Sunteți pe pagina 1din 8

GNOSEOLOGIE

1. APRIORICITATEA

- chiar dacă termenul de “a priori” nu este propus pentru prima oară de


Kant, paternitatea sa filosofică îi aparţine aproape în exclusivitate,
datorită importanţei pe care autorul Criticii Raţiunii Pure o acordă
conceptului în filosofia cunoaşterii;
- în esenţă, termenul “a priori” defineşte acel tip de cunoaştere care, pentru
a fi validată, nu necesită o întemeiere a ei prin ceva exterior intelectului
însuşi (= nu necesită raportarea la datele empirice, oferite de simţurile
noastre, la ceea ce Kant însuşi numeşte ca fiind “intuiţia sensibilă”);
opusul conceptual al “a priori”-ului este reprezentat de “a posteriori”,
care desemnează totalitatea cogniţiilor dependente de experienţa noastră
sensibilă;
- demersul kantian este declanşat de aporiile cognitive semnalate de unul
dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai empirismului din secolul al
XVIII-lea. Astfel, David Hume, în lucrările sale (dintre care se detaşează
Essay on Human Understanding), pornind de la susţinerile empirismului
(în primul rând cele care îi aparţineau lui John Locke), ajunge la
concluzia şocantă intelectual potrivit căreia cauzalitatea nu reprezintă
altceva decât un “flatus voci”, un “nume” care permite înţelegerea
existenţei, dar care nu are nicio relevanţă privind realitatea (lucrurile “aşa
cum sunt ele”). Ca urmare, pentru Hume, cunoaşterea, şi mai ales
cunoaşterea ştiinţifică, nu poate avea relevanţă decât în termenii stabilirii
unor corelaţii (de simultaneitate ori de succesiune) între fenomene,
neexistând nicio şansă privind pătrunderea dincolo de aparenţe
(phainomenon, în limba greacă, înseamnă literalmente “ceea ce apare”).
De aici, rezulta şi o altă concluzie gnoseologică: anume, că niciuna dintre
susţinerile noastre, oricât de bine întemeiate teoretico-intelectual, nu
poate pretinde o validitate universală (nu poate fi considerată ca fiind un
adevăr necesar). Cu alte cuvinte, Hume redescoperă, pornind de la
certitudinile propuse de empirismul clasic, virtuţile scepticismului antic,
care, începând cu sofistul Gorgias, şi încheind cu Sextus Empiricus,
considerau pretenţia unei cunoaşteri autentice (a “eidosurilor” sau a
“esenţelor”) ca fiind nesutenabilă;
- Kant însuşi recunoaşte că lectura operei lui Hume a reprezentat pentru el
o “trezire din somnul dogmatic”. Până în acel moment, Kant, ca fizician,
adept necondiţionat al operei lui Newton, nu avusese niciun fel de dubii
privind validitatea universală a legilor fizicii, ca tot atâtea adevăruri
necesare şi indubitabile. În plus, este aproape la fel de sigur că el
considera aceste adevăruri ca fiind derivate (obţinute), într-un fel sau
altul, din activitatea simţurilor şi din organizarea datelor empirice de
către intelectul nostru, printr-un “proces” de “reflectare” a “lucrurilor
înseşi”. Susţinerile lui Hume au avut darul de a zdruncina această
încredere iniţială în soliditatea cognitivă a legilor naturii, care ar
“corespunde” tale quale unei realităţi date în mod univoc şi universal. Cu
toate acestea, şi spre deosebire de Hume, ca şi de orice alţi gânditori
sceptici, Kant, ca om de ştiinţă, nu putea să accepte că toate propoziţiile
ştiinţei sunt atinse de provizorat şi dubiu, că niciuna dintre ele nu are un
caracter necesar;
- De aceea, demersul său clarificator-critic debutează cu două susţineri de
