URSE ANDREI CRISTIAN 10B – REFERAT CHIMIE 2011

1
 URSE ANDREI CRISTIAN 10B – REFERAT CHIMIE 2011

CUPRINS
1) VITAMINE………………………………………………3
2) PROTEINE………………………………………….……5
3) GRASIMI…………………………………………………8
4) SAPUNURI……………………………………………..11
5) DETERGENTI…………………………………………..13
6) MASE PLASTICE………………………………………16

2
 URSE ANDREI CRISTIAN 10B – REFERAT CHIMIE 2011

VITAMINE
Vitaminele se deosebesc intre ele prin structura lor chimica, facand parte din diferite clase de substante
organice. Denumirea de vitamine le-a fost atribuita de chimistul polonez Cazimir Funk (1911) reflectand
prezenta lor indispensabila pentru viata, dar in acelasi timp si presupunerea gresita a acestuia de a le
considera ca pe niste substante bazice de tipul aminelor.

Vitaminele sint catalizatori biochimici (biocatalizatori) care in cantitati extrem de mici sunt absolut
indispensabili organismului animal pentru reglarea si stimularea metabolismului.

Lipsa sau insuficienta vitaminelor din hrana provoaca tulburari, care, se agraveaza cu timpul, dand o
serie de boli denumite avitaminoze (scorbut , pelagra etc.).

Boala produsa prin lipsa unei singure vitamine din alimentatie se numeste avitaminoza, iar a mai multor
vitamine concomitent poliavitaminoza.

Sinteza naturala a vitaminelor apartine numai organismului vegetal. Organismul animal primeste aceste
substante indispensabile o data cu alimentatia, fie sub forma de vitamine, fie sub o forma
premergatoare, de provitamine, care dupa aceea se transforma in vitaminele corespunzatoare.

Dupa stabilirea structurii chimice a vitaminelor si a enzimelor, s-a constatat ca cele mai multe dintre
vitamine intra in compozitia enzimelor. Vitaminele cunoscute pana in prezent au fost notate prin
majusculele alfabetului latin: A, B, C, D, E etc. insotite uneori de cifre scrise jos in dreapta acestor litere
(B1, B2, D1, D2 etc.).

In afara deosebirilor structurale si a rolului diferit pe care-1 au in organism, vitaminele pot fi diferentiate
tinand seama de solubilitatea lor in diferiti solventi. In functie de felul solventilor, vitaminele se pot
clasifica in doua grupe:

- vitamine liposolubile adica solubile numai in grasimi sau solventi, ai acestora.

- vitamine hidrosolubile, adica solubile in apa.

Vitaminele liposolubile. Din aceasta grupa fac parte vitaminele: A, D, E si K.

Vitaminele D (antirahitice) regleaza. continutul in saruri minerale ale organismului si conditioneaza in

special depozitarea normala a calciului in tesutul osos. Se gaseste in "untura de peste", grasimea
obtinuta din ficatul unor pesti marini, si in ficatul mamiferelor si a pasarilor sub forma denumita
vitamina D2 sau calciferol.Daca alimentele sunt sarace in aceasta vitamina, organismul este predispus la
rahitism, datorita decalcifierii organismului. La copii rahitici oasele raman moi si astfel se deformeaza
usor, iar la adulti oasele devin fiabile, rupandu-se la unele eforturi mai mari (osteomalacie).

3
 URSE ANDREI CRISTIAN 10B – REFERAT CHIMIE 2011
Continutul in vitamina D din organism se mareste daca acesta este supus actiunii radiatiilor ultraviolete,
datorita faptului ca provitamina D (7 dihidro-colesterolul) din piele este transformat in vitamina D. Asa
se explica actiunea terapeutica a razelor solare asupra copiilor bolnavi de rahitism.

In stare pura cristalizata s-a mai obtinut vitamina D 3, iar sintetic vitamina D4, care formeaza impreuna

cu vitamina D2, respectiv calciferol, grupa vitaminelor D.

Vitaminele K (antihemoragice). Lipsa acestor vitamine din hrana provoaca sangerarea celulelor
subcutanate si a traiectului stomacalintestinal. In organismul omului si al animalelor, vitaminele K
maresc cantitatea de protrombina in sange, si prin aceasta sangele se incheaga normal.

Vitamine hidrosolubile. Din aceasta grupa fac parte vitaminele complexului B, vitamina C si vitamina PP.

