Curs 2

Slujirea preotului în contextul iubirii creştine.

Cuvântul despre preoţie al Sf. Grigorie de Nazianz (idei
principale; medicina ca ştiinţă a vindecării trupului, iar Preoţia şi
duhovnicia ca ştiinţe ale vindecării sufletului)

Introducere. Biserica n-a avut chiar la începuturile ei, în epoca post-

apostolică, norme juridice şi nici cele pe care şi le-a elaborat mai târziu nu sunt
norme obligatorii şi pentru Dumnezeu, ci numai pentru oameni, adică ele sunt
făcute de oameni şi nu pot fi impuse lui Dumnezeu. În cadrul Bisericii omul,
inclusiv preotul, nu intră în relaţii juridice cu Dumnezeu, ci doar în relaţii
religioase şi morale. De aceea, viaţa şi lucrarea Bisericii sunt unice și
mântuitoare atât pentru preot cât și pentru credinciosul de rând.
După Învierea Mântuitorului şi urcarea Sa la cer, puterea conducătoare a
trecut la Sfinţii Apostoli dar ei n-au transformat-o într-o putere suverană,
autonomă. Expresia cea mai deplină şi mai grăitoare a independenţei suverane
a fiecărei comunităţi creştine faţă de celelalte o constituia viaţa cultică
independentă a fiecăruia. Iată trei argumente principale care fac din preot și
din misiunea sfântă pe care o are un centru de referință în Biserică:
- Liturghia din orice comunitate, săvârşită de către orice preot, a fost şi
este egală cu liturghia săvârşită în orice altă loc, în orice biserică, făcut de
arhiereu sau soborul de preoţi;
- prin Sfânta Liturghie în Biserica locală e prezentă Biserica universală,
Biserica întreagă;
- prin Sfânta Liturghie fiecare Biserică locală dispune de aceeaşi putere
ce toate celelate, de un mijloc egal cu acela de care dispun toate celelalte.
Domnul nostru Iisus Hristos a exercitat Preoţia cea nouă ca har şi ca
misiune dumnezeiască; din punctul Lui de vedere Preoţia rămâne un drept şi
un privilegiu al Fiului lui Dumnezeu, pentru că El este Mântuitorul lumii și cine
dintre noi ar putea vreodată să-I ceară socoteală pentru ceva anume? Preoţia
este mijlocire între Dumnezeu şi credincioşi și nu poate fi redusă la rit și nici la
o anumită învăţătură; ea este un sfânt apostolat şi o slujire „lăsată” de
Dumnezeu pentru cei credincioşi, un mijloc al mântuirii credincioşilor din
încredinţarea lui Dumnezeu şi cu harul lui Dumnezeu.
*
I. Iubirea în sens creștin
a. Despre iubire în sens creștin. Iubirea este atributul prin care
Dumnezeu Îşi revarsă sub diferite forme bunătatea asupra creaturilor,
împărtăşindu-le bunuri de cea mai înaltă valoare şi prin aceasta făcându-le
părtaşe la propria Sa fericire.
Conceptual, ca noţiune, iubirea înseamnă dăruire, bunătate revărsată
asupra altuia, iar dacă cel asupra căruia se revarsă bunătatea este lipsit,
iubirea ia numele de milă. Faţă de oameni şi faţă de lume în general, iubirea se
manifestă în diferite forme şi grade, purtând şi denumiri diferite; dar,
milostivire, milă, răbdare, îndurare, blândeţe, etc. Iubirea desăvârşită, dăruirea
totală în comuniune personală inexprimabilă este cea din comuniunea
intertrinitară, a Sfintei Treimi, modelul suprem, pentru fiecare creştin care vrea
să rămână întru iubirea lui Dumnezeu.
În funcţie de mobilurile care există în om, se pot distinge trei feluri de
iubire: iubirea interesată, care se conduce după interes (slavă, bani, plăcere
etc), iubirea naturală, care provine din ataşamentul reciproc (iubirea părinţilor
1
către copii, a copiilor către părinţi etc), şi iubirea dezinteresată, care izvorăşte
din iubirea de Dumnezeu sau din virtute şi nu are în vedere nici un interes
personal.
Cea dintâi experienţă a iubirii i-o oferă omului iubirea maternă; dragostea
mamei este o iubire naturală care cuprinde în ea şi caracterul dezinteresat.
Aceasta aduce copilului siguranţă, dar şi dreptul de a o folosi ca mijloc de
supravieţuire. Spre deosebire de iubirea mamei faţă de copil, iubirea copilului
faţă de mamă este la început interesată, pentru ca mai apoi, odată cu trecerea
timpului să apară şi celelalte feluri de iubire, astfel încât avem toate cele trei
feluri ale ei, şi nu doar în stadii succesive, ci şi concomitent în relaţiile
interpersonale şi sociale ale oamenilor.
Iubirea a existat mai înainte de existenţa omului. Omul vine la existenţă
din iubirea lui Dumnezeu, se hrăneşte cu ea şi se desăvârşeşte în ea. Fiecare
om iubeşte într-un anume fel pentru că fiecare a fost creat din iubire şi pentru
că fiecare are iubirea înlăuntrul său „ca rost germinativ sau <cuvânt
sămânţal>: şi desfrânatul iubeşte desfrâul şi vărsătorul de sânge uciderea şi
hoţul furtul şi alţii alte răutăţi. Dar aceştia nu iubesc cum se cuvine, ci greşit”1.
Iubirea adevărată are caracter chenotic. Cel ce iubeste cu adevărat se leapădă
de sine însuşi şi trăieşte astfel pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi. Trăind astfel
nu doar că nu îşi pierde sinele, dar chiar îşi află adevăratul sine. Trăieşte
deofiinţimea omenirii şi devine om universal, persoană adevărată. Reiese, deci,
limpede că iubirea constituie un element ontologic al existenţei omului şi factor
care îl ridică la calitatea de persoană adevărată.
În forma ei autentică, iubirea este „împărtăşirea şi participarea
dumnezeirii” (a te împărtăşi de dumnezeire şi a participa la ea). De aceea
transcende spaţiul şi timpul şi este păstrată în veşnica prezenţă a lui
Dumnezeu. Iubirea lumească este superficială şi trecătoare. Este legată de
prezenţa trupească a oamenilor şi durează cât aceasta. Are însuşirile
exterioare ale iubirii, dar nu este statornică. Doar iubirea întemeiată în
Dumnezeu este adevărată şi îmbrăţişează întreaga creaţie.
Evanghelia descoperită prin Iisus Hristos ne aşează în comuniune cu
Dumnezeu, Fiinţă şi prezenţă plină de iubire. În spiritul Evangheliei lui Hristos,
iubirea nu este o doctrină, nici un articol al legii morale şi nici o funcţie etică.
Forţa Noului Legământ este iubirea lui Dumnezeu, pe care omul, la rândul său,
trebuie să-L iubească „din toată inima”, „cu tot sufletul”, „cu tot cugetul” şi „cu
toată puterea” ( Marcu 12, 30). Însă iubirea evanghelică nu are numai această
dimensiune spirituală, ci şi o extensiune socială: „Să iubeşti pe aproapele tău
ca pe tine însuţi” (Marcu 12, 31).
Iubirea este calea vieţii creştine, care după cuvântul Sfântului Apostol
Petru, are la un capăt credinţa, iar la celălalt iubirea de oameni: „De aceea
daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta,
cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea,
evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, dragostea” (I
Petru 1,5).
b. Noţiunea de „iubire” în Sfânta Scriptură. Dragostea către
Dumnezeu şi către aproapele reprezintă „toată Legea şi Proorocii”, după
cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos; întrebat care este cea mai mare poruncă
din Legea Vechiului Testament, Hristos a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău.
Aceasta este cea dintâi şi mare poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia: să
1
Georgios Mantzaridis, Morala creştină, Traducere de Diacon Drd. Cornel Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, p.
216.

