Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi

de Camil Petrescu

Ultima nopate de dragoste intaia noapte de razboi, este unul dintre cele
mai importante romane din literatura romanesca. Camil Petrescu a inaugurat
prin acesta capitolul nou al romanului psihologic, analizand constiinta
personajului Stefan Gheorghidiu, pe fondul a doua experiente cruciale in
existenta umana : iubirea si razboiul. Alti autori romani care au abordat acest tip
de scriere in perioada interbelica au fost Mircea Eliade, Horetensia Papadat-
Bengescu, Mihail Sebastian.
Doua titluri, doua romane : cusute in acelasi sac. La aparitie, in 1930,
romanul lui Camil Petrescu, Utima noapte..., a surprins critica prin caracterul lui
aparent neunitar. O poveste clasica de dragoste si un jurnal de razboi, greu de
legat intre ele. Persoana intai a naratiunii nu parea suficienta pentru a fi citite
impreuna. Si mai era ceva, impresia, nu chiar usor de formulat, ca nici gelozia,
nici razboiul nu aveau infatisarea cunoscuta din alte romane ale vremii. Ceea ce
critica n-avea cum sa stie inca era ca, sub ochii ei, se petrecea o reforma a
romanului pe cat de profunda, pe atat de radicala si ca, in pofida inertiei unui
gen devenit foarte popular, romanul nu va mai fi niciodata acelasi dupa Ultima
noapte... .
Roman modern de analiza psihologica, „Ultima noapte... este o scriere in
care arta analizei castiga unul din succesele ei cele mai mari” (Tudor Vianu, Arta
prozatorilor romani).
Ultima noapte de dragoste.... este un roman psihologic prin conflictul
interior al personajului si constiinta problematizanta a acestuia. Sprijinul acestei
afirmatii il constituie mai ales crtitica vremii, care considera romanul drept o
„monografie a indoielii” (Ciopraga), „monografia unui element
psihic,....gelozia”(Calinescu) sau „povestea studentului la filozofie Stefan
Gheorghidiu, care odata cu razboiul traieste agonia si moartea iubirii lui” (Tudor
Vianu). Vianu apreciaza „exacitatea aproape stiintifica in despicarea complexelor
sufletesti tipice”. Faptul ca „analiza sa se aplica marilor pasiuni umane, in care
lamureste elementele constitutive, in treptata lor insumare”.
Ultima noapte de dragoste.... este un roman modern de tip subiectiv,
deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent
si subiectiv, luxul constiintei, memoria afectiva, naratiunea la persoana I,
luciditatea autoanalizei, anticalofilismul, dar si autenticitatea definitita ca
identificarea actului de creatie cu realitatea vietii, cu experienta nepervertita, cu
trairea intensa.

1
 De putine ori in istoria literaturii romane viziunea despre lume dintr-un
roman reuseste sa se sincronizeze cu realitatile sociale ale vremii in care acesta a
fost scris. Pentru ca, in mod obisnuit, prozatorii romani au ca punct de plecare o
societate ce si-a epuizat valoarea de reprezentativitate pentru lumea
contemporana. De exemplu, Liviu Rebreanu publica in 1920 romanul Ion,
abordand o tema rurala in condiiile in care societatea romanesca este marcata de
stabilizarea relatiilor capitaliste. Nu intamplator, unul dintre cei mai importanti
critici ai perioadei interbelice, Eugen Lovinescu, proclama necesitatea ca proza
primei jumatati de secol XX sa evolueze din punct de vedere tematic de la rural
inspre urban. Datorita progresului economic orasul devine centrul tuturor
intrigilor, tensiunilor,transformarilor care privesc existenta cotidiana a fiintei
umane, iar rostul literaturii s-ar putea justifica prin descrierea nuantata a
metamorfozelor sociale ce preocupa fiecare individ in parte. Pe acest fond,
aparitia scrierilor camilpetresciene poate fi considerata revelatoare. Astfel, chiar
prin textele sale eseistice, intelectualul interbelic exprima directia in care trebuie
sa se indrepte viziunea contemporana despre noua realitate.