Vitamina PP (vitamina antipelagroasa). Lipsa ei din alimentatie produce boala numita pelagra. Pelagra,
care se manifesta prin eczeme, slabiciune, tulburari nervoase, apare mai ales in regiunile unde
alimentatia se bazeaza in cea mai mare parte pe malai.

Cuvantul de pelagra provine din limba italiana pelle agra, care inseamna piele aspra. Cele mai bogate
alimente in vitamina PP sunt: carnea, ficatul, laptele sucul de rosii (tomate), spanacul si drojdia de bere.

Realizarile oamenilor de stiinta in domeniul studiului vitaminelor au contribuit la obtinerea lor pe cale
sintetica. Astazi, industria chimico-farmaceutica, din tara noastra, prin fabricile de la Bucuresti, Cluj si
Iasi, este in masura sa produca toate tipurile cunoscute de vitamine necesare prevenirii si tratarii
avitaminozelor si poliavitaminozelor.

4
 URSE ANDREI CRISTIAN 10B – REFERAT CHIMIE 2011

PROTEINE

Proteinele sunt compuşi organici naturali, consideraţi ca fiind suportul material al tuturor fenomelelor
vieţii. De fapt, aceşti componenţi sunt principalii constitenţi cu structura macromoleculară ai
protoplasmei tuturor celulelor vegetale şi animale.

COMPOZIŢIA

Sub aspectul compoziţiei elementare, proteinele sunt compuşi organici care conţin toate elementele
organice: C, H, O, N, S, P.
Compoziţia procentuală pe elemente a proteinelor variază în limitele restrânse:
C = 51 – 56% O = 20 – 23% S = 0,5 – 2%
H = 6,5 – 7,5% N = 15,5 – 18,5% P = 0,1 – 1%

CLASIFICARE

Modul de clasificare din prezenta lucrare se bazează pe comportarea compuşilor de natură proteică la
hidroliză, oferind posibilitatea corelării denumirilor (utilizate în prezent) diverselor tipuri de compuşi
care constituie clasa la care ne referim.

Proteine - Insolubile - Fibroase

- Solubile - Globulare
-Protide

Proteidele fibroase sau cleroproteinele au structurafibrilara şi sunt insolubile în apă sau în soluţii de
electrolitici.
Proteinele globulare sunt cele mai rîspândite în natură; ele sunt solubile în apă sau în solventi
electrolitici şi au structură globulară.
Proteidele sau heteroproteine sunt numite proteide care în afară de lanţurile
macromoleculareproteinice conţin şi alte grupări de natură neproteinică, denumite grupe prostetice.

Protide - Monoprotide (protide simple, aminoacizi)

-Poliprotide – Inferioare – Peptide
- Polipeptide
- Superioare - Haloproteine
- Heteroproteine

Monoprotide (aminoacizi) – sunt compuşi organici naturali cu o largă răspândire. Proteinele, separate şi
obţinute în stare pură din diverşi produşi naturali pot fi hidroliyate pe cale chimică sau enzimatică
cbţinându–se aşa–numitele hidrolizate proteice în care s–au identificat -aminoacizi.
Analiza hidrolizatelor proteice efectuată prin diferite metode fizico–chimice, dintre care metodele
cromatografice au o mare pondere, au conus la concluzia că formarea proteinelor naturale participă
circa 20 de.

5
 URSE ANDREI CRISTIAN 10B – REFERAT CHIMIE 2011
Clasificare.
Ca substanţă organică, un aminoacid posedă în moleculă un radical organic şi grupele funcţionale amino
şi carboxil şi, în mod firesc, aminoacizii pot fi clasificaţi ţinând seama de natura radicalului (alifatic, ciclic–
aromatic, heterociclic) de numărul grupelor funcţionale menţionate precum si de poziţia relativă pe care
o au aceste grupe funcţionale în moleculă (,,-aminoacizi).
Aminoacizii naturali sunt -aminoacizi cu excepţia -alaninei.

 R = radical hidrocrbonat; heterocilic; reterocarbonat

R–CH–COOH pe care pot fi grefate şi alte grupe funcţionale.
NH2
-Aminoacizi

Obţinerea aminoacizilor.
Sursa principală pentru obţinerea -aminoacizi o constituie proteinele. Din hidrolizatele substanţelor
proteice, aceşti compuşi pot fi izolaţi prin diferite metode.
Dar, pentru astabili sau confirma structura unor aminoacizi izolaţi din hidrolizatele proteice, pentru
aefectua unele studii biologice, sau pentru a asigura materia primă necesară obţinerii unorproduşi chiar
la nivel industrial, a fost necesară cbţinerea aminoacizilor prin sinteză.