2
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci atârnă toată
legea şi proorocii” (Matei 22, 37-40). Porunca Vechiului Testament este reluată
cu mai multă forţă şi vitalitate în Noul Testament, când întreaga învăţătură a
Mântuitorului Iisus Hristos are în centru porunca iubirii: „Poruncă nouă vă dau
vouă: să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 13, 34), căci „prin aceasta vor cunoaşte
toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13,
35). Pentru a înţelege însă noţiunea de „iubire” sau „dragoste” în toată
complexitatea sa, ar trebui să analizăm termenii care definesc această noţiune
în Sfânta Scriptură. Asrfel, în limba greacă întâlnim patru termeni cu înţelesuri
diferite: „stergein”, „eros”, „philein” şi „agapi”.
- Iată pe scurt câteva date: Primul termen, „stergein” este dragostea
care are de a face cu afecţiunea naturală. Este dragostea părinţilor pentru copii
şi a copiilor pentru părinţi, a soţului pentru soţie, a soţiei pentru soţ, a relaţiilor
apropiate a unuia pentru altul. Termenul se întâlneşte în Noul Testament în
Epistola a doua către Timotei, când Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre lipsa
de dragoste a oamenilor în zilele cele mai de pe urmă: „Lipsiţi de dragoste
( 
 ), neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de
bine” ( II Timotei 3, 3).
- „Eros” este un cuvânt care nu se găseşte în Noul Testament. Cuvântul
„pasiune” descrie acest fel de dragoste. Cuvântul a fost folosit în scrierile
grecilor păgâni despre dragostea sexuală şi foarte rar a fost folosit în scrierile
creştinilor despre dragostea divină. Rezerva faţă de el se datorează faptului că
în lumea păgână avea o circulaţie foarte diversificată, de la mitologie, la cult,
apoi în filosofie, ca şi în relaţiile dintre bărbaţi şi femei, sau chiar între bărbaţi şi
bărbaţi, desemnând tocmai păcatul combătut de noua religie sau, mai rău,
intrând chiar şi în contextul a ceea ce Apostolul numeşte „patimi de necinste”.
Sfântul Ioan Scărarul redă următoarea întâmplare în care semnificaţia
cuvântului „eros” este aceeaşi ca şi la filosofii antici: prezenţa erosului
determină extazul sufletului, plecând de la frumosul sensibil spre adorarea
Frumuseţii absolute: „Mi s-a povestit într-o zi o întâmplare de-o puritate prea
slăvită şi cu totul desăvârşită. Cineva, mi s-a spus, văzând o femeie minunat de
frumoasă, găsi într-aceasta pricină de a da mărire Ziditorului. La vederea ei îl
cuprinse dragostea lui Dumnezeu şi din ochi îi ţâşni un şiroi de lacrimi. Şi a fost
minunat de văzut cum ceea ce pentru altul ar fi fost pricină de pierzanie,
pentru el fu, în chip suprafiresc, cunună de biruinţă. Dacă un astfel de om în
cazuri asemănătoare este cuprins întotdeauna de acelaşi simţământ în acelaşi
chip, (poate fi socotit) părtaş al nestricăciunii chiar înainte de învierea
obştească. Aceeaşi atitudine (de laudă a lui Dumnezeu) trebuie să o adoptăm
şi faţă de viersuri şi cântări. În iubitorii de Dumnezeu se nasc sentimente de
bucurie, dragoste de Dumnezeu şi lacrimi, atunci când aud cântându-se
melodii lumeşti sau duhovniceşti. În iubitorii de plăceri însă, se nasc simţiri cu
totul potrivnice”2(Scara XV, 57-58).
Așadar, credem că erosul trebuie transfigurat și simțit ca un dor firesc de
Dumnezeu; el pare mai degrabă înclianţia naturală a omului spre Dumenezeu
așa cum vedem ideea aceasta exprimată de psalmistul David care zice:
„Precum doreşte cerbul izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine,
Dumnezeule! Însetat este sufletul meu de Dumnezeul cel tare şi viu” (Ps. 41
(42), 1-2).

2
Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum
se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, Traducere, introduceri şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura
Institutului Biblic şiu de Misiuneal Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 424.

