Este cunoscut faptul că mediul înconjurător şi societatea umană suportă adesea acţiunea

unor fenomene extreme periculoase cu origine diferită, naturală sau antropică, ce pot produce
dereglări distructive şi brutale în anumite sisteme sau situaţii prestabilite.

Aceste evenimente (cutremure, erupţii vulcanice, tsunami, alunecări de teren, furtuni,

inundaţii, secete, incendii, accidente tehnologice, situaţii conflictuale etc.) se produc de regulă pe
neaşteptate şi pot provoca numeroase victime în rândul oamenilor şi animalelor, un volum mare
de pagube materiale, dezechilibre ecologice şi chiar grave tulburări ale stării psihice şi morale a
populaţiei ce intră sub incidenţa fenomenului respectiv.

Numai în ultimii ani lumea a fost supusă unei mari diversităţi de evenimente
dezastruoase: cutremure majore în SUA, Japonia, Armenia, Iran, Egipt, Turcia, Salvador şi India,
cicloni tropicali în regiunea Caraibelor şi furtuni violente pe coasta atlantică a Europei, inundaţii
mari în Bangladesh, Pakistan şi regiunea Mississippi din SUA, manifestări vulcanice în
perimetrul Pacificului (Filipine) şi Mării Mediterane (Sicilia), dezastre tehnologice precum
exploziile din canalizarea orăşenească din Guadalajara (Mexic) şi incendiile dintr-o serie de
localuri publice din Filipine, dispute politice şi sociale în Kuwait, Kurdistan, Somalia,
Mozambic, fosta Iugoslavie ş.a.

La nivel global, în ultimii 35 de ani, numărul marilor catastrofe a crescut necontenit, cu o

accelerare netă la sfârşitul anilor ’80, cu repetarea evenimentelor extreme, atât naturale cât şi
tehnologice.

Datele statistice arată că în ultimele trei decenii, la nivel planetar, diferitele dezastre au
determinat moartea a peste 8 milioane de persoane, boli şi suferinţe pentru mai mult de 1 miliard
de oameni, pierderi şi distrugeri de bunuri materiale de sute de miliarde de dolari. În medie,
anual, dezastrele reprezintă cauza a 25 000 de morţi şi a circa 3 miliarde dolari distrugeri
economice.

Statisticile indică, de asemenea, excluzând marile accidente legate de transporturi, că în

lume se produc în fiecare an, ca număr (sau frecvenţă), circa 180 catastrofe, în timp ce la
începutul anilor 70, numărul lor era mai mic de 100.

Repartiţia pe mari categorii a evenimentelor catastrofice în lume, în ultimii 35 de ani,

indică predominarea celor naturale (66%), restul (34%) fiind de natură antropică. În privinţa
numărului de victime, cele mai ucigătoare sunt seismele (cu circa 41% din victime), urmate de
inundaţii (30%), cicloni tropicali şi furtuni (14%), vulcanism (2%), restul, de 13% din numărul
victimelor fiind datorate evenimentelor catastrofice de natură antropică.

Creşterea efectivă a frecvenţei evenimentelor naturale catastrofice care se constată în

prezent, cât şi a costurilor lor globale, poate fi pusă pe seama mai multor factori:

-episoade ciclice care guvernează diferitele hazarde naturale

 - creşterea globală a populaţiei, concentrarea sa în mari aglomeraţii

-creşterea vulnerabilităţii comunităţilor umane

-neglijenţă privind previziunea, măsuri şi activităţi insuficiente de prevenire

-creşterea sensibilizării populaţiei şi a cererilor venite din partea unui public din ce în ce
mai preocupat de atingerile aduse siguranţei şi securităţii sale

Principalul factor responsabil de recrudescenţa riscurilor este, în opinia noastră, creşterea

vulnerabilităţii comunităţilor umane. Alături de caracteristicile naturale care determină gradul de
vulnerabilitate, omul crează sau agravează vulnerabilitatea prin nenumărate modalităţi:

-instalarea, din raţiuni economice, în zone vulnerabile, urbanizarea şi industrializarea

accentuată în siturile expuse riscurilor

-densitatea de ocupare şi de frecventare a teritoriilor de risc, forma şi tipul de utilizare a

spaţiului;

-natura şi calitatea construcţiilor;

-dependenţa, din ce în ce mai crescută, a urbanului de diferitele reţele tehnice, care sunt
susceptibles de a fi perturbate, fie în mod natural fie antropic (precum distrugerea conductelor de
apă, de încălzire, a cablurilor electrice sau de telecomunicaţii etc.);

-mobilizarea crescândă a spaţiului subteran în serviciul urbanizării (linii de metro,

tuneluri, parkinguri subterane etc.) lărgeşte în manieră îngrijorătoare spectrul vulnerabilităţii;

-multiplicarea cazurilor de comportament subversiv, a actelor de delincvenţă etc. (care ţin

deci de social) adaugă o dimensiune suplimentară vulnerabilităţii

Într-o definiţie mai cuprinzătoare, putem conchide că hazardul reprezintă un fenomen

extrem, natural sau antropic, cu probabilitate mare de manifestare într-un anumit
teritoriu şi într-o perioadă dată, cu grave consecinţe pentru mediul înconjurător şi
societatea umană, depăşind măsurile de siguranţă pe care aceasta şi le impune.
Dimensiunea hazardelor poate fi apreciată în funcţie de efectele pe care le induc asupra
structurii interne şi funcţionalităţii unui sistem şi deci, în funcţie de rezistenţa la schimbare a
sistemului respectiv.

