CONCEPTE ŞI ABORDĂRI INSTITUŢIONALE ALE INTEGRĂRII ECONOMICE EUROPENE

CONCEPTE DE BAZĂ ALE INTEGRĂRII REGIONALE

Expresia integrare economică acoperă mai multe categorii economice. Ea se poate referi la absorbirea unei companii
într-un concern mai mare. Integrarea poate avea o dimensiune spaţială referindu-se, spre exemplu, la includerea
unei economii regionale într-o economie naţională. În această lucrare, integrarea economică va fi îndeobşte utilizată
cu referire specială la relaţiile economice internaţionale, pentru a indica participarea economiilor unor state la o
entitate mult mai cuprinzătoare. Fără a fi un scop în sine, integrarea economică serveşte o serie de alte obiective
foarte generoase. Cel mai important obiectiv economic este creşterea prosperităţii entităţilor integrate. Un alt obiectiv
generos este câştigul în planul stabilităţii politice zonale, fiind maximizat când "armele tac şi disensiunile se
atenuează". Polacheck , folosind o analiză a 30 de ţări în perioada 1958 - 1967, a arătat că o dublare a comerţului
dintre două ţări a condus la un declin cu 20 % a frecvenţei cu care apar aspectele conflictuale.
Folosită într-o accepţiune statică, categoria economică de integrare economică reprezintă o stare de fapt în care
componentele naţionale ale unei economii compozite nu mai sunt semnificativ separate prin frontiere economice, ci
funcţionează interdependent maximizând efectele sinergice. Utilizând accepţiunea dinamică, integrarea economică
desemnează eliminarea treptată a frontierelor economice dintre statele participante (ceea ce poate echivala cu
înlăturarea multora dintre formele discriminării), fostele state naţionale separate economic fuzionând într-un
ansamblu funcţional mai cuprinzător. Trecerea de la componenta statică la cea dinamică derivă din stadiile pe care
le-a parcurs integrarea europeană.
Referindu-se la economiile moderne J. Timbergen distingea integrarea negativă (eliminarea obstacolelor) şi
integrarea pozitivă (crearea de condiţii egale pentru funcţionarea componentelor economice integrate). Dacă prima
va fi relativ mai simplă (de reglementare structurală, liberalizare comercială), cea de-a doua se dovedeşte mai dificilă
întrucât implică forme mai complicate de intervenţie şi armonizare a politicilor guvernamentale (armonizare,
coordonare). Integrarea negativă implică aparent o serie de paşi aparent mai uşor de parcurs şi poate fi titrată prin
ideea "şterge nu tipări". Măsurile de integrare negativă pot fi clar definite şi, odată negociate şi înscrise în tratate,
devin în viitor obligatorii pentru guverne, companii, cetăţeni. Nu mai sunt necesare decizii permanente ale maşinăriei
decizionale. Respectarea acestor angajamente devine o sarcină a organismelor create şi abilitate pentru a răspunde
la sesizările actorilor economici ce apreciază că le-au fost lezate interesele. Integrarea pozitivă implică o participare
mai activă, permanentă şi flexibilă. Ea îmbracă deseori forma unor obligaţii definite generic. Presupune instituţii
publice, care trebuie să adopte numeroase măsuri, uneori dureroase la nivel naţional. Astfel de obligaţii lasă un larg
spaţiu de joc pentru interpretarea lor prin prisma scopurilor şi mijloacelor necesare. Integrarea pozitivă este mai
degrabă domeniul politicii şi al birocraţiei decât al rigurozităţii. Nu totdeauna trebuie să existe temerea că integrarea
pozitivă nu va fi un stimul constructiv în direcţia integrării. Totuşi, deoarece politicienii optează mai des pentru
integrarea pozitivă decât pentru cea negativă, progresele par să fie mai lente.