Luandu-l ca model pe scritorul francez Marcel Proust, Camil Petrescu
descopera artificialitatea specifica iluziei vietii din romanul realist obiectiv.
Prozatorul intelege ca lumea e prea complexa pentru a fi redusa la niste
personaje tipologice si la infatisarea unor situatii de viata cu un grad mare de
generalitate. Verosimilitatea si obiectivitatea nu creeaza -cum s-ar astepta
romancierul realist-obiectiv- o lume ce poate fi confundata cu aceea reala, ci doar
un model standardizat, in care personajele sunt simple papusi, fara consistenta
personala. In schimb, noua sensibilitate a vremii se poate regasi doar in creatiile
ce mizeaza pe autenticitate, concept teoretizat chiar de autorul Ultimei nopti... in
Noua structura si opera lui Marcel Proust: „Sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea
ce aud, ceea ce inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu. Aceasta-i singura
realitate pe care o pot povesti. Dar aceasta-i relitatea constiintei mele, continutul
meu psihologic. Din mine insumi, eu nu pot iesi. Orice asi face eu nu pot descrie
decat propriile mele senzatii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decat
la persoana intai.” Folosindu-si personajul pentru a promova ideologia literara a
autenticitatii si subiectivitatii moderniste, autorul pune la indoiala sinceritatea
naratorului obiectiv si ii denunta artificialitatea demersului. Cu atat mai mult cu
cat alegand doua suprateme ale literaturii universale, dragostea si moartea,
prozatorul reuseste sa demonstreze cum evenimentele esentiale din existenta
omului pot fi redimensionate doar prin investigarea efectelor acestora asupra
lumii interioare a a individului. De exemplu, o poveste de dragoste aparent
banala dintre doi studenti, care trece lin intr-o casatorie destabilizata de
mostenirea unei averi, pentru a degenera in scurt timp intr-o despartire, se
incarca se semnificatii datorita implicatiilor acestei relatii asupra subiectivitatii
barbatului. Doar in acest fel istoria celor doi tineri- Stefan si Ela- reuseste sa
despaseasca tipologia clasica a a relatiei esuate. Caci nu exista nici o certitudine
asupra evolutiei iubirii celor doi, de vreme ce doar unul dintre actanti se
confeseaza.

2
 Romanul este scris la persoana intai, sub forma unei confesiuni a
personajului principal, Stefan Gheorghidiu, care traieste doua experiente
fundamentale: iubirea si razboiul.
Naratiunea la persoana intai, cu focalizare exclusiv interna/viziunea
„impreuna cu”, presupune existenta unui narator implicat ( identitatea intre
planul naratorului si al personajului). Punctul de vedere unic si subiectiv, al
personajului narator care mediaza intre cititor si celelalte personaje, face ca
cititorul sa cunoasca despre ele atat cat stie si personajul principal. Insa situarea
eului narativ in centrul povestirii confera autenticitate, iar faptele si personajele
sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate, analizate. Reprezentarea
epica neutra a unor evenimente exterioare ( in romanul traditional) face loc
reprezentarii unei proiectii subiective in planul constiintei naratorului (in
romanul modern, psihologic, de tip subiectiv).
Ultima noapte...este unul din cele mai inteligente, mai spirituale, mai pline
de umanitate si de marturii ale epocii dintre romanele aparute in literatura
noastra. Artistul constiincios care este dl. Camil Petrescu s-a aplecat asupra
acestor doua volume cu toata paiunea si dovada sta in conturul infailibil al
povestirii, al frazei,al imaginii.
Textul narativ este structurat in doua parti precizate in titlu, care indica
temele romanului si, in acelsi timp, cele doua experiente fundamentale de
cunoastere traite de protagonist: dragostea si razboiul. Daca prima parte
reprezinta rememorarea iubirii matrimoniale esuate dintre Stefan Gheorghidiu si
Ela partea a doua, construita sub forma jurnalului de campanie a lui
Gheorghidiu, urmareste experienta de pe front, in timpul Primului Razboi
Mondial. Prima parte este in intregime fictionala, in timp ce a doua valorifica
jurnalul de campanie al autorului, articole si documente din epoca, ceea ce
confera autenticitate textului.
