Sunteți pe pagina 1din 4

PROTESTANTISMUL

Protestantismul este unul dintre cele trei mari curente existente în prezent în
creştinism.

Termenul "protestant" reprezintă o noţiune generică pentru diverse confesiuni,


organizate după ideologii creştine şi având structuri ecleziastice proprii. În general, prin
confesiuni protestante se înţeleg acele culte care îşi au rădăcina istorică în reforma
religiei romano-catolice, iniţiată de Martin Luther, la începutul secolului al XVI-lea. Una
din definiţiile sale cel mai frecvent repetate este următoarea: "Protentantismul reprezintă
toate confesiunile creştine care nu sunt nici catolice, nici creştin-ortodoxe". Teologia
protestantă a dus la importante diviziuni interne, caracterizate în comun prin separarea
acestora de catolicism şi Papalitate. În cadrul protestantismului există diferite biserici,
printre care lutheranismul, calvinismul, unitarianismul, anglicanismul, presbiterianismul,
dar şi bisericile neoprotestante cum sunt baptismul, adventismul, penticostalismul şi
altele.

Etimologia termenului
Denumirea protestantismului îşi are originea în acţiunea de frondă a unei facţiuni a
Adunării Generale din Imperiul Germano-Roman. În anul 1529 Dieta de la Speyer a
adoptat o serie de măsuri care discriminau adepţii reformei lui Luther, în sensul că
dispunea ca statele care au adoptat hotărârile de la Worms, să aibă dreptul de a-şi
menţine confesiunea reformată, în timp ce statele ce nu adoptaseră aceste hotărâri
până la 1529, să fie obligate să renunţe la orice formă de înnoire a religiei şi să
păstreze vechea liturghie catolică. Împotriva acestei hotărâri, Principele Elector Saxon,
împreună cu alţi cinci principi germani şi delegaţiile a 14 oraşe imperiale au protestat
solemn, solicitând convocarea unui Sinod Universal sau German care să dezbată cauza
lor în faţa unui judecător neutru. Actul solemn, adresat Împăratului, purta numele de
„Protestatio”.

Evoluţia termenului "Protestantism"


Odată cu evoluţia istorică a curentelor reformatoare, sensul termenului de protestantism
a fost extins la toate acele confesiuni care, într-o formă sau alta, împărtăşeau principiile
formale şi materiale ale reformei lui Luther, adică au acceptat, pe de o parte, teza
potrivit căreia unicul fundament al oricărei credinţe creştine o reprezintă exclusiv
interpretarea Sfintei Scripturi, independent de orice dogmă şi autoritate, şi, pe de altă
parte, susţin teza mântuirii numai prin credinţă, adică ideea că izvorul mântuirii provine
direct de la Dumnezeu, în afara oricărui merit, fără mijlocirea preotului şi fără vreo
condiţionare materială. Unele teze ale protestantismului, în special cea referitoare la
împărtăşanie şi predestinaţie au stârnit controverse în rândul adepţilor confesiunii
înnoite, care au dus în cele din urmă la scindarea în două confesiuni, şi anume:
luterană şi reformată (calvinistă). Sciziunea a devenit definitivă în urma hotărârilor
sinodului de la Dortrecht, şi a condus la formarea a două structuri ecleziastice diferite.
Începând din secolul al XVII-lea, din sânul celor două confesiuni s-au desprins alte
grupuri care, în funcţie de specificităţile naţionale, respectiv de diferitele interpretări ale
unor teze, au înfiinţat noi confesiuni. O latură comună a tuturor confesiunilor protestante
şi neoprotestante constă în negarea şi respingerea totală a principiilor teologice şi
teozofice ale catolicismului. Protestantismul consideră, ca falsă teza infailibilităţii şi
caracterul de unic mântuitor al Bisericii Catolice, de asemenea neagă importanţa
invocării şi cultul Fecioarei Maria şi al sfinţilor, infailibilitatea papei şi autoritatea
supremă a episcopilor, consideră ca fără valoare jurămintele preoţilor şi călugărilor - în
acest sens nu recunosc caracterul sacerdotal al organizaţiilor monahale.
Protestantismul nu recunoaşte sistemul celor şapte sacramente ale confesiunilor
catolice şi ortodoxe, considerând că există numai două sacramente: Botezul şi
Împărtăşania. Neagă învăţăturile despre purgatoriu, valoarea sacrificiului, al hramurilor
şi pomenelilor, al absolvirii generale, al meritului faptelor bune. Cele două mari curente
ale Protestantismului au cunoscut un singur moment de reunificare în 1817, când în
Germania, cele două confesiuni s-au unificat, formând Biserica Luterană Evanghelică
de confesiune Augustină din Germania.

