Mihai Groza

anul propedeutic

Mărturisire și Adevăr
Șapte Conferinţe

Ioan Ianolide, un prolific mărturisitor al adevărului erei comuniste, spune în una dintre
cărțile sale: „Despre episcopii greco-catolici închişi acolo [Sighetul Marmaţiei] – Hosu,
Suciu, Bălan, Ferenţiu - am auzit vorbindu-se numai la excepţional. Toţi au fost culţi, au
avut un trecut frumos în slujba neamului românesc, o ţinută demnă şi au murit ca martiri.” 1
Aceasta e imaginea cu care episcopii noștri martiri sunt văzuți de către ceilalți deținuți
politici, istorici sau simpli oameni interesați în această problemă. Martirajul lor este o pagină
de istorie despre care nu se poate vorbi decât „la excepțional”.
Ioan Ovidiu Suciu, a fost unul din acești mărturisitori, care și-a sacrificat viața pentru
credința lui. La 27 iunie 1953, în urma unui tratament inuman, deținutul din celula 44 se
stinge din viață. Este aruncat într-o groapă comună din cimitirul de pe malul Izei. 2 Dar această
dovadă de tărie de caracter a fost posibilă datorită faptului că, negreșit, Ioan Suciu a fost de-a
lungul vieții sale un mărturisitor al credinței sale. Despre el se poate spune, așa cum
Mântuitorul spunea despre Natanel: „Iată un român cu adevărat, în care nu este prefăcătorie.”
(Ioan 1, 47). De-a lungul vieții, el a fost un mărturisitor al credinței prin ceea ce a făcut, prin
ce a scris, prin ce a vorbit și prin modul în care s-a purtat. Viața sa este un model exemplar de
punere în practică a dictonului lui Slavici: „Poartă-te cum ți-e vorba și vorbește cum ți-e
portul”. „Mărturiile despre Ioan Suciu, activitatea sa atât de complexă și bogată, ne întăresc
convingerea că a trăit și a murit ca un sfânt.”3
Născut în 1907, la 18 ani pleacă la Roma pentru a-și face studiile filozofale la Colegiul
Sf. Atanasie și teologice la Angelicum Athenaeum. La data de 29 noiembrie 1931 este ridicat
la treapta preoțească. „Dorința de a deveni preot i-a fost inspirată în cursul unor exerciții
spirituale, în care vorbitorul a sugerat elevilor care îl ascultau următorul deziderat: « După
încheierea luptelor din care a ieșit România Mare, țara aceasta nouă și tânără, pentru a fi
așezată cu vrednicie printre celelalte țări ale pământului, mai are nevoie de un lucru fără de
care nu se poate vorbi de maturitatea unui popor: România are nevoie de un sfânt!».”4 Aceasta
este deci motivația vieții sale. Această considerație o va reda în una dintre conferințele sale,
relatându-o la persoana a treia, ca despre un tânăr oarecare.
La 20 iulie 1940 primește investitura de Episcop. Activitatea sa, atât cea preoțească cât
și cea episcopală, este foarte bogată, fiind un publicist prolific, efectuând numeroase vizite
pastorale (peste 600), conferențiind, conducând numeroase zile de reculegere și de exerciții
spirituale.
În 1946 sau 1947, Ioan Suciu ține câteva conferințe la Catedrala „Sf. Iosif” din
București. În cele câteva zile, s-a strâns atâta lume, foarte diferită ca religie, naționalitate și
vârstă, încât a fost nevoie de instalarea de megafoane, Preasfințitul având o mare putere de
atracție. Întrebat dacă nu se teme de securitatea care îl monitoriza, chiar și în această situație a
1
Ianolide, Ioan – Întoarcerea la Christos, Predanie a sfinților din închisori; p. 168
2
Suciu, Ioan – Mărturisire și adevăr Șapte conferințe; Editura Tiporom; Târgu-Mureș, 2000; p.23
3
idem
4
Ibd., p. 18