Unele hazarde realizează un risc de importanţă redusă pentru ansamblul sistemului,

apărând ca banale accidente în evoluţia acestuia, ca fluctuaţii, oscilaţii în jurul traiectoriei
normale de evoluţie (incendii, furtuni, alunecări superficiale de teren).

Alte hazarde afectează sistemele într-o mai mare măsură, constituind adevărate rupturi
funcţionale, cu producerea unor importante pagube materiale şi victime omeneşti, dar
fără a determina o schimbare totală a sensului de evoluţie (inundaţii, cutremure)
 Un grad mare de vulnerabilitate la eventualele hazarde se întâlneşte în ţările cu o creştere
explozivă a populaţiei şi o urbanizare accelerată, cu standarde foarte scăzute ale construcţiilor,
fără o planificare şi o asigurare tehnică suficiente, iar populaţia are un nivel de educaţie redus şi
facilităţi medicale necorespunzătoare. De altfel, repartiţia pe Glob a acestor dezastre, evidenţiază
faptul că 68% dintre acestea s-au produs în regiunile lumii a treia, plus Japonia şi Australia. Aici
s-au înregistrat, în medie, circa 2066 victime/dezastru, în timp ce în SUA şi Canada valorile au
fost de 19 morţi/dezastru, iar în Europa vestică, de 99 morţi/dezastru.

Câteva date statistice prezentate în continuare ilustrează în mod elocvent dimensiunile

riscului seismic pentru societatea contemporană.
- 1 mai 2003, ora 3,30, un cutremur de pământ a zguduit estul Turciei, atingând
magnitudinea 6,4 pe scara Richter. Datele oficiale indică 167 morţi şi 600 răniţi (tragic este
faptul că 140 de victime au fost copii îngropaţi sub dărâmăturile unei şcoli). S-au înregistrat
numeroase replici, din care una a atins magnitudinea de 5 grade pe scara Richter.
- 24 decembrie 2003, în Iran - cutremur cu magnitudinea de 6,3 grade pe scara Richter. A
fost devastată provincia Bam, înregistrându-se 41000 de morţi, 45 000 răniţi, 2300 salvaţi de sub
dărâmături.
- în acelaşi an, în Algeria, al cărei teritoriu este situat în mare parte pe contactul dintre
plăcile Africană şi Europeană, s-a produs un cutremur de 6,7 grade pe scara Richter. A afectat
grav oraşul Tenia, situat la 70 km de Alger, a devastat coasta nordică a provinciei Humedes, a
produs moartea a peste 700 persoane.
- 8 octombrie 2005 - cutremur în Pakistan-India. A produs distrugeri grave de locuinţe,
şcoli, spitale, inclusiv clădiri guvernamentale, căi de comunicaţie, de pe o suprafaţă de 25000
km2. Au fost înregistraţi 50000 de morţi, 60000 grav răniţi, 3 milioane de oameni au rămas fără
adăpost în preajma venirii iernii himalayene.

Riscul seismic este definit drept probabilitatea ca un cutremur de pământ, de o anumită

magnitudine, să se manifeste într-un teritoriu, într-un interval de timp, cu consecinţe asupra
populaţiei şi a bunurilor materiale create de aceasta cât şi asupra mediului înconjurător.

Pe teritoriul României se produc atât cutremure normale (crustale), cât şi cutremure

intermediare (subcrustale).

Cutremurele normale reprezintă doar circa 3% din cantitatea de energie seismică eliberată
pe teritoriul ţării într-o anumită perioadă de timp. Ele se produc la adâncimi de 10-30 km (uneori
chiar mai mici), iar magnitudinea lor poate depăşi gradul 5 pe scara Richter, încât pot constitui
un real pericol pentru zonele în care se produc (zona Oradea-Carei, Banat, zona Munţilor
Făgăraş, perimetrul Mărăşeşti-Odobeşti-Focşani-Râmnicu Sărat, zona Galaţi-Brăila-Tulcea ş.a.).
Ele se remarcă prin: arie limitată a efectelor; distribuţia focarelor se corelează uneori cu structura
geologică a fundamentului, dar de cele mai multe ori seismicitatea are caracter difuz; unele
şocuri seismice sunt însoţite de replici foarte numeroase care pot dura de la câteva zile la câţiva
ani.