natură generală:
(a) întâi de toate, Kant consideră necesară o delimitare de cele două variante
extreme ale filosofiei cunoaşterii: empirismul şi raţionalismul. Pentru el,
atât activitatea simţurilor, cât şi activitatea intelectului sunt la fel de
importante în economia cogniţiei adecvate: simţurile fără intelect sunt
oarbe, iar intelectul fără simţuri este gol (asemenea tabulei rasa a lui
Locke). Mai mult decât atât, aşa cum vom vedea mai departe, Kant
consideră că, pentru a accede la o cogniţie validă universal, experienţa
sensibilă trebuie să fie pre-formată intelectiv, tot aşa cum intelectul este
dependent substanţial de un anumit tip (de anumite forme) de intuiţie
sensibilă;
(b) în al doilea rând, Kant lămureşte tipologic caracteristicile susţinerilor
noastre (a propoziţiilor cu valoare cognitivă, sau “judecăţilor” cum le
numeşte el). Astfel, precizează Kant, propoziţiile cognitive sunt fie
analitice, fie sintetice. Propoziţiile analitice oferă adevăruri (cogniţii)
necesare, dar ele sunt defecte de conţinut cognitiv: întrucât “predicatul”
acestor propoziţii este conţinut în “subiectul” lor, cei care ajung în
posesia unor astfel de adevăruri necesare nu ştiu mai mult prin
intermediul lor decât ştiau de la bun început. În fapt, adevărurile necesare
de tip analitic nu sunt altceva decât definiţii, în cadrul cărora definiensul
este prezent deja în definiendum. Propoziţiile analitice au un caracter
necesar pentru că sunt tautologice. Semnificaţia lor teoretică este una
limitată, ele având un rol autoclarificator pentru intelect (“predicatul” nu
este altceva decât o “desfăşurare” a conţinutului cognitiv deja existent în
“subiect”). În schimb, propoziţiile sintetice propun conţinuturi cognitive
noi, lărgind cunoaşterea noastră asupra lucrurilor, prin aceea că
“predicatele” lor “adaugă” ceva eterogen conţinutului cognitiv al
“subiectului” (de pildă, “verdele” nu este conţinut în noţiune “ierbii”
etc.). Cu toate acestea, propoziţiile sintetice riscă să fie adevăruri
ipotetice (nesigure, dubioase), câtă vreme ceea ce “spune” noţiunea
“predicat” este eterogen existenţial în raport cu ceea ce “spune” noţiunea
“subiect” (iarba poate fi şi verde, dar şi galbenă etc.). Ca urmare,
validitatea unor astfel de propoziţii nu este universală. În termenii
propuşi de Kant, asemenea propoziţii, deşi aduc un spor de cunoaştere,
acesta nu poate fi cunoscut şi re-cunoscut decât prin raportarea sa la ceva
exterior intelectului însuşi, adică în mod a-posterioric. Ceea ce vrea să
spună Kant este că intelectul nu poate ajunge la certitudini indubitabile
decât atunci când este în acord cu el însuşi. Or, asemenea certitudini-
adevăruri ab-solute (adică negrevate de obligaţia raportării intelectului la
altceva decât el însuşi) există – altminteri, întreaga cunoaştere bine
întemeiată ar trebui repudiată definitiv (inclusiv adevărurile matematice
ori cele simili-matematice, precum cele întâlnite în fizica newtoniană).
Cum sunt posibile astfel de propoziţii ? Răspunsul lui Kant este
următorul: prin capabilitatea intelectului nostru de a formula nu doar
propoziţii sintetice a-posteriori, ci şi propoziţii sintetice a-priori. Acestea
din urmă, pe de o parte, aduc sporuri cognitive (predicatul lor nefiind
cuprins în subiect); pe de altă parte, validitatea lor cognitivă nu este
dependentă de raportarea la ceva exterior.
