Sunteți pe pagina 1din 10

14

Otrăvirea-de-sine a societăţii deschise

În timp ce frunzăream din nou, d u p ă mulţi ani, Socie­


tatea deschisă şi duşmanii ei, mi-am dat seama că Popper
atacă ideologiile şi mişcările totalitare, însă omite cealaltă
faţă a ameninţării. Mă refer la ceea ce s-ar putea n u m i
autoadversitatea societăţii deschise — nu n u m a i incapa­
citatea inerentă a democraţiei de a se apăra de duşmanii
interni în m o d eficient, exclusiv prin mijloace democratice,
dar şi, mult mai important, procesul prin care răspândirea
şi aplicarea consecventă a principiilor liberale le transfor­
mă pe acestea în opusul lor. Adepţii doctrinelor totalitare
sunt d u ş m a n i externi, chiar şi în interiorul unei societăţi
deschise; dar, dacă „deschiderea" însăşi poate conduce la
paralizia deschiderii, atunci avem de-a face cu autodistru­
gerea. S-ar părea chiar că filozofia hegeliană a dezvoltării
prin negare-de-sine, pe care Popper o atacă, se justifică
într-o oarecare măsură (eu, unul, nu-mi p r o p u n câtuşi de
p u ţ i n să sprijin o asemenea viziune — chiar dimpotrivă).
Oricât de tentantă ar fi ca subiect de dezbatere, nu mă voi
opri la întrebarea cât de mult au contribuit Platon, Aristotel,
Hegel sau Marx la răspândirea viziunii totalitare asupra
lumii. Dacă şi în ce sens poate ajunge societatea deschisă
propriul ei duşman, dacă mecanismul acesta autodistruc-
tiv este acţionat de vreo necesitate a sorţii, ceea ce nu cred
câtuşi de puţin — iată o enigmă tulburătoare a confuziei
politice actuale, care se pretează discuţiei poate mai mult
decât oricare alta.
Mai întâi, s-ar părea că motivul p e n t r u care Popper nu
a abordat-o este acela că diversele fenomene intelectuale
şi sociale observabile astăzi în diferite stadii de evoluţie se
aflau într-o stare embrionară şi erau abia perceptibile când

233
şi-a scris el cartea. Totuşi, în cazul de faţă, nu este întru către o economie autarhică. Societatea deschisă, pe de altă
totul adevărat. Potenţialul autodistructiv al liberalismului parte, se caracterizează printr-un spirit general critic şi anti­
a fost remarcat de marii gânditori conservatori din secolul dogmatic, p r i n disponibilitatea pentru dezbaterea publică
XIX, printre care şi Dostoievski sau scriitorul liberal clasic şi prin subordonarea autorităţii faţă de raţiune, prin renun­
John Stuart Mill, care a vorbit despre el de mai multe ori. ţarea la tabuurile iraţionale, prin încrederea în metodele
Dar întrebarea de ce le vine atât de greu campionilor libe­ ştiinţifice, p r i n credinţa într-o frăţie universală a oameni­
ralismului să recunoască acest potenţial se cere formulată. lor (spre deosebire de caracterul exclusiv şi sieşi-suficient
Poate fiindcă filozofia liberală are un anumit optimism al u n u i trib). Acest contrast, exemplificat prin acela dintre
înnăscut, care nu constă într-o teodicee istorică, desigur, ci Sparta şi Atena în secolul lui Pericle, se manifestă astăzi, în
mai curând în tendinţa de a crede că există o soluţie b u n ă esenţa sa, în ciocnirea dintre ideile şi sistemele totalitare şi
pentru fiecare situaţie socială, şi nu că s-ar putea ivi cir­ pluraliste. Societatea deschisă, notează Popper, are nevoie
cumstanţe în care soluţiile existente să fie nu doar proaste, de un sistem etic în care să se regăsească virtuţile creştinis­
ci foarte proaste. m u l u i timpuriu, care să provoace cu adevărat valori pre­
Dar gata cu generalităţile. Ceea ce-mi p r o p u n este să cum succesul şi răsplata şi să încurajeze capacitatea de
cercetez câteva calităţi ale societăţii deschise şi, făcând sacrificiu de sine şi altruismul. 3
acest lucru, să cântăresc o dată în plus conceptul. Departe de a fi de acord cu opinia asupra teoriei sociale
a lui Bergson şi asupra misticismului, fiindcă mi se pare
*
peiorativă, consider profund îndoielnică stabilirea unei
Menţionând pe scurt teoria lui Bergson despre „socie­ distincţii nete între o societate închisă şi una deschisă —
tatea deschisă" 1 , Popper o deosebeşte de a lui în felul ur­ p e n t r u motivele expuse în continuare. Societatea deschisă
mător: pentru Bergson, distincţia dintre societatea închisă este prezentată m a i puţin ca o structură statală şi m a i m u l t
şi societatea deschisă trebuie înţeleasă în termeni religioşi, ca o colecţie de valori, dintre care toleranţa, raţionalitatea
societatea deschisă fiind văzută ca un p r o d u s al intuiţiei şi lipsa de subordonare faţă de tradiţie par a se situa în
mistice; dar, misticismul fiind o expresie a nostalgiei d u p ă capul listei. Se p r e s u p u n e — cu naivitate, mă gândesc eu —
societatea închisă şi o reacţie împotriva raţionalismului, că lista este întru totul lipsită de contradicţii, în sensul că
teoria sa, inclusiv acceptarea „isterică" a schimbării, trebuie valorile pe care le conţine se susţin reciproc în orice situaţii
2
privite ca fiind contrare teoriei lui P o p p e r . D u p ă acesta sau, cel puţin, că nu-şi p u n piedici una alteia.
