Sunteți pe pagina 1din 15

CONTABILITATEA RESURSELOR DE FINANŢARE STABILE, AFLATE LA

DISPOZIŢIA UNITĂŢILOR PATRIMONIALE

În formă generică noţiunea de capital cuprinde totalitatea surselor de finanaţare aflate la dispoziţia
unităţilor patrimoniale, între care poziţia principală o are capitalul propriu, fără a neglija intervenţia
provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli constituite de agentul economic în scop autoprotecţie pentru
împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni.
Capitalurile exprimă, în esenţă subformă bănească, obligaţiile unităţii faţă de cei care participă la
constituirea sa, aceştia fiind atât persoane fizice (asociaţi sau acţionari), cât şi persoane juridice (societăţile
comerciale, fundaţii, instituţii, statul). Capitalul este unul din factorii de producţie care poate fi definit ca o bogăţie
folosită pentru producţie fiind evident faptul că fără capital societatea nu ar putea fi influenţată iar activitatea n-ar
avea sens. Organizarea şi conducerea corectă a contabilităţii capitalurilor, pe lângă faptul că reprezintă obligaţia
legală a oricărei societăţi comerciale, prezintă importanţă şi pe considerentul că aceasta stă la baza calculării
dividendelor, acoperirii pierderilor, determinării rezervelor legale şi statutare. Capitalul societăţilor comerciale
constituie componentă a pasivului patrimoniului destinat de a finanţa de o manieră durabilă activul patrimonial. Pe
considerentul că, capitalurile rămân la dispoziţia unei entităţi economice pe o perioadă mai mare de un an, ele sunt
cunoscute şi sub denumirea de capital permanent.
In aceasta lucrare se aduce la cunoştinţă ce importanţă are capitalul la înfiinţarea unei societăţi cât şi
de a face o prezentare cât mai amănunţită a capitalului social, a primelor de capital, a rezervelor, a rezultatului
reportat, a rezultatului exerciţiului,a provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli,a împrumuturilor din emisiuni de
obligaţiuni, a creditelor bancare pe termen lung şi mediu a datoriilor legate de participaţii şi a altor împrumuturi şi
datorii asimilate şi de a trasa cât se poate de elocvent rolul capitalurilor în cadrul unei întreprinderi.
Această lucrare este structurată pe cinci capitole în care se prezintă capitalurile, structura acestora
precum şi importanţa lor în cadrul unei societăţi.În primul capitol se ofera o definitie generala a notiunii de
contabilitate si a obiectului si evolutiei ei.
Al doilea capitol prezinta aspectele generale privind capitalurile unei întreprinderi, structura lor dar şi
modul de constituirea al acestora.Astfel că, capitalurile deţinute de agenţii economici reprezintă surse stabile şi
permanente de finanţare a activului patrimonial. Capitalurile se formează la înfiinţarea socetăţii, iar pe parcursul
desfăşurării activităţii ele se majorează sau diminuează, după caz, iar la încetarea activităţii se lichidează.Capitalul
unei întreprinderi este constituit din capital propriu, provizioane pentru riscuri şi cheltuieli similate capitalurilor
proprii şi împrumuturile pe termen mediu şi lung şi alte surse cu durata de finanţare mai mare de un an. Capitalul
propriu al întreprinderii se constituie prin aportul proprietarilor, prin autofinanţare şi din alte surse financiare
nerambursabile. Indiferent de mărimea şi natura societăţii comerciale el condiţionează constituirea juridică a unei
societăţi comerciale, exprimă garanţia partenerilor antrenaţi în tranzacţii cu unitatea economică condiţionează
angajările de ereditate, motive pentru care trebuie specificat în toate documentele care circulă în afara
întreprinderii.Capitalul propriu se compune din capital social care se formează din sume puse la dispoziţia
societăţii cu caracter permanent de către proprietari sub forma aporturilor în numerar sau în natură, din creşterile
ulterioare de capital, din primele legate de capital, din diferenţele favorabile din reevaluări, din rezerve şi din
rezultatul exerciţiului.
In capitolele trei si patru se abordeaza contabilitatea provizioanelor pentru riscuri si cheltuieli, respectiv
contabilitatea capitalurilor straine.
Lucrarea se incheie cu o serie de concluzii legate de contabilitatea firmlor, tipurile de capital si a
metodelor de majorare si reducere a capitalului social.

Capital propriu, capital social provizioane pentru riscuri şi cheltuieli, capital strain, credit bancar pe
termen mediu si lung, obligatiune.

1
I. INTRODUCERE

Contabilitatea a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a socetăţii omeneşti, din