Cutremurele intermediare sunt legate de zona de curbură a Carpaţilor (“zona triconfină a

Vrancei”), care reprezintă una din ariile critice din punct de vedere tectonic, o arie de
convergenţă a trei din cele patru segmente de plăci şi microplăci litosferice prezente pe teritoriul
României, separate pe criterii de maxime şi minime gravimetrice (Airinei, 1977): placa Est-
Europeană, microplaca Mării Negre şi microplaca Inter-Alpină. Aici procesul de subducţie şi, în
consecinţă, regimul compresional se prelungesc până în actual, prin avansarea microplăcii Mării
Negre sub microplaca Inter-Alpină.

Vulcanii reprezintă deschideri în scoarţa terestră, sub formă de orificii sau de crăpături,
prin care sunt aduse la suprafaţă materiale incandescente, în special lave, cenuşi vulcanice,
fragmente de rocă, gaze şi vapori.

Procesul de transfer al materiei din adâncuri spre suprafaţă poartă numele de erupţie
vulcanică.

Cauzele erupţiilor constau, în principal, în acumularea energiilor în rezervoarele

subterane de lave, presiunile exercitate de forţele tectonice, diferenţele de densitate dintre lave şi
rocile pe care acestea le străbat etc..

În funcţie de compoziţia chimică a lavelor, de conţinutul în gaze, de vâscozitatea

acestora, de temperatura lor şi de poziţia ariei vulcanice, ascensiunea materiei incandescente la
suprafaţă se realizează în mod diferit, putându-se astfel deosebi mai multe tipuri de erupţii:

- erupţii de tip islandez şi hawaian, caracterizate prin emisii liniştite, cu lave fluide şi care
nu produc victime, dar pot afecta localităţi, căi de comunicaţie, terenuri agricole (ex., vulcanul
Kilauea din Hawaii, vulcanii din Insula Réunion, din Islanda ş.a.);

- erupţii de tip strombolian, cu lave mai vâscoase, care se manifestă prin explozii
moderate (ex., vulcanii Stromboli, Etna);

- erupţii de tip vulcanian, caracterizate prin lave foarte vâscoase care se solidifică repede
la suprafaţă; formarea unor dopuri de lavă în coşul vulcanic determină acumularea gazelor şi
producerea unor explozii puternice, care aruncă în aer o parte din conul vulcanului; erupţiile de
acest tip sunt foarte periculoase, generând numeroase victime şi mari pagube materiale (ex.,
vulcanii Vulcano, Vezuviu din Italia, Paricutin din Mexic ş.a.);
- erupţii de tip plinian, caracterizate prin expulzarea violentă a gazelor şi a cenuşilor
vulcanice până în păturile înalte ale atmosferei de unde pot fi preluate şi transpotate de curenţii
aerieni la distanţe enorme; pot cauza mari distrugeri şi genera numeroase victime (ex., vulcanul
Pinatubo din Filipine, Mount Saint Helens din SUA ş.a.);
 - erupţii de tip peleean, caracterizate prin explozii puternice, însoţite de “nori arzători”
alcătuiţi din amestecuri de gaze, lavă şi fragmente de roci incandescente care distrug totul în cale
(ex., vulcanii Mt. Pelée din Martinica, la Soufrière de Montserrat din Antile, Unzen din Japonia
ş.a.);

- erupţii de tip ultravulcanic (sau freato-magmatice), caracterizate printr-o violenţă

deosebită datorită formării unor presiuni uriaşe la contactul dintre apa mării şi rezervorul
subteran de lavă; exploziile pot distruge conul vulcanic în întregime, împrăştiind fragmentele pe
distanţe mari, pot produce valuri marine uriaşe (tsunami) etc. (ex., vulcanul Krakatoa, la
Soufrière de Guadeloupe);

Riscul reprezentat de vulcani este foarte mare pentru om, ţinându-se cont de faptul că la
poalele acestora sunt deseori create mari concentrări de populaţie atrasă de solurile fertile de pe
versanţii conurilor, de prezenţa unor izvoare fierbinţi şi a emanaţiilor de gaze favorabile
dezvoltării staţiunilor balneare, de oportunităţile pentru turism etc.