3
 - „Philein” este folosit de mai mult de patruzeci de ori în Noul Testament
sub formele sale variate, de verb şi substantiv şi „se referă îndeosebi la iubirea
între persoane de diferite condiţii sociale, fiind folosit mai ales în sensul de
generozitate”3. „Philein” este o dragoste prietenească, o dragoste care
răspunde plăcerii unuia legate de o persoană sau un lucru. Este dragostea
bazată pe ceea ce unul care iubeşte are în comun cu cel care este iubit.
Termenul este folosit pentru a arăta dragostea dintre părinţi şi copii (Matei 10,
37), dragostea dintre prieteni, cum ar fi prietenia Mântuitorului cu Lazăr (Ioan
11, 3) sau cu ucenicii Săi ( Ioan 21, 17).
Philein este o dragoste a bunului plac care alege să iubească pe cei care
sunt asemănători nouă. La Ioan 15, 19 se spune: „Dacă aţi fi din lume, lumea
ar iubi ce este al său; dar, pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi
din lume, de aceea lumea vă urăşte”.
Termenul „philein” este folosit în Noul Testament, de obicei, cu un înţeles
pozitiv: Iisus a manifestat dragostea „philein” în relaţia Lui cu Lazăr. La Ioan
11, 3 se foloseşte cuvântul philein când se spune: „Deci au trimis surorile la El,
zicând: Doamne, iată cel pe care îl iubeşti este bolnav.” Umanitatea lui Iisus
este văzută aici în prietenia Sa apropiată cu Lazăr.
După cum se poate observa la o primă analiză a sensului acestui termen,
găsim „şi în substanţa acestei iubiri un rest de egocentrism, care o împiedică
de a se revărsa în atitudini şi acţiuni de totală dezinteresare şi jertfelnicie în
slujba celorlalţi, indiferent de categoria şi starea în care aceia s-ar afla”4.
- O formă deosebită de iubire este iubirea creştină, pentru care scrierile
Noului Testament folosesc termenul „agape” sau „agapo”5. Termenul se
întâlneşte şi în Vechiul Testament (de zece ori în Cântarea Cântărilor şi de opt
ori în alte scrieri), însă mult mai rar decât în Noul Testament. În Noul
Testament, termenul „agapo” este folosit de circa 141 ori dintre care mai mult
de 70 de ori se află în scrierile Sfântului Ioan.
Caracteristica acestui nou tip de dragoste este în primul rând „arătarea
unei iubiri covârşitoare din partea lui Dumnezeu către om. Către orice om.
Iudeu sau elin. Bărbat sau femeie. Drept sau nedrept. Bun sau păcătos” 6. Pe de
altă parte, acest tip de dragoste semnifică „cerinţa imperioasă ca la rândul său
şi omul să răsfrângă asupra tuturora darul de iubire pe care Dumnezeu i l-a
făcut şi i-l face mereu. Adică, precum Dumnezeu faţă de om şi faţă de toate
făpturile Sale, aşa şi omul faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi faţă de
celelalte făpturi, să se comporte cu aceeaşi iubire curată, dezinteresată,
devotată”7. Icoana desăvârşită a acestui tip de iubire e zugrăvită în Epistola I
către Corinteni 13, 1-8.
Chiar dacă noi spunem că există o deosebire esenţială între „eros” şi
„agape”, opoziţia dintre cei doi termeni nu trebuie sa producă incompatibilitate
între ei; năzuinţa sufletului omenesc spre binele şi frumosul absolut nu
contrazice în nici un fel sensul noţiunii „agape”. Raportul dintre cei doi termeni
depinde de premisele de la care se porneşte în definirea lor şi de modul în care
se manifestă erosul, de mobilul care îl însufleţeşte. Erosul îşi găseşte împlinirea
numai primind asupra sa lumina cerească a lui agape, care „nu caută ale sale”
(I Cor. 13, 5). Agape „desăvârşeşte însuşi sensul intern al iubirii din lume,
făcând, de pildă, chiar din iubirea conjugală, icoană a iubirii dintre Hristos şi
3
Pr. Prof. Petre Semen, Iubirea aproapelui după Epistola I a Sfântului Ioan, în “Mitropolia Olteniei”, nr. 1-3, 1982, p. 9.
4
Ibidem, p. 73.
5
Ibidem, p. 75.
6
Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu, op. cit., p. 76.
7
Ibidem.

4
Biserică, în taina nunţii”8. Până a un anumit punct observăm că eros şi agape
se intercondiţionează, ambele fiind daruri de la Dumenzeu şi slujind acelaşi
scop, călăuzirea omului pe calea mântuirii: „Fără setea de cele înalte, fără
neastâmpărul caracteristic pentru fiinţa noastră religioasă şi morală, omul n-ar
fi făcut nici măcar un singur pas înainte, ci ar fi rămas în absolută pasivitate. Şi
atunci nici agape, descoperindu-se, n-ar fi găsit un teren propriu pentru rodirea
ei. În sânul creştinismului, eros şi agape sunt două forţe care se condiţionează
reciproc. Dacă eros e strădania omului de a intra în comuniune cu Dumnezeu,
agape e coborârea lui Dumnezeu către om, în vederea stabilirii sau restabilirii
comuniunii cu acesta. În creştinism, erosul izvorăşte din însăşi firea omului
orientată, şi ontologic şi moral, către Dumnezeu. Pentru realizarea comuniunii
dintre Dumnezeu şi om e nevoie atât de eros cât şi de agape. Eros fără agape e
trudă şi zbucium zadarnic. Agape fără eros e forţă fără rodire, fără valoare
practică”9.
*
c. Sfinţii Părinţi şi învăţăturile lor despre dragoste. „Mulţi au spus
multe despre dragoste, arată Sfântul Maxim Mărturisitorul. Dar numai
căutându-o între ucenicii lui Hristos o vei afla. Căci numai ei au avut Dragostea
adevărată, ca învăţător al dragostei. Ei ziceau despre ea: «De aş avea darul
proorociei şi de-aş cunoaşte toate tainele şi toată cunoştinţa, iar dragoste nu
am, nimic nu-mi foloseşte». Cel ce a dobândit prin urmare dragostea, a
dobândit pe Dumnezeu Însuşi, întrucât «Dumnezeu iubire este»”10.
Rămânând în „duhul” Evangheliei lui Hristos, Sfinţii Părinţi au vorbit
despre cea mai aleasă dintre virtuţi ori de câte ori voiau să arate adâncul
bunătăţii şi milostivirii lui Dumnezeu şi modul în care omul poate ajunge la
asemănarea cu ziditorul său.
Vorbind despre modurile în care se poate manifesta iubirea, Sfântul
Maxim Mărturisitorul enumeră cinci pricini pentru care oamenii se iubesc
unii pe alţii; prima ar fi pentru Dumnezeu, cum iubeşte cel virtuos pe toţi
oamenii, drepţi sau păcătoşi, buni sau răi. Aceştia au ajuns să dobândească
iubirea desăvârşită, dragostea duhovnicească, asemenea iubirii lui Dumnezeu
faţă de lume şi de om. Alţii iubesc pentru fire, cu o dragoste firească,
asemenea celei a părinţilor pentru copii şi a copiilor faţă de părinţi. Alţii iubesc
cu o dragoste pătimaşă, pentru slava deşartă, aşa cum iubeşte cel mândru pe
cel care îl slăveşte şi îl laudă; mai sunt unii care iubesc pentru iubirea de
argint, cum iubeşte cineva pe cel bogat care îl miluieşte sau, în cele din urmă,
pentru plăcere, ca pătimaşii care iubesc şi slujesc patimilor lor.
Dintre toate aceste feluri de dragoste, cea duhovnicească este vrednică
de laudă şi de răsplată; cea firească este mijlocie, nici nu merită o răsplată
deosebită, dar nici nu e vrednică de osândă, în timp ce toate celelalte forme de
iubire: din mândrie, din iubire de argint şi din plăcere, forme ale iubirii de sine,
sunt pătimaşe, vrednice de ocară şi de osândă11.
Calist Patriarhul vorbeşte despre „un întreit chip al iubirii“ sau despre
„trei iubiri dintâi“, care conduc spre iubirea sau dragostea duhovnicească.
Prima este „o iubire sensibilă, adică a simţurilor, faţă de unele din cele
supuse simţurilor”12. Aceasta este specifică necuvântătoarelor care se conduc