Unitatea romanului este asigurata de unicitatea constiintei care analizeaza
efectele celor doua experiente in plan interior si de doua artificii de compozitie:
primul capitol si scena dintre cele doua parti ale romanului, cantecul de la
raspantie de drumuri (topos simbolic), care contopeste : „chinurile iubirii mele
de oras si chinurile adunate, ca o drojdie, in sufletul asta obstesc de raspantie”.
Ultima noapte de dragoste, adica intai parte, e confesiunea patimasa a
unui barbat gelos. O istorie relativ banala si absolut burgheza. Doi tineri
studenti, casatoriti din dragoste, se pomenesc peste noapte cu o mostenire care le
permite accesul in lumea asa-zis buna a Bucurestilor din la belle epoque . Lumea in
care sunt azvarliti cei doi este accea moderna a burgheziei noi pe care o stim,
intre altele, din Momentele lui Caragiale. Cochetaria femeii si gelozia barabatului
par sa fie rodul frecventarii acestei lumi de oameni cu stare, cum se spunea
odata, ale caror moravuri erau numite usoare, adica lipsite de scrupul moral, nu
neaparat fiindca erau cu adevarat asa, dar mai ales pentru ca reflectau un proces
de emancipare a individului si indeosebi a femeii, care nu era de conceput cu

3
cativa ani mai devreme. E necesar sa precizam acest lucru, fiindca s-a pastrat
obiceiul comentatorilor de a condamna acesta lume ca frivola si a o face
responsabila de divortul celor doi protagonisti ai romanului lui Camil Petrescu.
Iata ce scrie un critic contemporan, si nu unul oarecare, ci unul care l-a analizat
cu o maxima acribie pe Camil Petrescu; „Dupa mostenire, viata celor doi tineri se
schimba. Din nefericire, Gheorghidiu observa modificari profunde in sufletul si
atitudinea sotiei. Ea aspira acum la lux si la stilul vietii moderne. Deplasarea in
mediu aduce cu sine schimbarea opticii”. Atat modificarea firii Elei Gheorghidiu,
cat si usuratatea comportamentului ei trebuie privite cu circumspectie, prin
aceasta prisma.
Intaia noapte de razboi, adica a doua parte a romanului, e un adevarat
jurnal de front. Stefan Gheorghidiu s-a despartit de Ela, de tot trecutul, cum
spune el insusi, si se afla pe front, in linia intai, undeva intre Campulung-Muscel
si Bran, drum de munte pe care-l strabate de mai multe ori. Camil Petrescu insusi
a participat la aceasta faza a razboiului dintre 1916 si 1918, pierzandu-si, din
cauza bubuiturilor artileriei, auzul. Camil Petrescu n-a tinut el insusi un jurnal de
front. Cele catva pagini dintr-o astfel de scriere ramase de la el se refera la o
epoca ulterioara. Personajul sau noteaza in schimb destul de grijului in jurnal tot
ce i se intampla. Desi personajul nu se inspira din vreun jurnal al autorului, cei
doi nu trebuie confundati, se inspira cu siguranta din opiniile acestuia despre
literatura de razboi. Romanul lui Camil Petrescu prefera o perspectiva asa-zicand
banala: raboiul nu inseamna nici batalii singeroase la baioneta, nici munti de
cadavre, ci lucruri mult mai simple si umane din viata de zi cu zi a ofiterilor, care
vorbesc vrute si nevrute la popota, sufera de dureri de stomac sau de frig si
uneori, destul de des, mor sfartecati de un obuz. Asta nu inseamna ca razboiul e
mai putin oribil, nici ca romancierul ar voi sa-i estomepze acest caracter.
Inseamna doar ca romancierul e de parere ca oribilul nu trebuie cautat in latura
execeptionala a realitatii, ci in aceea banala.