- problema principală a cogniţiei adecvate nu mai este aşadar, începând cu
Kant, aceea care priveşte realitatea cunoaşterii (“dacă putem cunoaşte”),
ci aceea a posibilităţii sale (“cum putem cunoaşte” sau, mai exact, “cum
sunt posibile judecăţile sintetice a priori”). În linii foarte generale,
răspunsul lui Kant este următorul: intelectul nostru nu ar fi capabil de o
atare performanţă cognitivă, dacă simţurile înseşi nu ar fi pre-formate
astfel încât să poată oferi “materia primă” empirică care se potriveşte
intelectului însuşi. La rândul său însă, intelectul însuşi trebuie să
“corespundă” acestor forme ale intuiţiei sensibile, altminteri datele
simţurilor nu ar putea fi “citite”;
- prima parte a Criticii Raţiunii Pure, intitulată Estetica transendentală (de
la grecescul aisthesis = simţuri) urmăreşte două obiective:
(i) să arate că avem o cogniţie sintetică a priori a formelor spaţiale şi
temporale ale experienţei noastre externe şi interne, întemeiată pe
“intuiţia pură” a spaţiului şi timpului;
(ii) să argumenteze că idealismul transcendental, ca teorie potrivit căreia
spaţialitatea şi temporalitatea reprezintă doar forme pure, apriorice,
care fac posibilă apariţia obiectelor “pentru noi”, iar nu proprietăţi ale
unor “lucruri în sine” (independente de modul în care le intuim
sensibil), este condiţia necesară pentru realizarea cunoaşterii sintetice-
apriori.
- Kant consideră că atât spaţiul cât şi timpul reprezintă forme pure ale
intuiţiei sensibile (sau pure intuiţii, în sensul că existenţa lor precede
orice conţinuturi intuite). Ele sunt forme pure ale intuiţiei pentru că
trebuie să preceadă şi să structureze orice experienţă sensibilă a oricărui
obiect exterior, sau a oricărei stări interioare. Kant încearcă să
demonstreze acest lucru argumentând că noţiunile noastre de “spaţiu” şi
“timp” nu pot fi derivate din experienţa pe care o avem cu obiectele.
Aceasta deoarece o asemenea experienţă pre-supune individuarea
obiectelor în spaţiu şi/sau timp (cu alte cuvinte, pentru a avea experienţa
sensibilă a ceva în spaţiu şi/sau timp, este necesar să avem deja spaţiul
şi/sau timpul). Pe de altă parte, dacă putem să ne reprezentăm spaţiul şi
timpul ca “golite” de obiectele “aflate” în ele, nu avem cum să ne
reprezentăm obiectele altfel decât ca situate în spaţiu/timp.
- Spaţiul şi timpul sunt intuiţii pure pentru că ele reprezintă individuali
(ceva necompus), iar nu “clase de lucruri”. Kant încearcă să demonstreze
aceasta prin argumentul potrivit căruia spaţiile şi timpurile particulare
(specificate ca fiind “acest spaţiu” şi “acest timp”) sunt întotdeauna
reprezentate ca fiind de-limitări ale unui spaţiu/timp unic şi ne-limitat, iar
nu prin compunerea acestora din forme şi părţi ale lor. Tot aşa,
spaţiul/timpul conţin un număr infinit de părţi posibile (potenţiale) – ceea
ce înseamnă că ele nu pot fi concepute ca fiind compuse, prin “adăugare”
de părţi “reale” (actuale), ci doar ca precedând aceste părţi. Altminteri,
dacă spaţiul/timpul ar fi concepute ca luând naştere din părţile lor, şi
întrucât acestea sunt, în majoritatea lor, ca părţi potenţiale, atunci
spaţiul/timpul nu ar fi, la drept vorbind, niciodată, ci doar ar putea să fie.
Dar spaţiul/timpul sunt întotdeauna – şi anume ca întreguri, care preced şi
fac posibile părţile lor (diversele spaţii şi timpuri specificate). Ergo:
spaţiul şi timpul sunt intuiţii pure, care fac posibile intuiţiile sensibile
specificate conjunctural.
- În continuare, Kant argumentează necesitatea acestor forme pure ale
intuiţiei prin aceea că, în absenţa unei forme apriori a spaţiului, geometria
(cunoaşterea geometrică) nu ar fi posibilă, cel puţin nu ca şi cunoaştere
care “determină proprietăţile spaţiului în mod sintetic, şi totuşi apriori”.