8
Ibidem.
9
Ibidem.
10
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a patra, în Filocalia, volumul 2, Sibiu, 1947, p. 143.
11
Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 80.
12
Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, în Filocalia, vol 8, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1979, p. 305.

5
după simţuri, dar, într-o egală măsură caracterizează şi viaţa omului pătimaş.
Obiectul ei îl constituie plăcerea, iar atunci când ea nu poate fi satisfăcută se
autodesfiinţează. Acestui tip de iubire îi urmează „o dorinţă raţională a
sufletului după ceva socotit bun, pentru a se ferici prin acel bun” 13, adică
iubirea raţională, specifică fiinţei umane. A treia formă de iubire este
„iubirea înţelegătoare, care se naşte din Duhul de viaţă făcător. În acest caz,
o frumuseţe mai presus de fire se revarsă în inimă fără voie, aprinzând-o şi
lucrând prin vederea frumuseţii supreme, adică a lui Dumnezeu”14 . Această
iubire mai este numită şi mângâiere dumnezeiască, fiind o lucrare a lui
Dumnezeu în suflet, prin suflarea şi sălăşluirea Duhului de viaţă făcător, dar şi
o atârnare a sufletului de Dumnezeu”15. Numai această formă de iubire se
poate numi cu adevărat iubire, celelalte fiind doar umbre sau chipuri ale ei.
Sfântul Ioan Scărarul spune că iubirea, după esenţa ei este
„asemănarea cu Dumnezeu, pe cât este cu putinţă muritorilor” 16, iar după
modul în care se manifestă este „o beţie a sufletului”17.
Pe scurt, putem spune că Sfinţii Părinţi ai Bisericii stăruie deseori asupra
dragostei creştine, făcând din ea corolarul sau liantul care leagă toate celelalte
virtuţi; astfel, vorbind despre universalitatea dragostei creştine, Sfântul Ignatie
Teoforul spune că iubirea este „cale care urcă la Dumnezeu”18. Acelaşi Sfânt
Părinte numeşte credinţa şi dragostea „început şi sfârşit vieţii; început este
credinţa, sfârşit dragostea. Când acestea două sunt unite este Dumnezeu, iar
toatre celelalte virtuţi care decurg din ele duc la frumuseţea morală”19.
Iubirea creştină nu este o noţiune sau un principiu abstract, ci este legată
de persoane concrete şi de o umanitate concretă. „…iubirea către Dumnezeu
are caracter personal. Trăirea ei se realizează la nivelul comuniunii
persoanelor: a lui Dumnezeu şi a aproapelui.

II. Idei principale din: Cuvântul despre preoţie al Sf. Grigorie de

Nazianz:
a. Dumnezeu şi omul: izvorul şi receptorul dragostei. După Fiinţa Sa,
Dumnezeu rămâne într-o transcendenţă inaccesibilă omului: „Pe
Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1, 18); cu toate
acestea, El se descoperă omului prin lucrările Sale, care izvorăsc din
nemărginita Lui iubire faţă de lume.
b. Prin preot, ne spune Sf. Părinte, ne apropiem de fapt de Dumnezeu.
c. Preotul, „apostol” al iubirii. Preoţia e „lucrare din lucrarea lui Hristos,
putere din puterea lui Hristos, cuvânt din cuvântul lui Hristos”20, „este
vrednicie dumnezeiască, un har prea fericit, o ştiinţă a înţelepciunii
divine, un lucru ceresc şi mai presus de fire, ieşit din Însăşi firea lui
Dumnezeu”21.

13
Ibidem.
14
Ibidem.
15
Ibidem, p. 306.
16
Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 425.
17
Ibidem.
18
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, IX, 1, în „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 1, Scrierile Părinţilor Apostolici, Bucureşti, 1979, p.
160.
19
Ibidem, p. 162.
20
Prof. T. M. Popescu, Sfinţenia şi răspunderile preoţiei, în „Studii Teologice”, an IV (1952), nr. 3-4, p. 159.
21
Ibidem.

