NOTĂ INFORMATIVĂ

la proiectul de lege cu privire la modificarea şi completarea unor acte legislative

Prin prezentul proiect se propune de modificat şi completat Codul de procedură penală,

astfel, încît, drepturile, interesele şi libertăţilor omului să fie asigurare prin prisma desfăşurării
procedurii penale.
Reforma procedurii penale rezultă din prevederile Programului de activitate a Guvernului
pentru anii 2011-2014 ” Integrare Europeană – Libertate, Democraţie şi Bunăstare”, care
stabileşte un capitol foarte consistent la capitolul „Reforma Justiţiei”.
Procedura penală este cadrul normativ care implică direct afectarea drepturilor, intereselor şi
libertăţilor persoanei, astfel, statul prin adoptarea cadrului procesual penal este obligat să acorde
maxime garanţii încît toate intervenţiile în drepturile persoanei să fie motivate din punct de
vedere al interesului general al comunităţii şi securitatea statutului.
Considerăm că lentoarea justiţiei penale ar putea fi remediată nu numai prin mijloace care îi
sunt acesteia destinate şi prin modul în care acestea sunt întrebuinţate. Ci mai ales printr-o mai
bună definire a priorităţilor în cadrul politicilor penale, atît în ceea ce priveşte forma, cît şi
fondul prin:
- recurgerea la principiul oportunităţii urmăririi penale;
- recurgerea, pentru a rezolva problema infracţiunilor uşoare, mai puţin grave la
procedurile similare, împăcarea părţilor, medierea, simplificarea procedurilor
ordinare simple;
- asigurarea egalităţii armelor în procesul penal.
Reieşind din schema Codului de procedură penală Ministerul Justiţiei propune, următoarele
modificări şi completări.

Urmărirea penală
Urmărirea penală este acea fază a procesului penal care se realizează prin prisma
principiului prezumţiei nevinovăţiei, dar totodată impune o limitare a drepturilor persoanei ca
măsuri ce rezultă dintr-o bănuială rezonabilă cu privire la săvîrşirea unei anumite infracţiuni.
Anume din acest considerent statul prin reglementări este obligat să elaboreze şi să aplice acel
mecanism normativ care ar asigura echilibru între interesul statului şi drepturile omului.
Prezentul cadru normativ, impune o procedură birocratică la desfăşurarea urmăririi
penale, astfel încît, în rezultatul prevalării factorului birocratic în activitatea cotidiană de
urmărire penală:
- nu s-a reuşit a evita institutul de „control premergător", care în final este dublat în
procesul de urmărire penală;
- s-a înmulţit esenţial cantitatea de documente ce se conţin în dosar, dar care au
practic acelaşi conţinut.
La acest capitol, drept exemplu, se menţionează, că pentru a obţine o autorizare a
efectuării unei acţiuni operative sau de urmărire penală, sunt necesare:
- raportul colaboratorului operativ, după caz;
- autorizarea conducătorului instituţiei;
- propunerea ofiţerului de urmărire penală;
- autorizarea conducătorului organului de urmărire penală;
- ordonanţa procurorului sau ofiţerului de urmărire penală;
- demersul procurorului către judecătorul de instrucţie;
- autorizarea actului procesual de către procurorul ierarhic superior;
- încheierea judecătorului de instrucţie.
Factorul birocratic existent la moment în faza emiterii actului procesual atrage după sine
şi declinul de competenţă a persoanelor implicate în procedura penală.
Întru soluţionarea acestei probleme, Ministerul Justiţiei propune de a exclude din cadrul
procedurii penale atribuţiile procesuale ale conducătorului organului de urmărire penală şi
anume atribuţia de a cere dosarul la control, de a da indicaţii în scris pe dosar şi a aviza actele
ofiţerului de urmărire penală. Această excludere vine întru asigurarea independenţei ofiţerului
de urmărire penală pe dosar şi sporirea responsabilităţii lui pentru calitatea şi legalitatea actelor
emise. Totodată, conducătorul urmăririi penale este procurorul, care la fel are atribuţia de a da
indicaţii pe dosar, în asemenea caz atribuţiile dublîndu-se, mai mult ca atît, este marea
posibilitatea ca ele să fie în contradicţie impunîndu-se, astfel, dubla subordonare procesuală.
Totodată, la moment, conducătorul ierarhic superior al organului de urmărire penală are
dreptul de a solicita la control orice dosar aflat în gestiunea ofiţerilor de urmărire penală,
subordonaţi. Acest moment pune în pericol secretul urmăririi penale şi protecţia datelor cu
caracter personal din dosar, precum şi tergiversarea examinării dosarului. Prin excluderea
acestor atribuţii se consolidează statutul ofiţerului de urmărire penală şi a procurorului, figurile
procesuale principale pe dosar, precum şi protecţia bănuitului, învinuitului, inculpatului.
În ceea ce priveşte posibilitatea organelor ierarhic superioare ale ofiţerului de urmărire
penală şi controlul acestora asupra activităţii procesuale a ofiţerilor de urmărire penală,
menţionăm că acesta va fi realizat prin intermediul procurorului, care în urma neexecutării de
către ofiţer a atribuţiilor procesuale va sesiza Departamentul de urmărire penală care va
efectua o anchetă de serviciu.
De asemenea, în prezentul proiect se propune excluderea atribuţiilor procurorului ierarhic
superior din faza urmăririi penale şi oferire autonomiei decizionale procurorului care
exercită şi conduce urmărirea penală. Această modificarea se propune, pentru a consolida
răspunderea personală a procurorului care efectuează şi conduce urmărirea şi anume emiterea
actelor procesuale sub sancţiunea nulităţii în cadrul urmăririi penale.
În acest context, Biroul Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului
în Liniile Directoare privind Rolul Procurorilor, adoptat de Congresul al VIII-lea al ONU pentru
prevenirea Criminalităţii şi Tratamentului Infractorilor (Havana, Cuba, 27 august – 7 septembrie
1990) a stipulat expres că statele se vor asigura de faptul că procurorii sunt capabili să-şi
îndeplinească în mod liber atribuţiile profesionale, fără a fi supuşi la intimidări, impedimente,
hărţuiri, ingerinţe nefondate.
Sub acest aspect se stipulează şi în Recomandarea nr. (2009)19 a Comitetului Miniştrilor
către statele membre privind rolul procurorului în sistemul judiciar penal (adoptată de Comitetul
de Miniştri la 6 octombrie 2000, la 724-a reuniune a delegaţiilor miniştrilor) care stabileşte
expres că statul trebuie să ia măsuri corespunzătoare, astfel, încît procurorii să-şi poată îndeplini
atribuţiile fără ingerinţe nejustificate. În acest context, se mai stipulează că procurorul este liber
să aducă în faţa jurisdicţiei orice argument juridic, indiferent de ce instrucţiuni au fost
primite în scris, în principiu, instrucţiunile individuale de neurmărire trebuie să fie interzise;
acolo unde sunt permise, astfel de instrucţiuni trebuie să fie excepţionale, fiind supuse unui
control specific, al cărui scop este de a garanta transparenţa.
Astfel, prin prezentele modificări, Ministerul Justiţiei propune ajustarea cadrului
normativ prezent la normele internaţionale, asigurarea unei independenţe decizionale precum şi
răspunderii individuale a procurorului.
E de menţionat că acest control se propune de limitat parţial, adică cu excluderea
atribuţiilor procurorului ierarhic superior şi menţinerea atribuţiei de control de către
Procuratura Generală, astfel încît, Procuratura generală să aibă dreptul de a da indicaţii pe
dosar, a solicita dosarele la control şi a anula actele ilegale a procurorului. Aceste atribuţii a
Procuraturii Generale sunt necesare deoarece, anume ea este acea instituţie care asigură,
unicitatea practicii, controlul general, răspunde în faţa politicului (prin raportul depus anulat)
despre activitatea procuraturii ca instituţie.
Întru consolidarea puterii decizionale a ofiţerului de urmărire penală şi a procurorului se
propune ca plîngerile depuse la acţiunile ofiţerului de urmărire penală, procurorului să fie
depuse la judecătorul de instrucţie. La moment, justiţiabilul are posibilitatea de a depune
plîngeri atît la procurorul ierarhic superior cît şi la judecătorul de instrucţie, însă, printr-o
practică creată de către judecătorii de instrucţie, plîngerile nu se admit dacă nu au fost depuse
iniţial la procurorul ierarhic superior (instituind astfel o procedură prealabilă).
Prin prezenta modificare se propune ca toate plîngerile să fie depuse la judecătorul de
instrucţie sub sancţiunea nulităţii, pentru a asigura egalitatea armelor în procesul penal,
obiectivitatea şi imparţialitatea deciziei luate pe marginea plîngerii.
Acest mecanism atrage după sine următoarele rezultate scontate.
Prîngerile depuse la acţiunile ofiţerului de urmărire penală vor fi depuse la
judecătorul de instrucţie şi nu la procuror, cum este reglementarea în prezent. Această
propunere vine din însăşi prevederile actuale ale Codului de procedură penală. Astfel, anume
procurorul este acea persoană care conduce urmărirea penală, anulează actele ilegale a ofiţerului,
dă indicaţii pe dosar, supraveghează şi controlează permanent urmărirea penală. Orice act emis
de către ofiţerul de urmărire penală este avizat şi confirmat de către procuror. Astfel, poate fi
pusă la îndoială de către justiţiabil, obiectivitatea şi imparţialitatea procurorului la examinarea
plîngerii, fapt ce pune în pericol credibilitatea actului justiţie ca proces ce urmează să se
desfăşoare într-un mod transparent, obiectiv şi legal etc.
Mai mult ca atît, atît procurorul cît şi ofiţerul de urmărire penală sunt parte acuzării, cei
care potrivit codului de procedură penală sunt persoanele abilitate prin lege să efectueze
urmărirea penală.
Subsidiar, prezenta normă vine să disciplineze activitatea ofiţerului de urmărire penală,
care va cunoaşte efectul actului procesual emis cu încălcarea legislaţiei.
Totodată, această procedură se va aplica şi asupra plîngerilor depuse la acţiunile
procurorului.

