementul Financiar, Editura Economică, Bucureşti 1995
7. Popa A., Dăneţ A., Management financiar, Editura Economică, Bucureşti 2001
8. Radu M., Muntean M., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Moldavia, Bacău,
1999
9. Robinson S., Management financiar, Editura Teora, Bucureşti, 1995
10. Stancu I., Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 1997
11. Stancu, I., coordonator, Finanţe, Vol.III – Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed.
Economică, Bucureşti, 2003
12. Toma M., Alexandru, F., Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Ed. Economică,
Bucureşti, 2003
13. Toma M., Brezeanu P., Finanţe şi Gestiune financiară – aplicaţii practice, teste grilă,
Editura Economică, Bucureşti, 1996
14. Vintilă G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2000
15. Vintilă G., Vuţă M., Gestiunea financiară a întreprinderii – Lucrări aplicative şi studii
de caz, Editura Rolcris, Bucureşti, 2000

89