6
 Sfântul Grigorie de Nazianz spune că: „preoţia urmăreşte să întraripeze
sufletul să facă să locuiască prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor şi să-l
facă pe om părtaş fericirii celei de sus”22.
Misiunea preoţească nu se lucrează cu unităţi de măsură, ci cu timp şi
fără timp. „Într-o lume egoistă, robită de duhul necredinţei, al slavei deşarte şi
al iubirii exagerate faţă de trup şi bunurile înşelătoare, într-o lume în care
predomină ura, neîncrederea, nedreptatea, tulburarea şi suferinţa, singurul
liman de scăpare şi reazem sufletesc rămâne preotul, care trebuie să fie aşa
cum spunea Mântuitorul „lumina lumii” şi „sarea pământului” (Matei 5, 13-
14)”23.
Preotul, prin vocaţia sa este o fiinţă plină de dragoste faţă de Dumnezeu
şi de oameni. Chemat de Dumnezeu care este dragoste, preotul este, prin
definiţie, răspânditorul dragostei. Legea supremă a preotului este legea
dragostei - o dragoste curată, totală, fără rezerve, de fiecare clipă, în orice
situaţie, faţă de orice om, dar mai ales faţă de credincioşii săi. Slujirea este
primul cuvânt care ar trebui să caracterizeze viaţa unui preot, „cu timp şi fără
timp, de dragul slujirii lui Dumnezeu şi a aproapelui”24.
Dragostea e aceea care face din preot un mijlocitor şi, după cuvântul
proorocului Avdie (1, 21), chiar un mântuitor. Preotul nu mijloceşte la Dumne-
zeu pentru sufletele credincioşilor săi, decât pentru că le iubeşte. În scaunul de
duhovnicie, preotul caută cu nesfârşită dragoste asupra sufletelor care i se
înfăţişează şi mijloceşte la Dumnezeu pentru iertarea păcatelor lor: „Iubirea
faţă de Dumnezeu şi de oameni este busola care orientează şi îndreaptă
întreaga activitate pastorală a preotului. Ea înviorează şi însufleţeşte zelul şi
devotamentul preotului, înnobilând tot mai mult relaţiile dintre el şi credincioşi.
Adevărata iubire evanghelică nu cunoaşte margini. Ea trece peste toate
barierele şi încercările, biruie ispitele, rabdă necazurile şi uită adesea de sine
când este pusă în joc mântuirea sufletelor. O asemenea iubire zideşte,
întăreşte şi dă putere, sacrificiu. Ea culminează în jertfă, se verifică în jertfă şi
se pecetluieşte cu jertfa de sine pentru binele aproapelui”25.
d. De o importanţă deosebită pentru măreţia puterii preoţeşti este taina
spovedaniei, pentru care „păstorul de suflete are nevoie de multă pricepere şi
de mii de ochi, ca să vadă din toate părţile starea sufletească a păcătosului. Şi
după cum mulţi oamnei se semeţesc şi-şi pierd nădejdea mîntuirii, pentru că nu
pot îndura canoanele prea aspre, tot aşa sunt unii, care pentru că nu li s-a dat
un canon pe măsura păcatelor lor, ajung nepăsători, ajung cu mult mai rău
decât înainte şi săvârşesc păcate şi mai mari. Trebuie dar ca preotul să
cerceteze bine şi să dea canonul potrivit cu starea sufletească a fiecărui
păcătos, ca să nu-i fie munca zadarnică”26.
e. Preotul e mai întâi de toate un învăţător, iar demnitatea sau slujirea
învăţătorească se bucură de o deosebită cinste, după cuvântul Sfântului
Apostol Pavel: „Preoţii care îşi ţin bine dregătoria să se învrednicească de
îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura” (I
Timotei 5, 17). Propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu este chiar mai mare
decât milostenia şi îngrijirea de orfani şi de văduve. De aceea au şi zis
22
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont sau Despre preoţie, trad. de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p.
170.
23
Arhimandrit lect. dr. Vasile Miron, Preotul de astăzi, misionar şi apostol al lui Hristos, în „Studii Teologice”, seria a doua, anul LV, nr. 3-4, 2003,
p. 40.
24
Pr. Constantin Necula, Iubesc Doamne, ajută neiubirii mele, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2005, p. 187.
25
Prof. Vasile Miron, Chipul preotului ortodox reflectat în opera teologică şi pastorală a Sfinţilor Trei Ierarhi, în „Studii teologice”, nr. 3-4, 1997,
pag. 58.
26
Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., 2004, p. 46.

7
Apostolii: “Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să
slujim la mese” (Fapte 6, 2). Sfântul Paladie, tâlcuind aceste cuvinte
menţionează: „Să nu socoteşti că săvârşeşte un lucru deosebit cel care
îndestulează cu alimente pe cel flămand, ci acela care eliberează sufletul din
ignoranţă. Se găseşte uşor cel ce îndestulează pântecele înfometat; el oferă
[alimente] fie gratuit, fie cu bani, pâine sau legume; însa se găseşte cu greu
cel ce hrăneşte [duhovniceşte] cu cuvântul, iar aflându-se, fie că nu este
crezut, fie că abia este crezut, pentru că duhurile viclene se împotrivesc
întotdeauna mântuirii sufletelor”.27
Sfântul Grigorie Dialogul, vrând să laude slujirea cuvântului, a zis și el:
„Mai mare minune decât rugăciunea este propovăduirea cuvântului, adică a
ajuta cu cuvântul învăţăturii, că a întoarce pe păcătoşi la pocăinţă mai mult
este decât a învia un mort. Că întru inviere se scoală trupul şi iarăşi moare, iar
întru pocăinţă se scoală sufletul, care vieţuieşte în veci. Dar, încă şi din
Evanghelie poţi cunoaşte cu adevărat grăirea aceasta. Că, iată, a înviat
Dumnezeu pe Lazăr trupeşte, dar Scriptura nu ne spune ce a făcut trupul înviat
al lui Lazăr. Insă a înviat Dumnezeu sufletul lui Pavel; şi câte n-a facut sufletul
lui Pavel! A facut puteri multe cu învăţăturile sale”28.
Această calitate de învăţător este însă insuficientă, dacă se mărgineşte la
atât. Scopul unui adevărat preot e sa fie un părinte duhovnicesc, pentru a-i
călăuzi, conduce pe credincioşi spre Părintele ceresc. Sfinţii Apostoli aveau
conştiinţa acestei paternităţi duhovniceşti: „Nu am mai mare bucurie, decât ca
să aud că fiii mei umblă în adevăr” (III Ioan 1, 4); Sfântul Apostol Pavel numea
„fii în credinţă” nu numai pe Timotei şi Tit (I Timotei 1, 2; Tit 1, 4), ci şi toată
Biserica din Corint, atunci când scria: „De aţi avea zece mii de învăţători în
Hristos, nu aveţi însă mulţi părinţi căci eu v-am născut prin Evanghelia lui Iisus
Hristos” (I Corinteni 4, 15); întreaga lui slujire apostolică a fost părintească: „Ca
un părinte pe copiii săi, precum ştiţi, aşa v-am rugat şi v-am mângâiat” (I
Tesaloniceni 2, 11).
f. Preotului i s-a dat puterea „zămislirii duhovniceşti”, a „naşterii din
nou”, a înfierii celei după har”29. Slujirea lui sfântă, e să se facă părtaş
împărăţiei lui Dumnezeu, împărăţiei iubirii şi adevărului, dreptăţii şi păcii. Prin
Taina Sfântului Botez, el naşte fii duhovniceşti Părintelui ceresc spre zidirea
acestei împărăţii, a Bisericii30. După cuvântul Sfântului Grigorie Teologul
„preoţia urmăreşte să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui
Dumnezeu, să-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu, dacă nu l-a pierdut;
dacă e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea ca să şi-l păstreze; iar dacă şi l-
a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoţia urmăreşte să facă să
locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor. Şi în sfârşit, scopul cel
mai de seamă al preoţiei este să-l facă părtaş fericirii celei de sus pe cel ce
aparţine cetei de sus, pe om”31.
Menirea preotului, aşezată în cuvinte chiar de un slujitor al altarului, este
„să izbăvim de pieire sufletele, să le pescuim din abisul nelegiuirii, să le trezim
din somnolenţa nepăsării, să le smulgem din ghearele păcatului, să le încălzim
în văpaia iubirii noastre, să le luminăm cu flacăra credinţei noastre şi să le
îmbărbătăm cu pildele sinţilor şi cu desăvârşirea fiinţei noastre, pentru ca viaţa
lor să fie ferită de naufragiile păcatului şi să câştige degrabă cetăţenia
27
Ierom. Savatie Bastovoi, op. cit., p. 114.
28
Ibidem.
29
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie din Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre Preoţie, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 14.
30
Ibidem, p. 88.
31
. Sf. Grigore de Nazianz, op. cit., 1998, p. 170.