nevoia de a cunoaşte volumul de muncă vie şi materializată cheltuită şi rezultatele producţiei şi
schimbului. Ea a izvorât din cerinţele activităţii practice şi s-a perfecţionat continuu ca o
consecinţă firească a dezvoltării relaţiilor economice de producţie şi de schimb.
Prima definiţie dată contabilităţii apartine italianului Luca Paciolo, fiind formulată în
lucrarea sa “Summa de Arittmetica, Geometria, Propotioni et Proportionalita’’ care a apărut în
Veneţia în anul 1494. El analizează contabilitatea ca un ansamblu de principii şi reguli privind
înregistrarea în partidă dublă a averii ce aparţine unui negustor, precum şi la toate ce aparţin
acestuia, în ordinea în care au loc. În concepţia sa, partida dublă este definită prin prisma ecuaţiei
de schimb dintre avere şi capital. Fiecare mişcare sau tranzacţie intervenită în masa averi
implicid a capitalului este reprezentată ca un raport dintre primire şi dare , respective între debitor
, cel care primeşte valoarea şi creditor , cel care o avansează .
Contabilitatea este astăzi o ştiinţă economică specializată în gestiunea valorilor
separate patrimonial inclusă în familia ştiinţelor sociale. De aceea, împreună cu alte ştiinţe de
aceeaşi vocaţie, sunt tratate ca o grupă distinctă de ştiinţele economice generale.
Obiectul contabilităţii constă în evidenţa , calculul ; analiza şi controlul raporturilor de
schimb dintre alocarea şi finanţarea , destinaţia şi provenienţa , utilizarea şi reproducţia valorilor
econo mice separate patrimonial , cu dezvăluirea situaţiei nete şi financeare a patrimoniului ,
precum şi a rezultatelor obţinute.
În present actul normativ de bază care reglementează modul de organizare şi de
conducere a evidenţei contabile este Legea Contabilităţii nr.82/1991. Acest act normativ conţine
reglementări unitare cu privire la organizarea sistemului contabil din România atât pentrun
agenţii economici cât şi pentru celelalte entităţi, inclusive pentru instituţiile publice.
Pentru agenţii economici evoluţia sistemului contabil a cunoscut schimbări structurale
importante marcate prin:
 H.G. nr.704/1994 – odată cu aprobarea Regulamentului de aplicare aLegii
Contabilităţii a apărut şi planul de conturi aplicabil tuturor agenţilor economici;
 O.M.F.P. nr.94/2001 – aprobă Reglementările contabile cu Directiva a IV-a a
Comunităţii Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate
aplicabile unităţilor economice care îndeplinesc criteriile de marime menţionate în actul
normativ;
 O.M.F.P.nr.306/2002 – aprobă reglementările contabile simplificate, armonizate
cu Directivele Europene aplicabile unităţilor economice care se situează sub limita
stabilită, considerate că fac parte din întreprinderile mici şi mijlocii care au intrat în
vigoare la 1.ianuarie.2003.
Se poate afirma că o dată cu aplicarea ultimelor două acte normative , sistemul contabil
românesc al agenţilor ecomomici a fost reformat răspunzând atât necesităţilor de informare a
utilizatorilor cât şi cerinţelor de armonizare cu Directivele Europene şi cu Standardele
internaţionale de Contabilitate.

II. CONTABILITATEA CAPITALURILOR

II.1 CONŢINUTUL ŞI STRUCTURA CAPITALURILOR


Sub aspect economic , capitalul cuprinde totalitatea resurselor materiale care , prin

2
asociere cu ceilanţi factori de producţie ( munca , ştiinţa , informaţia , pământul ) , participă la
producerea de bunuri în scopul obţineri unui profit.
Din punct de vedere contabil, capitalurile deţinute de agenţii economici reprezintă surse
stabile şi permanente de finanţare a activului patrimonial.
Cu ajutorul capitalurilor, societatea îşi procură mijloacele economice necesare: utilaje,
clădiri, mijloace de transport, stocuri de materii prime şi materiale, obiecte de inventar , etc.
Din punct de vedere patrimonial, capitalurile sunt elemente de pasiv.
Capitalurile se formează la înfiinţarea socetăţii, iar pe parcursul desfăşurării activităţii
ele se majorează sau diminuează, după caz, iar la încetarea activităţii se lichidează.
Conturile de capitaluri cuprind totalitatea resurselor de finanţare stabile, aflate la
dispoziţia unităţii patrimoniale formate din:
1 capitalurile proprii;
2 provizioane pentru riscuri şi cheltuieli asimilate capitalurilor proprii;
3 împrumuturile pe termen mediu şi lung şi alte surse cu durata de finanţare mai mare de
un an.
Privite în contextual legii nr.82/1991 capitalurile permanente se structurează:
Capitaluri proprii, care cuprind totalitatea capitalurilor aflate în proprietatea titularilor de
patrimoniu (acţionari , asociaţii , întreprinzători individuali ).Acestea se constituie din aportul
proprietarilor , din profit , din sbvenţii , etc.Principalele forme de manifestare ale capitalurilor
proprii sunt :
 capital social;
 prime legate de capital;
 diferenţe din reevaluare;.
 rezerve;
 rezultat reportat (profit nerepartizat (+)/ pierdere neacoperită(-));
 rezultat curent (profit (+)/ pierdere (-));
 fondurii proprii;
 subvenţii pentru investiţii;
 provizoane reglementate;
Provizioanele pentru riscuri si cheltuieli sunt surse constituite la sfârşitul exerciţiului financiar,
în temeiul principiului prudenţei, cu scopul de a evita posibile pierderi generate de apariţia unor
fenomene de risc:
 litigii cu alte societăţii;
 garanţii acordate clienţilor;
 cheltuieli cu reparaţii capitale;
 pierderi din schimb valutar;
Capitalurile straine sunt surse atrase de întreprindere de la alte societăţii sau de la bănci , sub
forma împrumuturilor pe termen mediu şi lung. Ele sunt rambursabile la scadenţă şi purtă toare
de dobândă. Cuprind următoarele categorii:
 împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni;
 credite bancare pe termen mediu şi lung;
 datorii legate de participaţii;
 alte împrumuturi şi datorii assimilate
Reflectarea în contabitatea financiară a capitalurilor societăţii comerciale se realizează
cu ajutorul clasei de conturi nr. 1 din Planul General de Conturi.

3
Conturile din claca 1, întrucât reflectă resursele întreprinderi (componente ale pasivului
patrimonial) funcţionează după regula de pasiv.
Conturile de capital încep să funcţioneze prin a se credit şi se creditează cu existentul
iniţial şi cu majorările de pasiv (la constituirea rezervelor ) , se debitează cu micşorările de pasiv (
la constituirea resurselor ) , iar soldul final creditor reflectă resursele neutilizate încă ( existente ).