Cele 5 "sola" protestante sunt:

• Sola gratia (mântuirea doar prin har),


• Sola fide (mântuirea numai prin credinţă),
• Sola scriptura (mântuirea numai prin Scriptură),
• Solus Christus (numai Cristos),
• Soli Deo Gloria (glorie numai Lui Dumnezeu).

Confesiuni neoprotestante
Confesiunile neoprotestante creştine pe actualul teritoriu al României au luat naştere în
marea lor majoritate în secolul XIX provenind dinspre SUA şi Europa Occidentală, fiind
iniţial curente religioase în cadrul marilor culte protestante, apoi biserici protestante de
sine stătătoare. Ele s-au răspândit apoi cu repeziciune în toată lumea, având evident un
oarecare succes în mediile creştine, dar mai ales în cele necreştine, reuşind să
creştineze un mare număr de păgâni din lumea budistă, din lumea musulmană sau din
Africa subsahariană.

Adepţii acestor culte creştine pun accentul, ca şi întemeietorul protestantismului, Luther,


pe biblie (Sola Biblia), repudiind aproape in corpore tradiţiile nebiblice şi precreştine,
caracteristice bisericilor tradiţionaliste catolice şi ortodoxe. Pe de altă parte aceste culte
au introdus şi elemente noi de ritual preluate din textul biblic, pentru a le înlocui pe cele
tradiţionale. Aproape toate aceste biserici practică botezul la maturitate, deoarece
conform neoprotestanţilor Isus Hristos a acceptat să fie botezaţi doar adulţii aflaţi în
deplină conştiinţă a credinţei în Dumnezeu. Pe copii doar i-a binecuvântat, afirmând că
Împărăţia Cerurilor este rezervată celor ca ei (ceea ce înseamnă că copii nu sunt
păcătoşi).

Câteva denumiri ale acestor culte (organizate de obicei sub forma unor biserici), sunt:
baptişti, adepţii Bisericii creştine după Evanghelie (a nu se confunda cu evanghelicii
luterani), penticostali, adventişti ş.a.
Unele culte religioase sunt asociate neoprotestatismului: Martorii lui Iehova, Mormonii,
adepţii mişcării Scientology, etc. Conform altor grupuri neoprotestante, aceste grupuri
religioase ar avea o dogmă proprie bazată doar parţial pe textul biblic. Din aceste
motive, ca şi în cazul cultului Bahá'í, ar fi după ele vorba de nişte religii distincte (deci
nu confesiuni creştine, cum sunt bisericile protestante) care au preluat doar în parte
elemente creştine.

Popular, credincioşii acestor culte religioase neoprotestante sunt numiţi uneori în sens
peiorativ de către ortodocşi drept Pocăiţi.

În România, cei mai mulţi adepţi ale confesiunilor neoprotestante trăiesc preponderent
în fostele teritorii Austro-Ungare (Banat, Ardeal şi Bucovina), regiuni care au avut în
trecut legături mai strânse cu Occidentul, inclusiv cu Statele Unite (înainte de 1918,
când emigrările sezoniere sau permanente către acest stat erau mai lesne pentru
cetăţenii austro-ungari decât pentru cetăţenii din Vechiul Regat).