din urmă, caracterul „închis" este, înainte de toate, specific Voi formula următoarele rezerve în privinţa acestei in­
unei comunităţi tribale, în care funcţionează tabuurile terpretări optimiste a vieţii sociale: (1) printre valorile esen­
magice, în care orice schimbare este privită cu teamă şi ţiale ale societăţii deschise sunt şi unele care, din motive
suspiciune, în care dezbaterea critică şi uzul raţiunii sunt empirice, nu n e a p ă r a t logice, se ciocnesc între ele şi nu pot
înăbuşite, în care ideologiile democratice, individualiste fi puse în practică decât printr-o reciprocă limitare; (2) de
şi egalitariste sunt interzise şi în care prevalează tendinţa aceea, orice încercări de a introduce unele dintre aceste
valori într-un m o d pe deplin coerent ameninţă, inevitabil,
1 continuitatea societăţii deschise; (3) nici o societate, nici
Prezentată în cartea Henri Bergson, Două surse ale moralei şi religiei.
2
K.R. Popper, The Open Society and Its Enemies, ed. V, voi. I, Londra,
Routledge, 1966 (ed. 1,1945), pp. 202, 314. K.R. Popper, The Open Society and Its Enemies, ed. cit., voi. 2, p. 277.

234 235
măcar societatea deschisă, nu se poate lipsi de un anumit justificare, în sensul că înfierau drept defect al noii ordini
grad de încredere în tradiţie — sau, cu alte cuvinte, unele sociale ceva ce era evident în strânsă legătură cu libertatea
valori „iraţionale", caracteristice societăţii închise, îi sunt economică. Spus în câteva cuvinte, piaţa însemna libertate
indispensabile societăţii deschise. Pe scurt, nu n u m a i că o politică, însemna creşterea raţionalităţii, progresul tehnic,
distincţie foarte tăioasă între cele două forme de societate dispreţul faţă de tradiţie şi mai însemna şi lupta nemiloasă
este nerealizabilă empiric (ceea ce se poate spune, practic, a intereselor private, egoism, obsesia banilor, indiferenţa
despre toate distincţiile empirice), dar o societate complet faţă de vecini, decăderea valorii religiei, sărăcie şi exploa­
deschisă nu-şi îngăduie să fie prezentată ca ideală, nici în tarea muncitorilor şi victoria raţiunii asupra istoriei, auto­
sens normativ, nici în sens metodologic. Probabil că este rităţii şi sentimentalismului.
mai evident astăzi ca niciodată că lucrurile stau aşa, mai Probabil că a devenit limpede, în scurt timp, că nu era
ales de când puterea autosabotantă a principiilor liberale vorba nici de un „ s a u / s a u " ajuns inevitabil, nici de o ofertă
a devenit atât de pregnant vizibilă în diferite m o d u r i . „la pachet" lipsită de orice ambiguitate, adică problema
nu se punea: ori o societate p r e c u m cea descrisă de Balzac,
* ori cea la care visau romanticii. Opţiunea nu este neapărat
aceea dintre o piaţă absolut liberală şi un sat medieval; dar
Nimeni nu mai contestă faptul că ideea de libertate
în fiecare caz observăm acelaşi conflict între nişte nevoi
personală, precum şi instituţiile politice care o garantează,
care se limitează reciproc. Sufragiul universal, libertăţile
au evoluat istoriceşte în strânsă legătură cu dezvoltarea
politice, libertatea presei, poluarea, pornografia, eradicarea
comerţului şi cu puterea pieţei. Respectiva legătură a fost
foametei, asigurările sociale, criminalitatea, deschiderea
cercetată în detaliu şi descrisă în studiile istorice. Ceea ce
frontierelor, problemele de nerezolvat ale oraşelor gigan­
nu înseamnă că ideea de libertate a fost produsă în m o d
tice, diversitatea culturală, degradarea sistemului de
cauzal de economia de piaţă sau că n-a existat sub nici o
învăţământ, domnia legii — le avem pe toate în societăţile
formă anterior. Pare dincolo de orice dubiu, însă, faptul că,
occidentale avansate, toate deodată şi interdependente.