II.2 CAPITALURILE PROPRII

Capitalurile proprii delimiteaza resursele financiare constituite prin: aportul


proprietarilor, actionarilor sau asociatilor în calitatea lor de investitori de capital, autofinantarea
si anume prin capitalizarea profitului, din alte resurse nerambursabile stabilite prin lege. În mod
concret, ele se identifica prin capitalul individual sau social, dupa caz, primele legate de capital,
rezervele întreprinderii, diferentele sau plusvalorile din reevaluarea activelor, rezultatul reportat
din exercitiile precedente, rezultatul exercitiului, subventiile pentru investitii sau subsidiile de
capital, fondurile proprii cu scop determinat si provizioanele reglementate.
Ordinul nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementarilor contabile armonizate cu Directiva
a IV-a a Comunitatilor Economice Europene si cu Standardele Internationale de Contabilitate,
defineste capitalul propriu ca un “interes rezidual al actionarilor în activele unei întreprinderi
dupa deducerea tuturor datoriilor sale”. Capitalul propriu împreuna cu activele si datoriile sunt
elemente legate direct de evaluarea pozitiei financiare a întreprinderii.
Desi capitalul propriu este definit ca interes rezidual al actionarilor, acesta poate fi
subclasificat în bilant. De exemplu, într-o întreprindere, fondurile cu care au contribuit actionarii,
profitul capitalizat, rezervele ce reprezinta ajustari pentru mentinerea nivelului capitalului pot fi
prezentate separat.
Asemenea clasificari pot fi relevante pentru procesul de luare a deciziilor utilizatorilor
situatiilor financiare când exista restrictii legale sau de alta natura privind capacitatea
întreprinderii de a distribui sau de a utiliza într-un alt mod capitalul sau propriu. De asemenea, ar
putea reflecta faptul ca partile care au interese în capitalul întreprinderii au drepturi diferite cu
privire la primirea dividendelor sau la rambursarea capitalului.
În contabilitatea fluxurilor de operatii, dar mai ales în analiza financiara este necesar sa
se faca distinctie între situatia neta si capitalurile proprii. Nivelul capitalurilor proprii corespunde
sumei algebrice a urmatoarelor elemente:
1. capitalul propriu-zis;
2. primele legate de capital;
3. diferenţele din reevaluare;
4. rezervele;
5. beneficiul nerepartizat, raportat din anii precedenţi;
6. rezultatul exerciţiului;
7. fonduri proprii;
8. subvenţii legate de capital;
9. provizioane asimilate capitolului (reglementate

II.2.1 EVALUAREA CAPITALURILOR PROPRII

Evaluarea partilor sociale sau a actiunilor capitalului unei societati conduce la evaluarea
societatii însasi.

4
Actiunile sunt înscrisuri care dau dreptul posesorilor acestora de a participa la
constituirea capitalului unei întreprinderi, acestia devenind coproprietari ai acesteia.
Valoarea actiunilor (partilor sociale) este apreciata prin referinta la:
 piata în care se negociaza aceste actiuni;
 patrimoniul societatii , ca indicator al acumularilor potentiale;
 rezultatele societatii, ca indicator al acumularilor potentiale;
 perspectivele pe termen mediu, ca indicator al cresterii economice;
 imaginea societatii în fata tertilor;
 modul în care societatea isi stapâneste tehnologia;
 calitatea personalului.
Din cele de mai sus rezulta ca într-o negociere valoarea retinuta cel mai adesea este o
sinteza a diferitelor metode de apreciere; aceasta sinteza reprezinta o valoare multicriteriu.
Capitalul social se evalueaza în contabilitate la valoarea nominala, care este
reprezentata de sumele evidentiate pe actiuni sau parti sociale. Marimea valorii actiunilor sau
partilor sociale este stabilita înca de la înfiintarea întreprinderilor prin actul constitutiv al
acestora si poarta denumirea de valoare nominala. Aceasta reprezinta o fractiune din capitalul
întreprinderii , stabilita în marimi egale si serveste la calcularea capitalului social.
În principiu capitalurile se evalueaza si înregistreaza în contabilitate la valoarea
nominala.
Valoarea nominala este valoarea stabilita prin actul constitutiv al societatii si cu care
acesta se înmatriculeaza la Registrul Comertului de la Camera de Comert si Industrie. Aceasta
valoare poate fi majorata sau diminuata numai în anumite situatii stabilite prin lege, fiind
imprimata pe actiunile societatii.
Valoarea nominala = Capitalul social/Numarul de actiuni (parti sociale)
Pentru capitalul social o asemenea valoare este indicata pe actiunile si partile sociale în
calitatea lor de titluri de valoare.
Termenul de capital social desemneaza valoarea nominala a capitalului în cazul unei
societati, oricare ar fi forma sa (societate pe actiuni, societate cu raspundere limitata, etc.).
Evaluarea capitalului social la valoarea nominala impune calcularea si evidentierea
distincta a primelor de capital (prime de emisiune, de aport si de fuziune).
Deoarece actiunile, prin care este reprezentat capitalul propriu sunt titluri de valoare
negociabile în sistemul de gestiune financiara a societatilor comerciale valorii nominale i se
asociaza si alte categorii de valori cum sunt: valoarea de piata (venala); valoarea de rentabilitate
(valoarea financiara, valoarea de randament); valoarea patrimoniala (valoarea matematica-
intrinseca).
Valoarea de piata (bursiera, venala ) este o valoare de cumparare-vânzare a actiunilor
stabilita la bursa de valori pe baza raportului dintre cerere si oferta, raport numit cotatie sau curs
bursier.
În general, în cazul societatilor ale caror actiuni sunt cotate la bursa vom avea:
Valoarea de piata (capitalizare bursiera) = Numar de actiuni x Curs bursier
Pretul de piata al unei actiuni este determinat de:
 dividendele asteptate de actionari;
 stabilitatea financiara a societatii;
 situatia activului industrial al societatii;
 situatia generala a pietei de capital;
 limita ratei dobânzii în acel moment, opozabila pietei financiar-bancare.