Astfel, propoziţiile geometrice, descriind obiecte în spaţiu, trec dincolo
de orice obiect fizic care deţine proprietăţi geometrice. Avem aici o
situaţie teoretică complexă: pe de o parte, propoziţiile geometrice nu sunt
pur intelectuale (nu sunt analitice), având nevoie de reprezentări empirice
(figuri geometrice, fie ele idealizate); pe de altă parte, pentru a fi înţelese
şi acceptate ca adevărate, ele nu au nevoie de verificare empirică, fiind
adevăruri necesare prin ele însele (apriorice). De pildă, pentru a
demonstra că suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 180 de grade,
măsurarea empirică a unui obiect de formă triunghiulară nu este doar ne-
necesară, ci şi inacceptabilă teoretic. Atât cunoaşterea apriorică a
spaţiului/timpului în general, cât şi cunoaşterea propoziţiilor geometrice
ori aritmetice nu pot fi explicate decât prin presupunerea potrivit căreia
spaţiul şi timpul sunt deja date – ca structuri apriorice ale subiectului care
cunoaşte, ca forme ale intuiţiei sensibile independente de experienţa
sensibilă cu obiectele particulare.
- Finalmente, Kant susţine că aceste argumente probează idealitatea
transcendentală, adică faptul că spaţiul/timpul reprezintă proprietăţi ale
lucrurilor “aşa cum ne apar ele”, iar nu proprietăţi ale lucrurilor “aşa cum
sunt ele (independente de modul în care ele ne apar)”, asemenea spaţiului
şi timpului “absolut”, prezente în fizica newtoniană. Cu alte cuvinte,
spaţiul/timpul sunt absoluturi de tip gnoseologic, iar nu de tip ontologic.
Kant argumentează astfel: “determinaţiile” care aparţin “lucrurilor în
sine” (numite şi “numen”), adică în mod independent de felul în care le
intuim (ca “fenomen”), “nu pot fi intuite înaintea lucrurilor cărora le
aparţin”, deci nu pot fi intuite apriori, în vreme ce spaţiul/timpul, ca şi
proprietăţile lor, pot fi intuite apriori. Aşadar, întrucât ceea ce ne apare nu
poate fi considerat ca fiind proprietate a lucrurilor “în sine”, nu avem altă
alternativă decât să considerăm că spaţiul/timpul reprezintă forme prin
intermediul cărora lucrurile ne apar.
- Susţinerile lui Kant au fost ulterior nuanţate şi chiar puse sub semnul
îndoielii prin evoluţiile din filosofia matematicilor. Astfel, susţinerea lui
Kant potrivit căreia teoremele geometrice sunt sintetice apriori pentru că
ele pot fi demonstrate doar prin construcţie a fost pusă în dubiu prin
intermediul teoriilor axiomatice ale logico-matematicului, necunoscute în
vremea sa. Apriorismul geometriei, ca şi al altor componente ale
matematicilor, era considerat de către Kant ca derivând din forme pure
(adică universale-naturale) ale intuiţiei noastre sensibile. Concluzia sa nu
putea fi alte decât aceea potrivit căreia nu poate exista decât o singură
teorie geometrică. Or, construcţiile axiomatice, de tipul geometriilor
neeuclidiene (propuse de Lobacevski, Bolyai sau Riemann) au
demonstrat posibilitatea existenţei altor spaţii decât cel kantian (“natural”
sau “înnăscut”). O altă critică adusă criticismului aprioric kantian provine
din relaţia dintre sistemele pur formale şi “realizarea” lor fizicală. Potrivit
lui Kant, geometria descrie obiecte fizice, chiar dacă o face într-un mod
aprioric. Or, obiecte fizice precum cele din fizica posteinsteiniană
(relativistă) nu mai pot fi descrise de teoria geometrică euclidiană, ca şi
de formele apriori ale intuiţiei sensibile care o fac posibilă pe aceasta. În
acest moment, formulele matematice din fizică mai degrabă pre-scriu
decât de-scriu cum anume este (sau ne apare) lumea fizicală.