Intalnim in romanul lui Camil Petrescu o diferentiere destul de clara intre
timpul psihologic si timpul cronologic. De la evenimentul Renasterii incoace
( aparitia ceasului mecanic) apare o constiinta a valorii timpului practic, timp al
actiunii, al creatiei, al descoperirii si al transformarii. Modernitatea se naste din
tensiunea ce se stabileste intre cele doua conceptii care o preced. Ea transforma
constiinta lui memento mori dintr-o imposibilitate implacabila intr-o criza a
prezentului- ce da nastere unei interiorizari a temporalitatii- si subordoneaza
valoarea pozitiva a timpului ideii de progres. Abia acesta conceptie modernista
asupra temporalitatii permite coexistenta a doua tipuri de timp: pe de o parte, cel
obiectiv, exterior, social, cronologic, pe cealalta, unul subiectiv, interior,
individual, psihologic. Astfel, cartea intai care e o fabulatie, e adica nascocita,
dupa cum insista chair autorul in prefata la editia din 1955 a romanului, s-ar
organiza in functie de timpul subiectiv, al rememorarii voluntare a
protagonistului, Stefan Gheorghidiu. Aici personajul narator se confeseaza in
legatura cu relatia cu Ela, o studenta la Litere ce-i va deveni sotie. Chiar daca
influenta lui Marcel Proust in realizarea strategiei narative din aceasta prima

4
parte este evidenta, prozatorul roman nu preia si tehnica fulxului constiintei sau
a memoriei involuntare, asa incat timpul subiectiv al amintirii respecta- nefiresc-
o ordine cronologica. Cand reda modul in care o mostenire ii schimba relatia sau
cand sentimentele sale fata de posibilul adulter al Elei, Ghoerghidiu nu doreste
sa retraiasca trecutul , si sa il interpreteze cat mai coerent. In schimb, in a doua
carte, construita dupa memorialul de campanie al autorului imprumutat cu
amanunte cu tot eroului, urmeaza un timp obiectiv, adica tot o dezvoltare
cronologica. Totusi, razboil apare in aceate pagini ca o desfasurare necrutatoare a
lumii exterioare, analizata de o interioritate derutata. Astfel incat, nu derularea
obiectiva a evenimentelor tragice primeaza, ci efectele asupra unei subiectivitati
ce constientizeaza ca moartea este o prezenta imediata. In al doilea rand, in
stransa legatura cu ambiguizarea raportului dintre timpul obiectiv si cel
subiectiv se manifesta si principala caracterisitica a tehnicii narative, anume
analiza psihologica. Prin metode ale introspectiei lucide, Camil Petrescu se
indeparteaza in Ultima noapte... de prejudecata ca interioritatea omului
inseamna o amalgamare nediferentiata de sentimente si senzatii. Astfel,
prozatorul realizeaza o disociere capitala intre traire si constiinta, excelent
formulata chiar de unul dintre personajele sale, Gelu Ruscanu in drama Jocul
Ielelor. „E deosebirea de la traire la constiinta...Adica totul... drama... Cata
luciditate atat existenta si deci atat drama”.
Dincolo de particularitatile de constructie narativa, diferenta dintre
romanul realist-obiectiv si cel psihologic, subiectiv poate fi stabilita plecand de la
modul in care incipitul si finalul particulariezeaza viziunea despre lume. Astfel,
scritoriii care adopta realismul-obiectiv creeaza, in general, o lume omogena,
inchisa, din dorinta de a reface consistenta lumi reale, astfel incat finalul textului
e construit intr-o relatie de simetrie mai mult sau mai putin accentuata cu
incipitul. In schimb, autorii care urmaresc sa redea o realitate a interioritatii
personajelor asuma si amalgamul de senzatii, dorinte, fericiri sau tragedii ale
fiintei umane. Prin urmare, un roman psihologic, modernist descrie un univers
faramitat. Neunitar, mai exact, perspective relativizate asupra existentei. Iar
raportul dintre dintre inceputul si sfarsitul naratiunii nu mai urmeaza o logica a
simetriei, ceea ce creeaza conditiile unui final deschis. Romanul lui Camil
Petrescu se incadreaza in seria creatiilor psihologice, moderniste si prin strategia
organizarii viziunii despre lume in functie de sugestia fragmentarii existentei
data chiar de relatia incipitului cu finalul.