5
Când rata dobânzii este ridicata, societatile pe actiuni reprezinta un risc mare pentru
investitori, deoarece ei vor prefera investitiile temporare sub forma depunerilor la banca si
titlurilor de plasament.
Daca se cere un pret prea mare, societatea comerciala nu va gasi un garant si nici
investitori doritori sa cumpere actiuni. În acest caz, capitalizarea bursiera nu va reprezenta nici
macar valoarea patrimoniala.
Piata bursiera apreciaza o societate comerciala nu dupa valoarea patrimoniului sau în
prezent, ci dupa previziunile privind evolutia si câstigurile viitoare.
Pentru o societate comerciala ce vizeaza o crestere de capital prin aporturi în numerar, în
strânsa legatura cu valoarea de piata si valoarea nominala a actiunilor este pretul de emisiune sau
cursul de active care trebuie plati de catre toate persoanele care subscriu actiunile în momentul
emiterii lor. Acesta poate fi egal cu valoarea nominala – curs suprapari sau inferior valorii
nominale – curs subpari.
O buna imagine pe piata îi asigura în acelasi timp un pret ridicat si un plasament usor al
titlurilor, ceea ce-i permite sa obtina resurse suficiente în conditii favorabile. În acest fel,
problema evaluarii actiunilor pe piata e o variabila importanta a politicii de finantare pentru o
societate comerciala care intentioneaza sa recurga la cresterea capitalului.
Valoarea de rentabilitate îmbraca doua forme si anume:
a) Valoarea financiara
Valoarea financiara este data de raportul dintre dividendul distribuit pe o actiune si rata
medie a dobânzii pe piata.
Valoarea financiara = Dividendul distribuit pe o actiune/Rata medie a dobânzii pe piata
Rata dobânzii este cea corespunzatoare titlurilor cu venit fix (obligatiuni), iar dividendul
luat în calcul poate fi reprezentat fie de media dividendelor distribuite în cursul ultimilor 5 ani,
fie de dividendul distribuit la sfarsitul exercitiului financiar încheiat.
b) Valoarea de randament
Valoarea de randament este data de raportul dintre dividendul distribuit pe o actiune, la
care se adauga cota de profit încorporata la rezerve si rata medie a dobânzii pe piata.
Valoarea de randament = (Dividendul distribuit pe o actiune + Cota parte din profit
pe o actiune încorporat în rezerve)/Rata medie a dobânzii pe piata
Valoarea de randament este o varianta a valorii financiare în care se tine cont si de
beneficiile nedistribuite.
Valoarea patrimoniala se calculeaza pornind de la situatia patrimoniala a întrprinderii.
Acesta presupune valoarea matematica contabila (care este egala cu raportul dintre activul net
contabil si numarul de actiuni), valoarea matematica intrinseca (care este egala cu raportul dintre
activul net intrinsec si numarul de actiuni) si valoarea de lichidare (care rezulta din vânzarea
fortata a întreprinderii). Consta în calculul titlurilor pornind de la situatia patrimoniala
evidentiata în bilant. În acest sens, se disting: valoarea matematica-contabila, valoarea
matematica intrinseca si valoarea de lichidare.
Toate relatiile de calcul specifice acestor valori pornesc de la urmatoarea structura a
bilantului:

6
Activ Cheltuieli de constituire Capitaluri proprii Pasiv
fictiv fictiv
Activ imobilizat
Activ
real
Activ circulant Provizioane pentru riscuri si
Activ Active de regularizare si asimilate cheltuieli
fictiv
Prime privind rambursarea obligatiunilor Datorii Pasiv
Real

Valoarea matematica contabila a titlurilor sau valoarea bilantiera este egala cu situatia
contabila neta sau activul net contabil raportat la numarul de titluri.
Valoarea matematica contabila = Activul net contabil/Numarul de actiuni
Relatia de calcul a activului net contabil (ANC) este de forma:
ANC = Activul real – Datorii
Sau
ANC = Capitalurile proprii – Active fictive
Activul real = Activul bilantier – Active fictive
In componenta activelor fictive sunt incluse urmatoarele structuri:
 cheltuieli de constituire a societatii, inclusiv cele cu emisiunea de actiuni;
 activele de regularizare si asimilate;
 primele privind rambursarea obligatiunilor.
Suma dintre activul real si cel fictiv reprezinta totalul activului întreprinderii, iar activele
fictive includ cheltuielile de constituire, activele de regularizare si asimilate si primele privind
rambursarea obligatiunilor.
AN intrinsec = AN contabil + Provizioane pentru riscuri si cheltuieli – Capital

II.2.2 STRUCTURA CAPITALURILOR PROPRII

Prin structura contabila de capitaluri sunt delimitate sursele de finantare stabile ale
valorilor economice constituite ca active patrimoniale ale întreprinderii. Determinativul stabil
marcheaza prezenta acestor surse la dispozitia întreprinderii pe o perioada mai mare de un an. O
asemenea trasatura reprezinta unul din elementele care pledeaza pentru desemnarea lor si prin
notiunea de capitaluri permanente.
Capitalurile proprii reprezinta totalitatea capitalurilor proprietate individuala sau ale
asociatilor, care se înscriu în pasivul bilantului, precum si sursele create sau primite pe parcursul
functionarii agentului economic, prezentandu-se în urmatoarea structura:
 capitalul social;
 primele legate de capital;
 rezervele din reevaluare;
 rezervele;
 rezultatul exercitiului;

