COMUNICARE ŞI LIMBAJ

Dacă vrei să auzi lucruri frumoase (despre

tine), învaţă a spune lucruri frumoase; când
vei învăţa aceasta, caută să săvârşeşti fapte
frumoase, şi astfel rodul lor va fi că vei auzi
lucruri frumoase.
Epictet

1. Noţiuni introductive

Deosebirea dintre formele de viaţă şi cele neînsufleţite este semioza,

definită drept capacitatea organismelor vii de a produce şi înţelege semne.
Prin semn înţelegem orice formă fizică care ţine locul unui obiect,
eveniment sau sentiment numit referent. Dacă avem în atenţie o clasă de
obiecte, evenimente sau sentimente ne raportăm la un domeniu referenţial.
Semnele permit oricărei forme de viaţă :
1. să-şi semnaleze existenţa;
2. să comunice mesaje;
3. să modeleze informaţia venită din exterior.
Aceste trei funcţii ale semnelor sunt studiate de semiotică. Analiza
semnelor în termeni medicali la nivelul fiinţei umane aparţine lui Hipocrate
(460-377 î.Hr.), relevante fiind simptomele prin care pot fi identificate
bolile. (Termenul provine din grecescul semeion care semnifică semn,
marcă.)
Studiul semnelor în termeni nemedicali îl întâlnim la Aristotel şi la
stoici. Pentru Aristotel semnul are trei componente: a) componenta fizică
(sunetele care alcătuiesc cuvântul), b) referentul asupra căruia se atrage
atenţia şi c) evocarea unei semnificaţii psihologice sau sociale.
În Evul Mediu Sfântul Augustin a realizat prima distincţie între
semnele naturale (simptome, semnale ale animalelor) şi cele convenţionale
(realizate de om). În viziunea sa exista o componentă interpretativă inclusă
în totalitatea procesului de reprezentare.
Semiotica structuralistă – Ferdinand Saussure şi Charles Peirce –
promovează concepţia potrivit căreia structurile ca tipare înnăscute
corpului şi psihicului uman fundamentează producerea şi interpretarea
semnelor. Saussure denumeşte semiologie domeniul propus pentru
studierea acestor structuri. În viziunea acestuia studiul semnelor presupune
două perspective: una sincronică, care se raportează la semn la un moment
dat, şi alta diacronică, ce urmăreşte evoluţia acestuia în timp. Celălalt
structuralist, Peirce, în consonanţă cu concepţia lui John Locke, defineşte
semiotica drept “doctrină”, cu sensul fundamental de sistem de principii.
Analiza semiotică de la începutul secolului al XX-lea începe odată
cu definiţia dată de Saussure semnelor, definiţie care antrenează trei
elemente:
1. ceva fizic – sunete, litere, gesturi, etc. – care corespunde
semnificantului;
2. imaginea sau conceptul la care trimite semnificantul;
numit semnificat şi
3. relaţia dintre semnificant şi semnificat prin care se
constituie semnificaţia. Aceasta este arbitrară, fiind stabilită în
cadrul unei comunităţi.
Analiza semiotică întreprinsă de Charles Peirce nuanţează termenii.
Semnificantul devine representamen – ceva care joacă rolul de a
reprezenta – ca formă fizică a reprezentării propriu-zise. Referentul este
numit obiect, cu sensul de entitate decupată din context. Iar, semnificaţia
pe care o obţinem dintr-un semn poartă numele de interpretant, aşa-zisa
formă de “negociere”prin care utilizatorul semnului evaluează sau
reacţionează la receptarea semnului.
Semnele au două feluri de proprietăţi sau structuri predictibile şi
regulate. Astfel, majoritatea semnelor au capacitatea de a codifica două
feluri primare de referenţi: denotativ şi conotativ. Denotaţia este referentul
iniţial pe care urmăreşte să-l capteze un semn. Referentul denotat sau
denotatum-ul este o categorie prototipică a ceva. Referentul conotativ
surprinde şi alte tipuri de referenţi care au ceva în comun cu denotatul.
Obiectul semioticii este de a înţelege capacitatea unei specii de a
produce şi înţelege semne, ceea ce reprezintă semioza, şi, în cazul fiinţei
umane, activitatea generatoare de cunoaştere, capacitate ce le permite
oamenilor să o înfăptuiască.
Tipuri de semne:
a. Primul tip de semn este simptomul; el se manifestă la toate
animalele îndeplinind rolul de avertizare. Termenul a fost extins
 pentru a caracteriza anumite comportamente specifice unei epoci
sau unui statut social.
b. Al doilea tip de semn este semnalul. Toate animalele sunt
înzestrate cu capacitatea de a utiliza şi de a reacţiona la semnalele
caracteristice speciei. Este cunoscut faptul că păsările folosesc o
varietate melodică care le diferenţiază ca specii. Animalele
exprimă anumite semnale acomodate stărilor afective pe care le
trăiesc. (Dilatarea pupilei este un semn al sexualităţii atât pentru
animale cât şi la nivel uman.) Sistemele de semnalizare la om au
fost realizate în mod convenţional – semnale Morse, sirene,
gonguri, clopote, tobe, lumini de avertizare, focuri de artificii, etc.
c. Cel de-al treilea tip de semn este iconul, conceput ca să semene
cu referentul. Aici situăm: cuvinte onomatopeice, parfumuri care
sugerează mirosuri naturale, fotografii.
d. Un alt tip de semn este indexul, semn care trimite la cineva sau
ceva - fumul trimite la foc, tusea la răceală, degetul arătător/
index orientează privirea. Tot în această categorie de semne
includem şi cuvinte precum: aici, acolo, sus, jos.
e. Un semn care stă în locul referentului este simbolul. Acesta este
ales convenţional sau arbitrar. Spre exemplificare: crucea pentru
creştinism, albul pentru puritate şi negrul pentru tristeţe. Precizăm
că în cultura orientală cele două culori îşi schimbă funcţia. De
asemenea, există mai multe subspecii de simboluri: alegoria,
însemnul, marca de fabrică, deviza, emblema, stigmatul, insignele
ş.a.
f. Un al şaselea tip de semn este numele. Acest semn este
întrebuinţat pentru identificarea unei persoane sau unei specii. La
nivel uman, numele identifică persoana ca apartenenţă etnică şi
sex. Numele poate fi atribuit unei clase extensionale de oameni,
fără ca aceştia să prezinte proprietăţi comune, datorate numelui.