Principalele efecte ale erupţiilor vulcanice, constuindu-se în tot atâtea elemente de risc
pentru om, sunt:

- exploziile vulcanice, ale căror suflu provoacă mari distrugeri localităţilor, căilor de
comunicaţie, pădurilor şi determină numeroase pierderi de vieţi omeneşti pe areale largi în jurul
craterului;

- curgerile de lavă pot acoperi suprafeţe întinse de terenuri (de ordinul sutelor de km2),
afectând localităţile situate în imediata apropiere a craterului sau a crăpăturii prin care lava apare
la suprafaţă şi provocând mari distrugeri obiectivelor construite şi terenurilor agricole;

- curgerile de piroclastite (amestecuri de lave, cenuşi vulcanice, fragmente de rocă, vapori

şi gaze cu temperaturi de 600-1000ºC) constituie cauza principală a producerii de victime
omeneşti; ele se desfăşoară sub forma unor avalanşe sau a unor nori arzători care se deplasează
cu mare viteză pe pantele conului vulcanic, cu efecte devastatoare ;

- căderile de cenuşi vulcanice afectează teritorii largi în jurul vulcanilor, ducând la

distrugerea vegetaţiei, a culturilor agricole, moartea animalelor, prăbuşirea clădirilor (când
grosimea şi greutatea stratului de cenuşă este considerabilă) ş.a.

- gazele emise de vulcani sunt în unele cazuri toxice (în general au un puternic miros de
sulf); foarte periculos este dioxidul de carbon care se poate acumula în zonele depresionare,
provocând victime prin asfixiere;

- cutremurele de pământ însoţesc adesea erupţiile vulcanice, ca fenomene precursoare şi

ca indicii, ca elemente de prognoză a acestora;
 - lahar-urile sau curgerile noroioase constituie o categorie de efecte secundare ale
fenomenelor vulcanice, însă deosebit de periculoase; ele se produc prin amestecul materialelor
vulcanice, în special a cenuşii, cu apa provenită din ploi, topirea zăpezii şi a gheţii ori din
deversarea unor lacuri situate în crater şi deplasarea cu viteză mare pe versanţii conului, având
un potenţial distructiv deosebit (cazul vulcanului Nevado del Ruiz din Mexic, 1985, când un
torent de noroi a distrus 4500 de case şi a ucis 25 000 de persoane);

- alunecările de teren pot, de asemenea, constitui efecte secundare ale fenomenelor

vulcanice, producându-se în urma ruperii unor părţi din conul vulcanului datorită presiunilor
uriaşe generate de lava în ascensiune şi de gazele supraîncălzite.

Erupţiilor vulcanice le sunt atribuite circa 350 000 victime începând cu zorii civilizaţiei
umane. Aceasta cifră nu reprezintă decât jumătate din decesele cauzate de cutremurele de pământ
dintr-un singur an, 1976, cel mai ucigător fără îndoială din câte se cunosc până în prezent.

Numărul vulcanilor susceptibili de a se activa este de două-trei ori mai mare decât
numărul celor consideraţi deja activi. Patru cincimi din aceştia aparţin “centurii de foc” a
Pacificului şi sunt cei mai periculoşi, din cauza vâscozităţii lavelor şi a stilului eruptiv exploziv.

Doar cu câteva excepţii, chiar şi vulcanii cei mai activi dormitează în cea mai mare parte
a timpului. Perioadele de repaos sunt în mod tipic de 10 până la 100 de ori mai lungi decât
perioadele de erupţie. Acestea din urmă sunt anunţate de o serie de semne precursoare. Croindu-
şi drumul spre suprafaţă, magma provoacă cutremure, bombarea edificiului vulcanic, fumarole.
Cu toate acestea chiar şi pentru un vulcan a cărui istorie eruptivă este cunoscută, este imposibil
să se prevadă data erupţiei şi tipul acesteia. Situaţia eruptivă şi scenariile de evoluţie trebuiesc
evaluate de la o zi la alta.

O noţiune pertinentă este frecvenţa unui tip de eveniment: conform unei legi foarte
generale, probabilitatea producerii unui fenomen este o funcţie exponenţială descrescătoare din
energia acestuia. Erupţiile cele mai violente sunt cele mai rare şi, deci, cele mai slab cunoscute,
în timp ce erupţiile mici se produc aproape tot timpul.

Se pune întrebarea dacă există şi alte tipuri de manifestări vulcanice violente, înafara
celor recent cunoscute. În acest caz este posibil să avem de-a face cu evenimente cataclismice
(cum sunt cele răspunzătoare de ejectarea celor 10 000 kilometri cubi de lave în Yellostone
(SUA) acum două milioane de ani). Aceste curgeri gigantice revelează evenimente care se
produc la scara a o sută de mii de ani.

Erupţii de tip Krakatau sau Tambora se repetă la scara sutelor sau miilor de ani şi se vor
reproduce într-un viitor destul de apropiat. Din cauza densităţilor ridicate de populaţie, regiunile
care prezintă numeroşi vulcani, precum Asia de Sud-Est, sunt foarte vulnerabile. Datorită
creşterii demografice şi economice, pierderile umane şi materiale vor fi mai importante astăzi
decât în trecut. Căderile de cenuşă şi valurile tsunami devastatoare induse de marile prăbuşiri
continuă să rămână inevitabile în proximitatea vulcanilor respectivi. Regiuni vaste vor resimţi
efectele pulberilor şi aerosolilor chiar pe parcursul mai multor ani. Incidenţa asupra sănătăţii
publice, transporturilor aeriene şi a altor activităţi economice va fi cu atât mai semnificativă cu
cât nici o măsură de prevenţie nu se întrevede deocamdată.