Propietăţi fizice şi chimice ale proteinelor

Propietăţi fizice
Proteinele sunt substanţe solide, cristalizatesau amorfe.
Solubilitatea în apă este diferită, unele proteine (globulare) sunt solubile, altele (fibrilare) sunt
insolubile; solubilitatea în apă este condiţionată de structura proteinelor; macromoleculare proteice se
găsesc în soluţie sub formă de amfioni.
Soluţiile proteinelor sunt coloidate, tensioactive, macromoleculare migrează cu viteză mică într-un câmp
electric, la valori ale pH-ului diferite de ale punctului izoelectric.
Unele proteine, înainte de a se dizolva, reţine o cantitate mai mare de apă fornând geluri. Proteinele
greu solubile prezintă, în contact cu apa, fenomenul de gonflare (fixează apa datorită grupărilor polare
pe care le conţin, mărindu-şi volumul)
Soluţiile apoase de proteine prezintă activitate optică, de obicei sunt levogire,excepţie făcând soluţiile
unor heteroproteine, care sunt dextrogire. Puntea rotatorie este, în general, o mărime caracteristică a
proteinelor.
Ca şi aminoacizii, proteinele au un punct izoelectric la care solubilitatea proteinei este minimă. Punctul
izoelectric diferă de la o proteină la alta; acesta poate fi plasat în domeniul acid sau bazic în funcţie de
caracterul acid sau bazic al proteinei, caracter condiţionat de prezenţa în macromolecula protecţiei a
acizilor monoamino-dicarboxilici sau diamino-monocrboxilici.

Propietăţi chimice.
Principala propietate a proteinelor este hidroliza, în urma căruia se obţin amestecuri de -aminoacizi.
Supuse acţiuni unor agenţi chimici (acizi sau baze tari, electrolitici) proteinele suferă fenomenul de
denaturare.
Acestea reprezintă o modificare ireversibilă astructirii lanţurilor macromoleculare, de exemplu
schimbarea conformaţiei naturale prin ruperea legăturilor de hidrogen dintre lanţuri.

6
 URSE ANDREI CRISTIAN 10B – REFERAT CHIMIE 2011
Hidroliza proteinelor se poate realiza pe cale chimică sau enzimatică, aceasta din urmă având un rol
biologic deosebit. În prezenţa unor enzime specifice, are loc scindarea lanţului proteic prin desfacerea
legăturilor peptidice.
De remarcat, pentru organism, este hidroliza proteinelor în tubul digestiv si la nivel celular; aici intervin
două tipuri deenzime, proteinazele şi peptidazele, care acţionează în două etape:
Proteinaze
 Proteină
 Polipeptide
Peptidaze
 Polipeptidă
 Aminoacizi

după cum se vede, în schema redată în prima etapă, macromolecula se fragmentează rezultând
polipeptide.
Reacţii de culoare. Reacţia biuretului este specifică legăturii peptidice. O soluţie de proteină dă o
coloraţie roz-violet dacă se tratează cu o soluţie de NaOH 10% şi soluţie de CuSO4 1%. Aceeaşi coloraţiei
se obţine şi prin tratarea soluţiei proteice cu un amestec de acid acetic glacial şi soluţie concentrată de
acid sulfuric.
Reacţii de precipitare. În prezenţa unor substanţe organice sau anorganice, ca de exemplu: alcool etilic,
acid tricloracetic, acid picric, săruri ale unor metale, acizi anorganici, proteinele dau reacţii de precipitare
reversibile sau ireversibile. Reacţiile de precipitare prezintă importanţă pentru separarea unor proteine
sau îndepărtarea proteinelor a căror prezenţă deranjează în lichidele biologice supuse analizei.

