Universitatea Politehnica Bucureşti

Facultatea Chimie Aplicată Şi Ştiinţa Materialelor

Referat

Principiul de educatie si invatamant

Oprea Ioana Daniela

Grupa 1112 IPA
 2011
Educaţia şi problematica lumii contemporane. Şcoala românească în
pragul mileniului III

1. Educaţia în societate. Dimensiunea educativă a dezvoltării

economico-sociale şi culturale

În ultimele decenii savanţii, dar şi oamenii politici sau responsabilii

diferitelor sectoare ale vieţii sociale au început prin a identifica un nou tip de
problemă (deteriorarea continuă a mediului, caracterul limitat al resurselor
naturale, creşterea galopantă a populaţiei). Aceste probleme îi vizau pe toţi
oamenii. S-au descoperit conexiuni între aceste probleme: dezvoltarea nu
poate avea loc fără pace, pacea nu poate fi autentică fără respectarea
drepturilor omului şi asigurarea libertăţilor fundamentale; aceste libertăţi şi
drepturi sunt iluzorii acolo unde domneşte mizeria, foametea şi
analfabetismul.
Astfel a apărut un nou concept: „problematică a lumii
contemporane“;această problematică are:
• caracter universal (nici o ţară şi nici un regim nu se pot plasa în afara
acestor problematici);
• caracter global (afectate toate sectoarele vieţii sociale);
• evoluţie rapidă şi greu previzibilă (oamenii sunt puşi în faţa unor probleme
pentru care nu sunt pregătiţi);
• caracter pluridisciplinar, adică cu conexiuni puternice şi numeroase;
• caracter prioritar (cere răspunsuri prompte, ingeniozitate şi eforturi
financiare).
Problematica lumii contemporane a generat atât în sfera politicii şi
culturii, cât şi în cea a educaţiei, un număr de imperative (apărarea păcii,
salvarea mediului, promovarea unei noi ordini economice);
In funcţie de răspunsul dat acestor imperative de către sistemele
educative şi responsabilii educaţiei întâlnim:
• scepticii, care consideră că sistemele educative nu au şi nu pot avea un rol
important în pregătirea lumii de mâine (aceştia sunt puţini la număr);
• un număr mare de specialişti care cred în puterea educaţiei şi în
capacitatea ei de a contribui cu resurse specifice la constituirea viitorului.
In epoca noastră, dezvoltarea societăţii şi a individului se găseşte în
legătură cu educaţia şi producţia;
Preocupările specialiştilor pentru dezvoltarea economico-socială îşi
îndreaptă privirile către descoperirea acelor modalităţi care să faciliteze
traducerea ideilor ştiinţifice în valori economice;
Obiectivul producţiei educaţionale este, mai presus de producţia
de bunuri, o producţie de forţă de muncă corespunzătoare cerinţelor
industriei, vieţii economico-sociale şi în acelaşi timp, o producţie de
cunoştinţe,idei, atitudini ştiinţifico-tehnice.
Ştiinţa însăşi se află până la un punct sub puterea educaţiei.
G. Văideanu: „Dezvoltarea va trece prin educaţie sau dezvoltarea
se va face cu ajutorul educaţiei ori nu se va realiza deloc.“

2
2. Caracterul prospectiv al educaţiei

Procesul de învăţare se desfăşoară pe baza unor elemente

anticipative, respectiv pe prospectarea stării de lucruri în care urmează să se
desfăşoare activitatea seriilor de absolvenţi după terminarea şcolii;
Responsabilii educaţiei solicită studii de prospectiva educaţiei şi iau
decizii în funcţie de acestea.
Funcţia educaţiei dobândeşte tot mai mult în contextul
contemporan o dimensiune prospectivă: educaţia se prezintă în dublă
ipostază a premizei şi a consecinţei dezvoltării, fiind factor de propulsie
socială, de creştere şi dezvoltare economico-socială; gradul de realizare al
educaţiei depinde însă de această dezvoltare.