în istoria recentă, liberalismul politic şi cel economic s-au
Cu siguranţă că, la toate capitolele negative şi la toate cele
alimentat şi sprijinit reciproc. în acest sens, este adevărat
pozitive de pe lista de mai sus, inclusiv la poluare (şi cu
— aşa cum au subliniat în repetate rânduri criticii conser­
excepţia pornografiei, dată fiind cenzura), ţările totalitare
vatori ai revoluţiei, romanticii şi socialiştii timpurii din
stau mai rău. Şi-atunci, de ce există, în Europa occidentală,
prima jumătate a secolului XIX — că libertatea „negativă"
o nelinişte legată de „tentaţia totalitarismului"? De ce sunt
este o idee burgheză. Această origine sau legătură are,
larg răspândite îndoielile cu privire la capacitatea societăţii
bineînţeles, la fel de puţine în comun cu evaluarea pe care
pluraliste de a face faţă cu succes despotismului totalitar
o facem ideii respective, câte are informaţia despre geneza
(în sens politic, nu militar)? De u n d e a n u m e , din interiorul
u n u i fenomen cu judecăţile de valoare asupra acelui feno­
ordinii democratice, îşi trag forţa ideologiile totalitare?
men; faptul că este posibil ca arta lui El Greco să fi avut
o legătură cu vederea lui slabă nu influenţează evaluarea
estetică a picturilor sale. Când au aşezat în contrast socie­
tatea bazată pe legăturile negative ale intereselor private, Voi menţiona doar câteva dintre nenumăratele aspecte
egoiste, cu dorinţa lor de solidaritate „organică", de felul ale acestei întrebări, care mi se par legate de tradiţia ideilor
celei a tribului, satului sau naţiunii, romanticii au avut o liberale.

236 237
S-a arătat m a i demult că rolul economic din ce în ce exterior şi investiţiile nu au atras d u p ă ele, de bună Seamă,
mai mare al Statului în ţările democratice poartă în sine un o societate totalitară; ceea ce dovedeşte că legătura la care
imens risc de dezvoltare a totalitarismului. Deşi este foarte se referă liberalii nu are nici o bază în realitate.
adevărat că, în statele providenţiale occidentale, cetăţenii Iată, desigur, o replică sănătoasă, dar în ce măsură este
nu au fost privaţi de nici o libertate esenţială ca urmare a şi valabilă depinde de felul în care definim libertatea în
extinderii intervenţionismului de stat, e tot m a i răspândit treburile economice. în formă nelimitată, această libertate
sentimentul că executivul caută să controleze din ce în ce aduce cu sine acţiunea la fel de nelimitată a legilor acumu­
mai multe zone ale vieţii indivizilor (sentiment exprimat lării prin concurenţă, creând astfel monopoluri, aşa încât
principiul originar al libertăţii în competiţie se autodistruge
peste tot în lume prin formula „guvernare dură")- Nici nu
dacă este aplicat în m o d consecvent. Este un fapt subliniat
mai trebuie subliniat că statul providenţial nu face absolut
de mult de către socialişti şi care a oferit temeiuri pentru
nimic p e n t r u a distribui puterea economică mai judicios
diverse încercări de legislaţie antimonopolistă. Dar toate
sau ca s-o „democratizeze" — mai degrabă din contră.
exemplele contemporane de societăţi pluraliste au econo­
Viziunea tradiţional-liberală despre lume pleacă de la
mii mixte şi nici una dintre ele nu prezintă posibilitatea
premisa că libertatea activităţii economice este o condiţie unei ordini care să combine pe deplin naţionalizarea cu
necesară, deşi sigur nu şi suficientă a libertăţii politice; libertatea politică, pentru că bunul-simţ şi toate probele
acest lucru a fost evidenţiat deopotrivă prin interdependen­ aflate la îndemână contrazic în m o d flagrant aşa ceva.
ţa demonstrabilă a vieţii sociale şi prin experienţa directă;
cât despre partea a doua a argumentaţiei, istoria ţărilor *
comuniste e socotită o instantia crucisA: formele despotice
de guvernare, distrugerea totală a libertăţilor cetăţeneşti S-ar părea că esenţială p e n t r u supravieţuirea libertăţii
şi a drepturilor omului sunt în m o d evident strâns legate politice nu e nici una dintre metodele specifice de distri­
de monopolul de stat asupra producţiei şi comerţului. La buire a proprietăţii, ci n u m a i existenţa pieţei însăşi. Atâta
toate acestea, adepţii socialismului democratic răspund că, timp cât piaţa funcţionează, nu are nici o importanţă, din
din punct de vedere istoric, despotismul comunist a apărut punct de vedere economic, dacă proprietatea asupra mij­
nu prin acapararea mijloacelor de producţie de către stat, loacelor de producţie este privată, individuală, corporatistă
ci, fără excepţie, prin folosirea prealabilă a violenţei poli­ sau cooperatistă, oricât de important ar fi acest lucru pen­
tice: exproprierea politică a precedat-o pe cea economică. tru distribuirea profitului neinvestit sau pentru eficienţă.
Acest lucru slăbeşte argumentaţia liberalilor. Mai mult, „Neimportant din punct de vedere economic" înseamnă,
afirmă socialiştii democraţi, naţionalizarea parţială între­ aici, „nu în m o d direct relevant pentru schimb". Se poate
prinsă în ţările occidentale şi utilizarea din plin a puterii imagina foarte uşor o ordine în care proprietatea este pre­
statului pentru a reglementa preţurile, veniturile, comerţul dominant cooperatistă, în care practic nu există nici un fel
de proprietate privată individuală asupra mijloacelor de
producţie şi care este construită pe de-a întregul pe prin­
4
Exemplu crucial (lat.); expresie folosită de Francis Bacon pentru cipiile concurenţei nelimitate şi ale liberului schimb, cu
a se referi la ceva ce se întâmplă în timpul unui experiment şi care toate consecinţele economice ale unei economii p u r liberale.
