Curs 1

13.02.2009
Doctrine economice contemporane

Gotfried von Hoberler (1933) – „Teoria comerţului internaţional”

1929 – Manoilescu, „Teoria protecţionismului”, Paris
1931 – Manoilescu, „Teoria protecţionismului”, Londra
1936 – John Maynard Keynes, „Teoria generală”
Începe competiţia acerbă între sisteme, iar publicaţiile încep să nu mai fie neutre
(„biased”) – să mintă, inducând deci impulsiuni către incertitudine.
Sigismund Freud loveşte într-un lucru fundamental – nu suntem făcuţi după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu; nu există decât libidoul.
Contraponderea – K.G. Jung – conceptul de sincronicitate – fenomene care se produc
fără să existe relaţia cauză efect.
Karl Marx – înainte de Freud (moare în 1883)
Joseph Allois Schumpeter (1883 – 1949)

Marx – a lovit în proprietate

Freud – distruge suportul interior al individului
Albert Einstein – timpul nu există, există doar iluzia (teoria relativităţii)
Toate cadrele de reper sunt distruse, ducând astfel la incertitudine. Keynes îşi
construieşte aşadar teoria pe incertitudine.
Frank William Taussig (1859 – 1940)
Frank William Taussig este ultimul mare adept al teoriei valorii, adept al lui Ricardo.
Se naşte în 1859 şi moare în 1940. Acesta reformulează teoria costurilor comparative de
producție în expresie monetară. Ocupă în istoria gândirii economice, în special în teoria
schimburilor economice internaţionale o poziţie singulară.
Într-o epocă în care teoreticienii loveau în fundamentele clasicismului, el rămâne un
ricardian convins. Nu întâmplător S. Wells sublinia că opera lui Taussig este în multe privinţe
aproape ca o apologie în secolul 20 a operei lui Ricardo. Spre deosebire de majoritatea
confraţilor izolaţi în turnul de fildeş al economiei, Taussig a fost nu numai un eminent
profesor, dar şi un practician de clasă, unul dintre cei mai mari specialişti în materie de tarife
vamale şi protecţie.
Schumpeter consideră „Unele aspecte ale problemei tarifare”, publicată în 1915, ca
fiind o capodoperă de analiză în materie. „Principii de economie politică” (1911) – Secţiunea
IV este „una dintre cele mai bune lucrări scrise vreodată cu privire la comerţul internaţional”.
În 1927 publică lucrarea intitulată „International Trade”. Este ales succesiv preşedinte al
Comisiei pentru Tarife din Statele Unite.
Opera lui Taussig este un punct de răscruce deoarece delimitează două epoci distincte
– una în care comerţul internaţional a fost explicat pe baza costurilor comparative ricardiene
şi o alta în care schimburile economice internaţionale vor fi explicate fără a se mai face apel
la productivitate şi la teoria valorii muncă, ci pe bază teoriei dotării naţiunilor cu factori de
producţie (Hecksher-Ohlin). Deşi contemporan cu Hecksher şi Ohlin, Taussig realizează
împotriva lor cea mai sistematică analiză a doctrinei ricardiene.

1
 În analiza întreprinsă în „International Trade”, acesta păstrează formal premisele
teoriei clasice ricardiene a comerţului internaţional, pe care încearcă s-o perfecţioneze făcând
apel la teoria lui Bohm-Bower. Pe linia Ricardo-Mill, consideră că la baza desfăşurării
comerţului internaţional stau diferenţele de costuri. În acest sens, Taussig distinge trei situaţii
fundamentale:
1. Diferenţele absolute în costuri
2. Diferenţele egale în costuri
3. Diferenţele comparative în costuri
Încă de la început Taussig arată „în analiza şi interpretarea acestor cazuri, cost va
însemna costul de muncă măsurat în unitatea de timp”, adică zile de muncă. El mai
precizează că diferenţa comparativă de costuri este necesară dar nu şi suficientă pentru a
explica mecanismul schimburilor economice internaţionale şi asta deoarece trebuie avute în
vedere şi o serie de factori a căror influenţă pozitivă sau negativă desfiinţează schimburile.
Aceşti factori sunt:
1. „grupuri necomparative”
2. „investiţiile de capital şi variaţiile ratei dobânzii”
3. „costurile variabile pentru acelaşi produs în aceeaşi ţară”
4. Avantajele comparative variabile pentru diferitele ramuri ale economiei
Analiza îl conduce pe Taussig la faptul că schimburile internaţionale bazate pe
avantaje comparative dau naştere în anumite situaţii la inegalităţi, la neechivalenţe, ceea ce ar
trebui să constituie o frână în dezvoltarea schimburilor. Pentru a împăca teoria cu practica el
rezolvă această situaţie în termeni de utilitate marginală, arătând că veniturile în termeni de
utilitate sunt mai mari şi pentru Statele Unite şi pentru Germania pentru că „mai mult grâu
pentru America şi mai multă pânză pentru germani concordă cu dorinţa lor, adică le provoacă
mai multă satisfacţie decât renunţarea la cantitatea de grâu, respectiv pânză”.
Chiar dacă în termeni cantitativi schimbul este dezavantajos pentru Germania aceasta
obţine un câştig în termeni de utilitate. Taussig insistă pe influenţa a trei din factorii specifici:
existenţa grupurilor necompetitive, modificarea ratei dobânzii şi costurile variabile ale
diferitelor producţii din aceeaşi marfă.
Concluziile la problema costurilor variabile nu aduc elemente noi, dar fortifică teoria
ricardiană a comerţului internaţional. Costurile avute în vedere de Taussig presupun utilizarea
unui singur factor – munca.
Punctul nevralgic îl reprezintă ipotezele prea restrictive şi abstracte legate de proporţia
fixă a factorului muncă pentru toate produsele şi toate ţările, costurile fiind presupuse
constante şi deci o specializare integrală absolută.
Controversă importantă – rolul juvat de capital, rata dobânzii şi grupurile
necompetitive în specializarea internaţională. În ceea ce priveşte capitalul, Taussig sublinia
încă de la început că, „capitalul este un produs al muncii” şi că folosirea capitalului nu
înseamnă decât aplicarea muncii în alt mod adică printr-un proces indirect şi prelungit.
Produsul final va include deci şi o parte din munca celui care o foloseşte. Creşterea
productivităţii muncii ca urmare a folosirii eficiente a capitalului va determina scăderea
costurilor, atât în termeni muncă cât şi în termeni monetari.
Aceste modificări vor da naştere la avantaje şi dezavantaje comparative nu numai
între țări ci şi între mărfuri. Analiza capitalului oferă repere pentru evaluarea diferenţelor în