2. Limbă şi limbaj

Cu toţii trăim într-o lume plină de tâlcuri, de semne şi simboluri care

rezonează pe măsură ce le înţelegem semnificaţia. Toţi oamenii au
gânduri, afirma Constantin Noica în Carte de înţelepciune. Şi continua:
Când un gând se întoarce asupra gândului devine idee. Mulţi oameni au
idei. Când un om are o idee unică devine filosof. Ideea unică cu greu este
acceptată, iar atunci când înţelegerea se produce pare că se instaurează
“regatul înţelepciunii”. Asperităţile umane, litigiile ivite în plan juridic,
suferă un proces de armonizare, trecând în plan etic şi reuşind să slăbească
patimile. Iată de ce cuvântul are o valoare majoră în relaţiile dintre oameni,
transmiţând gânduri ce leagă fiinţele umane în viaţa comunităţii.
Fiecare vorbitor are stilul său propriu de comunicare. Există “două
limbaje” prin care comunicăm informaţia – unul raţional, cuantificat în
fraze, judecăţi, urmând legi lingvistice care se supun regulilor gramaticale,
sintaxei şi semanticii, iar al doilea reprezintă “identitatea “ sau “farmecul”
vorbitorului. În cel de-al doilea caz sunt cuprinse experienţe, gesturi,
atitudini, reprezentări sociale. Acest din urmă mod de identificare a unui
subiect comunicator nu poate fi integrat unui mod sistematic şi normativ de
analiză; el nu operează cu semne ci numai cu simboluri. Iată de ce analiza
limbajului cuprinde numai fenomenele gândirii dirijate, susceptibile de
normare, în vederea cuprinderii într-o teorie sui-generis asupra limbajului.
Analiza asupra relaţiei dintre comunicare şi limbaj începe cu câteva
precizări care ne ajută să descifrăm termenii cu care operăm:
Limbajul exprimă un ansamblu de semne care permite exprimarea
sau comunicarea, după reguli precis formulate. În absenţa regulilor,
comunicatorii nu s-ar putea înţelege.
Limba este un produs social al limbajului, un ansamblu de convenţii
necesare schimbului de informaţii într-o comunitate umană. Saussure
afirma că limba este un cod prin care se stabilesc corelaţii între imagini
auditive şi conceptuale.
Un asemenea cod lingvistic, care este limba, realizează comunicarea
între emiţător şi receptor. Şi, pentru că am adus în atenţie punerea de acord
a receptorului cu emiţătorul, este necesar să introducem conceptul de
intercomprehensiune, prin care acţionează eficient acel vector interpersonal
şi lingvistic al comunicării, determinând acordul între semn şi semnificaţie.
Limba presupune un ansamblu de semne, asociate după un set de
reguli, pentru a desemna un referent. Semiotica, ca teorie generală a
utilizării semnelor, este o metodă de analiză a procesului de perfecţionare a
limbajului prin dobândirea de noi concepte. Ea reprezintă o teorie generală
a utilizării semnelor mai ales prin folosirea metodelor moderne de
cunoaştere ştiinţifică. Semnul este orice obiect material sau eveniment care
indică sau desemnează un alt obiect şi oferă o informaţie despre acesta,
pentru unul sau mai mulţi subiecţi. Semiotica cercetează limba ca sistem de
semne, ca instrument de cunoaştere şi comunicare, făcând abstracţie de
particularităţile limbilor naturale sau artificiale. Facem precizarea că atât
limba naturală cât şi limbile artificiale îndeplinesc, deopotrivă, rol de
cunoaştere şi de comunicare. Toate cunoştinţele se elaborează, se
tezaurizează şi se transmit cu ajutorul semnelor. Viaţa intelectuală este
bazată pe producţia, utilizarea şi schimbul de semne şi reprezentări.
Acestea variază de la o cultură la alta.
 Semnele sunt studiate în semiotică avându-se în vedere trei
dimensiuni: sintactică, semantică şi pragmatică. Fiecare dimensiune aduce
în atenţie trei factori conţinuţi în cadrul unui enunţ: subiect logic,
semnificaţie şi semn. Astfel, dimensiunea sintactică priveşte semnul ca
obiect ce intră în raporturi cu alte obiecte; dimensiunea semantică
corelează semnele limbii cu semnificaţia lor, iar dimensiunea pragmatică
studiază relaţia dintre subiectul logic, semnificaţie şi semn, semnul
adresându-se unui subiect logic. Semnificantul este cuvântul sau termenul
care desemnează un obiect, un fenomen, un concept iar semnificatul
reprezintă obiectul, acţiunea, fenomenul, conceptul asupra căruia face
trimitere semnificantul.
Sintaxa logică oferă criterii pentru a stabili dacă semnele au sens,
enunţând regulile după care se formează, din semne, expresiile simple sau