1
răspuns: „Mie să-mi fie teamă?! Eu vorbesc în numele lui Isus. Eu spun adevărul.” 5 Iată, deci,
încă o dată dovada integrității lui.
Aceste conferințe erau un puternic mijloc de apostolat, folosit cu abilitate de către
Preasfințitul Ioan Suciu. Ele sunt concepute cu material bogat, nuanțat ca documentare și
expresie, presărat cu mișcătoare pilde din viețile Sfinților, ale oamenilor autentici de știință.
„Expunerea sa este în general caldă, concisă, densă, sistematică, menită să câștige inimile și
sufletele, să entuziasmeze [...], să facă din tineri niște luptători, însuflețiți de înalte idealuri,
pasionați pentru aceasta până la jertfa supremă.”6
Este surprinzătoare și fericită „întamplarea” care a făcut scăpat de focul „tăvălugului
roșu”, un manuscris ce conține câteva din conferințele sale. Mă voi opri puțin asupra acestui
manuscris, publicat în 2000 la Târgu-Mureș în 500 de exemplare. El conține șapte din
numeroasele conferințe ale creștinului Ioan Suciu, ale căror subiecte sunt: 1.Dumnezeu; 2.Să
Te cunosc pe Tine, Doamne, și să mă cunosc pe mine; 3.Nu putem ajunge oare la Dumnezeu
prin simțurile noastre?; 4.Ne răpește farmecul și iubirea; 5.Am venit în lume să mărturisesc
Adevărul; 6.Păcatul; 7.Sfânta Fecioară, chipul cel mai frumos de femeie.
Această primă conferință, despre Dumnezeu, are o structură foarte prețioasă și exactă.
Autorul folosește metoda în care sunt scrise „Summe”- le lui Toma de Aquino: expunerea
tezei, care în cazul de față este : „Dunezeu e Acela care este – eu poate sunt acela care nu
sunt.”; expunerea și combaterea punctelor contrare de vedere și în al treilea rând
demonstrarea tezei. Deasemenea, textul este construit pe continua antinomie: lumea lui
Dumnezeu, liniște, fericire – lumea fără Dumnezeu, zgomot, suferință.
Autorul pornește la demonstrarea tezei de la premiza lui Bergson, care după o viață
întreagă ajunge la următoarea concluzie: „Dumnezeu sau nimic”. Trecând la următorul pas al
metodei, se purcede, deci, la combaterea punctelor de vedere contrare premisei de mai sus,
cele care susțin inexistența lui Dumnezeu. Această poziție e considerată ca având 3 surse de
origine: 1)Rațiunea – are un caracter științific, 2)Orgoliul omenesc – la nivel social are un
caracter politic, și 3)Ignoranța noastră. Privitor la rațiune sunt date exemple de filozofi,
Bergson, și oameni de știință, Einstein, care îl mărturisesc pe Dumnezeu. Ceilalți care îl neagă
au, ni se spune, sisteme de gândire care stau pe propriile lor păcate: „Noi avem filozofia
pasiunilor noastre.”7 În plus, “ Și foarte mulți oamenii au marturisit: tăgada mea, ateismul
meu, coincide cu prima crimă morală a vieții mele.” 8 Astfel, rațiunea se folosește numai
pentru a calma conștiința, pentru a îndreptății modul de viață. Privitor la orgoliul omenesc,
acesta îl determină pe om să creeze un Dumnezeu fals, pentru a nu se lăsa stăpânit de cel real.
Acestor oameni, autorul le răspunde astfel:
“Și eu sunt ateu pentru că nu acesta este dumnezeu.
- Cum? Nu acesta este Dumnezeu?
- Dumenzeul dvs. Este o creație a minții dvs. Nu este acesta Dumnezeul meu.”
În plus, conferențiarul mai aduce un argument împotriva acestora, care își susțin
teoriile pe primatul științelor exacte: „Astăzi, matematica și fizica au devenit metafizice – aș
spune teologice.”9 Adevărații oameni de știință ajung la concluzia că există o înteligență, o
gândire care domină întreg universul, care orientează jocul tuturor energiilor. Ei sunt
comparați cu niște elevi care se străduiesc să descifreze cantitatea gândurilor lui Dumnezeu în
univers. „Ordinea naturii, legile ei, rezonabilitatea ei, duc pe oamenii de știință la acestă finală
pagină: «Cred, Doamne, și mă închin Ție.»”10
Și iată, cât de frumos, combate perspectiva materialiștilor de pe chiar poziția lor:
5
Ibd., p. 13
6
Ibd., p. 21
7
Ibd., p.27
8
Idem.”
9
Idem.
10
Ibd., p. 33