Prăbuşirile şi rostogolirile de roci reprezintă deplasări rapide ale maselor de roci de pe

versanţii abrupţi, prin cădere liberă, prin salturi sau prin rostogolire şi acumularea lor la baza
versanţilor. În aceeaşi categorie intră şi ruperea sau căderea tavanului unor goluri subterane
(galerii de mină şi saline), fenomene periculoase care au generat de multe ori victime, inclusiv în
ţara noastră.

Cauzele prăbuşirilor sunt în principal alternanţele îngheţ-dezgheţ, care duc la lărgirea

crăpăturilor şi la micşorarea coeziunii rocilor (de aceea ele au o frecvenţă mare în etajul alpin al
munţilor şi în regiunile cu climat rece subpolar şi polar), subsăparea bazei versanţilor (prin
acţiunea râurilor sau a valurilor mării), cutremurele de pământ, erupţiile vulcanice (care pot
determina prăbuşirea unei părţi a conului vulcanic) etc.

Riscul reprezentat de aceste hazarde există practic oriunde pe Glob, acolo unde există
versanţi abrupţi, prăbuşirile mari care au afectat zonele locuite sau însăşi localităţile
impresionând profund comunităţile umane. Astfel, numai pentru secolul trecut sunt menţionate
peste 130 de prăbuşiri de mari dimensiuni care au distrus numeroase localităţi şi au ucis circa 54
000 de oameni.

În regiunile carstice se pot produce accidente grave prin prăbuşirea tavanului unor goluri
subterane, cum a fost cazul înregistrat în 1981 într-o regiune din Florida, unde, prăbuşirea
tavanului unui gol subteran format prin dizolvarea calcarelor a dus la apariţia bruscă a unei
cavităţi în formă de pâlnie cu un diametru de 100 m (Bălteanu, Alexe, 2000).

În cadrul formaţiunii de fliş prăbuşirile sunt frecvente chiar şi în zilele noastre mai ales în
urma despăduririlor, a cutremurelor de pământ, a exploatărilor în carierele de calcar şi marne
calcaroase, a nisipurilor şi pietrişurilor din terase.

Prăbuşirile grotelor au o repartiţie azonală, fiind în legătură cu evoluţia proceselor

endocarstice, subţierea până la un punct critic de stabilitate a depozitelor de couvertură, tavanul
prăbuşindu-se în întregime sau doar porţiuni din acesta şi din pereţii grotelor.

Prăbuşirile au de asemenea o mare amploare în cazul pereţilor de loess, pe faleza Mării

Negre, pe malurile Dunării, dar în mod discontinuu pot fi găsite în lungul altor văi, inclusiv al
celor torenţiale.

Avalanşele reprezintă deplasări bruşte şi rapide ale maselor de zăpadă din munţi, pe
versanţii cu înclinare accentuată, în lungul unor culoare preexistente sau pe alte suprafeţe
înclinate, nefragmentate.
 Condiţiile şi factorii cei mai importanţi cu rol în declaşarea avalanşelor sunt: trăsăturile
stratului de zăpadă, conformaţia versantului, starea timpului, perturbarea echilibrului zăpezii prin
diferite activităţi.

Zăpada suferă o metaforfoză continuă în funcţie de temperatură, vânt şi de

particularităţile substratului, ea poate avea structuri diferite, poate fi uscată sau umedă, poate
conţine plăci sau bulgări de gheaţă etc.

Datorită ninsorilor succesive zăpada se prezintă startificat, fiecare strat având propriile
sale trăsături. De obicei, la contactul cu solul este un strat mai vechi şi mai dens, în partea
mijlocie se găseşte un strat mai uşor cu o coeziune redusă, iar la suprafaţă, un strat cu zăpadă
nouă, afânată. Declanşarea avalanşelor se produce, în cele mai multe situaţii, în stratul mijlociu,
cu o coeziune redusă.

În funcţie de particularităţile stratului de zăpadă, avalanşele sunt de mai multe tipuri:

- avalanşe uscate, produse la temperaturi sub 5ºC, în zăpadă afânată şi cu aspect prăfos-
grăunţos; sectorul de desprindere are forma inversă a literei V, iar zăpada se deplasează cu viteze
mari, uneori atingând peste 200 km/h; în amestec cu aerul ea formează aerosoli foarte periculoşi
pentru oameni, aceştia murind sufocaţi;

- avalanşe umede, produse în stratele de zăpadă umedă şi grea; antrenează în deplasare

cantităţi mari de zăpadă în lungul culoarelor de avalanşă şi exercită presiuni mari (5-50 t/m2)
asupra obiectelor întâlnite în cale, distrugându-le;

- avalanşe în plăci, produse prin desprinderea, de pe suprafaţa stratului bazal de zăpadă, a

stratelor superficial îngheţat şi a celui mijlociu;

Atunci când avalanşele deplasează numai zăpadă ele sunt considerate “curate”, iar dacă
antrenează în mişcare şi fragmente de rocă şi copaci atunci ele sunt “murdare”.