demonstrează una dintre ipoteze, infirmând-o pe cealaltă. Expresia
se baza pe sensul derivat al cuvântului crux, de jalon aflat la inter­ De fapt, idealul anarhist al autonomiei totale a unităţilor
secţia a două drumuri, care indică drumul corect in. tr.). productive şi autoguvernarea totală a muncitorilor repre-

238 239
zintă un model de economie liberală tipic secolului XIX; de a folosi liber aceste mijloace rămâne în mâinile pol
acest ideal, dacă ar putea fi transpus în practică, ar pro­ soanelor particulare, ale cooperativelor, corporaţiilor, con
duce în mod inevitabil toate acele consecinţe sociale pe siliilor muncitoreşti, şi aşa mai departe. Atunci, Statul nu
care socialiştii le denunţă în cazul economiei capitaliste: mai este proprietar şi, cu cât are mai puţine instrumente
o extremă inegalitate, şomaj în proporţii enorme, crize, de intervenţie şi control, cu atât este mai puţin proprietar,
falimente, mizerie. Toate limitările pe care Statul le impune astăzi dreptului
Desfiinţarea pieţei, pe de altă parte, este de conceput de a dispune al proprietarilor privaţi sunt tot atâtea limitări
numai dacă Statul monopolizează mijloacele de producţie ale dreptului de proprietate. Cu alte cuvinte, proprietatea
şi comerţul, ceea ce ar presupune o ordine politică totali­ de stat asupra mijloacelor de producţie este compatibilă cu
tară. Desfiinţarea pieţei nu înseamnă numai că toţi con­ funcţionarea pieţei numai în măsura în care este una fictivă.
sumatorii — adică toţi membrii societăţii — sunt privaţi Proprietatea reală, care înseamnă puterea nelimitată de a
de practic orice opţiune în materie de consum şi de orice dispune, exclude piaţa, dar include planificarea totală (fie
influenţă asupra producţiei; înseamnă şi că instrumentele ea reală, fie aparentă), ceea ce echivalează cu exproprierea
de informare şi de comunicare sunt monopolizate de Stat, deopotrivă politică şi economică a întregii societăţi.
fiindcă şi ele au nevoie de o bază materială vastă pentru a Dacă ne imaginăm, pe de altă parte, că Statul nu este,
funcţiona. Desfiinţarea pieţei înseamnă, deci, că bunurile, nominal, proprietarul mijloacelor de producţie, ci că se
deopotrivă materiale şi spirituale, urmează a fi total raţio­ bucură de un drept nelimitat de control asupra utilizării
nalizate. Ca să nu mai vorbim de ineficienta producţiei, acestor mijloace şi produselor însele, atunci el poate să
demonstrată convingător în istoria comunismului; o ase­ efectueze o expropriere totală, în toate privinţele, numai
menea economie necesită un stat poliţienesc atotputernic. nu cu numele, iar apoi să desfiinţeze piaţa; în cazul acesta,
Într-un cuvânt, desfiinţarea pieţei înseamnă o societate consecinţele politice menţionate nu vor întârzia să apară.
de tip gulag.

*
Ce au de-a face toate acestea cu aplicarea principiilor
Cineva s-ar putea întreba: dacă lucrurile stau chiar aşa, liberale? S-ar părea că tendinţa de a bloca funcţionarea
de ce nu se poate combina proprietatea de stat asupra pieţei contrazice în mod direct principiile respective. Dar
tuturor mijloacelor de producţie cu funcţionarea pieţei? lucrurile nu stau aşa. Încă de la sfârşitul secolului XIX,
Cu siguranţă că nu există nici o incompatibilitate fizică aici, afirmaţia liberală că Statul nu are practic nici un drept să
iar logică, nici atât. intervină în viaţa economică mai avea foarte puţini adepţi.
Voi răspunde făcând o distincţie suplimentară: dreptul Citind lucrarea clasică, din 1911, a lui L.T. Hobhouse,
de proprietate este, în realitate, unul şi acelaşi lucru cu Liberalismul, vom vedea cum filozofia liberală porneşte pe
dreptul de a dispune. Toate legile care limitează dreptul de calea unei coerenţe inconsecvente, care va duce la propria-i
a dispune limitează, totodată, şi dreptul de proprietate; în moarte. Hobhouse deduce în mod convingător ceea ce mai
multe cazuri, asemenea legi sunt bine justificate, pe teme­ târziu avea să se numească „stat providenţial" din premi­
iuri sociale, dar nu se poate spune că nu afectează dreptul sele liberale: libertatea pentru toţi poate fi asigurată numai
de proprietate. Să ne imaginăm, aşadar, că Statul posedă, dacă Statul îi apără pe cei slabi de cei puternici şi suprimă
într-adevăr, toate mijloacele de producţie, dar că dreptul puterea privată sau corporatistă prin presiuni legislative.