3. Educaţia permanentă. Concept, factori determinanţi, conţinuturi,

metodologii. Relaţia educaţieautoeducaţie

Dimensiunea educaţională se suprapune peste dimensiunea întregii

existenţe a omului;
Educaţia permanentă este concepută ca un principiu organizatoric
al întregii educaţii; ea implică un sistem complet, coerent şi integrat, oferind
mijloace proprii de a răspunde aspiraţiilor de ordin educativ şi cultural ale
fiecărui individ, potrivit facultăţilor sale;
Impunerea acestui principiu se datorează unei serii de condiţii
dintre care amintim:
• revoluţia tehnică şi ştiinţifică, ce au dus la „explozia“ cunoaşterii şi la o
mare perisabilitate a cunoştinţelor;
• schimbarea masivă a statutului economico-social al multor oameni
(trecerea forţei de muncă în sectorul serviciilor şi în sectorul cercetării);
• creşterea timpului liber (dacă i se dă o utilizare creatoare, poate deveni o
sursă de progres social).
Caracteristici conceptuale ale educaţiei permanente:
• cei trei termeni fundamentali pe care se bazează semnificaţia conceptului
sunt „viaţa“, „permanent“, „educaţie“;
• educaţia nu se termină la sfârşitul instrucţiei şcolare, ci constituie un
proces permanent;
• educaţia permanentă îmbracă un caracter universal şi democratic;
• educaţia permanentă se caracterizează prin: supleţe de conţinut, de
instrumente, de tehnici şi timp de învăţare;
• educaţia permanentă admite modalităţi şi moduri alternative de a dobândi
educaţia;
• educaţia permanentă are două laturi componente: generală şi profesională;
ele sunt legate una de alta şi interactive;
• educaţia permanentă exercită o funcţie corectivă; are ca scop să menţină
şi ameliorează calitatea vieţii.
Principiul educaţiei permanente a dus la o reconsiderare a întregii
concepţii cu privire la şcoală, educaţie,învăţământ; şcoala trebuie să-l
pregătească pe elev spre a avea o concepţie adecvată faţă de autoeducaţie
şi autoînvăţare.

3
 Elevul trebuie să înveţe cum să înveţe şi cum să devină într-o
continuă devenire.

4. Noile educaţii

Acestea sunt: educaţia pentru democraţie şi drepturile omului,

educaţia ecologică, educaţia antreprenorială,educaţia pentru sănătate,
educaţia interculturală, educaţia pentru timpul liber etc.
Noile educaţii sunt un răspuns util al sistemelor educative la
imperativele generate de problematica lumii contemporane.
Aceste noi educaţii nu sunt epifenomene, fiecare dintre ele apărând
datorită unor necesităţi.

Educaţia ecologică

Obiective: oamenii trebuie să înţeleagă că ei şi mediul sunt

inseparabili şi că tot ce face un om asupra mediului are consecinţe asupra
vieţii sale;
Prin educaţie ecologică se urmăreşte ca elevii să dobândească
cunoştinţe despre mediu şi despre modalităţile de rezolvare/menţinere a
unui mediu nepoluat. Acesta este obiectivul cognitiv;
Obiectivul acţional: elevii sp se implice în lupta pentru păstrarea unui
mediu curat.

Educaţia pentru sănătate

Scop: formarea şi cultivarea capacităţilor specifice de organizare

raţională a vieţii în condiţiile rezolvării unor probleme specifice.
• comportament nutriţional-alimentar corect;
• comportament igienic general corect;
• comportament de autoterapiecorect;
• comportament motric şi sportiv corect;
• comportament sexual corect.
Moduri de realizare: exemplul oferit de adult, discuţii, evaluare
propriului comportament etc..

Educaţia pentru democraţie

Dobândirea informaţiilor cu privire la formele de guvernare

democratice prin comparaţie cu cele nedemocratice;
- cunoaşterea istorie;
- cunoaşterea principiilor democratice;
- cunoaşterea cadrului juridic internaţional şi naţional, al dreptului, libertăţilor
şi îndatoririlor;
- formarea atitudinii de toleranţă politică, etnică, religioasă sau faţă de
diferite opinii.
Există două modalităţi fundamentale pentru realizarea noilor
educaţii:

4
- dispersia conţinuturilor în cadrul altor discipline (exemplu: pentru educaţia
ecologică biologie şi chimie);dezavantaj: conţinutul e fragmentat,
distorsionat;
- introducerea orelor, disciplinelor ca atare; dezavantaj: elevii au un orar
prea încărcat şi mai apare şi problema cadrelor care să predea noile educaţii.