2
 „Dvs., materialiștii, simțiți disperat încercarea acelora care nu cred în Dumnezeu: vreți
să dați un sens lumii, să dați o semnificație și un rost pământului. Sunteți cea din urmă reacție
a omului și a dorului de viață care nu acceptă nimicul, neantul și sinuciderea universală a lui
Psihari. Dvs., materialiștii, sunteți cea din urmă și cea mai palpabilă dovadă a existenței
spiritului. Pentru ce? Pentru că aveți o concepție de viață și forțați încheieturile lumii, ca să se
adapteze acestei gândiri. Fără lume, fără oameni, dar gândul dvs. să se înfăptuiască. Dvs. nu
vă acomodați materiei, dvs. goniți și materia. Dvs. sunteți dovada cea mai puternică a
existenței sufletului și a voinței libere a omului. Fie că omul este credincios în Dumnezeu, fie
că este materialist, vedem totuși asemănarea, un gând asemăntor.”11
Tocmai din acest raționament, ni se spune mai departe, acești oamneni încearcă să
uzurpe proprietățile lui Dumnezeu, și anume: Atotputernicia, Omniprezența (prin invenții ca
și telefonia), Independența și Autonomia (prea marea încredere în forțele proprii).
O a treia sursă a tăgăduirii lui Dumnezeu este, deci, ignoranța noastră. Dar, Isus este
de partea ignoranților care l-au răstignit. Iar mântuirea noastră prin cruce, vine tocmai prin
alăturarea harului divin întrupat, la năzuințele de distrugere și implicit de autodistrugere a
ignoranților care L-au răstignit.
Considerând toate argumentațiile expuse până aici, ajungi la concluzia „că Dumnezeu
nu este o speculație, o formulă abstractă, nu este o ecuație modernă, ci este o eternă gândire:
atât de aproape de tine, că te emoționează, atât de intimă ție, că, dacă intri adânc în sufletul
tău, dai de El. Nu la marginea ființei tale aste Dumnezeu, ci în adâncul ființei tale, la rădăcina
fiecărui gând, la rădăcina fiecărei simțiri și la rădăcina marei iubiri omenști.”12
O mărturie de netăgăduit a existenței lui Dumnezeu este viața sfinților, care ne fac în
chip vizibil, icoana invizibilă a lui Dumnezeu. Ni se pomenște aici de Padre Pio, care îl
convertește pe doctorul care dorește să arate lumii ca sfântul e un impostor. Apoi ni se mai
relatează exemplul Doctorului chinez Wu, care citind o carte a Sfintei Tereza, afirmă:
„Dumnezeu este aici și Dumnezeul ei [al Sf Tereza] este adevărat.” Iată, deci, ce mărturie
puternică constituie acești sfinți. Ei sunt cei mai normali oameni cu putință, ei sunt adevărații
oameni, inundați de divin.
În încheiere ni se propune să urmăm exemplele lor: “Suntem ai lui, chemați să fim ai
lui, așa cum sfinții au fost ai lui.”

Cea de-a doua prelegere, este de fapt o meditație în care ni se propune să facem pe
exploratorii inimii noastre, scafandrii ai inimii noastre. Autorul pornește de la sintagma: „ Nu
ne putem mântui dacă nu ne cunoaștem pe noi înșine” (aceasta pentru că noi înșine suntem
icoana în care îl vedem pe Dumnezeu.); pentru ca la sfârșit să concluzioneze, adresându-se
direct ascultătorilor: „Tu nu ești pentru păcat, ești pentru nemurire și fericire. Cunoaște-
te și fă-ți sufletul vrednic de eternitate.”

În a treia conferință, Ioan Suciu ridică întrebarea dacă nu cumva putem să ajungem la
Dumnezeu prin simțurile noastre. Dacă Dumnezeu e o realitate intangibilă, în Isus, lucrurile
se schimbă, el este revelația desăvârșită, descoperirea perfectă a lui Dumnezeu, e „Dumnezeu
la îndemâna noastră, la discreția noastră.” Întâlnirea cu el este inevitabilă, și îl vom întâlni fie
pe drumul Damascului fie la Judecata finală. „El e definitivul, nu numai inevitabilul.” „După
ce l-ai întâlnit pe El, nu mai rămâne nimic în urma Lui, nu mai aștepți pe nimeni și nimic. E
inevitabil și definitiv viața ta, și-ți îndeplinești menirea prin refuz sau prin așteptarea Lui; ai
primit pe Christos sau l-ai refuzat, viața ta se limitează în etern după această atitudine a ta față