240 241
Dar şi în viaţa economică apar aceleaşi situaţii: muncitorii Aceasta nu este o jonglerie abstractă cu idei: toate ideo
sunt slabi în relaţia cu patronii lor, iar acolo u n d e situaţia logiile totalitare se bazează, de fapt, pe aceeaşi idee liberali
pieţei nu le îngăduie celor dintâi nici o libertate reală de a siguranţei şi apărării celor slabi p r i n legile statului şi se
opţiune, ei sunt forţaţi să accepte orice termeni ai acestora o p u n concurenţei, adică pieţei, în numele acestei idei.
din urmă, fără să mai fie vorba de nici un „contract liber
încheiat". Iată de ce principiul liberalismului cere ca şi în *
acest caz Statul să ia partea celui mai slab, ceea ce şi face
legislaţia industrială, limitând exploatarea şi ţinând sub O argumentaţie analogă poate fi construită şi în cazul
control n u m ă r u l de ore de muncă, munca prestată de copii, unei alte valori consacrate din moştenirea liberalismului:
remuneraţia şi tot restul. egalitatea de şanse. Sigur că filozofia liberală nu a fluturat
Până aici, toate bune. Statul providenţial nu poate fi niciodată egalitatea ca pe un ideal; nici nu a pretins vreo­
atacat de nimeni pornind de la principii. Dar, dacă justi­ dată de la instituţiile politice măsuri menite s-o încurajeze;
ficăm instituţia securităţii sociale pe baza principiului că dimpotrivă, a recunoscut necesitatea deosebirii ca realitate
Statului îi revine rolul de a-i proteja pe cei slabi în faţa de neocolit a vieţii sociale şi a subliniat că n u m a i acolo
celor puternici, atunci nu e greu de tras concluzia că acest u n d e acestei necesităţi, p r e c u m şi inventivităţii şi energiei
principiu, aplicat până la ultimele consecinţe, va conduce creatoare generate de ea li se oferă spaţiul maxim de expri­
la desfiinţarea totală a pieţei şi la un Stat totalitar. Piaţa mare, n u m a i acolo există probabilitatea cea mai mare de
p r e s u p u n e în m o d necesar concurenţă, adică o formă de îndeplinire a condiţiilor generale ale progresului. în timp
luptă, şi, prin definiţie, lupta o câştigă cel puternic (indife­ ce, în variantele utopic-totalitare de socialism, egalitatea era
rent dacă „puterea" provine, într-o anumită întreprindere privită nu n u m a i ca o valoare în sine, ci şi ca fiind valoarea
umană, din hărnicie, dintr-un noroc chior sau din avantaje cea mai înaltă, filozofia liberală arăta cu degetul ca fiind o
obţinute în prealabil). Rezultatele socialmente indezirabile, nebunie să p u i egalitatea mai presus de bunăstarea tuturor.
ba chiar catastrofice, ale concurenţei dezlănţuite pot fi ate­ Egalitarismul utopic ne forţează să credem că trebuie să
nuate printr-un sistem care combină măsurile preventive acceptăm egalitatea ca pe un ideal, chiar dacă ea coboară
cu controlul exercitat de stat, dar concurenţa în sine nu nivelul de trai al tuturor, inclusiv al celor dezavantajaţi, şi
poate fi oprită decât odată cu eliminarea completă a pieţei. ne obligă să c o n d a m n ă m orice formă de inegalitate, chiar
Dacă acceptăm cele spuse m a i sus, şi a n u m e că există o şi pe acelea care, într-un târziu, alimentează prosperitatea
legătură fatală şi reciprocă între totalitarism şi desfiinţarea tuturor. Dar, de când teoria supravieţuirii celui mai dotat
pieţei, atunci ajungem la concluzia că preceptul liberal a fost dată la o parte ca fundament filozofic al liberalis­
potrivit căruia Statul ar trebui să se ocupe de siguranţa mului şi a fost introdus, în locul ei, conceptul normativ de
socială şi să-i apere pe cei slabi de cei puternici, solicită, în dreptate, nu a mai existat nici un motiv pentru a nu adopta
ultimă instanţă, ordinea totalitară a lucrurilor. Se înţelege ideea egalităţii; sigur că nu în sensul egalităţii ca rezultat
de la sine, totuşi, că statul totalitar nu le asigură nicidecum final dorit, ci în sensul egalităţii de şanse p e n t r u toţi.
protecţie celor slabi, ci instaurează atotputernicia maşină­ S-a observat însă fără dificultate, că, dacă acest concept
riei de stat asupra individului. Se poate spune, de aceea, că era interpretat fără nici o condiţionare şi se mergea p â n ă
principiul liberal, prin chiar consecvenţa lui, se transformă la capăt cu logica lui, se ajungea la o legitimare la fel de
tocmai în opusul a ceea ce este sau că aplicarea sa perfect puternică a ideologiei totalitare ca si cu egalitatea tont court.
consecventă este, p u r şi simplu, imposibilă. Si gur că educaţia universală nu aduce egalitatea de şanse,

242 243
nu desfiinţează diversitatea mediului familial; în acelaşi Iată că şi în acest caz, dacă e u r m a t în m o d consecvent,
timp, orice inegalitate de astăzi constituie o sursă de inega­ liberalismul conduce, în cele din urmă, la opusul a ceea ce
litate în generaţia următoare. Pentru egalitatea completă se urmăreşte de fapt.