Cel mai recent astfel de eveniment s-a produs în data de 19 ianuarie 2004, când o
avalanşă produsă în Bucegi, la Gura Dihamului (pe Valea Morarului), a provocat moartea a 5
morţi schiori, participanţi la un concurs de schi).

Alunecările de teren reprezintă “procese de modelare a terenurilor în pantă, sub acţiunea

gravitaţiei, care se produc pe o suprafaţă de demarcaţie, între o parte mobilă şi una stabilă a
depozitelor de suprafaţă” (Surdeanu, 1998), a căror declanşare are drept cauze principale
condiţiile geologice (alternanţa de orizonturi permeabile şi impermeabile), neotectonica activă,
caracteristicile morfometrice ale reliefului, variaţiile climatice şi, nu în ultimul rând, impactul
antropic (excavaţii, supraîncărcarea versanţilor etc.).

În România, unul din cele mai grave evenimente de acest tip s-a produs în iulie 2000,
când un versant întreg s-a prăbuşit peste mai multe blocuri de locuit din colonia muncitorească
Brazi, situată la poalele Munţilor Retezat. Aceştia lucrau la construirea barajului Gura Apei de pe
Râul Mare, lucrările începuseră acum 25 ani, dar lipsa banilor pentru finanţare a determinat
sistarea lucrărilor, oamenii locuiau cu familiile lor acolo. Consecinţele tragediei: 15 morţi, 13
dispăruţi şi câteva zeci de răniţi.

Poluarea aerului. Deşi emisiile de substanţe poluante în atmosferă jalonează ansamblul

activităţilor umane industriale, urbane şi chiar agricole, totuşi stările atmosferei sunt cele care
condiţionează dispersia poluanţilor, chiar formarea lor (în cazul poluanţilor fotochimici).

Episoadele de poluare atmosferică sunt totdeauna strâns legate de contextul meteorologic.

Persistenţa condiţiilor anticiclonice defavorabile dispersiei poluanţilor este responsabilă de
deteriorarea progresivă a calităţii aerului. Dacă în trecut acest risc era concentrat mai ales iarna,
când poluanţii cei mai periculoşi (sulf şi fum) de origine industrială se combinau cu emisiile
legate de încălzitul locuinţelor, astăzi riscul s-a deplasat către poluarea fotochimică, mai
abundentă în timpul zilelor calde şi însorite de vară.

Deşi se constată o anumită tendinţă de scădere a emisiilor industriale, mai ales în oraşe,
totuşi caracteristicile calităţii aerului continuă să se modifice. Studiile efectuate asupra câtorva
oraşe germane arată că, global, poluarea cu sulf se diminuează, în timp ce poluarea cu azot
creşte. De exemplu, între 1980 şi 1993, nivelul SO2 a scăzut în proporţii cuprinse între 65 şi 80%
(de la 37 mg/m3 la 13 mg/m3 în Nurnberg, respectiv de la 84 mg/m3 la 17mg/m3 în Wiesbaden),
în timp ce nivelul NO2 a crescut în proporţii cuprinse între 9 şi 92% (de la 43 mg/m3 la 47mg/m3
în Wiesbaden, respectiv de la 26 mg/m3 la 50 mg/m3 în Kassel).

Legat de traficul auto, în ultimii 30 de ani, deşi parcul de automobile şi, implicit, traficul
au crescut considerabil, se constată o diminuare a emisiilor per vehicol. În Franţa, de exemplu,
emisiile de oxizi de carbon (CO2 şi CO) au scăzut de la 660 la 32 kg/vehicol/an, hidrocarburile
nearse de la 120 la 5 kg, NO de la 30 la 7 kg. Emisiile de oxizi de azot, după o creştere până pe
la jumătatea anilor ‘80, au înregistrat apoi o cădere notabilă datorită intrării în serviciu a
sistemelor catalitice (din păcate eficacitatea lor, în circulaţia urbană, este contestată întrucât
traseele sunt de scurtă durată şi deci se efectuează cu motorul “rece“, pentru care sistemul
catalitic nu are o funcţionare optimizată).

Gazele de eşapament conţin de asemenea metale grele (de ex., plumbul) care rămân în
suspensie în atmosferă şi pot fi inhalate. În cazul plumbului, acesta s-a diminuat mult din
momentul în care a apărut necesitatea benzinei fără plumb pentru a introduce sistemele catalitice.