- Discutabilă este şi distincţia kantiană dintre fenomen şi numen (“lucru în
sine”). Gerald Prauss şi Henry Allison consideră că la Kant se întâlneşte
o distincţie între două feluri de concepte ale obiectului:
(i) cel dintâi include o referire la condiţiile necesare pentru perceperea
obiectului;
(ii) cel de-al doilea mai degrabă propune părăsirea acestor condiţii, fără
consecinţe ontologice.
Dintr-un alt punct de vedere se consideră că Kant nu susţine neapărat
absenţa unor proprietăţi spaţio-temporale ale lucrurilor în sine, ci mai
degrabă neagă existenţa lucrurilor în sine în spaţiu şi timp – de aici şi
susţinerea sa potrivit căreia proprietăţile spaţio-temporale există doar pentru
noi (ca “fenomene”).
- secţiunea intitulată “Analitica transcendentală” a Criticii Raţiunii Pure
priveşte dintr-o nouă perspectivă problema intelectului. Kant
argumentează aici că şi categoriile gândirii, asemenea formelor
sensibilităţii, sunt produse ale subiectivităţii umane, necesare ca şi
condiţii ale posibilităţii experienţei;
- în ceea ce el numeşte ca fiind “deducţia metafizică” a conceptului, Kant
încearcă să ofere un principiu identificator al conceptelor fundamentale
ale gândirii, numite categorii ale intelectului – iar acestea sunt
considerate ca fiind aprioricităţi intelective care fac posibilă gândirea
oricărui obiect. Cheia acestei argumentaţii este constituită de susţinerea
potrivit căreia cunoaşterea apare întotdeauna sub forma unei judecăţi. De
aici, Kant argumentează că avem de-a face cu anumite forme
caracteristice sau “funcţii logice” ale judecăţii, iar acestea trebuie să ofere
conceptele fundamentale pentru conceperea obiectelor (în absenţa acestor
categorii apriori ale intelectului obiectele nu pot fi pentru noi ca “obiecte
gândite”).
- Kant oferă un tabel al funcţiilor logice ale judecăţii, plecând de la
premisa că orice judecată priveşte: (I)cantitatea; (ii)calitatea; (iii)relaţia şi
(iv)modalitatea – de unde, un tabel al categoriilor intelectului, care indică
cum pot fi gândite obiectele. Astfel, judecăţile pot fi universale,
particulare sau singulare – iar obiectele gândite prin intermediul acestor
judecăţi nu pot fi decât ca totalităţi, pluralităţi (clase de obiecte) sau
unicităţi (obiecte individualizate). Din punctul de vedere calitativ,
judecăţile pot fi afirmative, negative sau infinite – iar obiectele concepute
nu pot fi decât ca reale, negate (ireale) sau limitate. Din punct de vedere
reaţional, judecăţile sunt categorice (relaţionarea unui predicat cu un
subiect), ipotetice (relaţionarea unei propoziţii antecedent cu o propoziţie
consecvent) sau disjunctive – iar obiectele nu pot fi gândite decât fie ca
substanţe, fie ca relaţii cauză-efect (ca dependente unele de altele), fie ca
reciprocităţi. În fine, din punctul de vedere al modalităţii, judecăţile pot fi
problematice, asertorice sau apodictice – iar obiectele trebuie gândite ca
fiind fie posibile-imposibile, fie existente-inexistente, fie necesare-
întâmplătoare.
- Schema lui Kant este intuitivă, plauzibilă şi utilizată de el pe parcursul
întregii sale opere. Dar alţi filosofi, de la Hegel la Quine, s-au întrebat
asupra coerenţei şi necesităţii ei. Ceea ce pare să deranjeze cel mai mult
în proiectul lui Kant este faptul că el nu indică de ce este necesară
utilizarea tuturor funcţiilor logice la judecăţii, deci de ce sunt necesare
toate categoriile intelectului. De pildă, Kant nu indică de ce este necesar
să apelăm nu doar la judecăţi categorice, ci şi la judecăţi ipotetice ori
disjunctive. Fără explicarea acestei necesităţi, argumentaţia lui Kant
împotriva susţinerii lui Hume privind cauzalitatea nu pare să fie foarte
consistentă.