a indivizilor în condiţiile sociale în care aceştia se dezvoltă
(lăsând deoparte inegalităţile cu care oamenii se nasc), este
nevoie de egalizarea completă a tuturor condiţiilor de viaţă;
Caracteristica esenţială a societăţii deschise ar fi — aşa
mai mult decât atât, dacă e vorba să fie consecvent, un ase­
se spune — libertatea spirituală. Nu contează atât de mult
menea plan ar trebui să aibă în vedere egalitatea deplină
instituţiile care garantează libertatea activităţilor politice,
nu n u m a i a condiţiilor materiale, ci şi a celor intelectuale,
adică identitatea mediului educaţional; dar asta ar însemna a cuvântului şi a presei în termenii legii, contează mai
desfiinţarea familiei şi educarea obligatorie, colectivă, a degrabă condiţiile în care prevalează un spirit general de
tuturor copiilor în instituţiile statului, ceea ce nu se poate raţionalitate şi toleranţă, în care să fie desfiinţate orice
realiza decât în formele extreme de putere totalitară. tabuuri iraţionale, în care nimic să nu fie considerat sacru
Fiindcă este clar că, prin perpetuarea mediului familial, din motive legate, p u r şi simplu, de tradiţie, în care oa­
diversele avantaje şi inegalităţi persistă şi că, în felul acesta, menii să poată lua decizii importante din punct de vedere
„debutul privilegiat în viaţă" este perpetuat şi el, într-o social în u r m a unei dezbateri logice şi în care nici o autori­
anumită măsură. în societăţile pluraliste, u n d e corelaţia tate să nu acţioneze contra verdictului raţiunii.
dintre reuşita personală şi poziţia socială este suficient de Prezentate astfel, regulile „deschiderii" par să fie abso­
strânsă, asemenea „privilegii" pot fi limitate, ce-i drept, în lut inatacabile, cel puţin pentru cei care au fost educaţi în
favoarea diferenţelor moştenite genetic, dar nu pot fi anu­ tradiţia Iluminismului. La o privire mai atentă, însă, apar
late cu totul. Dacă l u ă m în serios principiul debutului egal îndoielile. O societate fără nici o tradiţie, fără nici un tabu,
în viaţă şi ne p r o p u n e m să ne ţinem de el până la capăt, am fără principii morale sancţionate istoriceşte, ar trebui să fie
făcut deja primul pas pe d r u m u l către sclavia totalitară. o societate m a t u r ă ca vârstă şi ca spirit. Şi totuşi, cum acest
Experienţa directă, însă, alături de înţelegerea pasiunilor lucru este imposibil, există cel p u ţ i n două instituţii con­
omeneşti, ne învaţă că, odată instalată, ordinea totalitară struite pe principiul autorităţii şi care sunt de neconceput
nu aduce cu sine egalitatea de şanse în viaţă şi cu atât mai altminteri: familia şi şcoala. Se poate obiecta că efectul
puţin egalitatea în sens material. Se întâmplă, în realitate, autorităţii poate şi trebuie să se diminueze treptat, pe
exact opusul. Două lucruri sunt în m o d special preţuite şi măsură ce copiii cresc; dar acest lucru nu schimbă situaţia,
considerate importante în societatea modernă: accesul liber în ambele cazuri, educaţia, atât morală, cât şi intelectuală,
la sursele de informaţie şi participarea la exerciţiul puterii. pleacă în m o d obligatoriu de la autoritate şi va depinde
In sistemele totalitare, a m â n d o u ă sunt refuzate covârşitoa­ mult timp de ea.
rei majorităţi a populaţiei şi strict rezervate unor minorităţi Totuşi, nu este singurul motiv pentru care eliberarea
privilegiate. Inegalitatea în privinţa distribuirii bunurilor totală de autoritate şi antidogmatismul necondiţionat sunt
materiale se asociază, aşadar, cu o inegalitate infinit spo­ n u m a i nişte expresii goale de conţinut. în chestiunile
rită în privinţa accesului la cunoaştere şi la putere. Plus că morale, imposibilitatea de aplicare a lor în practică este
moştenirea socială a acestor privilegii are un efect mult mai una fundamentală. Nu există criterii raţionale pentru bine
puternic decât în societăţile în care inegalitatea rămâne şi rău în sens moral, adică nu există criterii suficient fun­
strict de ordin cantitativ, adică poate fi calculată în bani. damentate în experienţă şi în logică. Pentru raţionalişti —

244 245
care în principiu recunosc faptul că judecăţile de ordin care ne îndeamnă să l u p t ă m pentru eliberarea totală de
moral nu pot fi deduse din judecăţile de ordin empiric —, tradiţie şi de autoritatea istoriei este contraproductiv: el
lucrul acesta nu pare, de obicei, să provoace mari inconve­ nu conduce spre societatea deschisă, ci, în cel mai b u n caz,
niente sociale, fiindcă mulţi oameni sunt gata să accepte spre o societate în care conformitatea impusă cu ajutorul
multe valori fundamentale, aşa încât, din punct de vedere fricii păstrează sub un control strict lupta dintre interesele
practic, este mai important să discuţi despre mijloace, nu particulare — adică tocmai modelul lui Hobbes. Nu există,
despre scopuri, în materie de valoare, iar o asemenea dis­ în schimb, nici un mecanism prin care răspândirea atitu­
dinilor raţionaliste ar putea genera o amiciţie şi o iubire
cuţie poate şi trebuie să se desfăşoare în limite stabilite de
universale.