8
cerească, pierdută din pricina satanicelor ademeniri şi anarhii ale veacului”32.
La scaunul spovedaniei preotul „ascultă cu răbdarea lui Hristos, iartă cu
bunătatea şi puterea lui Hristos, iubeşte cu iubirea lui Hristos, mustră cu
blândeţea lui Hristos, pentru că prin el lucrează Însuşi Hristos”33.
g. Pentru Sfântul Grigorie de Nazianz, preoţia este „arta artelor şi ştiinţa
ştiinţelor”, mai presus de orice ştiinţă, întrucât are drept subiect şi obiect de
lucru sufletul omenesc: „Oricât de anevoioasă şi de grea ar părea medicina,
totuşi nu-i atât de grea ca preoţia, unde trebuie să observi şi să vindeci
purtările oamenilor, patimile lor, viaţa lor, voinţa lor şi altele asemenea din om;
unde trebuie să izgoneşti din perechea asta a noastră, din suflet şi trup, tot ce
este animalic şi sălbatic şi să pui în loc şi să statorniceşti, tot ce este blând şi
plăcut lui Dumnezeu”34.
Ştiinţa vindecării sufletelor este mult mai grea decât ştiinţa vindecării
trupurilor, spune Sfântul Grigorie Teologul: „Medicina se ocupă mai mult cu
cele ce se văd. Preoţia, însă, se străduieşte să vindece pe omul cel ascuns al
inimii, dă lupte cu cel ce se războieşte şi se luptă împotriva noastră, înlăuntrul
sufletului nostru, încercând a-l izbăvi astfel de toate uneltirile diavoleşti şi a-l
păstra întreg, curat şi fără de prihană”35. Aceasta este chemarea şi idealul sfânt
al preoţiei. În slujba acestui ideal trebuie să-şi încordeze preotul toate puterile
şi să-şi îndrepte toate eforturile cu toată perseverenţa, râvna, înţelepciunea şi
dăruirea dezinteresată.
h. Preotul este unit cu credincioşii pe care îi păstoreşte prin înrudire
sacră, de sânge, pentru că e înrudire prin Trupul şi Sângele lui Hristos, din care
se împărtăşeşte împreună cu credincioşii, cu fiii lui duhovniceşti; el este unit cu
credincioşii în aceeaşi viaţă a lui Iisus Hristos, viaţa de credinţă, nădejde,
dragoste, bunătate, curăţie sufletească, pentru un singur scop, binele tuturor.
Cu grijă părintească, preotul se nevoieşte şi suferă pentru fiecare mădular al
Trupului lui Hristos, îngrijindu-se mereu de „binele şi mântuirea credincioşilor”,
trăind alături de ei virtuţile, ostenelile, bucuriile, grijile, scăderile, rătăcirile sau
necazurile, şi împlinind, atât cât îi este cu putinţă, cuvântul proorocului
Iezechiel: „Pe oaia cea rătăcită şi pierdută o voi întoarce la staul, pe cea rănită
o voi lega, pe cea bolnavă o voi întări, pe cea tare o voi păzi şi voi păstori cu
dreptate” (Iezechiel 34, 16)36.
Pe lângă faptul că trebuie să aibă o pregătire teologică şi o cultură laică
bogată37, pentru a fi un bun duhovnic, preotul trebuie să fie şi un bun psiholog,
cunoscător al tainelor sufletului omenesc, „să cunoască psihologia sexelor şi a
vârstelor, pentru a putea administra cu maximă eficienţă duhovnicească
remediile sau epitimiile potrivite fiecăruia. Îndreptarea celor ce au căzut în
păcat trebuie făcută cu răbdare şi nădejde, cu dragoste şi convingere, nu cu
silnicie sau cu forţa”38.
i. Modelul suprem al preotului în misiunea sa preoţească este Însuşi
Mântuitorul Iisus Hristos, care „...a intrat o singură dată, în Sfânta Sfintelor, nu
cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său şi a dobândit o veşnică

32
Pr. Prof. Dr. Grigore Cristescu, Teologie şi sacerdoţiu, tipul clasic al păstorului ortodox şi idealurile pastoraţiei moderne, Sibiu, 1928, p. 14, apud
Arhimandrit lect. dr. Vasile Miron, op. cit., p. 39.
33
Pr. Drd. Viorel Sava, Preotul duhovnic şi Taina Spovedaniei, în „Teologie şi Viaţă”, serie nouă, anul III, (LXIX), nr. 1-3, ianuarie-martie 1993, p.
35.
34
. Sf. Grigore de Nazianz, op. cit, 1998, p. 170.
35
Ibidem, p.169.
36
Prof. T. M. Popescu, op. cit., p. 160.
37
Arhimandrit Iuliu Scriban, Chemarea preotului, Bucureşti, 1921, p. 66.
38
Pr. Lect. Dr. Ioan C. Teşu, Preoţia creştină- „artă a artelor” şi „ştiinţă a ştiinţelor”. Însemnări pe marginea Tratatului despre Preoţie a Sfântului
Grigorie de Nazianz, în „Teologie şi Viaţă”, serie nouă, anul XI (LXXVII), nr. 1-7, ianuarie-iulie, 2001, p. 115.