- De aceea, tema este reluată în capitolul privitor la “Sistemul tuturor
principiilor intelectului pur”, unde Kant încearcă să determine scopul
intelectual-cognitiv al utilizării categoriilor. Potrivit lui, noi nu putem
avea nicio experienţă intelectual-cognitivă care să nu fie pusă sub
acoperământul categoriilor mai susnumite. Aşa încât orice încercare de
atingere a cunoaşterii cu validitate universală este dependentă de
categorialul respectiv. Întrucât aceste categorii îşi au originea în structura
logică a propriei noastre gândiri, trebuie să acceptăm că, fără ele, noi nu
am fi în stare să gândim în termeni consistenţi cognitiv realitatea,
legităţile şi structurile ei.
- Întrucât, susţine Kant, noi nu putem avea conştiinţă de sine, adică
“apercepţie transcendentală” fără a avea conştiinţa obiectelor (iar aceasta
necesită existenţa categoriilor apriori ale intelectului), înseamnă că nu
putem avea niciun fel de experienţă intelectuală câtă vreme nu putem fi
conştienţi că o avem. Ceea ce nu înseamnă altceva decât că nu există
experienţă căreia să nu-i poată fi aplicate aceste categorii.
- În pofida unor dificultăţi teoretice, ideea că conştiinţa de sine depinde de
cunoaşterea obiectelor, şi, ca urmare, de utilizarea categoriilor care fac
posibile acele obiecte ca obiecte gândite, a rămas atractivă.
- Pentru fundamentarea teoretică generală a ştiinţelor naturii (ca ştiinţe
care tentează descoperirea şi explicarea unor legităţi cauzale), opera lui
Kant este o încercare importantă şi încă actuală. Kant procedează în
demersul său, care conduce de la categoriile intelectului la fundamentarea
ştiinţelor naturale, în mai multe etape. Mai întâi, el argumentează că
categoriile, care sunt mai degrabă structuri logico-formale, trebuie să fie
făcute “omogene” cu experienţa empirică, adică să fie reformulate în
forme care permit această experienţă. Acesastă mişcare, potrivit lui, se
poate realiza prin asocierea categoriilor intelectului cu anumite relaţii
temporal determinate, numite de el “scheme”. De pildă, categoria pur
intelectuală a cauzei-efectului, înţeleasă abstract ca relaţie universal-
apriorică dintre oricare două obiecte situate pur logic ca fiind
“antecedent”, respectiv “consecvent” al unei judecăţi ipotetice (al unei
implicaţii logice, de forma “dacă p, atunci q”), este asociată schemei
unei succesiuni temporale, de forma “mai întâi”-“apoi”, care se apropie
de experienţa noastră cotidiană.
- Mai apoi, Kant argumentează cu privire la necesitatea anumitor
fundamente (principii) ale legilor naturii. Urmând diviziunea propusă
pentru categoriile intelectului, el consideră că există patru asemenea
principii care fundamentează legile naturii:
(a) avem, astfel, “axiomele intuiţiei”, care reprezintă datul potrivit căruia
“toate intuiţiile sunt mărimi extensive”. Aceasta semnifică că toate
obiectele experienţei pot fi reprezentate ca întreguri constând din părţi
omogene – şi care, ca urmare, pot fi construite matematic ca sume de
unităţi omogene.
(b) “anticipările percepţiei” numesc faptul că “în toate apariţiile sale, realul
ca obiect al percepţiei deţine o mărime intensivă, adică o gradualitate”.
Ceea ce vrea să spună Kant în acest loc este că senzaţiilor le poate fi
asociată o mărime matematică (un “număr”), care nu reprezintă o sumă a
unor părţi diferite, ci, mai degrabă, o poziţie pe o scală de intensitate. De
aici, rezultă că întrucât senzaţiile noastre diferă ca intensitate, suntem
obligaţi să conchidem că ele reprezintă tot atâtea calităţi distincte ale
lucrurilor care ne apar perceptiv.