7
 rezultatul reportat;
 fondurile proprii;
 subventiile pentru investitii;
 provizioanele reglementate.
Structura complexa a capitalurilor determina utilizarea unui sistem de conturi capabil sa
asigure înregistrarea, urmarirea si controlul, în mod distinct a elementelor specifice din
componenta lor. Libertatea de actiune, specifica economiei de piata, presupune si diversificarea
cailor prin care o întreprindere îsi poate atrage noi capitaluri sau îsi poate plasa în mod rentabil
propriul capital.
În structura planului de conturi, clasa 1 este destinata conturilor de capitaluri în care se
regasesc pe grupe conturile sintetice de gradul I si, unde este cazul, conturile sintetice de gradul
II, elementele componente ale capitalurilor.
Grupa 10 cuprinde conturile de capital si rezerve prin intermediul carora se înregistreaza,
urmaresc si se controleaza distinct elementele specifice ale capitalului utilizând conturi sintetice
de gradul II care devin conturi operationale , fie pentru a delimita momentele în care se gaseste
un anumit element – în speta pentru capitalul social - , fie pentru a reprezenta un element dupa
natura si modul de constituire în cazul primelor legate de capital si rezervelor.
La acestea se adauga conturile de stabilire a rezultatelor financiare si de repartizare a
profitului, respectiv cele pentru evidenta subventiilor pentru investitii.

II.2.3 CONTABILITATEA CAPITALURILOR PROPRII

a. Contabilitatea capitalului social


Capitalurile proprii denumite şi fonduri proprii corespund finanţării proprii a bunurilor
economice aflate în circuitul patrimonial al întreprinderii. În mod corect ele se delimitează prin
capitalil individual sau social , primele de capital , diferenţele sau plusvalorile din reevaloare ,
rezervele înreprinderii , rezultatul reportat , rezultatul exerciţiului , subvenţiile pentru investiţii ,
provizioanele reglementate şi fondurile proprii cu scop determinat.
În structura capitalurilor proprii, capitalul individual sau social are un caracter avansabil.
El se constituie, la înfiinţarea întrprinderii, fiind o condiţie aexistenţei şi funcţionării acesteia. La
întreprinderile individuale constituirea capitalului are loc pa calea aportului personal al
proprietarului, iar la societăţile comerciale, prin aportul în numerar şi/sau în natură al societăţilor,
după caz.
În funcţie de tipul societăţii comerciale, se stabileşte limita minimă legală a capitalului
social:
 pentru societăţile pe acţiuni ( S.A.) : 2 500 lei;
 pentru societăţi cu răspundere limitată ( S.R.L.) : 200 lei
Constituirea capitalului social ca principală sursă a societăţii comerciale, presupune
parcurgerea a două etape:
 subscrierea capitalului social;
 vărsarea capitalului social.
Subscrierea capitalului reprezintă angajamentul scris al asociaţilor/acţionarilor de a
participa cu aporturi la constituirea capitalului social. O societate comercială poate fi constituită ,
numai dacă întregul ei capital a fost subscris.
Vărsarea capitalului reprezintă aducerea efectivă a aporturilor promise (subscrise) de
către acţionari/asociaţi şi punerea acestora la dispoziţia societăţii.

8
Practic, prin cele două operaţiuni, societatea emite acţiunile, pe care le vinde acţionarilor,
în schimbul unei sume de bani sau bunuri.
Pe parcursul funcţionării societăţii capitluli acesteia se modifica. Astfel au loc operaţiuni
de creşteri şi micşorări:
Necesitatea măriri capitalului social poate să apară atunci când unitatea întâmpină
dificultăţi financiare, dar şi atunci când ea este într-o situaţie prosperă şi vrea să-şi extindă
activitatea. În ambele situaţii societatea are nevoie de noi fonduri băneşti sau de anumite bunuri ,
pe care preferă să şi le procure prin majorare de capital decât să recurgă la împrumuturi , care
implică un efort financiar contabil.
Există trei căi de majorare a capitalului social:
Prin aducerea de noi aporturi în natură şi/sau în numerar de vechi acţionari sau de acţionari
noi.
În această situaţie, pe de o parte societatea trebuie să emită un număr de acţiuni noi, iar pe
de altă parte, datorită noilor aporturi, creşte averea societăţii.
Aceste acţiuni noi se emit la un,, preţ de emisiune” care este mai mare decât valoarea
nominală. Diferenţa dintre preţul de emisiune, mai mare şi valoarea nominală, mai mică, se
numeşte primă legată de capital (primă de emisiune şi aport).
Prin operaţii interne
În acestă situaţie, societatea dispune de surse (structuri de capital propriu) pe care le
utilizează pentru majorarea capitalului social (prime de emisiune, rezerve din reevaloare, rezerve,
rezultatul reportat).
Fiind vorba de majorare în ,, acte” , fară ca acţionari să aducă noi aporturi , averea
reală asocietăţii se modifică.
Prin conversia obligaţinilor în acţiuni
Pe această cale, societatea a primit anterior, un împrumut pe bază de obligaţiuni, iar la
scadenţă, cu acordul creditorului devenind acţionar la societate (posesorul unui număr de acţiuni
în valoare egală cu suma îmrumutată şi nerestituită).
Societatea recurge la diminuarea capitalului social, de regulă, în situaţii nefavorabile
când o parte din acţionari se retrag, când înregistrează pierderi sau când volumul de activitate este
redus în raport cu capitalul existent.
Există trei căi de reducere a capitalului social:
Prin retragerea acţionarilor/asociaţilor
Aceştia solicită restituirea aporturilr proprii anterior aduse.
Prin acoperirea pierderilor precedente (din anii anteriori)
Această operaţune este necesară pentru a restabili echivalenţa dintre activul real şi
capitalul social nominal ca şi între valoarea nominală şi valoarea de piaţă a acţinilor. Această
operaţiune îi avantajează pe asociaţi şi acţionari, întrucât existenţa unor pierderi cronice este o
piedică în distribuirea de dividente, care au ca sursă beneficiile reale. Micşorarea capitalului prin
acoperirea pierderilor se poate face numai în cazul în care au fost epuizate toate rezervele
constituite.
Prin răscumpărarea de la acţionari şi anularea acţiunilor proprii
Dacă la constituirea capitalului social , societatea a vândut acţionarilr acţiuni proprii ,
prinind de la aceştia o sumă de bani ( la valoarea nominală a acţinilor ) , acum , societatea
primeşte acţiunile înapoi şi restituie acţionarilor sumele de bani.
Această operaţiune se numeşte răscumpărare şi are loc la un preţ de răscumpărare egal,
mai mare sau mai mic decât valoare nominală a acţiuni.
Acţiunile proprii răscumpărate se anulează, determinând diminuarea capitalului social.