7
 URSE ANDREI CRISTIAN 10B – REFERAT CHIMIE 2011

GRASIMI

Grasimile sunt substante organice produse atat in regnul animal il stocheaza in tesutul subcutan, in
epiploon sau in jurul oranelor interne iar plantele il acumuleaza in jurul elementelor   reproducatoare.Din
cele mai vechi timpuri grasimile si-au gasit diferite intrebuintari in alimentatie, medicina, industrie.
 Sinteza naturala a grasimilor
 In plante, grasimea ia nastere prin transformarea glucidelor, sub influenta enzimelor. S-a constatat ca
prin maturizare, plantele saracesc in amidon si zaharuri, imbogatindu-si continutul in ulei.
Formarea acizilor grasi nesaturati are loc cand zaharurile se degradeaza formand un compus numit
metilglioxal (CH3-CO-CHO) care se condenseaza cu el insusi formand o poli-oxicetona-aldehida saturata,
care prin hidrogenarii si deshidratari succesive se transforma intr-o aldehida superioara nesaturata.
Aceasta la randul ei este oxidata la gruparea –CHO (aldehidica)  transformandu-se in acidul gras
nesaturat .
corespunzator 
Printr-o reactie de esterificare, acizii grasi se combina cu glicerina dand nastere grasimilor :
 CH2OH       HOOC-R                 CH2-OOC-R
CHOH   +    HOOC-R1            CH-OOC-R1+3H2O
CH2OH        HOOC-R2              CH2-OOC-R2

 Triclicerida
 In plante materia grasa se concentreaza numai in anumite parti cum sunt semintele, fructele, samburii,
jucand rolul unei substante de rezerva, pe care planta o utilizeaza in timpul dezvoltarii ei, drept sursa de
energie.Grasimile prezinta avantajul ca  puterea lor calorica este foarte ridicata si sunt lipsite de apa de
cristalizare.
Cele mai multe plante naturale au seminte oleaginoase. La cele de cultura predomina cele cu seminte
amidonoase. Acumulari de grasimi de rezerva se produc si in tulpinile unor copaci. La germinatie,
rezervele de grasimi sunt practic complet epuizate. Se produce o hidroliza a grasimilor la acizi grasi si
glicerina, sub actiunea lipazelor vegetale prezente in toate semintele si in alte organe ale plantei.
 

Seminte Specia vegetala Grasimi Glucide

8
 URSE ANDREI CRISTIAN 10B – REFERAT CHIMIE 2011

Oleaginoase Floarea soarelui 45-55 10

  Nuci de cocos 65 12

  Ricin 60-65 15

Amidonoase Boabe grau 1.8 69

  Boabe mazare 1.9 53

  Boabe orez 1.3 77

 
Tabel . Continutul de substanta de rezerva in semintele oleaginoase si amidonoase
 
Energia chimica a grasimilor este eliberata prin oxidarea produsilor de hidroliza: acizi grasi si glicerina.
Grasimile si acizi grasi fiind greu translocabile in organismele vegatale , rezerva lor de energie se poate
valorifica direct numai in organul de depozitare.
 
Grasimile din regnul animal
 In organismul animal, sintetizarea grasimilor propriise face, fie in urma tranformarii altor componente
ale alimentelor. Formarea grsimilor din glucide si proteine este legata de ciclul lui Krebs
De remarcat este importanta pentru aceste transformariia unor substante care ocupa un loc central:
acidul piruvic, acetilcoenzima A si subsatntele care constitue unele etape ale ciclului Krebs, precum si
coenzimele procesului redox, care de asemenea au rolul  unor substante active. Acesti metaboliti, care
sunt comuni in metabolismul mai multor clase de substante, formeaza pentru organism asa-numitul
“fond metabolic comun”.
Grasimile din tesuturile animale contin in structurile lor acizi grasi cu un numar pereche de atomi de
carbon cuprins intre 4 si 24. Posibilitatile organismului de a sintetiza acesti acizi, sunt foare diferite de la
tesut la tesut si de specie la specie. Comun penrtu toate speciile si toate tesuturile este faptul aratat mai
sus, ca biosinteza porneste de la aceiasi substanta simpla care este acetilul coenzima A denumit acid
acetic activat si care    poate provenii din glucide, din aminoacizi, din alcool etilic si din acizi grasi. Dupa
felul cum este folosit acetilul conezima A se poate realiza sinteza de acizi grasi, deci grasimi sau
producere de energie prin oxidare  pana la CO2 si H2O in ciclul citric.
Trecerea spre o cale  sau alta depinde de starea generala a organismului si de factorii de mentinere a
homeostazei generale. Intr-un regim normal , acetil coenzima A pentru  sinteza  de acizi grasi provine
30% din glucide.
Dupa sintetizarea acizilor grasi, pentru formarea lipidelor propriu-zise, acestia rebuie sa se esterificecu
glicerina, obtinuta in ciclul Krebs din glucide.Procesul de esterificare are loc dupa o prealabila fosforilare
a glicerinei.