complexe ale unei limbi. Semantica cercetează relaţia semnelor cu
semnificaţia lor, formulând reguli după care pot fi folosite semnele şi reguli
de derivare a semnificaţiei expresiilor complexe. Perspectiva pragmatică ne
aduce în atenţie toţi factorii care contribuie la realizarea unui enunţ: omul
în conştiinţa căruia există enunţul, relaţia dintre semn şi semnificant (starea
reală pe care o exprimă enunţul) şi sistemul de semne prin care este
exprimat.
Remarcăm în analiza semantică o exigenţă: univocitatea dintre semn
şi semnificant, spre a înlătura polisemia semnelor limbii naturale. Polisemia
se manifestă prin existenţa unei diversităţi de semnificaţii a termenilor
limbii naturale, în funcţie de context. În limbajul teoriei informaţiei,
polisemia exprimă semnificaţiile diferite primite de enunţuri, în funcţie de
sistemul care operează cu ele. Wittgenstein foloseşte expresia jocuri de
cuvinte pentru a caracteriza situaţia în care expresiile sunt folosite în situaţii
diferite: sinonimia (folosirea de cuvinte diferite pentru acelaşi sens),
omonimia (aceeaşi formă lingvistică pentru semnificaţii diferite) şi
polisemia (acelaşi cuvânt pentru mai multe sensuri).
Fiecare termen dintr-o limbă are o anumită semnificaţie sau, în unele
cazuri (vezi polisemia), mai multe semnificaţii. Sensurile cuvintelor se pot
schimba în cursul comunicării. Chomsky distinge între competenţă
lingvistică şi performanţă lingvistică. Prima, competenţa lingvistică,
exprimă ansamblul posibilităţilor pe care le are un vorbitor al unei limbi de
a construi şi recunoaşte fraze corecte gramatical, de a le interpreta pe cele
cu sens şi de a le identifica pe cele ambigue. A doua, performanţa
lingvistică, desemnează competenţa acestuia de a obţine sensuri noi pe baza
unui ansamblu de reguli. Performanţa lingvistică include şi elemente care
nu aparţin competenţei lingvistice: o anumită abordare a relaţiilor
interumane, o perspectivă de interpretare a lumii, o anumită identitate etno-
biografică.
Ferdinand Saussure ne propune, în Cours de linguistique generale,
două coordonate în analiza lingvistică structurală: sincronic şi diacronic.
Este sincronic tot ce se referă la starea statică a limbii noastre şi diacronic
tot ce are legătură cu evoluţiile. Prin urmare, lingvistica sincronică
studiază relaţia dintre elementele coexistente ce formează, într-o etapă
istorică, sistemul unei limbi date. Lingvistica diacronică evidenţiază
raporturile care leagă termeni succesivi. De reţinut că schimbările fonetice
operează într-o zonă a limbii şi influenţează sistemul în ansamblu. În orice
limbă nu există decât cuvinte, elemente diferenţiate care capătă valoare
pozitivă prin intermediul articulării sistemice şi nu izolat. Deci, perspectiva
structuralistă consideră limba ca un sistem de elemente şi fiecare element
se defineşte prin ansamblul de relaţii pe care le are cu celelalte elemente.
Elementul component al limbajului este, luat în sine, izolat de celelalte iar
originea s-ar afla într-o stare anterioară limbii.
Pentru fiecare limbă există un număr determinat de sunete, care pot
fi combinate în moduri limitate. Prin diferenţierile prezente într-o limbă se
creează posibilitatea de a distinge un anumit obiect, proces sau eveniment,
folosind o varietate de sunete într-o anumită ordonare. Diferenţierile
limbilor sunt dependente de cultura pe care sunt aplicate, cu condiţia
respectării, de către toţi utilizatorii, a regulilor de semnificare. Iată de ce
este important ca fiecare disciplină să-şi precizeze încărcătura semantică a
conceptelor cu care operează. Cu cât acestea sunt elaborate mai ştiinţific,
cu atât creşte gradul lor de abstractizare şi generalitate, eliminând notele
subiective care le-ar reduce precizia.
Incursiunea de până acum ne-a arătat că analiza limbajului nu se
poate realiza în afara gândirii care, la rându-i, este inseparabilă de limbaj.
Gândirea îşi caută cuvintele şi decide asupra formei finale de obiectivare a
construcţiilor teoretice. Chiar meditaţiile noastre lăuntrice nu pot exista fără
limbajul interior. Totuşi, există o primejdie în raportul dintre gândire şi
limbaj: limbajul, care caută să obiectiveze elaborările gândirii noastre riscă
să fixeze ideile, să le dea o formă definitivă, să le suprime libertatea.