Activitatea operativă de investigaţie

Activitatea operativ de investigaţii este acea activitate prin care organele judiciare ale
statului descoperă infracţiunile, îi identifică şi îi prind pe făptuitori, strâng şi administrează
probele, în funcţie de care aplică pedepse celor care au săvârşit infracţiuni, potrivit vinovăţiei
acestora, sau constată nevinovăţia lor şi este deosebit de complexă.
Proiectul de lege pentru modificarea şi completarea unor acte legislative are ca scop
revizuirea legislaţiei din domeniul măsurilor operative de investigaţie în conformitate cu
standardele evocate de jurisprudenţa Curţii europene pentru apărarea drepturilor omului.
La 10 februarie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunţat
hotărârea Iordachi şi alţii c. Moldovei (cererea nr. 25198/02), devenită definitivă la 14
septembrie 2009.
În faţa Curţii, reclamanţii au invocat violarea art. 8 CEDO (dreptul la respectarea vieţii
private şi de familie), pretinzând că dreptul lor la respectarea corespondenţei nu a fost respectat,
deoarece legislaţia naţională în domeniul interceptării convorbirilor nu conţine garanţii suficiente
împotriva eventualului abuz din partea autorităţilor naţionale.
Curtea a apreciat, în unanimitate, că a fost violat art. 8 din CEDO. Iniţial a constatat
că a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantului, iar ulterior a conchis că această ingerinţă nu a
fost "prevăzută de lege".
Astfel, au fost formulate obiecţii şi asupra legislaţiei Republicii Moldova care
reglementează procedura interceptărilor convorbirilor telefonice şi, în mod special, obiecţii
asupra Legii nr.45 din 12 aprilie 1994 privind activitatea operativă de investigaţie.
Studiind obiecţiile în cauză, se remarcă faptul enunţării unor probleme de drept şi de
incompatibilitate a legislaţiei naţionale cu standardele internaţionale impuse prin declararea la
articolul 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului a dreptului la respectarea vieţii private
şi de familie. Astfel, problemele care pot fi sesizate în cadrul hotărîrii în cauză prezintă ideea
generală că Legea cu privire la activitatea operativă de investigaţii nu oferă reale garanţii contra
abuzurilor din partea autorităţilor la efectuarea măsurilor operative de investigaţii, în special
interceptările convorbirilor telefonice. Conform opiniei Curţii normele din Legea sus-
nominalizată sunt imprevizibile şi neclare, deoarece nu oferă minimul de garanţii legale contra
unor ingerinţe inadmisibile în dreptul fundamental reglementat în art. 8 al Convenţiei. Legea
respectivă nu defineşte în termeni clari categoriile de persoane în privinţa cărora poate fi aplicată
aceaste măsură operativă de investigaţii, stabileşte o gamă largă de fapte aplicabile acestor
măsuri, şi nu identifică limitele de termen de efectuare a măsurilor. La fel, procedurile de
aplicare a măsurilor sunt formale şi efectiv nu oferă garanţii sub aspectul unui control ale
legalităţii şi eficienţii asupra aplicării măsurilor operative de investigaţii, şi exercitarea unui
control general asupra practicii de aplicare acestor măsuri din partea Parlamentului.
Deşi, Curtea în unanimitate a notat că în final supravegherea sistemului secret ai
activităţii operative de investigaţii este încredinţat Parlamentului, care îl exercită printr-o comisie
specializată. Cu toate acestea, modul în care Parlamentul efectuează controlul respectiv nu este
prevăzut de lege şi Curţii nu a fost prezentată nici o dovadă a existenţei unei proceduri în vigoare
care guvernează activitatea Parlamentului în acest sens.
Chiar dacă, indirect, Curtea a notat şi unele aspecte privind relaţia măsurilor operative
de investigaţii cu măsuri sau acte de urmărire penală reglementate de Codul de procedură penală,
deopotrivă fără a face diferenţă între regimul juridic al ambelor instituţii de drept. Dacă, însă,
cadrul legal din Republica Moldova stabileşte o diferenţă între aceste două instituţii, atunci
Curtea, datorită principiului caracterului autonom al conceptelor utilizate la interpretarea şi
aplicarea Convenţiei, nu face deosebire între aceste noţiuni sau concepte, abordîndu-le în comun.
Trebuie menţionat că este necesar a lua în consideraţie aspectele şi acţiunile operative
de investigaţii ori de urmărire penală care implicit nu au fost atinse de concluziile Curţii, dar au
acelaşi regim juridic şi la fel pot implica eventual unele ingerinţe inadmisibile în dreptul la viaţă
privată şi secretul corespondenţei (cum sunt deopotrivă, acumularea informaţiei cu privire la
convorbirile telefonice, denumită în practică descifrarea convorbirilor, supravegherea audio şi
video a domiciliului, înzestrarea cu mijloace tehnice speciale de urmărire audio şi video).
Această necesitate reiese din acelaşi argument prezentat mai sus, şi anume faptul că, practica
aplicării Convenţiei utilizează concepte autonome şi îşi extinde aplicabilitatea standardelor sale
asupra tuturor aspectelor legate de ingerinţe în drepturile omului, chiar dacă unele din ele direct
nu au fost numite în hotărîre. Aceste acţiuni potenţial pot dăuna dreptului la viaţa privată,
deoarece sunt supuse aceluiaşi regim şi proceduri considerate de Curte ca deficiente şi
problematice din punct de vedere al coroborării lor cu standardele impuse. În egală măsură
argumentele vizînd practicile de utilizare a măsurilor operative de investigaţii cum ar fi
interceptarea convorbirilor telefonice trebuie să fie aplicate şi la alte măsuri care sunt supuse
aceluiaşi cadrul legal şi aceleiaşi proceduri, şi care deopotrivă urmăresc îngrădirea aceluiaşi
drept fundamental, dreptul la viaţă privată.
Rezumînd cele relatate, menţionăm că, accentul, în amendamentele necesar a fi
efectuate în cadrul legislativ naţional care reglementează problema abordată, se fundamentează
pe următoarele aspecte:
- stabilirea clară a categoriilor de persoane în privinţa cărora pot fi aplicate
interceptările convorbirilor telefonice ca măsuri operative de investigaţii;
- stabilirea clară a temeiurilor, cauzelor şi faptelor care impun necesitatea aplicării
acestei măsuri operative de investigaţie;
- reducerea sferei de aplicabilitate a interceptărilor convorbirilor telefonice prin
prisma limitării numărului de fapte care pot implica necesitatea dispunerii lor;
- excluderea în general a diferenţei între interceptările convorbirilor telefonice ca
măsură operativă de investigaţii şi ca acţiune de urmărire penală;
- stabilirea condiţiilor clare care să ofere garanţii ale confidenţialităţii datelor obţinute
din efectuarea măsurii respective de investigaţii, atît din viziunea persoanei care a fost supusă
acestei măsuri, cît şi reieşind din interesul organului care a efectuat-o privind caracterul secret al
investigaţiilor sale;
- definirea şi stabilirea distincţiilor exacte între garanţii în fond de aplicare a
măsurilor (temeiuri, cauze) şi garanţiilor de procedură (motivarea aplicării, autorizarea, termene
de aplicare);
 - prevederi mai clare privind monitorizarea la nivel general şi special a legalităţii
aplicării acestor măsuri;
- stabilirea măsurii de control din partea subiecţilor supuşi măsurilor respective a
legalităţii informaţiilor colectate şi a măsurilor aplicate faţă de ei;
- stabilirea cadrului normativ de păstrare a datelor confidenţiale obţinute în urma
aplicării măsurilor operative de investigaţii şi acţiunilor de urmărire, precum şi condiţiile de
nedivulgare acestora din partea persoanelor cărora aceste date le-au devenit cunoscute;
- distincţia clară între atribuţii, rolul şi funcţii a fiecărui subiect care participă la
efectuarea, dispunerea şi autorizarea a măsurilor ;
- stabilirea cadrului legal unic nu numai pentru interceptările telefonice dar şi pentru
alte măsuri care urmăresc îngrădirea dreptului la viaţă privată;
În hotărîrea sa Curtea a notat că, potrivit Legii privind activitatea operativă de
investigaţii din 12 aprilie 1994, autorităţile sunt în drept de a intercepta convorbirile unor
anumite categorii de persoane prevăzute în art. 6 al Legii. În calitatea lor de avocaţi ai drepturilor
omului, reclamanţii reprezintă şi, prin urmare, au contacte extinse cu astfel de persoane.
Simpla existenţă a legislaţiei implică, pentru cei care cad sub incidenţa ei, un pericol de
supraveghere; acest pericol afectează libertatea de comunicare între utilizatorii serviciilor poştale
şi de telecomunicaţii şi, prin urmare, constituie o ingerinţă din partea unei autorităţi publice în
dreptul reclamanţilor la respectarea corespondenţei.
Curtea a mai notat că controlul general al măsurilor secrete de supraveghere este
încredinţat Parlamentului care îl exercită prin intermediul unei comisii specializate (art. 18 al
Legii privind activitatea operativă de investigaţii).
Menţionăm că Legea a fost completată prin controlul exercitat de avocatul parlamentar,
care are la dispoziţie mecanisme eficiente de control al legalităţii măsurilor aplicate de
autorităţile competente în exercitarea activităţii operative de investigaţii.
Majoritatea ţărilor europene cu un sistem de drept civil (contrar modelului britanic şi
cel al SUA) cer aprobarea judecătorească sau cel puţin a procuraturii pentru majoritatea
măsurilor operative de investigaţii clandestine. În afară de circumstanţele de urgenţă, organul de
executare a activităţii operative nu poate aproba de sine stătător înfăptuirea măsurilor operative
de investigaţii clandestine.
Astfel, Ministerul Justiţiei, îşi propune ajustarea cadrului normativ la toate aspectele
abordate de către CEDO stabilind şi constituirea unui cadru juridic care să corespundă
valorilor şi normelor europene precum şi să garanteze fiecărui cetăţean garanţii procesuale.
Conform Legii privind activitatea operativă de investigaţie, procesul penal are ca scop
protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni, precum şi protejarea persoanei şi
societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de
cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvîrşite, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o
infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală şi condamnată. Însă la moment, activitatea operativă de investigaţie poate să
fie realizată şi în afara procesului penal, avînd scopul de a preveni săvîrşirea infracţiunilor.
E de menţionat că persoana doar în cadrul unui proces penal, poate beneficia de
garanţiile acordate de Codul de procedură penală precum ar fi: dreptul la apărarea, prezumţia
nevinovăţiei, dreptul la un recurs efectiv etc.
Totodată, ../../../210C/Local Settings/Temporary Internet
Files/Content.IE5/7ODG1QA8/Documents and SettingsuserSintact 2.0cacheLegislatietemp
%22actele premergătoare au o natură proprie, care nu poate fi identificată sau subsumată naturii
precise şi bine determinate a altor instituţii şi care au ca scop verificarea şi completarea
informaţiilor deţinute de organele de urmărire penală în vederea fundamentării convingerii cu
privire la oportunitatea urmăririi penale. Având un caracter sui-generis sustras hegemoniei
garanţiilor impuse de faza propriu-zisă de urmărire penală, este unanim acceptat faptul că în
cadrul investigaţiilor prealabile nu pot fi luate măsuri procesuale ori administrate probe care
presupun existenţa certă a unei urmăriri penale începute.
Astfel, Ministerul Justiţiei propune ca activitatea operativă de investigaţii să fie
efectuată şi în cadrul urmăririi penale, şi drept ca rezultat se propune de a abroga legea
privind activitatea operativă de investigaţie cu includerea unui capitol în codul de procedură
penală „Activitatea operativă de investigaţie”.
Prezentul capitol va fi compus din 8 articole care vor reglementa activitatea operativă de
investigaţie.