PROCEDURI DE CONLUCRARE ÎNTRE STATELE PARTICIPANTE LA GRUPĂRI REGIONALE
Tranziţia de la o formă de integrare la alta şi de la un stadiu la altul este extrem de flexibilă şi nu poate fi, de obicei,
bine definită. Primele stadii integraţioniste(zona de liber schimb şi uniunea vamală) par a se referi doar la integrarea
pieţelor, în timp ce stadiile mai evoluate, UE , UM şi UEC, comportă un grad mai mare de coordonare
macroeconomică. În practică, ultimele stadii integraţioniste nu par a dobândi soliditate şi perspective fără anumite
forme de integrare politică. Astfel, în stadiile ce apar între UE şi integrarea completă, este probabil să apară o serie
de probleme referitoare la soluţiile practice ce se impun a fi adoptate. Indiferent de stadiul de integrare atins,
grupările regionale au două caracteristici comune. Ele înlătură discriminarea între agenţii economici din ţările
partenere (scopul intern). Pe de altă parte, în forme diferite menţin sau introduc anumite forme de discriminare cu
privire la agenţii economici din ţările terţe (scopul extern). Toate formele de integrare descrise mai sus implică un
permanent proces de conlucrare între statele participante cu privire la procedurile de armonizare a intereselor,
obţinerea consensului, elaborarea şi aplicarea noilor forme de conduită economică. Cu alte cuvinte, ele implică
acordul partenerilor cu privire la regulile de desfăşurare a demersului integraţionist. Prin urmare, cu cât este mai înalt
stadiul de integrare, de la piaţa comună în sus, cu atât devine insuficientă armonizarea instituţională şi se dovedeşte
necesară transferarea unor abilităţi decizionale de la nivel naţional la nivelul unor instituţii unionale. Se impune astfel
crearea unor instituţii decizionale integraţioniste comune de tipul organismelor internaţionale. Toate formele de
integrare reduc libertatea de acţiune a decidenţilor macroeconomici (policy makers) din ţările membre cu efecte atât
pozitive cât şi negative. Cu cât este mai înalt pragul de integrare cu atât sunt mai mari restricţiile şi diminuarea
competenţelor naţionale. Se desprinde, din analiza fenomenelor integraţioniste, următoarea ierarhie în politicile de
conlucrare :
- informarea - partenerii convin să se informeze reciproc cu privire la instrumentele şi mecanismele de politică
economică pe care intenţionează să le pună în aplicare. Aceste informaţii pot servi la o schimbare profitabilă a
propriilor strategii macroeconomice pentru a le face mai coerente cu ale celorlalţi. Totuşi, partenerii îşi rezervă
deplina libertate de acţiune pe care o consideră dezirabilă, competenţele naţionale fiind practic neatinse.
- consultarea - partenerii îşi declară acordul de a se considera obligaţi nu numai să se informeze reciproc ci şi să
ceară opinia şi sprijinul celorlalţi cu privire la pachetele decizionale pe care le intenţionează. Prin analiza comună şi
tratativele purtate se promovează activ politici macroeconomice coerente. Şi în acest caz, în mod formal
suveranitatea autorităţilor naţionale rămâne nealterată, cu toate că, în practică, unele interese sunt afectate.
- coordonarea - reprezintă un pas în faţă, întrucât obligă partenerii să-şi declare acordul cu privire la pachetul de
acţiuni cerute de elaborarea şi aplicarea unor politici comune coerente. Dacă se stabilesc şi anumite obiective
comune, unii autori numesc procesul "cooperare". Deseori, coordonarea înseamnă adoptarea unor reguli care să
sporească componenta internaţională a conlucrării (spre exemplu, drepturile de securitate socială a emigranţilor). Ea
poate să implice armonizarea (adică limitarea diversităţii) legislaţiilor naţionale şi a regulilor administrative.
Coordonarea poate conduce la convergenţa variabilelor ţintă ale politicilor structurale (spre exemplu, reducerea
diferenţelor dintre ratele naţionale ale dobânzii). Totuşi, acordurile la care se ajunge prin coordonare nu dobândesc
totdeauna forţa aplicabilă şi nu sunt însoţite de modalităţi de sancţionare a neîndeplinirii lor, deoarece ele nu
limitează dezideratele şi tipurile de acţiuni politice naţionale, nelimitând semnificativ competenţele naţionale.