2. Stiluri de comunicare

Stilul este omul însuşi. Cuvintele rostite sau scrise, formele şi

culorile, sunetele sunt reprezentative pentru o anumită personalitate care
aparţine unei culturi şi unui mediu social. Dincolo de individualitatea celui
ce comunică, remarcăm câteva note generale ale stilului:
• Claritatea - evidenţiată prin expunere concisă, sistematizată a
informaţiilor transmise;
• corectitudinea - respectarea regulilor gramaticale;
• proprietatea - calitate ce dezvăluie folosirea cuvintelor potrivit
intenţiei autorului;
• puritatea - cuvinte admise potrivit limbii literare;
• precizia - utilizarea acelor cuvinte şi expresii care fac posibilă
înţelegerea informaţiei;
• concizia - dovada relaţiei dintre aria comunicării şi subiectul
abordat.
În ceea ce priveşte calităţile particulare ale stilului, distingem:
• naturaleţea – exprimarea firească, fără a epata sau uimi;
• demnitatea – folosirea cuvintelor admise de morală;
• armonia – obţinerea efectului de încântare asupra auditorului;
• fineţea – utilizarea unor cuvinte sau expresii prin care se
exprimă indirect, sentimente, idei, gânduri.
În procesul comunicării se manifestă o diversitate de tipuri de
comunicare:
• stilul neutru în care relaţiile dintre emiţător şi receptor sunt
oficiale, fără prezenţa unor stări afective;
• stilul familiar, sau comunicarea cordială, are loc atunci când
mijloacele de expresie sunt însoţite de trăiri afective;
• stilul solemn, protocolar, realizat prin potrivirea cuvintelor la
evenimentele care însoţesc discursul;
• stilul beletristic se manifestă printr-o mare bogăţie de sensuri;
• stilul ştiinţific, în care se recurge la raţionamente inductive,
deductive, la operaţii logice, lăsând în plan secund imaginaţia
şi sensibilitatea;
• stilul administrativ, are drept element definitoriu formule
sintactice clişeizate, pentru a comunica informaţii dintr-un
serviciu specializat al instituţiilor administrative;
• stilul publicistic se caracterizează printr-o varietate de teme
abordate, punând accentul pe informarea auditoriului sau
influenţarea acestuia, în cazul comunicării politice;
• stilul managerial de comunicare urmăreşte eficientizarea
receptorilor, angajându-i şi orientându-i către anumite
obiective care sunt prioritare într-o organizaţie.
Martin Joos distinge cinci stiluri de comunicare orală, îndepărtate de
rigorile comunicării scrise:
 1. Stilul rece (Fronzen Style) caracterizează formele de comunicare
necooperativă, în care emiţătorul nu îşi cunoaşte receptorul, iar acesta din
urmă nu e în măsură să influenţeze în vreun fel discursul celui dintâi.(…)
2. Stilul formal (Formal Style) corespunde adresării către un
auditoriu numeros, ale cărui reacţii sunt, de data aceasta, perceptibile
pentru vorbitor. În acest caz, discursul prezintă un nivel înalt de coerenţă,
frazele fiind constituite cu grijă (deseori plănuite dinainte) dintr-un
material lexical cât mai variat. Se evită sistematic repetiţiile, recurgerea la
expresii argotice sau prea familiare, elipsele şi lăsarea în suspensie a unor
propoziţii începute. (…)
3. Stilul consultativ (Consultatyve Style) e cel al discuţiilor cu
caracter profesional, de afaceri, al negocierilor şi tratativelor.
Participarea interlocuitorului la dialog este aici activă. Nu se poate vorbi
de un plan detaliat al comunicării, ci numai de o informaţie de bază,
îmbogăţită pe parcurs, în conformitate cu solicitările partenerului de
discuţie. (…)
4. Stilul ocazional (Casual Style) e specific conversaţiilor libere
între prieteni. De data aceasta, a dispărut şi baza informaţională minimală
pe care ar urma să se construiască dialogul. Participanţii trec fără
restricţii şi preconcepţii de la un subiect la altul, într-o manieră
decontractantă, dar şi mai neglijentă decât în stilurile precedente. (…)
5. Stilul intim (Intimate Style) se caracterizează prin recurgerea la
un cod personal, care nu mai are drept obiectiv comunicarea unor date
exterioare, ci oferă informaţii despre stările şi trăirile intime ale
subiectului (1).