11
Ibd., p.27
12
Ibd., p. 34

3
de Christos.”13 Iată-l, deci, pe cel pe care trebuie să-l urmăm. Iar fizionomia Lui reală, dincolo
de toate falsele noastre imagini se găsește în Noul Testament. De aceea, ni se recomandă cu
căldură, aici precum și în alte locuri de-a lungul conferințelor, să citim Noul Testament. Un
important accent, se pune pe martiri, care nu își dau viața pentru o idee abstractă, ci pentru o
persoană pe care ei o iubesc. În încheiere, Ioan Suciu spune astfel: „Noi nu iubim o fantomă,
noi nu murim pentru o iluzie, nu iubim doar un Om al cărui nume îl venerăm, noi iubim pe
Eternul, noi iubim pe Acela pe care neîntrerupt Îl întâlnim, a cărui prezență dovedește că El
este Învierea și Viața și Dumnezeul inimii noastre.”14

A patra conferință caută răspuns întrebării: ne răpește oare numai farmecul și iubirea?
Ceea ce vrea să sublinieze Preasfințitul Suciu prin aceasta, este importanța credinței. Pentru
Ioan Suciu, a crede înseamnă a adera în totalitate la spusele lui Cristos. „Prin credință, eu îmi
însușesc punctul de vedere a lui Dumnezeu asupra mea, asupra lumii și asupra destinului
lumii, începând de la simțurile mele, destinul vieții mele, la sensul lumii care se vede și nu se
vede. A crede – înseamnă a accepta visul lui Dumnezeu asupra ta, - înseamnă a accepta
punctul lui Dumnezeu asupra vieții tale. Nu un plan arbitrar, ci acela care răspunde lumii,
realității vizibile și invizibile, căci realitatea nu se epuizează cu lumea vizibilă.” 15 În
încheierea prelegerii, autorul își expune propriul crez: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele.
Nu văd, dar știu că Tu vezi. Nu înțeleg, dar știu că Tu înțelegi și de aceea cred ceea ce Tu
afirmi: nu simt, dar eu știu că simțurile mele nu pot depăși granița sensibilității mele.”16

Cea de-a cincea conferință, are ca subiect Adevărul, iar acesta se identifică cu credința, căci
prin credință ni se relevă adevărurile supranaturale, de dincolo de noi. Dar Isus nu avenit
numai pentru a ne da cunoaștere, El a venit pentru a ne da viață cea adevărată. Iar a fi creștin
înseamnă a adera la viața lui Christos, astfel devenim alți Christoși, și simțim în inimile
noastre ceea ce El a simțit. Așadar, prin credință gândim cum gândește El, iar prin har noi
simțim așa cum iubește El. Ca persoane în harul divin, facem parte din Christos mistic, din
marele său suflet, în așa fel, încât tot ce se întâmplă cu noi se răsfrânge asupra Lui și ce se
întâmplă în marele său suflet se răsfrânge asupra noastră. Dovadă fiind unii dintre sfinții ce se
identifică cu Christos, până și în trupul lor, existând circa 400 de sfinți ai Bisericii Catolice, cu
stigmate. Așa Christos reproduce viața lui în noi, și poate în fiecare dintre noi reproduce una
din trăsăturile Lui: cea din Ghetsemani, sau cea de la nunta din Cana, etc. Aici se vede marea
valoare a Euharistiei, căci doar hrănindu-ne cu Christos îl putem face să trăiască în noi. „De
aceea, vom reproduce în viața noastră, ca membri ai Bisericii, vom reproduce pe pământ,
drama vieții Sale, patimile Sale, dar nu uitați: durerile nu sunt esența, durerile sunt purificarea
esenței. Nu vă temeți de ele [...] Moartea pentru noi este trecerea în împărăția Tatălui Ceresc.
Pe măsură ce trăim viața creștină, suntem toți și tuturora, și fiindcă suntem plini de adevărul
veșnic pe care nu-l poate înlătura nici o minciună. Noi suntem așa de plini de viață, că
moartea o să-și strepezească dinții când roade din noi.”17

A șasea prelegere are ca temă păcatul. Omul e sigura creatură care nu se supune
voinței lui Dumnezeu. „Această negare constituie catastrofa lumii morale și din ea izvorăsc
consecințe dezastroase în care se găsesc astăzi așezările omenești și care se numește Păcat.” 18
Păcatul este o consecință a folosirii necuviincioase a marelui dar pe care Dumnezeu ni l-a

13
Suciu, Ioan – Mărturisire și adevăr Șapte conferințe; Editura Tiporom; Târgu-Mureș, 2000; p.49
14
Idem.
15
Ibd., p. 66
16
Ibd., p. 71
17
Ibd., p.81
18
Ibd., p. 84

4
făcut: Libertatea. Păcatul este contrariul, a ceea ce se spunea în conferința anterioră privitor la
participarea la planul și la viața lui Christos, ba chiar și răstignirea din nou a Lui.