9
răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii,
stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu atât mai mult
sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, s-a adus lui Dumnezeu pe Sine,
jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să
slujiţi Dumnezeului celui viu" (Evrei 9, 12-14). Jertfa de sine a preotului este
necunoscută în istoria religiilor până la Hristos. Prin pilda Sa, Hristos ne-a arătat
un alt model de jertfă, superior celui vechitestamentar, care consta doar în
jertfe de animale sau alimente: este vorba de propria viaţă a „arhiereului” pusă
în slujba turmei celei cuvântătoare. Mântuitorul Iisus Hristos este exemplul
suprem şi pentru misiunea învăţătorească a preotului, ştind că El este singurul
Învăţător: „Unul este Învăţătorul vostru” (Matei 23,8); Hristos este unicul
Învăţător „nu în sensul de singular şi exclusiv, ci de revelator suprem al
adevărului”39.
Legat de aceasta, Sf. Grigorie de Nazianz ne oferă ca model de preoţie
deplină pe Sfântul Apostol Pavel, făcând referire la „ostenelile, nopţile
nedormite, temerile, suferinţele de pe urma foamei şi a setei, suferinţele de pe
urma frigului şi a goliciunii, prigonirile, sinedriile, închisorile, lanţurile, loviturile
cu pietre, bătăile cu toiege, călătoriile, primejdiile de pe pământ, cele de pe
mare, adâncul, naufragiile, primejdiile de pe râuri, primejdiile din partea
tâlharilor, primejdiile de la cei de un neam cu el, primejdiile de la fraţii
mincinoşi, traiul câştigat prin munca braţelor sale, propovădiurea fără plată a
Evangheliei”40, toate fiind făcute din dragoste pentru ce-i pe care îi slujea.
Chipul preotului recomandat de Sfântul Apostol Pavel lui Timotei şi Tit
este foarte relevant atât pentru trăirea duhovnicească a preotului, cât şi pentru
viaţa sa socială: „De doreşte cineva episcopie, bun lucru doreşte. Se cade,
însă, episcopului să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor,
înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv,
nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de
argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători cu toată bună -
cuviinţa. […] Femeile lor de asemenea să fie cuviincioase, neclevetitoare,
cumpătate, credincioase întru toate” (I Timotei, 3, 1-11).
j. Un alt aspect important este cel privitor la factorul determinant în
slujirea misiunii preoţeşti îl constituie exemplul vieţii personale a preotului,
adică „graiul faptelor”: „Aceasta este trăirea autentică a Evangheliei şi predica
vie care are o înrâurire covârşitoare asupra vieţii păstoriţilor. Predica prin
cuvânt luminează doar mintea şi sensibilizează inima, însă exemplul faptei este
mai uşor intuit de credincioşi, care văzând forma vizibilă şi concretă în care se
prezintă binele înfăptuit sub ochii lor, se aprind şi mai mult de dorinţa de a-l
transpune întocmai în practică şi astfel prind gustul virtuţii” 41. Sfântul Ioan Gură
de Aur accentuează acest aspect în tratatul Despre preotie prin cuvintele:
„Atunci eşti un învăţător desăvârşit, când prin cele ce faci şi prin cele ce înveţi
duci pe ucenicii tăi, pe credincioşi, la viaţa fericită, pe care a poruncit-o
Hristos”42. În acelaşi spirit, Sfântul Grigorie Teologul afirmă: „Pentru ca să curăţ
pe alţii trebuie să fiu eu mai întâi curat. Să fiu eu înţelept, ca să înţelepţesc pe
alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu

39
Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Mântuitorul Iisus Hristos, Învăţătorul nostru Suprem, în „Ortodoxia”, nr. 1, 1983, p. 34.
40
Pr. Lect. Dr. Ioan C. Teşu, op. cit., p. 114.
41
Prof. Vasile Miron, Chipul preotului ortodox reflectat în opera teologică şi pastorală a Sfinţilor Trei Ierarhi, în „Studii teologice”, nr. 3-4, 1997,
p. 58.
42
Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., 2004, p. 111.

10
ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii. Ca să conduc cu
mâna, ca să sfătuiesc cu pricepere”43.
În marea învolburată a acestei vieţi, preotul este cârmaciul care conduce
corabia cea duhovnicească la limanul mântuirii şi trebuie să o conducă cu pilda
vieţii sale, cu cuvântul ziditor şi cu fapta bărbăţiei, păşind încrezător pe arena
vieţii, în casele şi în familiile creştine, în spitale, azile, penitenciare şi orfelinate,
răspândind lumina credinţei, sfinţind şi binecuvântând cu harul lui Dumnezeu şi
cu puterea rugăciunii şi mângâind sufletele cele obidite cu roua cuvântului
evanghelic şi cu darul milosteniei. Trebuie îmbinat lucrul evanghelistului cu cel
al samarineanului, în aşa fel încât enoriaşii să-l simtă pe păstorul lor sufletesc,
ca pe un adevărat părinte care alină şi uşurează atât durerile sufleteşti, cât şi
cele trupeşti44.
Făcând referire la complementaritatea dintre învăţătura propovăduită de
preot şi exemplul personal al preotului, Sfântul Grigoire de Nazianz afirmă:
„Când graiul nu este ajutat de faptă, rămâne ca să nu fie băgată în
seamă cuvântarea aceluia, a cărui viaţă este dispreţuită”45. În alt loc
Sfântul Grigorie menţionează: „De la nimeni nu suferă Dumnezeu o
pagubă mai mare, decât de la preoţi, când vede că dau pilde de
răutate tocmai ei, pe care i-a pus spre îndreptarea altora; când
păcătuim înşine noi preoţii, care ar trebui să stârpim păcatele”46.
Fericitul Ieronim, aseamănă misiunea preotului cu misiunea Sfinţilor
Apostoli, care au convertit popoare întregi, prin răbdare, dragoste, dar şi multă
suferinţă. Făcând trimiterea la judecata universală, el se întreabă: „Acolo, la
judecata viitoare, se va arăta Petru cu Iudeea convertită de el, şi Pavel cu
întreaga lume greco-romană întoarsă la credinţa în Hristos. Acolo, Andrei va
dauce după sine înaintea Judecătorului său Sciţia convertită, Ioan, Asia şi
Toma, India. Acolo se vor arăta, cu sufletele câştigate de ei, toţi povăţuitorii
turmei Domnului…Ce vom zice atunci noi ticăloşii, cei ce ne întoarcem la
Stăpânul nostru deşerţi, cei ce am avut nume de păstor, şi nu avem oile pe
care ar trebui să le arătăm din păşunea noastră, căci aici ne numim păstori şi
acolo nu ducem turma”47.
k. Însuşirile capitale care se cer unui preot creştin sunt viaţa morală
ireproşabilă şi „sfinţenia, smerenia, discreţia, discernământul şi bunul simţ”48,
însuşiri impuse atât de calitatea sa de păstor al turmei duhovniceşti cât mai
ales de condiţia sa de sfinţitor al vieţii credincioşilor. Pentru a ajunge la
înalţimea chemării sale, preotul trebuie să fie, potrivit îndemnului Sfântului
Grigorie de Nazianz, un veriatbil trăitor al virtuţilor creştine; trebuie „să atragă
pe credincioşi pe calea virtuţii prin covârşirea virtuţii sale”49, adică să fie prin
viaţa, comportamentul şi gândirea lui „o oglindă nepătată a lui Dumnezeu şi a
celor dumnezeieşti”50.
În câteva cuvinte, preotul trebuie să fie un creştin adevărat între ceilalţi
oameni, „astfel încât Evanghelia să se răspândească datorită purtării lui nu mai