3. Forme de comunicare

Personalitatea umană se formează doar în societate, în amplul proces

de socializare. Socializarea are la bază limbajul, achiziţiile acestuia. Acest
proces are în sine o structură comunicaţională, realizată printr-o serie de
interacţiuni pe care le dezvoltă.
Dezvoltarea identităţii persoanei, formarea sinelui, presupune două
stadii: 1. stadiul imitaţiei, când se imită comportamentul celui cu care
venim în contact, şi 2. stadiul altuia semnificativ şi al altuia generalizat,
când se achiziţionează şi se asimilează semnele specifice unui univers
cultural. Aceste procese sunt însoţite de o deschidere către mediul social
care, la rându-i, presupune câţiva factori importanţi în formarea identităţii:
• tipul de grup social căruia îi aparţine persoana;
 • atractivitatea în raport cu mediul;
• experienţa;
• vârsta;
• nivelul încrederii faţă de alter;
• sexul;
• tipul de personalitate;
• efectul de reciprocitate.
Apreciem că deschiderea persoanei către mediu determină creşterea
eficienţei comunicării dar şi o serie de funcţii specifice:
• funcţie terapeutică;
• eliminarea complexelor;
• optimizarea şi creşterea în profunzime a relaţiilor dintre
subiecţii comunicaţionali;
• rezolvarea unor probleme cu ajutor extern.
Toate aceste efecte au loc atunci când comunicarea este eficientă iar
persoana este integrată mediului; în caz contrar, când mediul este
ostil persoanei, autodezvăluirea poate genera:
• reprobarea individuală şi socială;
• pierderi materiale sau de statut social;
• fenomene de alienare umană.
Comunicarea verbală stă la baza sistemului cognitiv uman, antrenând
două tipuri de canale prin care vehiculăm sunetele: canalul auditiv, prin
care sunetele sunt emise succesiv, având un potenţial considerabil de
vehiculare a informaţiei şi canalul vizual, care primeşte semnale simultane
şi are o dimensiune predominant persuasivă, având slabe valenţe cognitive.
În şi prin comunicarea verbală are loc utilizarea semnelor (cuvintele la
nivelul limbii naturale) şi reguli de combinare a lor, capabile de a le potenţa
capacitatea de semnificare.
Limbajul natural, care stă la baza comunicării verbale, poate fi
exprimat atât prin canalul auditiv, adică prin comunicarea orală, cu ajutorul
semnelor auditive articulate (foneme), cât şi cu ajutorul canalului vizual,
prin intermediul scrierii. Atât comunicarea auditivă cât şi cea vizuală
îndeplinesc funcţii cognitive şi persuasive.
Forma de baza a comunicării orale este cea verbală, pe cale auditivă.
În percepţia mesajelor intervin o serie de factori care influenţează
receptarea informaţiei la nivel cognitiv:
• Factorul temporal, constă în ordinea receptării
diferitelor componente care determină semnificaţia generală a
mesajului;
 • Accentuarea percepţiilor, contextul de comunicare
influenţează receptarea mesajelor;
• Autoprofeţia (legea lui Thomas), orice om are tendinţa
de a defini subiectiv situaţia în care se află. Aceasta se datorează
aşteptărilor care însoţesc preluarea mesajelor, îndemnând
receptorul să se focalizeze pe acele mesaje care corespund
acestora.
• Stereotipurile, sunt atribute ale unei persoane pe baza
cărora se integrează într-un grup sau o comunitate. Ele
caracterizează un model cultural.
• Atribuirea şi eroarea fundamentală de atribuire,
reprezintă un mecanism care acţionează, uneori involuntar, la
nivelul sistemului cognitiv.
Comunicarea lingvistică se realizează procesual prin antrenarea a
trei factori: comunicatorul sau emiţătorul, mesajul transmis într-un anumit
cod şi destinatarul sau receptorul, care decodifică mesajul şi permite
realizarea unei conexiuni psihologice între emiţător şi destinatar. Vorbirea
poate fi concepută ca expresie în raport cu emiţătorul, ca reprezentare în
raport cu mesajul şi ca apel în raport cu destinatarul (Karl Buhler). Drept
consecinţă, aceasta poate exercita următoarele funcţii: expresivă,
reprezentativă şi apelativă.
Roman Jakobson aduce în atenţie distincţia dintre forma şi conţinutul
mesajului pentru a evidenţia funcţiile acestora în procesul comunicării:
1. Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stărilor
interne ale emiţătorului. O valoare foarte mare au interjecţiile, unele
forme verbale (modul optativ), epitetele şi o sumă întreagă de mijloace
stilistice prin care exprimăm reacţiile noastre sufleteşti la contactul cu o
realitate oarecare.
2. Funcţia conativă, persuasivă, sau retorică îndreptată către
destinatarul comunicării de la care se intenţionează să se obţină un anumit
tip de răspuns. Forma verbală conativă prin excelenţă este modul
imperativ. În calitatea sa de artă a construirii discursurilor persuasive,
retorica avea în vedere tocmai valorificarea potenţelor conative ale
comunicării interumane.
3. Funcţia poetică e centrată pe mesaj. Trebuie însă observat că ea
nu are în vedere şi referinţa, sau fenomenul real pe care îl vizează
comunicarea. (…)
4. Funcţia referenţială acoperă referinţa mesajului, dar ea vizează,
în concepţia lui Jakobson, şi cadrul situaţional în care are loc
transmiterea acestuia.(…) Se are în vedere separarea componentei
sintactice a mesajului de componentele semantică şi pragmatică.
 5. Funcţia metalingvistică se manifestă ori de câte ori în cadrul
comunicării apare necesitatea de a se atrage atenţia asupra codului
utilizat. Perifrazele explicative care precizează accepţiunea în care trebuie
înţeles un termen, gesturile sau tonul ce indică receptorului cheia în care
trebuie decodificat mesajul, aparţin toate sferei metalimbajului.
6. Funcţia fatică are în vedere caracteristicile mijlocului de
comunicare şi controlul bunei funcţionări a acestuia. Nenumărate semne
fatice însoţesc comunicarea interpersonală: confirmări verbale sau prin
mişcări ale capului, dar mai ales jocul privirilor prin care se confirmă
mereu păstrarea contactului (2).
Limbajul joacă un rol important în viaţa socială:
• Productivitatea limbajului este reprezentată de noile
semnificaţii pe care le poate dezvolta;
• Caracterul deschis al limbajului este dat de numărul
nelimitat al semnificaţiilor sale;
• Caracterul arbitrar al limbajului constă în faptul că un
cuvânt poate fi ales arbitrar pentru a desemna ceva. Prin urmare,
semnele cu care operează limbajul sunt independente de referenţii
la care se referă.
• Autonomia între formă şi conţinut exprimă faptul că
semnificaţia cuvintelor a fost creată prin intermediul comunicării
dintre oameni. Altfel spus, cuvintele sunt independente de forma
scrisă sau verbală în care sunt vehiculate.
• Dependenţa de utilizatori dezvăluie faptul că limbajul
“trăieşte” prin utilizatorii care-l folosesc. Iată de ce modul,
cantitatea şi calitatea comunicării sunt de maximă importanţă
pentru buna funcţionare a “vieţii” unei culturi.
Indiferent de stilurile de comunicare şi de funcţiile acesteia,
comunicarea poate căpăta următoarele forme de manifestare: scrisă, orală
sau nonverbală.