Un interes crescut este acordat motorului diesel (în acest sens, în Europa, ţara care deţine
parcul diesel cel mai important este Franţa), care consumă cu 15% mai puţin decât unul pe
benzină şi produce de 3 ori mai puţin CO şi de 2 ori mai puţine hidrocarburi. Pe de altă parte
însă, acesta emite de 2 ori mai mult NO2 şi este principalul responsabil de degajarea unor pulberi
periculoase pentru organism, în primul rând pentru că pot declanşa alergii şi crize de astm, dar şi
pentru că pot fixa elemente toxice sau cancerigene. Sistemul catalitic pentru vehiculele diesel
este încă în studiu.

Între emisii şi imisii se situează elementele meteorologice care favorizează sau nu

dispersia poluanţilor. Astfel, s-a constatat că cea mai mare parte a vârfurilor de poluare se
situează în perioadele anticiclonice, cu presiune scăzută, vânt slab (cu viteze sub 3 m/s) şi
inversiuni de temperatură, condiţii cu atât mai îngrijorătoare cu cât ele sunt întrunite în timpul
iernii, când emisiile sunt cele mai abundente.

Aglomeraţiile urbane cele mai vulnerabile sunt cele situate în poziţie de adăpost, cu
inversiuni termice frecvente (este cunoscut cazul Atenei, situată într-un adevărat «cazan»), însă
nici oraşele mai bine ventilate nu sunt scutite de neplăceri datorită producerii de poluanţi
secundari, precum ozonul sau oxizii de azot, cunoscuţi sub numele de poluanţi fotochimici.
Aceştia au nevoie de soare şi în special de radiaţii ultraviolete pentru a se dezvolta. Ei se
formează prin reacţii chimice între oxizii de azot şi hidrocarburi, declanşate de radiaţia solară,
deasupra marilor oraşe din regiunile cu insolaţie puternică şi perioade lungi de inversiune
termică.

Episoadele de poluare fotochimică sunt numeroase în cursul verilor cu timp frumos

estival. De exemplu, în poluarea cu ozon, pe lângă alţi numeroşi factori, temperatura maximă şi
durata insolaţiei sunt determinante. Vârfurile de poluare cu ozon apar frecvent în timpul
situaţiilor anticiclonice generalizate corespunzând zilelor calde şi însorite şi cu vânt slab. Uneori,
chiar în condiţii meteorologice favorabile vârfurilor de poluare, condiţiile locale pot modula
nivelurile de ozon, fie în funcţie de prezenţa precursorilor, fie în funcţie de condiţiile climatice
locale. De exemplu, emisiile de praf industrial pot distruge ozonul iar regiunea respectivă scapă
poluării fotochimice.

Episoadele de poluare cu ozon arată globalitatea fenomenului, de aceea prevenirea lor

trebuie să facă obiectul unei acţiuni concertate între oraşe sau reţele vecine. Reducerea
nivelurilor de ozon reprezintă o miză serioasă pentru sănătatea publică, după cum dovedesc
rezultatele mai multor studii epidemiologice.

Subiectul unui vast studiu intitulat APHEA (Short terms effects of Air Pollution on
Health: a European Aproach using epidemiological time series data) l-a constituit impactul
poluării atmosferice urbane asupra sănătăţii umane în 15 oraşe europene, grupând 25 milioane de
locuitori. Studiul a evidenţiat net rolul patogen al poluării atmosferei urbane în special prin
dioxid de sulf, dioxid de azot şi particule al căror impact asupra sistemului respirator, pentru cele
mai fine dintre ele, ating valori ale P.M. de 10 sau 13.

Întrucât condiţiile climatice care generează episoade severe de poluare sunt

incontrolabile, gestionarea calităţii aerului nu se poate face decât prin controlul emisiilor.
Prevenirea acestor episoade şi alerta care poate fi declanşată în cursul acestor situaţii de criză
rămân o întrebare pe care legislaţia încearcă să o precizeze.

Activitatea de reducere a emisiilor ar trebui să urmărească trei faze diferite şi

complementare :

- supravegherea calităţii aerului ;

- studiul rezultatelor măsurătorilor înregistrate şi difuzarea informaţiei ;

- prevenirea ;

Supravegherea calităţii aerului trebuie realizată, în mod imperativ, în manieră cât mai
independentă posibil şi la o scară spaţială extinsă până la nivel regional, care se dovedeşte a fi
cea mai indicată pentru punerea în practică a acestei activităţi. În ceea ce priveşte lista exactă a
poluanţilor ce trebuie urmăriţi, aceasta trebuie fixată prin lege, în funcţie de « stadiul
cunoştinţelor ştiinţifice ale momentului », ţinând cont că metrologia, ca şi cunoaşterea efectelor
poluării, înregistrează progrese de la o zi la alta.