criteriile empirice. Aceasta este, din păcate, o autoamăgire
intelectualistă, o tentaţie semiconştientă a universitarilor Nici aici, c u m nici în cazurile menţionate m a i sus, nu
occidentali de a trata valorile pe care le-au acumulat în e vorba de o simplă jonglerie cu idei. Atacurile împotriva
urma educaţiei liberale primite ca şi cum ar fi ceva natural, educaţiei şcolare şi familiale au fost lansate, de obicei, sub
înnăscut, corespunzător dispoziţiei fireşti a naturii u m a n e . semnul sloganurilor liberale (eliberarea de autoritate);
Nimic nu este mai departe de adevăr decât o asemenea sprijinite adeseori de adversarii totalitari ai valorilor demo­
cratice, ele sunt prezentate ca o continuare a vechii lupte
presupunere. Nu e deloc evident sau natural că ar trebui
liberale împotriva rigidităţii stupefiante şi formalismului
să fim blânzi, altruişti şi îndatoritori cu toţi semenii noştri.
sec al sistemului şcolar din secolul XIX. De-acum, această
Din moment ce criteriile empirice care despart normalul de
luptă şi-a pierdut semnificaţia în practic toate ţările avan­
patologic sunt necesarmente construite pe baza frecvenţei,
sate (deşi poate că nu în aceeaşi măsură peste tot); atacate
şi nu a normelor morale, se poate spune că, din nefericire,
sunt, de fapt, în termenii aceştia, nu gimnaziile prusace
ura, invidia, exclusivismul tribal, rasismul şi agresivitatea
ori ţariste, ci tocmai şcolile liberale, şcoli care au regimuri
sunt normale.
destul de flexibile, dar se mai bazează încă pe principiul că
Ceea ce nu înseamnă că sunt şi imposibil de eradicat; datoria lor principală este aceea de a le face parte elevilor
nici că oamenii nu au capacitatea înnăscută de a dezvolta de cunoaştere, de abilităţi intelectuale, de standarde logice
contra-virtuţi. Înseamnă, totuşi, că educaţia morală nu se şi de o disciplină mentală.
poate baza pe instincte; că este contrară naturii, într-o anu­
mită măsură, altminteri nici n-ar fi nevoie de ea; că nu stă *
în puterea cunoaşterii empirice să-i creeze un fundament.
Educarea oamenilor ca să fie toleranţi şi altruişti, depăşi­ Un model similar poate fi observat peste tot: instituţiile
rea cutumelor tribale în favoarea unor standarde morale care au făcut posibilă supravieţuirea sistemului pluralist —
universale nu pot fi realizate fără o bază solidă pe care o dă sistemul legal, şcoala, familia, universitatea, piaţa — sunt
autoritatea tradiţiei, iar aceasta din u r m ă a fost preluată atacate de forţele totalitare, care se folosesc de sloganurile
până acum din marile religii universale. Foarte adesea, deşi liberale; în numele libertăţii, cu alte cuvinte. Libertatea pare
nu întotdeauna, rezultatul net al unei educaţii eliberate de să însemne absenţa legii şi a responsabilităţii în sensul
autoritate, de tradiţie şi de dogmă 1-a constituit nihilismul anarhist al termenului, pare a promite toate consecinţele
moral. Contractul de securitate reciprocă al lui Hobbes se pe care filozofia socială europeană le-a formulat deja de
poate baza pe „egoismul raţional, desigur"; dar o frăţietate câteva sute de ani: libertatea nelimitată pentru toată lumea
pe baze raţionale — aşa ceva nu există. Sloganul liberal înseamnă drepturi nelimitate pentru cei mai puternici sau,

246 247
d u p ă c u m spunea Dostoievski, p â n ă la u r m ă , libertatea care garantează drepturile cetăţeneşti şi libertăţile politice
absolută e totuna cu sclavia absolută. Oriunde se găseşte se contrazice dacă scoate în afara legii mişcările şi ideile
în opoziţie faţă de lege, de standardele intelectuale sau de totalitare şi se contrazice şi dacă le asigură protecţia legii;
tradiţie, libertatea se întoarce împotriva ei însăşi, devenind atât toleranţa, cât şi intoleranţa faţă de duşmanii toleranţei
arma inamicilor ei. Ideologia anarhismului, derivată din contrazic principiul de bază al pluralismului şi nimeni nu
principiile liberale — nu cu o logică desăvârşită, dar nici
poate spune cât de departe poate merge toleranţa, fără să
lipsită de orice temei —, lucrează în folosul totalitarismu­
provoace prăbuşirea democraţiei.
lui, nu neapărat fiindcă se potriveşte cu intenţiile adepţilor
În schimb, mişcările totalitare aflate în luptă pentru
ei, ci fiindcă ordinea totalitară e singurul debuşeu posibil
putere găsesc tot m a i m u l t spaţiu de desfăşurare p e n t r u
pentru negativitatea p u r ă a anarhismului.