5. Inovare şi reformă în învăţamântul românesc. Politici şi programe

educaţionale

Inovaţia este necesitatea schimbării cu eliminarea rezistenţei la

înnoire.
Termenul de „schimbare“ subordonează inovaţia şi reforma.
Reforma vizează schimbările de ansamblu a contextului de desfăşurare a
învăţământului. Cercetarea ştiinţifică îşi propune conştient şi planificat să
introducă inovaţie, adică schimbări cu rezistenţă în timp, cu utilizare pe
scară largă, fără a-şi pierde însuşirile
iniţiale. Inovaţia este selecţia, organizarea şi utilizarea creatoare a resurselor
umane;
In sistemele şcolare pot fi introduse:
• schimbări materiale (îmbunătăţirea bazei materiale a şcolii);
• schimbări de concepţie (efecte asupra programelor, metodelor de
transmitere-receptare a cunoştinţelor);
• schimbări în relaţii interpersonale(profesor-elev, profesor-administraţie,
profesor-profesor).
În funcţie de nivelul pe care-l vizează, inovaţia se poate gasi la:
- nivelul sistemului de învăţământ (inovarea macroeducaţională sau reforma
şcolară) şi constă într-un complex unitar de inovaţii, adoptate în condiţiile în
care mutaţiile sociale, politice, economice şi culturale sunt atât de puternicce
încât vechiul sistem de educaţie şi învăţământ devine necorespunzător;
- nivelul corespondenţelor sistemului instructiv-educativ: noi planuri de
învăţământ sau programe şcolare, noi tehnici de instruire sau mijloace de
învăţământ (inovarea microeducaţională).
Politici şi progrese:

Politica educaţională în contextul tranziţiei:

• principiile: reformei, coerenţei, funcţionalităţii, autoreglării;
• obiectivele sistemului educativ: democratizarea sistemului educativ,
ameliorarea caliţăţii învăţământului,creşterea rolului social al educaţiei.

Educaţia interculturală

În ţările în care fenomenul migraţiei este o problemă,

interculturalismul poate fi un instrument eficient pentru a lupta împotriva
intoleranţei şi xenofobiei.
Multiculturalismul european este o bogăţie potenţială cu condiţia
să nu diminueze sau să anuleze identitatea fiecărei culturi;
Sarcina şcolii de astăzi este de a forma elevilor o conştiinţă
europeană; încă din clasele primare este de dorit să se cultive respectul şi
solidaritatea faţă de cultura unor popoare;

5
 Câteva valori-cheie: aspiraţia către democraţie, respectarea
drepturilor omului, a drepturilor copiilor, justiţia socială, echilibrul ecologic,
toleranţa şi pacea, tradiţiile culturale etc.;
Educaţia interculturală are rol terapeutic (poate stinge unele
conflicte) şi preventiv (poate preveni unele conflicte).

1. Fiind un sistem deschis, procesul de învăţământ funcţionează pe baza unor

reglementări, unor normative.

1.1. Principiul didactic1 este o teză generală care exprimă cerinţe obligatorii ale activităţii
de predare-învăţare, este o generalizare a practicii de instruire, o expresie condensată a legilor
instruirii. De asemenea, el poate fi definit ca normă orientativă, generală cu caracter director.

1.2. Cunoaşterea şi respectarea acestor cerinţe cu caracter universal condiţionează

realizarea tuturor sarcinilor procesului de învăţământ.