I-l. Articol se va numi „Activitatea operativă de investigaţie în cadrul urmăririi penale” .

Prezentul articol conţine date cu privire la momentul efectuării activităţii operative de
investigaţie şi anume activitatea operativă de investigaţie se efectuează şi în cadrul urmării
penale. Totodată sunt prevăzute organele competente care vor efectua activitatea operativă de
investigaţie. Astfel, potrivit proiectului, activitatea operativă de investigaţie se efectuează de
către: Afacerilor Interne, Ministerului Apărării, Serviciului de Securitatea şi Informaţie, Serviciul
Vamal, Departamentul Instituţii Penitenciare, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice
şi Corupţiei, Serviciul de Grăniceri. Precum şi faptul că organizarea, metodele şi tactica
efectuării măsurilor operative de investigaţii, procedurile interne de autorizare, regulile de
întocmire a proceselor-verbale, cu privire la gestionarea, păstrarea şi distrugerea materialelor
obţinute, măsurilor de asigurare a integrităţii şi confidenţialităţii acestora şi a activităţilor
operative de investigaţie, regulile de înfăptuire a operaţiunilor sub acoperire şi cu privire la
conducerea şi gestionarea agenţilor sub acoperire şi informatori, precum şi utilizarea resurselor
financiare alocate pentru aplicarea măsurilor operative de investigaţie, se stabileşte prin hotărîre
de Guvern.

II-lea Articol stabileşte scopul activităţii operative de investigaţie şi anume sunt stipulate 2
scopuri:
a) curmarea, descoperirea infracţiunilor şi a persoanelor care le organizează, le comit sau le-
au comis, precum şi asigurarea compensării daunei cauzate de infracţiune;
b) căutarea persoanelor care se ascund de organele de urmărire penală sau de judecată sau
care se sustrag de la urmărirea penală şi a celor dispăruţi fără urmă;

III – lea articol stabileşte garanţii persoanei supusă activităţii operative de investigaţie precum
garantarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanei în cadrul exercitării activităţii. Un
alt drept esenţial care garantează respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei precum şi
prezumţia legalităţii activităţii operative de investigaţie este faptul că persoana ce se consideră
lezată într-un anumit drept prin realizarea unui activităţi operative de investigaţie va avea dreptul
de a înainta o plîngere procurorului care exercită sau conduce urmărirea penală, ultimul avînd
obligaţia în caz de depistare de a înlătura toate încălcările comise de către organul operativ de
investigaţie.

IV – lea articol stipulat prevede măsurile operative de investigaţie.

