Sunteți pe pagina 1din 6

Biologia procesului de îmbătrânire

Imbătrânirea este un proces progresiv care duce la maturizare din copilărie,


pubertate, adult tânăr apoi declinul spre vârsta mijlocie şi avansată.

Senescenţa defineşte pierderea capacităţii de diviziune celulară şi creştere cu


pierderea funcţii celulare normale în timp, ceea ce în final o face incompatibilă cu viaţa.
Astfel procesul de senescenţă duce în final la moarte.
Deşi procesul de îmbătrânire are o componentă pozitivă de dezvoltare iniţială şi una
negativă de declin, senescenţa se referă doar la la procesul degenerativ care face funcţiile
celulare incompatibile cu viaţa.
Nu toate modificările biologice care apar cu vârsta sunt, chiar cele care apar la vârsta a
treia, arată un proces deteriorare biologică: albire părului, pierderea acuităţii vizuale, iar unele
sunt chiar pozitive: acumularea de experienţă de viaţă şi „înţelepciune”. In contrast, pierderile
de memorie care apar cu vârsta sunt considerate manifestări ale senescenţei . Diferenţierea
între procesul de îmbătrânire normală şi acumularea unei experienţe pozitive prin îmbătrânire
este importantă.

Obiectivul geriatriei nu este promovarea senescenţei ci maximizarea aspectelor


pozitive ale procesului de îmbătrânire: adăugarea de viaţă anilor nu doar mai mulţi ani vieţii.
Ameliorarea morbidităţii este un obiectiv major al geriatrilor care poate fi dobândit prin
îndepărtarea instalării bolilor cronice şi/sau maximizarea funcţiilor în ciuda existenţei acelor
boli.
Un concept pe care îl au mulţi indivizi tineri despre indivizii mai vârstnici este
asocierea procesului de îmbătrânire cu decesul. "În America, moartea este cel mai obscen
subiect - „Vorbim mai uşor despre sex, bani, antipatii sau probleme familiale dar nu şi despre
moarte” - spune Ebersole care sugerează faptul că în ţările şi culturile vestice moartea poate fi
un factor contributiv major la negativismul legat de procesul de îmbătrânire.
Este important de cunoscută diferenţa între un proces de îmbătrânire normală şi
senescenţa, condiţiile sale patologice, bolile şi îmbătrânirea, factorii care duc la un proces de
îmbătrânire favorabil şi teoriile actuale ale îmbătrânirii.

1
Îmbătrânirea normală se referă la un complex de boli şi de procese care influenţează
funcţiile celulare normale, aspecte care apar la majoritatea vârstnicilor. Oricum procesele de
îmbătrânire sunt foarte diferite: unii acumulează boli sau diverse simptome neplăcute pe când
alţii par să scape de afecţiuni specifice şi mor de aşa zisă bătrâneţe. Aceştia sunt activi şi
sănătoşi până în ultimele faze ale vieţii.
Apar modificări intracelulare: 1) asupra turnover-ului celular, 2) apar aberaţii
cromozomiale, 3) acumulare de erori metabolice sau post-translaţionale cu pierderea
componentelor celulare şi 4) alterarea unor secreţii endocrinologice datorate modificărilor
programate în SNC.

Îmbătrânirea sănătoasă se referă la procesul de îmbătrânire în care efectele sunt


minime, cu prezervarea funcţiilor celulare până tnci când senescenţa face continuarea vieţii
imposibilă. Persoanele ce au un proces de îmbătrânire sănătoasă evită multe dintre neplăcerile
procesului de îmbătrânire: bolile cv prin controlul nivelelor glicemiei, colesterolului şi a TA.
Astfel procesul de îmbătrânire nu este obligatoriu însoţit de boli debilitante. Procentul
persoanelor peste 85 de ani a crescut în ţările cu nivel crescut de dezvoltare cu scăderea
procentului de persoane rezidente în aşa zise staţionare de nursing (sub 5,2%).

Bolile şi îmbătrânirea
Numeroase funcţii fiziologice sunt în declin o dată cu procesul de îmbătrânire, fără să
poată fi considerate patologice. Distincţia dintre declinul normal şi patologic este de multe ori
incert. Intoleranţa la glucoză este considerată normală la vârstnici în cadrul procesului de
îmbătrânire normală şi de altfel foarte freventă. Incidenţa DZ tip II creşte cu vârsta astfel că
10% dintre persoanele de peste 75 de ani au DZ.
Declinul cognitiv este aproape de regulă prezent la vârstele avansate şi face parte din
procesul de îmbătrânire aşa zis normală.
Declinul cognitiv cu demenţă, de altfel comun la această vârstă, este considerat boală.
Boala Alzheimer este un proces patologic distinct de îmbătrânirea normală, aşa cum o
dovedesc analizele necroptice.

Longevitatea
Speranţa de viaţă a crescut semnificativ în ţările dezvoltate de la revoluţia industrială
în prezent, şi prin scăderea mortalităţii infantile. Vârsta maximă atinsă este de 125 de ani
pentru femei şi ceva mai scurtă la bărbaţi. Există unii factori acre pot influenţa longevitatea.