2. De la Comenius, primul gânditor modern care a formulat şi a teoretizat explicit principiile

educative în Didactica Magna şi până astăzi multe din principii şi-au schimbat conţinutul chiar
dacă şi-au păstrat denumirea sau au dispărut de tot pentru că nu au mai corespuns cerinţelor
sociale, nici scopului educaţiei şi nici noii concepţii despre lume şi viaţă. Implicaţi în această
muncă de elaborare şi fundamentare a principiilor didactice au fost şi J. H. Pestalozzi, Fr.
Herbart, B. F. Skinner, J. Bruner.
Cele explicate de Comenius încă din 1632 constituie puncte de plecare pentru principiile
recunoscute astăzi:
• Educaţia se va face de timpuriu, înainte ca mintea să fie coruptă;
• Se va proceda de la general la special, de la uşor la greu;
• Nimeni nu va fi supraîncărcat cu prea multă materie;
• Totul se va preda intuitiv;
• Cunoştinţele se vor aşeza pe o bază solidă;
• Tot ce succede se va baza pe ceea ce precede;
• Totul va fi organizat pe măsura minţii, a memoriei şi a limbii;
• Toate se vor consolida prin exerciţii continue;
• Tot ce este unit laolaltă se va preda împreună;
• Tot ce se învaţă trebuie predat aşa cum a apărut, adică prin prezentarea cauzelor;
• Tot ce se oferă cunoaşterii se va oferi mai întâi în general şi apoi în părţile sale;
• La fiecare lucru ne vom opri atât timp cât este necesar spre a fi înţeles;
• Executarea se învaţă executând;
• Exerciţiul va începe cu elemente, iar nu cu lucruri complicate.

3. Principiile didactice au un caracter general, normativ, sistematic şi dinamic. Caracterul

general rezultă din faptul că ele vizează esenţa procesului de învăţământ. Cel normativ constă în
funcţia orientativă şi reglatoare ceea ce permite stabilirea de conţinuturi, forme de realizare,
strategii didactice. Caracterul dinamic evoluează odată cu societatea.

1
Macavei, A., apud Dumitru, I., Ungureanu, C., Pedagogie şi elemente de psihologia educaţiei, Cartea Universitară,
Bucureşti, 2005, p. 101.

6
4. Funcţiile principiilor didactice sunt:
-orientarea traseului educativ spre obiectivele propuse de profesori şi învăţători
-normarea practicii educative astfel încât să fie respectate regulile psihologice,
pedagogice, deontologice şi ştiinţifice
-prescrierea tratamentelor şi modurilor de relaţionare specifică în raport cu situaţia de
învăţare
-reglarea activităţii educative atunci când rezultatele şi performanţele nu se ridică la
nivelul espectanţelor.

5. Clasificare
Stând la baza proiectării, organizării actelor de predare-învăţare, ele devin o garanţie a
realizării optime a obiectivelor educaţionale şi se prezintă sub două aspecte :
-principii generale sau principii fundamentale care au o aplicabilitate largă;
-principii specifice referitoare la obiective, conţinut, formă de realizare etc.
Principiile didactice pot fi discutate şi în viziunea psihologiei educaţiei şi dezvoltării şi
atunci vorbim despre :
-principiul psihogenetic al stimulării şi accelerării dezvoltării stabile a inteligenţei
-principiul învăţării prin acţiune
-principiul construcţiei componenţiale şi ierarhice a structurilor intelectuale
-principiul stimulării şi dezvoltării motivaţiei pentru învăţare
-principiul integrării teoriei cu practica
-principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale
-principiul intuiţiei
-principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor
-principiul participării active şi conştiente a elevului în activitatea de predare, învăţare,
evaluare

6. Prezentarea unor principii:

6.1. Principiul psihogenetic al stimulării şi accelerării dezvoltării stabile a inteligenţei
Teoria constructivismului genetic a lui J. Piaget 2consideră că inteligenţa se formează şi se
dezvoltă stadial, progresiv prin procesul de asimilare, acomodare, echilibrare datorită
schimburilor sistematice cu mediu socio-cultural. Apelând la metode şi procedee didactice
diferenţiate ce vizează zona dezvoltării proxime, este posibilă accelerarea diferitelor stadii
psihogenetice.
Fiecărui stadiu îi corespund metode, mijloace şi strategii specifice:
-6,7-11,12 ani concretul intuitiv primează ca şi manipularea obiectelor, operarea cu
reprezentări şi învăţarea prin acţiuni concrete.
-după 12 ani în stadiul operaţiilor formale, logico-matematice învăţarea implică reflexia
personală, problematizarea, apelul la analiză , sinteză, abstractizare şi generalizare ca operaţii ale
gândirii.
J. Bruner ( teoria psihogenetică a inteligenţei) emite teoria conform căreia orice temă poate
fi predată efectiv într-o formă intelectuală corectă oricărui copil, la orice vârstă. Trecerea la
stadiul psihogenetic superior poate fi grăbită prin asigurarea unor condiţii optime socio-culturale,
o instruire cu o metodologie adecvată, o educaţie şcolară şi familială coerentă sau poate fi
încetinită când toate aceste principii nu sunt respectate.