Prezentul amendament are ca scop instituirea controlului la prima etapă (ex-ante) a
măsurilor operative de investigaţie de către procurorul şi a doua etapă controlul efectuat de către
judecătorul de instrucţie.
Astfel, ca măsuri operative de investigaţie ce vor fi autorizate de către judecătorul de
instrucţie sunt:
a) supravegherea video, audio sau prin fotografiere a domiciliului sau alte spaţii private;
b) obţinerea listei convorbirilor telefonice;
c) monitorizarea tranzacţiilor efectuate prin unul sau mai multe conturi bancare;
 d) controlul transmiterii banilor sau altor valori materiale extorcate.
Anume aceste acţiuni implică direct o violare a drepturilor private a persoanei care cad
sub incidenţa articolului 8 din CEDO şi necesită a fi efectuat un control al legalităţii acestor
acţiuni din partea autorităţii judecătoreşti.
E de menţionat că măsura operativă de investigaţie ca interceptarea convorbirilor
telefonice nu este prevăzută fiind doar stipulată ca o modalitate de colectare a probelor. Această
excluderea reiese în mod direct din Hotărîrea CtEDO, în cazul Iordachi şi alţii contra Moldovei
prin care Curtea a constatat că a avut loc o violare a articolului 8 din CEDO.
Ca rezultat al acestor propuneri în competenţa judecătorului de instrucţie a fost inclusă şi
acţiunea cu privire la monitorizarea tranzacţiilor efectuate prin unul sau mai multe conturi
bancare şi cercetarea corespondenţei condamnatului, acţiuni care erau în competenţa organelor
operative de investigaţie fără a obţine autorizarea judecătorului de instrucţie.
Reieşind din faptul că monitorizarea tranzacţiilor efectuate prin unul sau mai multe
conturi bancare şi cercetarea corespondenţei condamnaţilor reprezintă o ingerinţă serioasă în
viaţa şi corespondenţa privată şi au un caracter excepţional intrus, măsurile operative în cauză,
de asemenea, urmează a fi supuse unui control riguros de autorizare prin intermediul
judecătorului de instrucţie. O astfel de situaţie nu corespunde standardelor şi practicilor europene
şi cer implicarea intensă a judecătorului şi, în special, al procurorului în procedura de autorizare.
De asemenea, la indicaţia ofiţerului de urmărire penală, sau a procurorului, organele
operative de investigaţie pot efectua şi alte acţiuni operative ca:
a) chestionarea;
b) culegerea informaţiei;
c) urmărirea vizuală;
d) urmărirea şi documentarea cu ajutorul metodelor şi mijloacelor tehnice moderne;
e) colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă;
f) efectuarea achiziţiilor de control şi a controlului livrărilor de mărfuri şi producţie aflate în
circulaţie liberă sau limitată;
g) cercetarea obiectelor şi actelor;
h) identificarea persoanei, sau a abonatului, proprietarului sau a utilizatorului unui sistem de
telecomunicaţii sau a unui punct de acces la un compiuter;
i) marcarea cu substanţe chimice şi alte substanţe speciale;
j) experimentul operativ;
k) infiltrarea operativă în organizaţiile criminale a colaboratorilor titulari din subdiviziunile
operative şi a persoanelor care colaborează în mod confidenţial cu organele care exercită
activitate operativă de investigaţii, utilizînd acte de identitate şi alte documente de acoperire;
Introducerea unor acţiuni operative de investigaţie efectuate la demersul ofiţerului de
urmărire penală sau indicaţia judecătorului de instrucţie este necesară reieşind din scopul general
al urmăririi penale care este reflectat şi în Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 5 din 17 martie
2009 pentru controlul constituţionalităţii prevederilor alin.(1) art. 326 din Codul de procedură
penală al Republicii Moldova, prin care Curtea reiterează poziţiile sale anterioare în ceea ce
priveşte scopurile pe care le urmăreşte procesul penal. Astfel, pe de o parte, urmărirea penală se
declanşează în scopul protejării persoanei, societăţii şi statului împotriva infracţiunilor. Acest
scop este primordial pe parcursul întregului proces, de la declanşare pînă la ispăşirea pedepsei,
fiind unul originar. La el, însă, ca o contrabalanţă, se adaugă un alt scop al procesului penal, cel
al protejării „persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în
activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvîrşite, astfel încît orice
persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată”, care nu este mai puţin important.
În dreptul şi practica judiciară naţională şi internaţională acest scop a generat tendinţa
punerii în aplicare a tuturor pîrghiilor necesare pentru a apăra la maximum drepturile
inculpatului în procesul penal. Cu toate acestea, tendinţa de a oferi inculpatului în procesul penal
cît mai multe garanţii pentru apărarea sa nu trebuie să fie în detrimentul realizării primului scop,
care rămîne a fi primordial: protecţia persoanei, societăţii şi a statului împotriva infracţiunilor.
Curtea consideră că în realizarea scopurilor procesului penal trebuie excluse orice extreme.
Astfel, aceste acţiuni impuse sunt justificate prin scopul procesului penal. În ceea ce
priveşte efectuarea acţiunilor operative de investigaţie la demersul ofiţerului de urmărire
penală, menţionăm următoarele. Ofiţerul de urmărire penală este persoana responsabilă care
desfăşoară urmărirea penală sub supravegherea procurorului. Totodată, ofiţerul de urmărire
penală este independent în activitatea sa şi are împuternicirile de a efectua unele acţiuni
procesuale şi a acumula probe întru susţinerea învinuirii. Totodată, ofiţerul de urmărire penală
este conducătorul grupei operative care, la chemarea unei persoane merge la locul faptei pentru a
efectua acţiuni de urmărire penală ce nu suferă amînare astfel, prezenţa uni colaborator al
organului operativ de investigaţii este obligatorie, care la demersul organului de urmărire penală
poate efectua acţiuni operative de investigaţie. În acest sens, efectuarea acţiunilor operative de
investigaţie la demersul organului de urmărire penală este justificată.
Totodată, prezentul proiect prevede procedura şi temeiul efectuării măsurii operative de
investigaţie
O reglementare importantă şi necesară propusă de către Ministerul justiţiei este
reglementarea dosarului operativ.
La moment, legislaţia cu privire la dosarul operativ este foarte ambiguă şi neclară în
ceea ce priveşte modul de deschidere a dosarului operativ, închiderea dosarului operativ şi
păstrarea dosarului operativ. Legea privind activitatea operativă de investigaţie prevede că la
momentul parvenirii sesizării organul care exercită activitatea operativă de investigaţie deschide
dosarul operativ şi adoptă o hotărîre corespunzătoare, fără a informa persoana supusă controlului
operativ şi fără a prezenta această hotărîrea pentru ai fi confirmată legalitatea.
În acest context se propune ca dosarul operativ să fie deschis la demersul ofiţerului
de urmărire penală sau la indicaţia procurorului. În urma efectuării acţiunilor operative de
investigaţie dosarul operativ împreună cu raportul organului operativ de investigaţie va fi
prezentat procurorului pentru efectuarea controlului. Ultimul la rîndul său va avea obligaţia de a
emite o ordonanţă cu privire legalitatea sau ilegalitatea acţiunilor operative de investigaţii
informînd persoana despre rezultatele controlului. Aceste prevederi vor asigura protejarea
drepturilor şi intereselor persoanelor supuse controlului operativ de investigaţie, precum şi vor
asigura dreptul la apărare.
Se propune a fi reglementată şi instituţia agentului sub acoperire. În timpul exercitării
urmăririi penale, pentru descoperire infracţiunilor săvîrşite de către organizaţiile criminale, apare
de multe ori necesitatea de a infiltra agenţi sub acoperire care să colecteze date cu privire la
săvîrşirea uneia sau mai multor infracţiuni. Astfel, întru realizarea unuia dintre scopurile
procesului penal considerăm că această prevedere va contribui la realizarea drepturilor şi
intereselor legitime ale omului.
Interceptarea convorbirilor