2
Unul este ereditatea. Aceasta influenţează anumite boli pe acre indivizii predispuşi le pot
dezvolta pe parcursul vieţii. Predispoziţia spre hipercolesterolemii scade speranţa de viaţă pe
când moştenirea unor gene care ne protejează împotriva bolilor cardiovasculare şi a
cancerului vârful de mortalitate şi morbiditate pe plan mondial, prelungeşte speranţa de viaţă.
Tratamentul medical contribuie la creşterea ratei de supravieţuire după ce bolile sunt
contactate, în special când ceste sunt curabile (de ex. boli infecţioase, cancer).
Un alt factor acre poate influenţa longevitatea este stilul de viaţă:
- evitarea fumatului
- menţinerea unei greutăţi normale şi a unei diete sănătoase
- viaţă activă cu mişcare adecvată
- expunerea la toxine din mediul înconjurător poate scurta viaţa chiar la pacienţii cu
un material genetic robust.

Mecanismele moleculare şi celulare ale procesului de îmbătrânire


Celulele îşi pierd capacitatea de diviziune, doar dacă nu se transformă în celule
canceroase. Aceasta limitează capacitatea de replicare celulară.
Procesul poate fi demonstrat pa fibroblaşti cultivaţi in vitro şi prelevaţi din cordonul
ombilical de la noi născuţi. Fibroblaştii se divid doar până când sunt suficienţi ca să
stabilească un contact unul cu celălalt proces numit inhibiţie de contact. Dacă sunt diluaţi
procesul se reia până la stabilirea unui nou contact celular, şi procesul poate fi reluat. După
aproximativ 50 de diviziuni fibroblaştii stopează procesul.
Fibroblaştii prelevaţi da la pacienţii vârstnici tind să se dividă de mult mai puţine ori.
Studii efectuate au arătat că pierderea capacităţii replicative nu depinde de vârsta cronologică
ci de numărul de diviziuni celulare = vârsta biologică. Atunci când celulele s-au divizat de
multe ori nu mai pot să se dividă, cresc în dimensiuni şi mai există ceva timp până mor
progresiv.
Astfel de celule diferă morfologic şi funcţional de celulele tinere a căror diviziune
celulară a fost manipulată experimental. Un aspect al mecanismului de limitare a diviziunii
celulare a fenomenului Hayflick's este în prezent cunoscut.
Telomerele sunt legate de DNA la sfărşitul cromozomilor şi servesc ca dirijare a
cromozomilor în telofaza meiozei. Telomerele sunt scurtate ireversibil cu fiecare diviziune
celulară. Când devin prea scurte celula nu se mai poate divide. În celulele transformate
malign.

3
Dacă se transformă în celule maligne enzima telomerază alungeşte telomerele după
telofaza replicării celulşare. Telomerele calulelor transformate malign nu se scurtează după
fiecare diviziune şi astfel celulele deviun nemuritoare şi se divid mult după limita
fenomenului Hayflick'. Relevanţa fenomenului de limitarea diviziunii celulare Hayflick în
senescenţă este încă neclară.
Deşi unele celule (celule intestinale epiteliale, fibroblaştii tisulari) se divid mai mult
sau mai puţin continuu în timpul vieţii, nu ajung la limita de 50 de diviziuni. Cel mai probabil,
celulele care produc dereglările funcţionale în timpul senescenţei sunt cele care se divid cel
mai lent: calulele imune şi endocrine) sau deloc: neuronii şi celulele musculare.
Există şi alte mecanisme în afara scurtării telomerazei care pot fi implicate în
senescenţă şi duc la scurtarea vieţii. De exemplu, mesagerul ARN (m-ARN) transferat din
celulele senescente în celule tinere opreşte diviziunea în celulele tinere. ARN-m acţionează ca
un gerontogen (o mutaţie genetică care creşte speranţa de viaţă), a cărui funcţie poate fi
asemănătoare genelor supresoare tumorale. Mutaţii în p53 duce la diviziuni celulare
necontrolate, cancer, şi adesea moartea organismului. Mutaţiile în gerontogene extind
numărul de diviziuni în celulă.

Necroza şi apoptoza sunt cele două forme ale morţii celulare. Necroza se datorează
unor injurii fizice sau chimice: inhibiţii metabolice, ischemie, care fac celulele non-viable. În
procesul de necroză pierderea gradientului transmembranar al ionilor prin membrana celulară
duce la un influx exagerat al calciului şi al altor ioni care acumulaţi intracelular sunt „triggeri”
ai proteolizei şi ruptura membranelor organelelor celulare. Necroza este un fenomen pur
entropic datorat pierderii abilităţii celulare de a genera energie externă.
Spre deosebire de necroză, apoptoza este un aşa zis „suicid celular”. De regulă stimulii
apoptozei sunt semnale fiziologice sau injurii mici. Ceea ce defineşte apoptoza este
fragmentarea ADN-ului celular prin activarea regulată a dezoxiribonucleazei. Apoptoza este
esenţială pentru dezvoltarea şi remodelarea tisulară normală.
Apoptoza a fost implicată în numeroase boli legate de înaintarea în vârstă, inclusiv
boala Alzheimer. Chiar dacă moarte celulelor îmbătrânite se datorează primitiv necrozei sau
apoptozei procesul de îmbătrânire este considerat rezultatul unui proces entropic (dacă este
implicată necroza) sau mai simplu, un proces mai regulat (dacă este implicată apoptoza).