In aceasta ordine de idei, inceputul romanului mizeaza tocmai pe
dezvaluirea contrastului dintre modul in care realitatea este perceputa la nivel
macrosocial si felul in care ea se reflecta in constinta subiectului. Dupa ce, in
buna traditie a scrierilor realist obiective, naratorul plaseaza exact naratiunea in
timp- primavara anului 1916 si spatiu – la Piatra Craiului, in munte-, el nu ezita
sa deconstruiasca opinia generala despre realitatile razboiului in care armata
romana este pe punctul de a intra. Mai mult, perspectiva critica si relativizanta a
personajului narator se indreapta curand si asupra camarzilor de arme,
considerati saraci de spirit, astfel, sensibilul si hiperlucidul Stefan Gheorghidiu

5
asista la o polemica iscata la popota de un articol de ziar dedicat unui caz
neobisnuit: un barbat care si-a ucis sotia infidela este achitat de completul de
judecata. Impartiti in doua tabere, pro si contra deciziei judecatoresti, ofiterii
dezbat relaxati situatia. Singurul nemultumit de nivelul neteoretic al discutiei
este chiar protagonistul romanului, iar atitudinea sa din acest episod anticipeaza
excesul analitic ce caracterizeaza intreaga sa viziune despre lume. De asemenea,
privit prin prisma intregii arhitecturi a romanului, capitolul initial isi dezvaluie
caracterul de artificiu compozitional, fiind posterior din punct de vedere
temporal evenimentelor relatate in capitolele ulterioare ale cartii intai. In
consecinta, prin diferenta stabilita intre timpul povestii- intamplarile de pe front-
si timpul povestit, trecutul relatiei de iubire cu Ela- romanul psihologic al lui
Camil Petrescu demonstreaza ca lumea nu mai poate fi ordonata exclusiv dupa
criteriul cronologic.
Daca in incipitul romanului timpul e intr-un fel suspendat, evenimentele
cotidiene primind sens datorita filtrarii lor de catre constiinta protagonistului,
finalul Ultimei nopti...pierde pana si insemnele subiectivitatii lui Stefan
Gheorghidiu. Intitulat Comunicat apocrif, ultimul capitol seamana intr-adevar
cu o relatare de evenimente ce nu mai pastreaza nicio legatura cu stilul
confesiunii din celelalte secvente narative din roman, desi accentul pus pe
ratiune si hiperluciditate se pastreaza. Evenimentele cotidiene il afecteaza acum
doar in mod superficial pe tanarul intelectual ce si-a vazut naruit intregul sistem
idealist de viata.
S-a zis ca Ultima noapte ar fi monografia geloziei. Adevarat, dar ce
determina aceasta gelozie si ce aspect particular dobandeste ea? Inainte de toate
trebuie observat ca Stefan Ghorghidiu, la fel ca totii eroiii lui Camil Peetrescu, e
un om integru, incapabil de compromisuri, de tranzactii cu propria constiinta.
Eroul nostru vrea sa realizeze in casatorie, ca in toate, absolutul. Nu poate
concepe ascunzisuri, perfidie, conventii, intre sotie si el. Vrea o daruire deplina
de ambele parti, o comuniune perfecta, pana la contopirea simtamintelor,
perocuparilor, aspiratiilor.