4. Pattern-uri de comunicare verbală

Pattern-urile sunt modele dependente de cadre sociale sau situaţii, şi

impun anumite reguli care particularizează procesele de comunicare. Ele se
manifestă în comunicarea verbală, fiind prezente în comunicarea
interpersonală, cât şi în alte tipuri de comunicare – grupală,
organizaţională.
• Comunicare ascendentă versus comunicare
descendentă: emiţătorul şi receptorul se află în relaţii ierarhice
potrivit statusurilor pe care le deţin. Există statusuri
comunicaţionale diferite, clar prevăzute, ierarhic diferenţiate.
Dincolo de statusuri se manifestă o diferenţă între comunicatori
ca urmare a rolului persuasiv al unei persoane.
• Comunicare descendentă: emiţătorul se află în poziţie
superioară receptorului şi are tendinţa de a emite mesaje
persuasive. Totodată acesta are posibilitatea de a controla
procesul comunicaţional, de a defini modalitatea de adresare faţă
de receptor.
• Comunicare ascendentă: emiţătorul emite mesaje cu
valoare slab persuasivă şi are un control slab asupra procesului
comunicaţional.
• Comunicare pe orizontală: cei doi actanţi ai procesului
comunicaţional se află într-o relaţie de putere egală.
• Validare versus invalidare: prin comunicare validăm un
comunicator atunci când ascultăm, luăm notiţe, chiar şi atunci
când criticăm mesajul transmis. Invalidarea apare atunci când
discredităm emiţătorul prin mesaje critice verbale sau nonverbale.
• Comunicare factuală versus comunicare inferenţială:
comunicarea care transmite informaţii despre realitate este
factuală. Comunicarea inferenţială nu poate fi supusă criteriilor
de validare aplicate faptelor.
• Etichetarea: presupune aplicarea unei etichete pentru a
defini persoane. Ea funcţionează atâta timp cât există înţelesuri
culturale pentru anumite tipuri de comportament. Aplicarea unei
etichete presupune un anumit regim comunicaţional şi relaţional
faţă de cel etichetat.
• Polaritatea: gândirea umană funcţionează pe principiul
polarizării, în sensul că atributele acordate cognitiv unei realităţi
se asimilează polar. (Toate valorile cu care operăm se supun
polarităţii, indiferent de domeniul pe care-l caracterizează.)
• Comunicarea ritualică: se desfăşoară prin transmiterea
unor tipuri de mesaje predefinite, specifice unor cadre sociale în
care comunicarea are loc. Îndeplineşte următoarele funcţii:
1. Înlocuieşte comunicarea în situaţiile în care nu se
doreşte relaţionarea cu ceilalţi;
2. Este un instrument pentru negocierea relaţiei de putere
între oameni sau între aceştia şi instituţii;
3. Este un instrument pentru definirea situaţiei în care are
loc procesul comunicaţional;
4. Îndeplineşte un rol profesional în cadrul relaţiilor
formale în organizaţii sau în cadre de organizare formală.
5. Comunicarea orală