Teoriile îmătrânirii

4
Curbele de supravieţuire de-a lungul deceniilor au indicat ca durata medie de
supravieţuire este influenţat de nutriţie, războaie, accidente sau de alţi factori de mediu.
Vârsta maximă de-a lungul deceniilor a fost în medie relativ constantă până acum, în jurul
cifrei de 100 de ani.
Bolile specifice au efecte individuale care scurtează durata medie de viaţă. Cei care nu
dezvoltă probleme fatale în tinereţe se îmbolnăvesc de boli cronice pe măsură ce înaintează în
vărstă.
NU există un proces de îmbătrânire uniform la oameni. Indivizi de aceeaşi vârstă au
diferenţe care sunt încadrate ca variabile legate de vârstă cum ar fi capacitatea vitală
pulmonară şi filtrarea glomerulară.
Teoria îmbătrânirii programate are premisele în aşa numitul ceas biologic – genetic
care determină debutul senescenţei. Acest ceas genetic se poate manifesta printr-un număr
determinat de diviziuni celulare. Se ştie ca această capacitate este limitată şi scade cu vârsta.
Celulele pot fi tot mai specializate cu fiecare ciclu replicativ până când acest proces nu mai
poate avea loc efectiv.

1. Pierderea de energie: această teorie sugerează că agenţii care produ entropie –


radicalii liberi ai oxigenului sau glucoza – rup în timp componentele celulare
macromoleculare. Teoretic, radicalii liberi ai oxigenului, generaţi în timpul fosforilării
oxidative pot modifica în mod variabil macromoleculele în principal prin oxidare. Există
teorii consistenta care susţin ca agresiunea oxidativă creşte cu vârsta.
Glucoza serică în exces poate promova senescenţa, în principal prin ataşarea non
enzimatică la proteine şi acizi nucleici prin acelaşi proces prin care s produce glicozilarea
hemoglobinei.
Nivelul proteinelor glicozilate creşte cu vârsta dar nu există evidenţe şi dovezi directe
care să susţină că ar avea u rol major în senescenţă. Deoarece se ştie că dieta restrictivă creşte
speranţa de viaţă şi cade rata proteinelor glicozilate, interesul legat de rolul glicozilării
continuă.

2. Rata metabolică şi durata de viaţă: Această teorie se referă la intensitatea


proceselor metabolice: mamiferele mici au o activitate metabolică crescută şi mor mai
devreme decât mamiferele mari. Aceasta este legată de ideea ca radicalii liberi ai oxigenului şi
a le produse metabolice joacă un rol în senescenţă. Oricum există o largă variaţie în corelarea
dintre mărime şi longevitate, ceea ce diminuă credibilitatea acestei teorii.

5
3. Teoria „verigii slabe”: Această teorie postulează că un sistem fiziologic specializat
de regulă sistemul neuroendocrin sau sistemul imune este vulnerabil în timpul senescenţei.
Această teorie susţine că sistemul slab poate accelera disfuncţia întregului organism.
Alterările sistemului neuroendocrin produce disfuncţii severe în sistemul homeostatic,
inclusiv pierderea capacităţii de reproducere sau reglarea metabolică care apare cu vârsta.
Alterarea sistemului imune produce o creştere a susceptibilităţii la infecţii ţi o scăderea a
capacităţii de îndepărtarea a celulelor tumorale.
Nu există dovezi directe care să certifice implicarea celor două sisteme în
determinarea bolilor legate de înaintarea în vârstă.

4. Teoria erorilor: Aceasta susţine că erorile în transcripţia ADN sau a ARN-ului


poate duce la erori genetice care să inducă senescenţa. Această teorie, deşi reală, este
considerată insuficientă ca să explice toate modificările organismului legate de vârstă.

5. Teoria ceasului biologic: Această teorie este una dintre cele mai vechi teorii ale
procesului de îmbătrânire şi în prezent nu mai are credibilitate, deoarece sugerează faptul că
îmbătrânirea este strict controlată genetic.
Astfel se dovedeşte că până în prezent nu se ştie ce controlează rata procesului de
îmbătrânire: poate fi o genă care controlează scurtarea telomerelor şi într-un fel procesul de
diviziune celulară, sau poate fi un control genetic al unui alt proces celular care nu este
implicat în diviziunea celulară, cum ar fi alterarea reparării ADN, ceea ce duce la apoptoză.

Concluzie
Obiectivul geriatriei nu este promovarea senescenţei ci maximizarea aspectelor
pozitive ale procesului de îmbătrânire: adăugarea de viaţă anilor nu doar mai mulţia ani vieţii.
Ameliorarea morbidităţii este un obiectiv major al geriatrilor care poate fi dobândit prin
indepărtarea instalării bolilor cronice şi/sau maximizarea funcţiilor în ciuda existenţei acelor
boli.