9
b. Contabilitatea primelor legate de capital
Primele de capital sunt elemente de capital propriu, deci surse, constituite în cazul
emisiunii de noi acţiuni, cu ocazia aducerii de noi aporturi sau fuziuni cu alte societăţiş. În
ambele cazuri, se produce creşterea capitalului social.
În funcţie de modul de constituire, acestea se grupează astfel:
 primele de emisiune se determină prin diferenţa dintre valoarea de emisiune a noilor
acţiuni sau părţi sociale (mai mare) şi valoare nominală a acestora (mai mică).Primele
de emisiune au o dublă funcţie: să acopere cheltuielile de emisiune si să egaleze
drepturile acţionarilor noi cu cele ale vechilor acţionari, prin compensarea diferenţei
dintre valoarea nominală şi valoarea contabilă a vechilor acţini.
 primele de fuziune apar în cazul fuzionării mai multor societăţi, operţiune care
presupune emisiunea de noi acţiuni. Se calculează ca diferenţă între valoarea bunurilor
primite pri fuziune şi suma cu care a crescut capitalul social al întreprinderi absorbante.
 primele de aport apar în cazul creşteri capitalului social prin aport în natură. După
evaluarea acestui aport se calculează numărul de acţiuni noi care trebuie emise. Primele
de aport se determină ca diferenţă între valoarea matematică-contabilă a acţiunilr şi
valoarea lor nominală.
Pentru societăţile care emit acţiuni, primele legate de capital reprezintă o resursă proprie
permanentă de finanţare a activelor.

c. Contabilitatea diferenţelor din reevaluare


Rezervele din reevaloare reprezintă surse constituite cu ocazia reevaluării imobilizărilor
din patrimoniu, pe bază de reglementări legale.
Reevaluările au loc în perioadele de inflaţie şi constau în actualizarea valorii de
înregistrare a activelor imobilizate (terenuri, mijloace fixe, titluri de valoare imobilizate).
Reevaloarea trebuie efectată sufucient de regulat pentru ca în bilanţ activele respective
să fie evaloate cât mai aproape de valoarea lor justă (exemplu: la fiecare 3 sau 5 anii).
În practică se reevaloauă cel mai adesea clădirile, care datorită funcţionării îndelungate,
suferă cel mai puternic impact în perioadele caracterizate prin variaţia preţurilor.
Diferenţele din reevaloare se stabilesc prin compararea valori actuale (mai mari) cu
valoarea de intrare (mai mică) a elementelor de activ supuse reevalorii.
Diferenţele din reevaloare se încorporează ulterior în rezerve, sau se pot transfera la
capital social. De asemenea, cu diferenţele din reevaloare se pot acoperi pierdele din exerciţiile
anterioare.

d. Contabilitatea rezervelor
Rezervele sunt surse proprii care pot fi constituite din: profit, prime legate de capital,
diferenţe din reevaloare etc. Ele se constituie de regulă la sfârşitul exerciţiului financiar.
Rezervele consolidează baza materială a unităţii, sporind capacitatea acesteia de a face
faţă unor conjuncturi nefavorabile şi a eventualelor pierderi. Sunt într-un fel,, bani albi pentrui
zile negre” , adică o expresie a spiritului de prevedere. În principal rezervele se pot utiliza pentru
acoperirea pierderilor sau pentru majorarea capitalului social.
După modul de constituire şi utilizare, rezervele se grupează astfel:
a) Rezervele legale care se constituie la sfârşitul anului, obligatoriu, în cotă de 5% din
profitul brut contabil, anual, până când ating 20% din capitalul social. Se utilizează

10
pentru acoperirea pierderilor precedente.
b) Rezervele statutare se aseamănă cu rezervele legale, cu deosebirea că modul de
constituire nu este stabilit prin lege, ci este prevăzut de statutul societăţii comerciale şi
prin contractul dintre asociaţi sau acţionari.Aceste rezerve nu pot fi modificate decât
după modificarea statutului societăţii comerciale. Procentul de statut se aplică asupra
profitului net. Se utilizează mai ales pentru a fi în capital cu scopul majorării acestuia.
c) Alte rezerve sunt prevăzute de lege sau de statut şi pot fi constituite facultativ din
profitul net obţinut (rămas după deducerea impozitului pe profit), fiind destinate
acoperiri pierderilor, creşteri capitalului social, acordări de dividente şi în anii de
exerciţiu financiar care se încheie cu pierderi, pentru răscumpărarea propriilor acţiuni
de către societate ţi alte destinaţii stabilite prin hotărârea generală a asociaţilor.