Comunicarea orală se manifestă printr-o varietate de forme, adaptate

specificului activităţii prin care se transmit informaţii dar şi gradului de
complexitate al receptorilor, atunci când comunicatorul are informaţii
despre receptori. Primul care a realizat o clasificare a formelor de
comunicare orală a fost Platon. Acesta considera că există cinci feluri de
vorbire: discursul politic, retorica, vorbirea comună, dialectica (cu
întrebări şi răspunsuri scurte) şi vorbirea meşteşugarilor care întreţin
subiecte despre meserie. Oprindu-se asupra însuşirilor unui discurs bun,
Platon aduce în atenţie patru specii: una în a vorbi ceea ce trebuie, alta a
vorbi în măsura cerută, a treia a vorbi potrivit auditoriului iar a patra a
vorbi când trebuie.
Atenţia acordată oratoriei s-a născut în Grecia antică şi a cunoscut un
interes deosebit în fiecare etapă istorică parcursă de umanitate. De la antici
la clasici, de la modernitate la contemporaneitate comunicarea orală a avut
şi are o mare putere de influenţare. În cele ce urmează vom prezenta
formele acesteia:
Monologul – este o formă a comunicării orale în care nu se ţine
seama de particularităţile receptorilor iar informaţia este transmisă unui
public oarecare, urmărind intenţiile comunicatorului. Susţinem ideea
potrivit căreia nu există un monolog absolut, manifestându-se un anumit tip
de feed-back care se resimte la nivelul emiţătorului.
Discursul - în care informaţia prezentată este argumentată cu
profunzime şi reprezintă o etapă esenţială în domeniul respectiv.Este o
formă elaborată de monolog.
Toastul – se adresează cu prilejul unor evenimente deosebite, fiind o
comunicare care face apel, într-o perioadă scurtă de timp (3 – 4 minute) la
fondul afectiv al receptorilor.
Expunerea – informaţia comunicată corespunde judecăţilor
axiologice proprii comunicatorului, angajând personalitatea acestuia.
Conferinţa – comunicatorul tratează un subiect prin prezentarea
argumentelor celor ce au dezbătut tema, lăsând în plan secund propriile
judecăţi de valoare.
Prelegerea – presupune un nivel de receptare (cognitiv) asupra unui
subiect care va fi dezvoltat pe baza informaţiilor expuse anterior sau pe o
temă anunţată care cuprinde o informaţie minimală obligatorie pentru
publicul receptor.
Relatarea – este o formă de comunicare a unor informaţii, ştiri
înlănţuite, situând comunicatorul pe poziţii de neutralitate.
 Povestirea – mesajul transmis este amplu, cuprinzând atât elemente
cognitive cât şi sensuri emoţionale, simple şi complexe, angajând din plin
subiectivitatea comunicatorului şi stilul acestuia de comunicare.
Predica – dezvoltarea unei teme, sau un anumit aspect al acesteia,
fără implicarea receptorilor, suspendând contraargumentele sau alte poziţii
critice. Este o formă orală de comunicare în care sunt respectate nivelele
ierarhice. (Cele mai cunoscute forme de predici se manifestă în instituţiile
religiose.)
Pledoaria – susţinerea unui punct de vedere propriu asupra unui
subiect.
Alocuţiunea – are o funcţie discursivă şi prezintă poziţia unui subiect
dintr-un context comunicaţional cu privire la subiectul abordat. Este
limitată ca timp la maxim 10 minute.
Intervenţia – subiectul susţine sau nu susţine informaţia pusă în
discuţie, manifesându-şi acordul sau dezacordul cu ideile menţionate şi
dezvoltând propria-i poziţie.
Interpelarea – are loc atunci când cel care distribuie informaţie cere
precizări asupra unor aspecte din domeniul prezentat sau asupra unor date