6.2. Principiul învăţării prin acţiune

2
J. Piaget, apud Dumitru, I., Ungureanu, C., op.cit., p.104.

7
 Acest principiu impune participarea activă şi conştientă a elevilor la propria lor devenire.
Cu ajutorul feed-back-ului se formează, se consolidează, se perfecşionează şi se transferă
informaţii.
Fiind o învăţare constructivă, eficientă ea duce la dezvoltarea psihică a individului. Nici o
învăţare nu este completă sau suficientă dacă nu există elementul de implicare activă.

6.3. Principiul stimulării şi dezvoltării motivaţiei pentru învăţare

Cele mai importante aspecte psihopedagogice care contribuie la dezvoltarea motivaţiei
şcolare ar putea fi :
-acceptarea unui punct de vedere realist privind aspectele reale ale funcţionalităţii
motivaţiei elevilor
-evaluarea motivelor învăţării, a emoţiilor, sentimentelor cognitive, a sarcinilor trebuie
să fie minuţioasă. Este necesară crearea situaţiilor de predare în care cel care învaţă să trăiască
sentimentul succesului. Succesul va deveni factor motivaţional
-dezvoltarea impulsului cognitiv are loc în condiţiile dezvoltării în plan paralel a
emoţiilor şi sentimentelor cognitive. Orice activitate aplicativă va avea nevoie de un element de
surpriză, de contrast, de inedit capabile să producă o disonanţă cognitivă.
-punerea în funcţiune a unui nivel adecvat al motivaţiei este legată de trebuinţe,
performanţe, de nivelul de aspiraţie, de autocunoaştere şi autoevaluare
-utilizarea competitiilor, a întrecerilor ca situaţii didactice motivogene
-dezvoltarea motivaţiei cognitive în interrelaţie cu capacitatea de trăire şi înţelegere a
semnificaţiilor valorice ale cunoştinţelor îi va conştientiza pe tineri că nici unul din aspectele
valorice nu se pot desprinde de subordonarea socială, nu pot fi indiferente faţă de idealurile
umanităţii ci doar puse în slujba omului.

6.4. Principiul construcţiei componenţiale şi ierarhice a structurilor intelectuale:

Acest principiu facilitează înţelegerea şi proiectarea adecvată a dezvoltării tuturor
componentelor cognitive.
J. R. Stenberg distinge trei tipuri de componente ce intervin în comportamentul inteligent
care interacţionează:
• Componentele de achiziţie a cunoştinţelor ce intervin în colectarea informaţiilor pentru
a le transforma în cunoştinţe funcţionale implicate în structura cunoştinţelor şi utilizarea
lor eficientă.
• Componentele performanţei organizate în stadii succesive ce formează proceduri
specifice pentru rezolvarea anumitor sarcini sau probleme.
• Metacomponentele care intervin în planificarea, conducerea, luarea deciziilor cu privire
la obţinerea performanţei.
I. Radu şi M. Ionescu 3consideră că principiul construcţiei ierarhice care este propriu
funcţionării creierului uman stă la baza realizărilor din domeniul inteligenţei artificiale.

CONCLUZII:
În această lucrare mi-am propus să lămuresc unele probleme referitoare la principiile
didactice. În prima parte am făcut o scurtă caracterizare a acestora, apoi am continuat prin a face
un istoric a principiilor. Nu am omis nici principiile propuse de Comenius care au stat la baza
multor reguli de astăzi. Următoarea parte a lucrării prezintă o modalitate de clasificare a
principiilor didactice. În ultima parte am descris patru dintre cele mai importante principii.

3
Ionescu, M., Radu, I., Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 220.

8
 BIBLIOGRAFIE:

1. Cerghit, I., Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri şi strategii,

Editura Aramis, Bucureşti, 2003.

2. Cucos, Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 1998.

3. Dumitru, Ion, Ungureanu, Dorel, Pedagogie şi elemente de psihologia educaţiei, Cartea

Universitară, Bucureşti, 2005.

4. Ionescu, M., Radu, I., Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.