In eroul romanului Ultima noapte vad un Don Quijote al luciditatii. Intr-o
lume deprinsa a inchide ochii, acceptand minciuna, ticalosia ca pe un dar
imuabil, necomplicandu-si existenta cu intrebari care nu aduc nici un profit, ba
chiar dimpotriva, Stefan Gheorghidiu ridica spada cugetarii nedomolite,
despicand tenebrele inabusitoare, sfortandu-se sa iste adevarul, oricat ar fi el de
dureros. Recitind cele scrise de George Clinescu despre Ultima noapte.. m-a izbit
imputarea adusa eroului, de a cere femeii „ ceea ce ea nu poate da”. Foarte
probabil ca exigentele acestui efervescent intelectual depasesc posibilitatile sotiei
sale, dar pe mine tocmai prin aceasta ma cucereste. Stefan Gheorghidiu nu poate
accepta o dragoste pe jumatate, care sa nu-i anagajeze toate resursele
personalitatii, toate facultatile. Dezinteresul sotiei pentu preocuparile intelectuale
il nelinisteste, putandu-se inchpui pe sine discutand eu ea nimicuri cu aerul de a
fi interesat grozav de acestea, in timp ce in mintea sa fulgera intrebarile despre

6
esenta universului. El nu poate fi in nici un caz :eroul indragostit...plat si fara
spirit critic”, cum ii gaseste Calinescu-pe buna dreptate- pe multi indragostiti
celebri; nu „poate sa fie foarte bine incredintat ca toate femeile n-au nicio minte...,
dar aceste femei ii plac”. Cu alte cuvinte, o iubire care nu are la temelii
luciditatea, intre altele, consimtamntul deplin a ratiunii, nu-l poate satisface. Nu
pot sa nu admir indragostitul filosof. ( Dumitru Micu).
In vizunea protagonistului, fiinta umana detine un eu limitat si care are
ca principale obiective, de-a lungul intregii existente, verificarea si identificarea
personalitatii proprii. Tocmai de aceea, razboiul constituie pentru el o sansa a
implinirii sufletesti, din moment ce, singur o recunoaste, „lipsit de orice talent, in
lumea asta muritoare, fara sa cred in Dumnezeu, nu m-as fi putu realiza- si am
incercat-o- decat intr-o dragoste absoluta”.
Asadar, statutul moral si psihologic al protagonistului, un intelectual ateu
ce se iluzioneaza ca poate hotara si rationaliza experientele decisive pentru
formarea sa ca subiectivitate, este influentat de doua conflicte exterioare pe care
le interiorizeaza continuu: casnicia rata cu Ela in urma schimbarii statutului
social printr-o mostenire substantiala si tragediile razboiului ce, in ciuda
gradului de sublocotent il fac egal cu oricare alt soldat. Totusi, el nu isi pierde
individualitatea, din moment ce, in stilul eroilor din romanele psihologice- dupa
cum observa si Mihail Ralea- reflectiile sale il tortureaza si-l indeparteaza de felul
cum concep viata semenii sai. Prin ambele situatii de viata, eroul cauta o iesire
din conditia sa limitata, cu scopul atingerii unui absoulut imaginat.
Perspectiva narativa subiectiva a romanului camilpetrescian determina si
un nou statut al personajului. Tocmai pentru ca se bazeaza pe existenta unei
trairi interioare complexe capabile sa sustina desfasurarea unei intregi actiuni,
protagonistul narator trebuie selectat dintr-o anumita categorie sociala. Deoarece
este evident ca dramele si interpretarile obsesive ale lui Gheorghidiu nu ar putea
fi caracteristice unui individ cu o psihologie primitiva. In acest sens statutul de
intelectual al eroului confera si credibilitatea perspectivei. Numai ca, desi toti in
jurul sau il considera un intelectual lucid, indragostit de absolut si un indaptat
social, Stefan nu poate fi incadrat intr-o tipologie anume. Mai relevante in Ultima
noapte...ramn elementele care il diferentiaza de ceilalti intelectuali, decat
insusirile ce la-r putea inseria. In fond, tot cu perocupari intelectualiste este si
frumoasa Ela, o meritoasa studenta la filologie. Insa cu greu si-o poate inschipui
vreun cititor pe sotia eroului interpretand cu atata patima fiece fapt banal si
autoanalizandu-se in execes asemenea sotului, un tip imposibil care complica
absoult orice intamplare, dupa cum insusi se portretizeaza. Protagonistul lui
Camil Petrescu resuseste sa destabilizeze pana si coerenta pe care singur a
conferit-o lumii. Iar in finalul romanului Stefan apare ca un individ ce respinge
ideea ca Absolutul poate fi atins prin dragoste sau filozofie, obsesiile sale de-o
viata. Mai mult, pasionat de filozofia lui Kant, protagonistul este caracterizat
indirect prin faptele si vorbele sale- in afara de constiinta totul e o bestialitate-
drept un idealist atras de absolut, dar total inadaptat din punct de vedere social.