După cum sa menţionat, supra, Ministerul Justiţiei vine cu propuneri pentru amendarea
legislaţiei ce reglementează interceptarea convorbirilor, prevăzute la art. 135, 136, 137, 138 CPP,
în contextul hotărîrii CEDO, Iordachi şi alţii contra Moldovei prin care s-au constatat mai multe
carenţe în legislaţi Republicii Moldova care nu oferă garanţii persoanei care este supusă
procedurii de interceptare.
Astfel, în urma constatărilor CEDO, se propune modificarea articolului 135, 136, 137 din
Codul de procedură penală în vederea stabilirii unei norme care ar reglementa interdicţia de a
intercepta convorbirile telefonice dintre bănuit, învinuit, inculpat şi avocatul său.
 Totodată, Curtea a constatat că interceptarea convorbirilor telefonice trebuie să fie stabilite
întru limitarea maximală a intervenienţei în drepturile private ale persoanei, constatîndu-se că
următoarele garanţii minime:
• natura infracţiunilor care determină necesitatea de interceptare;
• stabilirea categoriilor de persoane pasibile de înregistrarea care determină necesitatea de
interceptare;
• o limitare a duratei de înregistrare a convorbirilor telefonice;
• procedura obligatorie pentru examinare şi utilizarea datelor obţinute;
• precauţiile care trebuie luate în cazul informării altor părţi.
Luîndu-se în consideraţie aceste constatări se propune ca interceptarea convorbirilor să fie
stabilită nu numai în cazul cînd s-a comis o infracţiune gravă, excepţional de gravă, deosebit de
gravă dar şi în cazul cînd aceste infracţiuni atentează la securitatea naţională, ordinea publică
sau pune în pericol viaţa şi sănătatea persoanei. Dacă este o bănuială rezonabilă cu privire la
săvîrşirea altor infracţiuni, judecătorul de instrucţie dispune interceptarea apelurilor de
intrare şi ieşire a abonamentului, posesorului numărului de telefon fără a stoca şi înregistra
informaţia ce rezultă din cadrul interceptărilor.
Potrivit prevederilor actuale durata totală a interceptării comunicărilor nu poate depăşi 6
luni, însă, nu există nici o prevedere referitoare la numărul de interceptări, ceea ce nu se oferă
nici o garanţie referitoare la faptul că după expirarea termenului de 6 luni nu poate fi dispusă a
altă interceptare de 6 luni pe aceeaşi cauză penală. În acest context, Ministerul Justiţiei vine cu
propunerea de a include o prevedere potrivit căreia interceptarea convorbirilor pe aceeaşi
cauză penală nu poate fi dispusă decît o singură dată.
Potrivit art. 136 din CPP, judecătorul de instrucţie este în drept să păstreze casetele cu
originalul şi să emită o încheiere privind distrugerea acestuia. Curtea a stabilit că aceste
prevederi nu au importanţă pentru cauza penală, însă legea nu face nici o reglementare expresă
care ar prevedea familiarizarea judecătorului de instrucţie, cu rezultatele măsurilor şi nu-l obligă
să verifice dacă organul de urmărire penală a respectat prevederile legislaţiei în timpul
interceptării.
În acest sens, Ministrul Justiţiei propune de a institui obligaţia judecătorului să verifice
dacă organul de urmărire penală a respectat cerinţele legii la interceptarea convorbirilor
telefonice şi să emite o încheiere în acest sens.
O altă modificare importantă este stabilirea cercurilor subiecţilor care urmează să fie
supuşi interceptării şi anume bănuiţii, învinuiţii, inculpaţii.

Judecarea cauzei
Modificarea competenţei instanţelor judecătoreşti astfel încît pentru toate infracţiunile
instanţa de fond să fie judecătoria, iar Curtea de Apel să fie, după caz, instanţă de apel sau
recurs, Curtea Supremă de Justiţie judecînd doar recursul secţiunea I.
Această acţiune este prevăzută în planul de activitate a Guvernului pentru anii 2011-
2014: „Integrare Europeană; Libertate, Bunăstare, Democraţie”.
La moment, potrivit Codului de procedură penală competenţa de a judeca în prima
instanţă o are Curtea Supremă de Justiţiei – pentru infracţiunile săvîrşite de către Preşedintele
Republicii Moldova, Curtea de Apel pentru infracţiunile prevăzute de Codul penal în art.135-
144, 278, 279, 283, 284, 337-343 şi judecătoriile.
Astfel, Ministerul Justiţiei propune ca judecarea tuturor infracţiunilor să fie efectuată
de către judecătorii, cu excepţia infracţiunilor săvîrşite de către Preşedintele Republicii
Moldova, care potrivit Constituţiei se judecă de către Curtea Supremă de Justiţie.
 Trecerea competenţei de judecarea la judecătorii va asigura o procedură clară, simplă şi
transparentă, care va fortifica piramida logică a instanţelor de judecată.
Această modificare implică neapărat efectuarea modificărilor asupra normelor ce
reglementează strămutarea pricinii, conflictul de competenţă.

O altă modificare esenţială ce se propune de către Ministerul Justiţiei la faza judecării este o
nouă procedură de modificare şi anume:
Judecata în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
Recomandarea nr. 87/18 a Comitetului Miniştrilor către statele membre privind simplificarea
justiţiei penale ( adoptată de Comitetul de Miniştri la 17 septembrie 1987) prevede că lentoarea
justiţiei penale ar putea fi remediată şi prin recurgerea, pentru a rezolva problema infracţiunilor
minore şi a celor comune la:
• aşa-numitele proceduri sumare;
• tranzacţiile între autorităţile competenţe în materie penală şi alte autorităţi interveniente,
ca o posibilă alternativă la urmărirea penală;
• simplificarea procedurii jurisdicţionale ordinare.
Prin procedură propusă de judecare a cauzei se propune simplificarea procedurii judecătoreşti
ordinare.
Această procedură presupune faptul că în cazul cînd inculpatul recunoaşte toate capetele
de învinuire şi nu are pretenţii faţă de probele acumulate la dosar, instanţa poate recurge la o
asemenea procedură avînd loc dezbaterile doar pe marginea măsurii de pedeapsă ce urmează a fi
aplicată.
Ca rezultat al aplicării acestei proceduri, inculpatul beneficiază de o reducere a pedepsei
cu o pătrime a limitei de aplicare a pedepsei. Această procedură va asigura examinarea justă a
cauzei, fără a suporta mari cheltuieli de judecare.
Totodată procedura în cauză este în concordanţă cu prevederile recomandării menţionate
mai-sus care stipulează că utilitatea anchetei (urmăririi penale) trebuie să fie apreciată de către
autoritatea judiciară, ţinîndu-se cont de rezultatele anchetei poliţieneşti, de gravitatea şi
complexitatea infracţiunii, de recunoaşterea sau de nerecunoaşterea faptelor de către suspect.
Totodată această procedură va reduce din timpul examinarii cauzei, cheltuielile de
judecare, va contribui la realizarea unei justiţii eficiente precum şi va reduce din volumul
considerabil
de activitate a instanţelor de judecată.
O altă procedură de judecare care este propusă întru asigurarea şi fortificarea instituţiei
de mediere este instituirea mecanismului de soluţionare a cauzei în procedură de mediere ori
împăcare a părţilor.
Potrivit legislaţiei RM chestiunile procedurale privind împăcarea părţilor se găsesc în art.
276 alin. (4)-(7), art. 285 alin. (1) CPP, precum şi art. 109 Cod penal. Conform acestuia
împăcarea este actul de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin
gravă, iar în cazul minorilor, şi pentru infracţiunile grave.
Pentru înlăturarea răspunderii penale împăcarea trebuie să intervină între persoana
vătămată, pe o parte, învinuit, inculpat, pe de altă parte. Ea trebuie să aibă loc în faţa organului
de urmărire penală, reprezentat de procuror, ori a instanţei de judecată. Considerăm că împăcarea
ar putea interveni şi între victimă şi învinuit, inculpat, ca persoană juridică. Ca să aibă loc
împăcarea, acesteia trebuie să-i preciadă nişte acţiuni de discuţii, de mediere, care, potrivit
procedurilor penale nu sunt prescrise cu detalii de către CPP. Există doar o precizare în acest
sens în art. 276 alin. (7) CPP, conform căreia împăcarea părţilor poate avea loc şi prin aplicarea
medierii.
La 1 iulie 2008 a intrat în vigoare Legea cu privire la mediere, care are sarcina reducerii
supraîncărcării instanţelor judecată de o parte de dosare ce şi-ar găsi soluţionarea prin această
procedură de mediere, care la fel înlătură răspunderea penală.
Situaţia de moment este însă afectată de cu prezenţa mai multor lacune, în primul rănd
organizatorice, deoarece CPP nu oferă soluţii de realizarea şi finalizare o cauză concretă cu o
soluţie jurisdicţională. Din acest punct de vedere considerăm oportun ca CPP să fie completat cu
dispoziţii care să stabilească procedura de dispunere a judecării cauzei în mediere.
Această procedură va consolida instituţia medierii precum va permite părţilor (participanţi
la proces drepturile cărora au fost, sunt, sau vor fi lezate) să soluţioneze cauza pe cale amiabilă
folosind instituţia medierii în procesul penal.