Difuzarea informaţiei se poate face prin diferite canale (presă, radio, televiziune etc.),
plecându-se fie de la valorile măsurate, fie de la indici globali. Noţiunea de alertă, strâns legată
de pragurile fixate prin norme privind valorile diferiţilor poluanţi, devine din ce în ce mai
problematică întrucât, în cadrul episoadelor de poluare fotochimică, mijloacele de acţiune
permiţând ameliorarea calităţii aerului sunt slabe şi puţin eficace.

Directiva eropeană privind poluarea aerului prin ozon prevede două praguri : un prag la
180 mg/m3 (valoare medie orară) pentru a informa populaţia, şi un alt prag, de alertă, la 360
mg/m3. Atingerea acestuia din urmă permite autorităţilor regionale să ordone restricţii asupra
emisiilor sau consemne pentru limitarea utilizării vehicolelor. Difuzarea regulată a informaţiei
constituie cu certitudine un act prealabil necesar punerii în loc a procedurilor de alertă care
trebuie să aibă în vedere populaţia cea mai fragilă.

Prevenirea este faza care, în materie environmentală, se dovedeşte mult mai eficace. În
viitor, calitatea aerului oraşelor va depinde de aptitudinile autorităţilor locale de a suscita
economia de energie şi de mobilitate prin planificarea şi amenajarea teritoriului. De asemenea ea
va trebui să se sprijine pe un demers de democraţie participativă, pe educarea şi incitarea
cetăţenilor la o vigilenţă crescută şi la schimbarea atitudinii faţă de utilizarea transportului urban.

Reducerea poluanţilor nu se pune în termenii unei urgenţe oarecare, ci pe termen lung şi

prin amenajări. În plus, aceasta trebuie să se facă în manieră strategică, insistându-se asupra
acelor poluanţi a căror producţie antropică reprezintă procente semnificative în cadrul emisiilor
globale. De exemplu, reducerea emisiilor de CO2, ţinând cont de faptul că producţia antropică nu
reprezintă decât 10% din emisiile totale, rămâne aleatorie. În schimb, reducerea producţiei de
oxizi de azot antropic, care reprezintă 75% din emisiile globale, este cu mult mai eficace.
 Numeroase oraşe europene au reflectat deja la o politică de control a traficului şi energiei,
utilizarea unei cartografii a emisiilor în timp real fiind un bun exemplu de gestiune integrată, în
măsură să poată regla traficul auto.

Poluarea electromagnetică. Unul din cele mai recente studii, realizate de Centrul
medical Tel Hashomer din Tel Aviv (Israel), dezvăluie faptul că radiaţiile emise de aparatele
telefonice mobile conduc în mod clar la creşterea riscurilor de cancer la glandele parotide, situate
în apropierea urechii. Riscul este cu atât mai important cu cât folosirea telefonului este prelungită
(o creştere cu 50% la persoanele care utilizează mobilul mai mult de 22 ore pe lună). Alt punct
de importanţă, expunerea este mai periculoasă în mediul rural (unde emiţătoarele sunt mai
puternice) decât în mediul urban.
Soluţia ar fi pe de o parte să fie convinşi oamenii să utilizeze mai sistematic kiturile hand-
free, iar pe de alta reevaluarea normelor în materie de telefonie mobilă. O nouă tehnologie va
trebui să fie rapid pusă la punct în scopul reducerii riscurilor de tumori legate de radiaţii.

9.6. O nouă dimensiune a riscurilor provine din sfera hazardului social, reprezentată de
terorism. Acesta vizează în mod prioritar edificiile simbolice, spaţiile închise sau cu mare
frecventare de către public, transporturile în comun etc. Se pot cita, doar pentru ultimii 5 ani,
atentatele de la World Trade Center din New York în septembrie 2001, din gara din Madrid în
martie 2004, de la metroul din Londra în iulie 2005, de pe aeroportul din Madrid din prima parte
a anului 2007, sau cele care au vizat sediul Curţii Constituţionale şi birourile Naţiunilor Unite din
Alger din decembrie 2007.

În unele cazuri atentatele plănuite au fost dejucate de autorităţi, rămânând doar în stadiul
de tentative, fără a produce victime, precum cele de la sfârşitul lui iunie 2007 de pe aeroporturile
din Londra şi. respectiv, Glasgow (când au fost depistate vehicule capcană încărcate cu cocteiluri
Molotov şi cuie).

Multe din atentate sau tentative de atentat au avut loc ziua a unsprezecea a lunii, ceea ce
reprezintă, după unii, o formă de omagiu adus atentatelor din 11 septembrie 2001 din Statele
Unite. Aşa au fost cazurile din 11 aprilie 2002 din faţa unei sinagogi din Djerba (Tunisia), din 11
martie 2004 din gara din Madrid, din 11 aprilie 2007 din Alger, din 11 mai 2007 dintr-un
internet-cafe din Casablanca, din 11 iulie 2007 din apropierea unei cazărmi din Kabylia, sau a
celui mai recent, din 11 decembrie 2007 din Alger, toate soldate cu zeci de morţi şi răniţi.