e. Contabilitatea rezultatului reportat


Rezultatul reportat reprezintă profitul nerepartizat sau pierderea neacoperită din anii
precedenţii. Cu ajutorul lui se ţine evidenţa rezultatului sau părţii din rezultatul exerciţiului
precedent a căror repartizare a fost amânată de adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor.
a) Profitul nerepartizat – contul 117. Are rol de pasiv. Profitul reprezintă o sursă
proprie de finanţare până în momentul distribuirii sale pe destinaţii stabilite prin lege
sau prin statutul societăţii comerciale. Profitul reportat se poate repartiza în exerciţiile
următoare pentru constituirea de rezerve, creştere de capital social, dividente de plată
către acţionari.
b) Pierderea neacoperită – contul 117. Are rol de activ.Pierderea neacoperită se poate
acoperii din exerciţiile următoare din: profitul curent, rezerva legală, alte rezerve, sau
din capitalul social.
Conform legii, pierderea neacoperită din anii precedenţii se poate scade din profitul brut
înainte de impozitare, pe o perioadă de 5 anii. Deci, permite diminuarea profitului şi plata unui
impozit pe profit mai mic.

f. Contabilitatea rezultatului exerciţiului


Sub aspect financiar-contabil rezultatul exerciţiului (R) reprezintă diferenţa dintre
venituri (V) şi cheltuieli (C), care poate fi profit sau pierdere.
R=V-C

Rezultatul exerciţiului reprezintă o sursă proprie de finanţare a activelor (bunurilor)


economice.
Rezultatul se determină cu ocazia închideri conturilor de venituri şi cheltuieli, operaţie
care în ţara noastă se face la sfârşitul fiecărei luni, când veniturile se transferă în creditului
contului 121, iar cheltuielile în debitul contului.
Profitul are rol de pasiv şi apare în cazul în care veniturile sunt mai mari decât
cheltuielile (V>C), exerciţiu având rezultat favorabil.
Pierderea are rol de activ şi apare în cazul în care cheltuielile sunt mai mari decât
veniturile (C>V) , exerciţiu având rezultat nefavorabil.
Repartizarea profitului curent se mai poate face, în afara destinaţiilor de exemplu,
pentru: rezerve statutare, alte rezerve, fonduri proprii, creştere de capital social, acoperirea de
pierderi precedente etc.

g. Contabilitatea subvenţiilor pentru investiţii

11
Subvenţiile pentru investiţii sunt sume primite cu titlu gratuit de la buget sau din partea
diferitelor persoane fizice sau juridice, în scopul finanţării unor investiţii care depăşesc puterea
financiară a unui agent economic.
Conform Legii Contabilităţii nr. 82/1991, se asimilează subvenţiilor pentru investiţii
următoarele elemente:
 valoarea imobilizărilor primite cu titlu gratuit;
 valoarea imobilizărilor constatate în plus la inventar.
Cu toate că, practic, subvenţiile reprezintă venituri exeptionale, acestea se includ iniţial
în categoria capitalurilor proprii, cea ce reprezintă un avantj fiscal pentru beneficiarul investiţiei.
Valoarea subvenţiei se va include în mod eşalonat în venituri astfel:
 trecerea la venituri a unei sume egale cu mărimea amortizării , daca investiţia rezultzată
din subvenşie este amortizabilă;
 trecerea la venituri a unei sume anuale calculate prin împărţirea valorii investiţiei la 10
anii , dacă investiţia respectivă este neamortizată;
De asemenea în această categorie a capitalurilor proprii sunt incluse donaţiile sub forma
imobilizărilor şi plusurilor la inventar.
Conform IAS 20 subvenţiile nu vor fi recunoscute decât în momentul în care există o
garanţie rezonabilă” că întreprinderea va îndeplini condiţiile solicitate pentru acordarea
subvenţiei şi că aceasta va fi primită. Aceasta înseamnă că în unele situaţii recunoaştera
subvenţiei se va realiza înaintea îndepliniri condiţiilor sociale şi prin urmare, subvenţia poate
deveni rambursabilă.
În momentul în care o subvenţie urmează a fi rambursabilă, atunci ea trebuie
contabilizată ca o modificare de estimare contabilă. Rambursarea trebuie recunoscută în contul de
profit şi pierdere în anul în care se ştie că se v-a trebui efectuată rambursarea şi nu în anul în care
se v-a efecta plata propriu-zisă.

III. CONTABILITATEA PROVIZIOANELOR PENTRU RISCURI ŞI CHELTUIELI

În spiritul principiului prudenţei se constituie provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli


care cumulează până în momentul utilizării lor volumul sumelor incluse în cheltuielile anuale.
Ele sunt destinate finanţării riscurilor şi cheltuielilor pe care evenimentele trecute sau actuale le
fac probabile.
În mod direct ele reprezintă echivalentul unor datorii probabile generatoare de pierderi
sau cheltuieli. Cazurile cele mai tipice sunt:
 litigii , amenzile şi penalităţile , despăgubirile , daunele şi altor datorii incerte;
 cheltuieli legate de activitatea de service în perioada de garanţie şi alte cheltuieli privind
garanţia acordată clienţilor;
 cheltuielile de repartizat pe mai multe exerciţii cum sunt cheltuielile cu reparaţiile
capitale etalate , potrivit programului , pe mai multe exerciţii;
 proviziuane pentru restructurare;
 alte provizioane specifice anumitor sectoare de activitate;
Dacă din punctde vedere tehnic provizioanele nu ridică probleme deosebite
recunoaşterea lor este cea care necesită o analiză atentă, întrucât aceasta poate interveni doar
atunci când următoarele condiţii sunt satisfăcute:
 întreprinderea are o obligaţie curentă ( legală sau implicită ) provenită din evenimentele
trcute şi care este capabilă să antreneze o cheltuială exigibilă în viitor;

12
 poate fi făcută o estimare raţională a obligaţiei la data bilanţului;
 la decontarea obligaţiei este probabilă o ieşire de resursă purtătoare de beneficii.
Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli sunt deductibile fiscal numai în limita actelor
normative în vigoare.Astfel, sunt deductibile din punct de vedere fiscal provizioanele pentru
garanţii acordate clienţilor şi cele pentru pierderi din schimb valutar.