Dea asemenea, se propune a de institui procedura scrisă în cazul soluţionării cererii de

strămutare. În cazul parvenirii unei cereri de strămutare instanţa va anunţa cealaltă partea pe
dosar, care din momentul ce a primit cererea de strămutare va avea la dispoziţie 15 zile de a
depune obiecţii/referinţă asupra ei.
Procedura exclusiv scrisă la soluţionarea cererii de strămutare este condiţionată însăşi de obiectul
cererii. Deoarece toate motivele de fapt şi de drept partea va avea posibilitatea să le expuie în
cerere de strămutare, Curtea doar apreciind temeinicia cererii. Totodată, prin prezentul proiect nu
se limitează dreptul părţii adverse de a depune referinţă/obiecţii pe marginea cererii înaintate.
Acesteia fiindu-i în mod obligatoriu remisă cererea avînd un termen de 15 de a prezenta
obiecţiile/referinţa. Chiar şi în prezent, neprezentarea părţilor nu împiedică soluţionarea
litigiului, însă modificări propuse va contribui la fortificarea statutului de Curte de Casaţie.
Efectul pozitiv al acestei proceduri va atrage după sine neaglomerarea Curţii Supreme de
Justiţiei, evitarea cheltuielilor de deplasare a părţilor pentru a fi soluţionată cererea, acordarea
timpului, Înaltei Curţi Supreme de Justiţie la judecarea recursului şi unicităţii practicii.
Ministerul Justiţiei propune, de asemenea modificarea procedurii de emitere a hotărîrii.
Astfel în urma expunerii susţinerilor orale, judecătorul va intra în deliberare. Deliberarea va dura
15 zile după care judecătorul va pronunţa o hotărîrea motivată. Procedura propusă va asigura o
imprevizibilitate la momentul curgerii termenului de atac. De asemenea, la momentul pronunţării
hotărîrii, părţile vor cunoaşte motivele pronunţării ei, ceea ce va ridica gradul de încredere a
părţilor în justiţie.
Totodată, hotărîrile vor fi publicate pe pagina web a instanţei ceea ce va contribui la
publicitatea hotărîrilor şi posibilitatea societăţii de a urmări coerenţa practicii judecătoreşti.
La moment, Codul de procedură penală nu prevede împuternicirea Curţii de Apel de a
transmite la rejudecare ceea ce a condus la preluarea în judecare de către Curtea de Apel a
cauzelor în care chiar a fost încălcată competenţa de către prima instanţă. În această situaţie
persoana este lipsită de accesul la un grad de jurisdicţie din cauza că la judecarea în fond a fost
comisă o eroare de drept. În asemenea caz, se propune de a institui posibilitatea instanţei de a
transmite la rejudecare cauza în cazul nulităţilor absolute.
Recursul în anulare ca o cale extraordinară de atac, afectează în mod direct puterea
lucrului judecat şi securitatea raporturilor juridice. Totuşi, luînd în consideraţie mai multe
circumstanţe, ea este necesară, astfel se propune de limitat temeiurile de declarare a recursului în
anulare şi anume pentru următoarele cazuri:
1) Curtea Constituţională a recunoscut neconstituţională prevederea legii aplicate în
cauza respectivă.
2) Cînd persoana condamnată a fost extrădată, cu condiţia excluderii din hotărîrea de
condamnare a unor capete de învinuire.
3) În cazul cînd în urma modificărilor fapta se reîncadrează sau legea prevede o
pedeapsă mai blîndă decît cea care a fost aplicată.