7
De fapt, insasi sotia sa ii spune ca toti vor sa il insele deoarece e prea bun, iar
pragmaticul unchi Nae il caracterizeaza drept lipsit de spirit practic. In acest
mod, intre universul interior utopic al omului ce vede doar idei si realitatea
exterioara se instaureaza o ruptura constientizata de protagonist abia in
momentul in care Ela- cea pe care o considera suflet din sufletul sau- prefera
delicile vietii mondene in defavoarea lui.
Pe acest fond, drama razboiului, cu moartea plutind in toate, submineaza
definitiv conceptia absolutista despre iubire a lui Stefan. Daca in timpul
pregatirilor pentru razboi personajul narator inca isi considera relatia o
prioritate, tragediile la care participa il fac sa se indeparteze iremediabil de tot
trecutul, asa ca in momentele de agonie de dupa un bombardament recunoaste
indiferent: „ De sotia mea, de amantul ei, de zbuciumul de atunci, mi-aduc
aminte cu adevarat ca de o intamplare din copilarie. Si atunci sufeream de
lucruri care azi mi se par fara inteles”.
Ela este personajul feminin al romanului, simbolizand sotia frivola, avida
dupa lux si distractii. Femeia este construita numai din perspectiva barbatului un
insetat de absolutul iubirii, al carui crez nu facea concesii sentimentului.
Studenta la Litere, ea se indragosteste de Stefan, care, mai mult din orgoliul de a
fi iubit de una din cele mai frumoase studente, o ia de sotie. Trasaturile fizice
sunt putine, dar sugestive pentru frumusetea tinerei: „ochii mari, albastrii, vii ca
niste intrrebari de clestar”. Trasaturile morale reies, indirect din referirile lui
Stefan, care diseca si analizeaza cu luciditate fiecare vorba, fiecare gest al sotiei.
Trasaturile ei morale sunt evidentiate si prin atitudinea pe care Ela o adopta in
momentul primirii mostenirii sotului ei. Astfel dezvaluie o fire pragmatica, o
pasiune pentru viata mondena, ceea ce-l uimeste pe Stefan, care ar fi vrut-o
„mereu feminina, deasupra discutiilor vulgare”.
Relatarea si povestirea sunt inlocuite in proza moderna cu analiza si
interpretarea, de unde impresia de epic evenimential sarac in favoarea analizei.
Masa de la unchiul Tache este prezentata ca o scena blazaciana: asezarea
personajelor, interesul pentru mostenire, portretul batranului avar si al
arivistului lingusitor Nae Gheorghidiu
Stilul anticalofil pentru care opteaza romancierul sustine autenticitatea
limbajului. Scriitorul nu refuza corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate,
ruptura de limbajul cotidian pe care o provoaca emfaza din limbajul personajelor
din romanul traditional.
Romanul Ultima noapte de dragoste, inati noapte de razboi a fost
catalogat de catre critica literara ca fiind :romanul cel mai realizat al lui Camil
Petrescu, cel mai profund si mai bogat ca experienta „substantiala” si totodata de
o rotunjime artistica, de o compozitie riguroasa si un stil perfect in aparenta lor
simplitate.”(Alexandru Paleologul). De asemenea romanul a fost interpretat „ ca
unul dintre cele mai semnificative ale perioadei interbelice si un profund si
tulburator roman al conditiei umane”’ (Mircea Dinut) precum si ca opera „ de

8
mare valoare, ce sta cu cinste in tezaurul operi romanesti”.(Alexandru
Sandulescu).