Protestanţii liber-gânditori din Olanda


În Olanda bisericile care se auto-denumesc în mod explicit drept liber-gânditoare sunt
biserici protestante. Bisericile liber-gânditoare au apărut în secolul al XIX-lea ca urmare
a influenţelor umanismului şi Epocii Luminilor. Asociaţia Reformaţilor Liber-gânditori din
Frizia a fost fondată în 1904 de către pastorul Niemeyer din Bolsward. În 1913 a apărut
o asociaţie naţională, VVH. VVH-ul a fost un opozant al Ligii Reformate, care a fost
fondată pe 18 aprilie 106 ca asociaţie din cadrul Bisericii Olandeze Reformate
(Hervormd). VVH-ul a rămas parte a Bisericii Olandeze Reformate (Hervormd), deşi a
durat în unele locuri zeci de ani până când VVH a fost recunoscut drept parte a Bisericii
Reformate (Hervormd). În prezent protestanţii liber-gânditori formează Asociaţia
Protestanţilor Liber-gânditori din Olanda (în cadrul Bisericii Protestante Olandeze). Alte
asociaţii bisericeşti liber-gânditoare sunt Frăţia Remonstrantă, Comunitatea religioasă
liber-gânditoare NPB, Societatea Generală Menonită şi Liga Zwingli.

Protestantismul liber-gânditor modern prezintă similitudini cu umanismul religios. În


2008 protestantismul liber-gânditor a ieşit mult în evidenţă prin cartea pastorului din
Middelburg Klaas Hendrikse, care se revendică în acelaşi timp „ateu convins” şi
„credincios”.

În bisericile liber-gânditoare se oferă mult mai multă libertate experimentării credinţei în


mod individual decât în bisericile protestantismului ortodox, lăsând loc întrebărilor critice
şi fiecare tradiţie sau dogmă religioasă poate fi pusă la îndoială. Libera gândire este
opusul ortodoxiei religioase, în care se respectă cu stricteţe tradiţii şi dogme vechi. În
bisericile ortodoxe din punct de vedere religios „ce şi cum” trebuie crezut este impus de
sus în jos, fie de către liderii religioşi, fie de către Biblie. Bisericile liber-gânditoare
urmează principiul conform căruia omul judecă al lui Dumnezeu cuvânt, în timp ce în
cercurile religios ortodoxe se consideră că a lui Dumnezeu cuvânt judecă omul.

Comunităţile bisericeşti liber-gânditoare se distanţează de tradiţia protestantă în ce


priveşte:
• Sola scriptura nu mai este univocă: Biblia nu este o carte sfântă şi de neatacat,
ea trebuind citită in contextul timpului şi locului în care au fost scrise povestirile;
• Scriptura trebuie să răspundă nevoilor individuale mai degrabă decât viceversa:
„Ce înseamnă asta pentru mine şi viata mea, acum şi aici?”;
• În locul neechivoc al unui Dumnezeu personal este o „putere” impersonală:
Dumnezeu este al vieţii mister insondabil;
• Isus este doar un exemplu de comportare etică: Isus din Nazaret nu a fost divin,
ci doar un om, care a trăit conform chipului lui Dumnezeu. Isus i-a învăţat pe
oameni să-l cunoască pe Dumnezeu prin a le explica lor cuvintele sale şi prin a
exemplifica modelul de viaţă;
• Lipsa de echivoc a Sfântului Duh din Sfânta Treime este redusă la o „forţă”:
Sfântul Duh este simbolul înnoirii vieţii şi se dezvăluie în viata omului drept o
forţă, fiind dumnezeiescul din om.

Figuri dominante ale Protestantismului


• John Wycliffe, reformator englez;
• Jan Hus, reformator ceh;
• Jacobus Arminius, teolog olandez, fondatorul Arminianismului;
• Heinrich Bullinger, teolog reformator;
• Jean Calvin, reformator elveţian;
• Abaomas Kulvietis, reformator lituanian;
• John Knox, reformator calvinist din Scoţia;
• Martin Luther, reformator german;
• Philipp Melanchthon, luteran;
• Menno Simons, fondatorul Mennonitismului;
• Huldrych Zwingli, reformator elveţian;
• John Smyth, fondatorul denominaţiei baptiste.

Darastean Horia
Clasa a XII – a C