43
Sf. Grigorie de Nazianz, op. cit. p. 199.
44
Arhimandrit lect. dr. Vasile Miron, op. cit., p. 41.
45
Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea Religiei Pastorale, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Alexandru Moisiu, sibiu, 1987, p. 207, apud
Arhimandrit lect. dr. Vasile Miron, op. cit., p. 40.
46
Sf. Grigorie de Nazianz, op. cit., 1998, p. 178.
47
Fericitul Ieronim, Omilia XVII, apud Arhimandrit lect. dr. Vasile Miron, op. cit, p. 42.
48
Pr. Lect. Dr. Vasile Gordon, Bunul nume al propovăduitorului, condiţie sine qua non a reuşitei predicii, în „Teologie şi Viaţă”, serie nouă, anul XI
(LXXVII), nr. 1-7, ianuarie-iulie, 2001, p. 101.
49
Sf. Grigorie de Nazianz, op. cit , p. 166.
50
Ibidem.

11
puţin decât datorită cuvântului lui”51. „Preotul trebuie să se distingă radical de
restul oamenilor prin trăirea sa creştinească, prin caracterul său generos şi
conduita sa ireproşabilă. El nu poate fi ca ceilalţi oameni cu inima lor
pământească şi întunecată de patimi, ci cu o inimă înflăcărată de duhul
dragostei de Dumnezeu şi de oameni, cu o inimă curăţită până în străfundurile
ei de toata negura şi rugina păcatului, pentru că preotul simte nu cu inima sa
de om, ci cu inima Celui care l-a trimis la oameni ca să-i cheme la El şi să-i
mântuiască în numele Lui”52.
Preotul, după cuvântul Mântuitorului, trebuie să fie înarmat cu răbdare şi
pregătit pentru momente de cumpănă şi deziluzie, eşecuri şi dezamăgiri, multe
dintre ele provenind chiar de la cei pe care îi păstoreşte. În acest sens sunt
foarte sugestive pentru actualitatea lor cuvintele Sfântului Grigorie de Nazianz:
„Suntem bârfiţi în orice timp şi în orice loc! În piaţă, la un pahar de
vin, la petreceri, la jale! Am fost puşi chiar şi pe scenă- aproape că-mi
vin lacrimi în ochi când spun asta- şi suntem ridiculizaţi la fel cu cei
mai mari stricaţi. Şi nimic nu-i atât de plăcut ascultătorilor şi
spectatorilor ca atunci când creştinul e batjocorit pe scenă!”53.
Prorocii Miheia, Ioil, Zaharia si Maleahi au cuvinte foarte aspre la adresa
preoţilor exclusiv ritualişti: „Preotii dau învăţătura legii pentru plată şi profeţii
profeţesc pentru bani şi se sprijină pe Domnul, zicând: Donmul este în mijlocul
nostru şi prăpădul nu va veni peste noi. Deci, din pricina voastră, Sionul va fi
arat cu plugul ca o ţarină şi Ierusalimul va fi prefăcut într-un morman de ruine
şi muntele templului, înălţimi acoperite cu pădure!” (Miheia 3, 11). „Impotriva
păstorilor se aprinde văpaia urgiei Mele şi pe ţapi îi voi pedepsi. Se aude vaietul
păstorilor, căci slava lor a fost trântită la pământ" (Zaharia 10, 3; 11, 3).
„Buzele preotului cuprind ştiinţa şi din gura lui căutăm să iasă învăţătura, căci
el îngerul Domnului Savaot este. Dar voi v-aţi depărtat de drumul cel drept şi
pe mulţi i-aţi făcut să cadă din credinţă. Voi aţi stricat legământul Meu cu Levi,
zice Domnul Savaot. Pentru aceasta şi Eu v-am lăsat să fiţi de batjocură şi de
nimica toată în faţa tuturor noroadelor, fiindcă voi n-aţi păzit îndreptările Mele
şi la legea Mea n-aţi luat aminte” (Maleahi 24, 7-9).

Concluzii
Se impune deci ca preotul să lucreze cu mult tact, deoarece arma lui e
puterea harului dumnezeiesc şi cuvântul. Slujirea lui nu va atrage pe oameni cu
forţa, cu sila, ci îi va apropia de el prin convingere: „nu trebuie să-l facem pe
păcătos mai bun cu sila, ci prin convingere, căci Dumezeunu încununează pe
cei ce se îndepărtează cu sila de rău, ci pe cei care se depărtează de bunăvoie.
Căcă nimeni nu poate fi vindecat împotriva voinţei lui”54.
Iubirea lui Dumnezeu pentru lume s-a arătat în chip desăvârşit prin
trimiterea în lume a singurului Său Fiu, Care a pătimit, a murit şi a înviat pentru
mântuirea omului. A fost jertfa supremă pe care a adus-o chiar Dumnezeu
pentru mântuirea făpturii zidite după chipul Său. La această iubire nemărginită,
omul este chemat să răspundă tot prin iubire, o iubire curată şi sinceră faţă de
Dumnezeu în primul rând şi apoi faţă de cei din jur şi faţă de toate creaturile la
modul general. Iar când această slujire este îngemănată și cu preoți atunci este
pe deplin binefăcătoare. Pentru a fi preoți cu adevărat și a ne desăvârşi se
cuvine să ajungem la împlinirea poruncilor lăsate de Mântuitorul; este necesar,
51
Ibidem, p. 198.
52
Prof. Vasile Miron, op. cit., p. 60.
53
Sfântul Grigorie de Nazianz, op. cit., p. 221.
54
Ibidem.

12
în primul rând, pentru viitorii și actualii preoți să învăţe că a iubi atât pe cel
care ne iubeşte, cât şi pe cel care ne urăşte, a învăţa a fi recunoscători faţă de
binefăcătorii noştri şi a răsplăti cu bine chiar şi pe cei care ne fac rău nu e o
simplă străduință către Mântuitorulși o jertfire de sine, ci este un Dar care
devine ființial: „De aş avea darul prorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi
orice ştiinţă, şi de-aş avea atâta credinţă, încât să mut şi munţii, iar dragoste
nu am, nimic nu sunt” (I Corinteni 13, 2). „Sunt” sau „exist” pe măsura a cât
iubesc!

13