IV. CONTABILITATEA CAPITALURILOR STRĂINE

IV.1 CONTABILITATEA DIN EMISIUNEA DIN EMISIUNI DE OBLIGAŢIUNI

Societăţile comerciale pe acţiuni pot obţine împrumuturi şi prin emisiunea de


obligaţiuni a căror valoare nu poate depăşii trei treimi din capitalul social.
În scopul obţinerii împrumutului, societatea comercială emite un număr de obligaţiuni,
fiecare având valoare de înregistrare numită valoare nominală.
Din acest motiv, societatea poartă numele de emitent.
Obligaţiunea reprezintă un titlu de valoare ce conferă posesorului ei clitatea de creditor
aupra unei sume.Deci, cine posedă obligaţini, va primi în schimbul lor, o sumă de bani.
Ea vinde obligaţiunile unei alte societăţi (creditoare) numită obligatar, primind în
schimbul obligaţiunilor, bani.
În acest mod emitentul încasează împrumutul de la obligatar având prevăzută prin
contract, dobânda pe care o datorează acestuia.
Anual şi lunar, emitentul achită obligatarului dobânda datorată, calculată ca procent din
valoarea nominală a împrumutului.
La scadenţă, emitentul răscumpără de la obligatar, obligaţiunile, restituind în acest fel
suma de bani şi anulează obligaţiunile răscumpărate.
Împrumuturile pe bază de obligaţiuni (cradite obligatare) prezintă anumite restricţii :
 emitentul trebuie să fie societate pe acţiuni sau companie, care să poată garanta cu
active de valoare mare ( poate primi maxim3/4 din capitalul vărst având minim 2 ani de
activitate ).
 obligatarul poate fi orice societate, sau chiar populaţia.

IV.2 CONTABILITATEA CREDITELOR BANCARE PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG

Creditele sunt sume împrumutate de către bănci persoanelor fizice sau juritice şi care
trebuie rambursate (restituite) la un anumit termen numit scadenţă.
Creditele bancare sunt purtătoare de dobânzi.
Creditele bancare pe termen lung (peste 5 ani) şi pe termen mediu (1-5 ani) sunt
destinate finanţarii investiţiilor.
La acordarea creditelor, băncile solicită agenţilor economici garanţii care trbuie să
depăşească cu 20-30% valoarea creditului şi a dobânzilor.
De asemenea , agenţii economici trebuie să întocmească un dosar de creditare , care
trebuie să conţină informaţii privind sediul societăţii , obiectul de activitate , destinaţia creditului ,
posibilităţile derambursare , studiu de fezubilitate , bugetul de venituri şi cheltuieli , fluxul de
trezorerie , bilanţul , balanţa conturilor etc.
Dacă dosarul se aprobă, se întocmesc actele de ipotecă sau garaj asupra garanţiilor.
Contractul de credit încheiat între bancă şi debitor stipulează volumul şi obiectul

13
creditului, termenul de rambursare, dobânda, comisionul etc.

IV.3 CONTABILITATEA DATORIILR LEGATE DE PARTICIPAŢII

Acţiunile unei societăţi comerciale pot fi cumpărate de o altă societate sub formă de
titluri de participaţii.
Societatea care acumpărat titlurile poate acorda societăţii care le-a emis anumite
împrumuturi în condiţii avantajoase, preferenţiale.
Pentru societatea care acordă împrumutul aceste sume se numesc creanţe legate de
participaţii care se contabilizează ca imobilizări financiare.
Pentru societatea care beneficiază de împrumut, aceste sume reprezintă datorii legate de
participaţii.

V. CONCLUZIE

Unitatile patrimoniale indiferent de tipul si forma de organizare, trebuie sa-si constituie


capitalul, ca prima masura si ca element important al patrimoniului care le creeaza posibilitatea
stabilirii relatiilor cu tertii pentru demararea si dezvoltarea obiectului activitatii.
Capitalul exprima, în esenta, sub forma baneasca, obligatiile unitatii fata de cei care
participa la constituirea sa, acestia fiind atât pesoane fizice (asociati, actionari), cât si persoane
juridice (societati, fundatii, institutii, statul).
Conceptul de capital trebuie utilizat de catre societati comerciale, având la baza
necesitatile utilizatorilor situatiilor financiare. În cazul în care utilizatorii sunt preocupati de
mentinerea capitalului nominal investit, se adopta conceptul financiar al capitalului, iar daca
acestia sunt preocupati de capacitatea de exploatare a societatii se adopta conceptul fizic al
capitalului.
Capitalul unei entitati patrimoniale din orice ramura de activitate poate fi privit sub
doua aspecte:
 ca factor de productie;
 ca aporturi ale proprietarilor acesteia.
Ca factor de productie, capitalul reprezinta ansamblul bunurilor aflate la dispozitia unei
entitati (unitati patrimoniale) folosite pentru obtinerea altor bunuri si sevicii destinate vânzarii sau
consumului propriu.
Ca aporturi ale proprietarilor entitatii, capitalul se înscrie în pasivul bilantului, având un
rol important în formarea si dezvoltarea structurii financiare a întreprinderii, astfel capitalul
trebuie sa reprezinte sursa cea mai importanta de finantare a activitatii unei întreprinderi.
Finantarea se efectueaza din capital care se procura din doua surse:
 surse din interiorul întreprinderii;
 surse din exterior.
Sursele interne de procurare a capitalului sunt:
 la infiintare: capitalul este procurat prin aportul în numerar sau în natura al
asociatilor/actionarilor în functie de forma juridica a societatii;
 la întreprinderea în functiune: sursele se refera la rezerve profit.
Sursele externe se refera la diverse imprumuturi.

BIBLIOGRAFIE

14
www.referate10.ro
www.regielive.com
www.scribd.com
www.scritube.com

15