care nu au fost suficient tratate.
Dezbaterea – are în plan central o anumită temă care se cere a fi
clarificată sau aprofundată în prezenţa unui moderator. Ea include structuri
evaluative.
Dialogul – presupune un schimb activ de informaţii între
participanţi, schimbându-şi rolurile în procesul comunicării; fiecare subiect
trece din poziţia de emiţător în cea de receptor şi invers.
Colocviul – formă de comunicare orală prin care se dezvoltă o temă,
antrenând participanţii în abordarea diverselor aspecte asupra subiectului
abordat. În final, colocviul aduce noi perspective de abordare sau noi
cunoştinţe într-un domeniu de date.
Seminarul – este o formă de comunicare dialogală care implică
structuri evaluative, coordonarea fiind realizată de o persoană autorizată în
domeniul dezbătut.
Interviul – este o formă de culegere de informaţii asupra unui
domeniu, un produs sau o persoană, relaţia evaluator-evaluat fiind rigidă,
nepermiţând celui din urmă să depăşească graniţele impuse de evaluator.
Precizări: comunicatorul se caracterizează printr-o serie de stimuli
atât de natură internă cât şi de natură externă.
Din prima categorie amintim:
• Experienţa personală şi particularităţile psihologice ale
personalităţii care comunică. Aici includem nivelul cognitiv-
 educativ, fondul afectiv, deprinderi de comunicare, concepţia
despre lume pe care şi-o asumă;
• Tendinţa de evaluare prin propriul sistem axiologic;
• Tendinţa de abstractizare, reţinând numai însuşiri şi relaţii
proprii unui fapt;
• Tendinţa deductivă de a enunţa elemente clare pentru a ajunge
la concluzii evidente;
• Deprinderi de comunicare şi de receptare a interlocutorului. O
bună receptare înseamnă păstrarea valorii mesajului, evitarea
supraevaluărilor dar şi a subevaluărilor.
Actul ascultării reprezintă un moment esenţial în procesul
comunicării, ascultarea fiind dependentă de o serie de calităţi ale
receptorului. În cele ce urmează ne vom referi la aceste calităţi:
- disponibilitatea pentru ascultare – încercarea de a pătrunde ceea
ce se comunică, de a urmări ceea ce se transmite;
- manifestarea interesului – a asculta astfel încât să fie evident că
acela care vorbeşte este urmărit; celui care vorbeşte trebuie să i se dea
semnale în acest sens;
- ascultarea în totalitate – nu vă grăbiţi să interveniţi într-o
comunicare; lăsaţi interlocutorul să-şi exprime toate ideile, să epuizeze
ceea ce vrea să spună;
- urmărirea ideilor principale – nu vă pierdeţi în amănunte; dacă
cereţi reveniri asupra unui subiect, încercaţi să vă referiţi la ideile
principale din ceea ce a fost spus şi nu insistaţi pe lucruri fără importanţă;
- ascultarea critică – ascultaţi cu atenţie şi identificaţi cu exactitate
cui îi aparţin ideile care se comunică, interlocutorului sau altcuiva;
- concentrarea atenţiei – concentraţi-vă pe ceea ce se spune, nu pe
ceea ce nu se spune, pe efectele secundare ale comunicării sau pe cele
colaterale, accidentale care pot să apară în timpul comunicării;
- luarea de notiţe – ajută la urmărirea mai exactă a ideilor expuse;
permite elaborarea unei schiţe proprii a ceea ce a fost expus;
- susţinerea vorbitorului – o atitudine pozitivă şi încurajatoare din
partea auditoriului pentru a permite emitentului să izbutească în
întreprinderea sa (3).

Referinţe bibliografice:
 1. Dinu, M., Comunicarea, Editura Algos, Bucureşti, 2000, p.322-
323.
2. Tran V., Stănciugelu I., Teoria comunicării, Comunicarea. ro.,
Bucureşti, 2003, p. 73-74.
3. Tran V., Stănciugelu I., op. cit., p.86-87.