activităţile lor destabilizatoare, în condiţiile în care inter­
Miza este societatea pluralistă, ale cărei şanse de supra­ dependenţa tuturor sferelor vieţii sociale, care creşte pe zi
vieţuire depind, cu siguranţă, nu n u m a i de existenţa ne­
ce trece din motive strict de ordin tehnic, face să fie mult
întreruptă a instituţiilor, ci şi de încrederea în valoarea lor
mai uşor ca nişte grupuri relativ mici să paralizeze întregul
şi de o voinţă de a le apăra, care se fie răspândită pe scară
mecanism economic al societăţii; în toate ţările avansate
largă. Oricum, cealaltă faţă a Statului providenţial este dată
din punct de vedere tehnic, există o vastă reţea de cone­
de schimbările psihologice care conduc la slăbirea acestei
xiuni şi fiecare dintre acestea, dacă este imobilizată, poate
încrederi şi a acestei voinţe. Schimbările cu pricina pot fi
bloca întreaga maşinărie a economiei; experienţa ne-a ofe­
descrise, în linii mari, ca un recul în infantilism al societăţii.
rit multe exemple în acest sens. Iată de ce, într-un m o m e n t
Multe condiţii tehnice, demografice şi sociale conspiră
de pericol, fiecare ordine democratică se poate trezi luată
p e n t r u a m u t a în grija Statului responsabilitatea faţă de tot
în coarne de această dilemă fatală: ori se lasă doborâtă la
mai multe domenii ale vieţii. Ne-am obişnuit să aşteptăm
pământ, ori se refugiază în spatele unor măsuri coercitive
din partea Statului din ce în ce mai multe soluţii nu n u m a i
neconstituţionale. În condiţii „favorabile", asta ar putea
la problemele sociale, ci şi la problemele şi dificultăţile
însemna opţiunea teribilă între ordinea totalitară şi cea
personale; trăim din ce în ce mai mult cu impresia că Statul
e de vină că noi nu suntem cu adevărat fericiţi, de parcă ar autoritar-militară — opţiune ce o poate aduce într-o situa­
fi de datoria Statului atotputernic să ne facă pe noi fericiţi. ţie, ce-i drept, ieşită din comun, dar foarte uşor de imaginat.
Tendinţa aceasta de a purta din ce în ce mai puţin răspun­ Cu alte cuvinte, este dificil să aperi democraţia cu mij­
derea pentru propria noastră viaţă aţâţă pericolul evolu­ loacele democraţiei; dificil, dar nu imposibil, cu condiţia
ţiei spre totalitarism şi ne alimentează disponibilitatea de ca democraţia să aibă voinţa fermă de a se apăra. Toleranţa
a accepta o asemenea evoluţie fără să protestăm. nu înseamnă neapărat indiferenţă; ordinea pluralistă se
bazează, evident, pe recunoaşterea valorilor specifice şi nu
* este „lipsită de valori" sau neutră; plus că indiferenţa legii
nu p r e s u p u n e o neutralitate a valorilor — ea este ancorată
Se ştie foarte bine că ordinii pluraliste îi este inerentă într-o filozofie socială. Pentru a se apăra, ordinea plura­
o perpetuă antinomie: cum se poate apăra pluralismul listă trebuie să proclame sus şi tare aceste valori, şi a n u m e
împotriva duşmanilor săi, fără a se folosi de mijloace care fără încetare. Nu este cu nimic surprinzător sau scandalos
îi contrazic propria esenţă? Dilema este una presantă şi nu faptul că, în interiorul unei societăţi pluraliste, apărătorii
este formulată exclusiv în scopuri teoretice. O constituţie şi adversarii principiilor ei de bază nu sunt trataţi cu exact

248 249
aceeaşi indiferenţă; se poate foarte bine ca ei să fie trataţi
diferit, fără ca drepturile cetăţeneşti sau principiul toleran­
ţei să fie lezate. Un pluralism care-şi extrage din propriile
n o r m e indiferenţa faţă de existenţa sa, şi mai şi face din ea
o virtute, se condamnă singur la moarte.
Dintre pericolele care ameninţă dinăuntru societatea
pluralistă, cum ar fi rasismul, naţionalismul, mişcările
comuniste şi paracomuniste sau creşterea rolului Statului,
cel mai nociv pare a fi slăbirea disponibilităţii psihologice
de a apăra societatea respectivă.
Toate acestea nu înseamnă că societatea pluralistă se
îndreaptă inevitabil către propria distrugere. Ea nu n u m a i
că posedă resurse interioare puternice de autoapărare, dar
puterea ei rezidă şi în caracteristicile sinistre şi în cronica
ineficientă economică a totalitarismului. Rezultatul final al
ciocnirii dintre forţele conflictuale care sfâşie lumea noas­
tră de astăzi — u n a susţinând continuarea şi răspândirea
pluralismului, cealaltă promiţând reorganizarea totalitară
— nu poate fi cunoscut de nimeni şi rămâne, deocamdată,
indecis; sunt prea multe condiţii necunoscute care intră în
ecuaţie. Simplul fapt că partea totalitară se simte nevoită
să-şi însuşească limbajul filozofiei sociale liberale şi să uti­
lizeze amăgitor frazeologia liberală poate fi invocat drept
probă a vitalităţii valorilor democratice. Cauza „societăţii
deschise" nu este pierdută, atâta timp cât nu-şi transformă
deschiderea în propria boală şi slăbiciune.