Ultima conferință este despre Sfânta Fecioară, „chipul cel mai frumos de femeie”,
pentru care, Preasfințitul Suciu avea o devoțiune specială. Prelegerea aceasta a fost ținută cel
mai probabil la capătul câtorva zile de exerciții spirituale.
Pentru cei care se hotărăsc în urma acestor exerciții la o viața curată și sfântă, dar se tem căci
răul izvorăște chiar din inima lor, și în plus mai trebuie să lupte nu numai cu ei înșiși ci și cu
lumea, Preasfințitul Suciu le dă un cuvânt de încurajare: „Hotărâți-vă ce aveți de făcut azi.
Dumnezeu îți dă har și putere pentru ziua de azi și nu darul să lupți cu lupta de mâine.”19
Ioan Suciu e convins că fiecare dintre noi am putea sfinți și eroi dacă am trăi viața cea de 24
de ore. Dar e grea lupta de fiecare zi, „grea e această biruință asupra noastră prin care
omorâm intenția răului, nu înclinația spre rău, ceea ce nu e păcat, ci tendința voinței noastre
care acceptă și îngăduie răul.” E grea această luptă iar noi suntem slabi, și avem nevoie de un
ajutor, „un îndreptar imediat, o ocrotire imediată, ne trebuie puterea lui Dumnezeu, la
îndemâna noastră.” Iar acest important ajutor, pe lângă Sfânta Liturghie, Credința tare,
Mărturisirea, etc. este Sfânta Fecioară. Suciu ne propune să ne încredințăm prin rugăciune ei,
în fiecare zi căci după cum se spune la paraclis: nimeni dintre cei ce aleargă la ea nu iese
rușinat de la cea ce este nădejdea celor fără de nădejde. Deasemenea el ne recomandă
următoarea rugăciune: „O, Marie, fii scutul meu, acum și-n ceasul morții mele!”

Deși pline de erudiție, textele conferințelor nu sunt prelegeri aride, sau înșiruiri fade de
silogisme metafizice. Prezentate simplu, cu naturalitate, textele sunt pline de exemple din
viețile sfinților, ale oamenilor de știință sau alți mari gânditori, exemple din istorie sau viața
cotidiană. În sprijinul ideilor susținute se aduc argumente logice bazate pe raționamente
solide, precum și mărturisiri, dictoane ale elitelor din diferite domenii academice. Astfel,
presărată fiind și cu imagini plastice, expunerea se dovedește departe de a fi obositore, ea este
surprinzătoare și captivantă, suscitând curiozitatea și interesul, cu atât mai mult cu cât
receptarea ei îți cere un anumit efort intelectual. Concluziile acestor conferințe ar putea fi
sintetizate astfel: cunoaște-te pe tine însuți, cunoaște-l pe Dumnezeu și fă-ți sufletul vrednic
de eternitate.

Revenind la expunerea cronologică, cu care am pornit în periplul nostru prin viața

episcopului: La 15 mai 1948, la Centenarul Adunării de la Blaj 3/15 mai 1948, Episcopului
Ioan Suciu, reprezentantul greco-catolicilor, nu i se îngăduie să ia cuvântul, fiind nevoit să
părăsească Câmpia Libertății. Referitor la acest eveveniment, avea să spună preotului Miclea
Ioan: „Frate, Ioane, din această clipă a început Vinerea Mare pentru Biserica Greco-
Catolică ...”20
A urmat apoi imediat patimile și moarte, căci în noaptea de 28 spre 29 octombrie,
1948, zi de vineri, sunt arestați toți Episcopii B.R.U. Ioan Suciu se afla în vizită canonică la
Berivorii-Mici (jud. Brașov) de unde a fost ridicat în toiul nopții, așa cum cu mulți ani în
urmă, tot noaptea a fost prins și Domnul nostru Isus, deși în toate zilele se afla în sinagogi în
mijlocul oamnenilor.
Au urmat apoi anii de prigoană, ani care însă ne-au lăsat o mare comoară: participarea
Bisericii noastre la viața și în special la patimile lui Christos.
După 1989, a venit și învierea Bisericii Greco-Catolice. Să ne ajute Bunul Dumnezeu,
să ne facem vrednici de înaintașii noștri, să ducem mai departe munca lor. Să-i mulțumim

19
Ibd., p.92
20
Ibd., p.22

5
Domnului că ne-a făcut vrednici de a fi părtași suferințelor lui, și să-l rugăm ca tot așa să ne
facem vrednici de a participa, prin viața și munca noastră, la glorificarea lui ce va să vie.