2
valoarea muncii de la ţară la ţară şi de la produs la produs. Referitor la rata dobânzii Taussig
precizează că aceasta nu afectează prin ea însăşi costurile comparative de producţie. Influenţa
acestora asupra comerţului internaţional există numai în măsura în care rata dobânzii se
aplică diferit la diferite mărfuri. Această influenţă se manifestă atunci când capitalul necesar
pentru producerea unei mărfi este mai mare decât capitalul necesar pentru producerea
celeilalte. În acest caz o rată a dobânzii mare va face să crească preţurile mărfii capital
intensive. Deci, o rată a dobânzii scăzută tinde să echivaleze cu un avantaj comparativ pentru
acele bunuri capital intensive (care sunt produse cu investiţii mari de capital). Tendinţa va fi
ca aceste bunuri să fie exportate. Dimpotrivă, o rată a dobânzii mare e un handicap, un
stimulent al importurilor.
Problema surprinsă de Taussig e reală şi se verifică foarte bine pe exemplul Statelor
Unite ale Americii, care o perioadă îndelungată ca urmare a nivelului ridicat al ratei dobânzii
a înregistrat deficite mari în balanţa comercială.
Problema grupurilor necompetitive a fost ridicată prima dată de Mill, dar rezolvată şi
explicată de Taussig. Existenţa acestor grupuri creşte lipsa de omogenitate a forţei de muncă
fapt ce împietează asupra ipotezei fundamentale a modelului ricardian care are în vedere
proporţionalitatea costurilor totale cu timpul de muncă. De aici importanţa studierii acestor
grupuri.
Grupurile necompetitive există din cauza obstacolelor care împiedică mişcarea
membrilor grupurilor cu salarii mici a celor cu salarii mari, nerealizându-se în acest fel o
egalizare a salariilor şi deci omogenizarea factorului forţă de muncă. Această situaţie are în
vedere argumentul Manoilescu, tipic economiilor duale (cu mari rigidităţi sectoriale).
Taussig spune că pe piaţă este totuna dacă productivitatea muncii este mai mare sau
dacă salariile sunt mai mici. Taussig conchide că existenţa grupurilor necompetitive afectează
comerţul internaţional numai atât timp cât situaţia este specifică unei singure ţări.
Un mare merit al lui Taussig îl constituie şi faptul că analizează amănunţit implicaţiile
tranzacţiilor comerciale asupra comerţului internaţional (turism, taxe de transport). De
asemena, el s-a pronunţat pentru un sistem de protecţie riguros şi eficient urmând tranzacţiile
politicilor comerciale americane marcate de Hamilton şi Charles Carey. În teoria taxelor de
import el şi-a atras criticile lui Manoilescu, dar, de cele mai multe ori, Manoilescu se va
folosi de Taussig (trimiteri la principiile lui Taussig din 1929). Un alt merit este critica teoriei
potrivit căreia liber schimbismul ar duce la egalizarea veniturilor ţărilor participante la
comerţul internaţional şi implicit a nivelului de trai. El nu numai că contestă, dar consideră că
însăşi diferenţa acestor preţuri constituie raţiunea comerţului internaţional.
Analizele l-au condus pe Taussig la concluzia că schimburile internaţionale bazate pe
costurile comparative dau naştere la avantaje inegale. Joseph Allois Schumpeter spune despre
Taussig în „Istoria gândirii economice”: „Ca şi Marshall, Taussig şi-a luat elementele
teoretice de la Mill. Totuşi, nici o minte ascuţită nu-l putea citit pe Mill fără să vadă în spatele
acestuia figura măreaţă a lui Ricardo. Acesta a fost spiritul cu care s-a simţit înrudit şi de care
Taussig a acceptat să se lare ghidat, nu într-un sens de receptare imitativă ci de supunere
creatoare.”