Măsurile procesuale de constrîngere

Referitor la măsurile procesuale de contrîngere menţionăm că sau propus modificări la;
• Reţinere;
 • Arest;
• Eliberarea sub cauţiune;
Reţinerea: În ceea ce priveşte această măsură de constrîngere propunem în primul rînd
ca în cazul reţinerii persoanei pentru stabilirea identităţii, termenul de reţinere să nu depăşească 6
ore. Aceasta este o garanţie a persoanei supusă reţinerii. În prezent, persoana poate fi reţinută
pentru a-i fi stabilită identitatea pînă la 72 de ore ceea ce este o disproporţionalitate dintre scopul
lipsirii persoanei de libertate şi măsura aplicată. Ministerul Justiţiei vine cu propunerea de a
micşora acest termen pînă la 6 ore asigurînd astfel, intervenţiei statutului în drepturile persoanei
la minim.
Totodată, la moment, Codul de procedură penală prevede că persoana este reţinută şi în
cazul cînd nu are loc permanent de trai. Anume acest motiv, Ministerul Justiţiei propune de a fi
exclus reieşind din situaţia socială la moment. Deoarece persoana, poate de a nu dispune de un
loc permanent de trai, însă un loc de aflare temporară a sa.
Arestul: Pe acest segment, Ministerul Justiţiei propune modificarea temeiurilor de
aplicare a arestului. La moment Codul de procedură penală prevede că arestul poate fi aplicată
persoanei care a săvîrşit o infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 2 ani.
Ca măsură alternativă arestului este, eliberarea persoanei sub cauţiune. Astfel, prezentul proiect
prevede că arestarea preventivă şi măsurile alternative arestării se aplică numai în cazurile
existenţei unei bănuieli rezonabile privind săvîrşirea unei infracţiuni grave, deosebit de grave,
excepţional de grave, iar în cazul existenţei unei bănuieli rezonabile privind săvîrşirea altor
infracţiuni, ele se aplică învinuitului, inculpatului care a comis cel puţin una din acţiunile
menţionate la aliniatul (1). Această modificarea rezultă din faptul că prin prezentul proiect se
propune modificări asupra eliberării provizorii pe cauţiune, ca măsură principală şi nu
complimentară, conform noilor modificări propuse. Prin cauţiune se garantează şi executarea
pedepsei de către învinuit, inculpat astfel, urmează să fie aplicat arestul doar în cazul
infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsă privativă de libertate.
Totodată, reieşind din hotărîrile CtEDO şi recomandările CCJE asupra calităţii unei
hotărîri judecătoreşti care menţionează că motivarea trebuie să fie coerentă, clară şi lipsită de
ambiguităţi şi de contradicţii. Ea trebuie să permită urmărirea unui raţionament care a condus
judecătorul la aceasta. În acest context, se propune stabilirea temeiurilor în ceea ce priveşte
elementele ce trebuie să le cuprindă demersul procurorului şi încheierea instanţei de judecată.
Astfel, se propune ca instanţa de judecată să emită o încheiere motivată, în care să indice
infracţiunea de care este bănuită, învinuită, inculpată persoana, temeiul alegerii măsurii
preventive respective, cu menţionarea datelor concrete care au determinat luarea acestei măsuri
preventive, necesitatea aplicării măsurii preventive precum şi faptul dacă bănuitului, învinuitului
i s-au explicat consecinţele încălcării măsurii preventive, argumentele reprezentantului,
apărătorului, bănuitului, învinuitului, inculpatului motivîndu-se admiterea sau neadmiterea lor la
stabilirea măsurii preventive
Aceste modificări se propun pentru a spori calitatea actului justiţiei şi nivelul de încredere
a părţilor în oportunitatea emiterii lui.
O modificarea esenţială la modalitatea de examinare a oportunităţii aplicării arestului este
faptul ca la demersul înaintat pentru aplicarea arestului să fie prezentate toate materialele
acumulate de către organul de urmărire penală şi de către procuror.
Liberarea sub cauţiune:
La moment, Codul de procedură penală prevede liberarea provizorie pe cauţiune ca o
măsură procesuală de constrîngere complimetară care poate fi aplicată doar pentru persoanele
reţinute şi arestate. Astfel, se propune ca liberarea provizoie pe cauţiune să fie stabilită ca o
pedeapsă desinestătătoare de către instanţa de judecată. Totodată, la moment cauţiunea se
stabileşte doar în valută naţională ceea ce la fel poate constitui o limitare a drepturilor şi
libertăţilor omului precum şi o discriminare care la moment nu dispun de sume băneşti dar
dispun de bunuri mobile şi imobile care pot fi puse ca cauţiune. Dovada ce va confirma mărimea
cauţiunii va fi prezentată de către bănuit, învinuit, inculpat care riscă să-i fie confiscat bunul în
caz de încălcare a obligaţiilor sau înlocuirea măsurii preventive liberarea sub cauţiune cu arestul.

Expertiza
Prin proiect au fost supuse unor modificări şi normele procesuale referitoare la expertiza
judiciară. Modificările propuse au scopul de a explicita aceste norme procesuale, în special,
pentru asigurarea dreptului părţilor implicate în proces de a alege expertul sau instituţia care va
efectua expertiza judiciară.
Pentru început a fost supusă modificării definiţia expertului judiciar, căreia i s-a oferit un
grad mai mare de exactitate în vederea prezentării rolului expertului judiciar şi contribuţia
acestuia în proces. Proiectul prescrie expres cine poate avea calitatea de expert judiciar, precum
şi modul de alegere a acestuia. Concomitent existenţa dreptului părţilor de a recomanda un
expert pentru participarea acestuia la efectuarea expertizei, se menţionează restricţia conform
căreia nu poate fi desemnată ca expert recomandat de către o parte în aceeaşi cauză o persoană
care funcţionează în cadrul aceleiaşi instituţii de expertiză cu expertul numit în actul de
dispunere a expertizei. Acest fapt se indică pentru evitarea unor factori de coruptibilitate la
efectuarea expertizei judiciare.
Alte modificări vin să concretizeze că, în cazul expertizelor obligatorii, acestea vor fi
achitate din contul bugetului de stat.
Se indică actul prin care se solicită dispunerea efectuării expertizelor judiciare, forma şi
datele pe care trebuie să le conţină acesta. De asemenea, proiectul propune specificarea clară a
datelor ce urmează a fi incluse în actul de dispunere a expertizei judiciare.
Se propune acceptarea unei singure denumiri pentru conceptul de expertiză repetată,
refuzînd noţiunea de contraexpertiză, care comportă un alt sens şi scop decît cea de „expertiză
repetată”.
Avînd în vedere că organul cu drept de dispunere a expertizei este organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată se consideră justificată modificarea art. 146 şi scoaterea din
competenţa conducătorului instituţiei de expertiză, în cazul în care nu este indicat expertul exact,
dreptul dispunerii unei expertize în comisie, lăsînd la aprecierea sa necesitatea ei.
Totodată au fost expuse exact, reieşind din esenţa expertizei suplimentare şi a expertizei
repetate, situaţiile în care pot fi dispuse una sau alta. De asemenea se impune necesitatea
motivării necesităţii dispunerii expertizei repetate sau suplimentare. Este statua şi faptul că
dispunerea acestora poate fi efectuată doar după audierea expertului şi doar în cazul în care
deficienţele identificate în raportul de expertiză nu pot fi soluţionate prin audiere.
Alte modificări sunt propuse la prevederile care reglementează raportul de expertiză
judiciară, scopul acestora fiind indicarea elementelor suplimentare ce urmează a fi incluse în
acest raport.
O altă modificare de esenţă este propusă la art. 152 prin care se vizează ca transferul
bănuitului, învinuitului pentru efectuarea expertizei medicale în condiţii de staţionar se dispune
de asemenea prin încheiere a judecătorului de instrucţie, la demersul procurorului. Astfel, în
actul de dispunere a expertizei medico-legale sau psihiatrice, în aceste cazuri, poate fi prevăzută
şi dispunerea transferului acestora.
Alte modificări aduc ajustări literare limbajului textului normelor respective.

Ministru Alexandru TĂNASE