9
 URSE ANDREI CRISTIAN 10B – REFERAT CHIMIE 2011
Cea mai mare parte din grasimea animalelor se gaseste sub forma se tesuturi adipoase subcutante,
tesuturi adipoase asezate pe membranele  peritoneale care sustin stomacul si intestinele si grasimea
depusa la suprafata organelor interne.Aceasta sursa o constituie principala sursa de lipide pentru
organism, functionand in acelasi timp ca termoregulator.In functie de  starea de ingrasare a animalului
in carne se gaseste asa numita “grasime de marmorare” dintre muschi, si cea de perselare in interiorul
muschiului. O cantitate mica de grasime se gaseste chiar in interiorul fibrei.

Grasimile crude den diferite parti ale corpului difera in ceea ce priveste consistenta, culoarea,
compozitia chimica. In general grasimile de acoperire au un punct  de topire mai scazut, dacat grasimea
acumulata in interiorul organismului.La animalele din zone calde grasimea are consistenta mai tare
dacat la cele dintr-un climat temperat – rece. Grasimea de bovine este culoare galbena, determinata de
pigmentii carotenoici . Intensitatea culorii depinde de continutul de caroten. Pana la 1mg caroten /kg  
grasimea este alb-galbuie, intre 2-3 mg caroten/kg  este galbena iar peste 5 mg caroten /kg este galben
intens. Femelele au grasimea mai intens colorata decat masculii.
Efect hotarator in compozitia grasimii il are hrana.Cand hrana are putina grasime se formeaza grasime
prin sinteza din glucide  si proteine si in consecinta bogata in acizi grasi saturati si monosaturati. Aceasta
deoarece organismul animal este in stare sa sa sintetizeze din glucide si proteine numai acizi grasi  
saturati si monosaturati ceilalti acizi grasi polinesaturati putand fi sintetizati nami daca alimentele
ingerate contin acizi grasi cel putin dinesaturati.   

10
 URSE ANDREI CRISTIAN 10B – REFERAT CHIMIE 2011

SAPUNURI

Săpunul, primul detergent, se fabrica în Orientul Mijlociu de acum 5000 de ani. La început a fost folosit
in principal pentru spălarea rufelor si pentru curăţarea inflamaţiilor şi a rănilor. Abia din anii 100 d.H.
oamenii au inceput sa folosească săpunul pentru baie.

Săpunul se obtine printr-un proces chimic în care o grăsime reacţionează cu o substanţă alcalină.
Probabil că săpunul s-a obţinut întamplător, când se frigea carnea desupra unui foc de lemne şi a
picurat grăsimea pe cenuşa alcalină. Probabil că acest săpun primitiv a ajuns pe mâinile cuiva, care a
observat că acesta se amestecă cu apa şi se clăteşte, înlăturând murdăria.

Săpunurile se obţin prin reacţii ale grăsimilor precum seul, uleiul de cocos şi de palmier, cu o substanţă
alcalină, precum soda caustică sau potasa caustică. Procesul chimic care are loc se numeste
saponificare. Uleiurile vegetale lichide se utilizeaza la fabricarea de săpun, de obicei în amestec cu
grasimi solide sau hidrogenate.

În procedeul obişnuit de fabricare a săpunului se încălzeşte grăsimea cu aburi introduşi direct la 100ºC
şi se adaugă soluţia de hidroxid de sodiu, pentru a obţine o emulsie. Îndată ce se formează săpun,
viteza de reacţie creşte brusc, fiindcă săpunul topit este un bun dizolvant atât pentru grăsime cât şi
pentru hidroxidul de sodiu. Produsul astfel obţinut conţine toată glicerina, rezultată din reacţia de
saponificare şi multa apa. Pentru adăugarea unei soluţii concentrate de clorură de sodiu se separă
săpunul miez, topit, la fund ramânâd un strat apos, care contine glicerină. Săpunul miez conţine 62-
64% acizi graşi si el poate fi utilizat ca săpun de rufe. Pentru fabricarea săpunului de toaleta, săpunul
miez (obţinut din grăsimi mai pure) se usucă până ce conţinutul în acizi atinge 80-85% apoi i se
înglobează un parfum şi se presează in bucăţi.

Săpunurile se caracterizează prin faptul că moleculele lor posedă la una din margini o grupă polară
hidrofilă. Datorită acestei structuri, moleculele de săpun au tendinţa de a se acumula la suprafaţa
despărţitoare a soluţiei faţă de mediul înconjurator, orientându-se cu grupa COOˉ înspre apă. Acestă
proprietate conferă săpunului puterea sa de curăţire.

Numai săpunurile metalelor alcaline şi al amoniacului sunt solubile în apă. Săpunul de potasiu, utilizat
în industria textilă este moale. Săpunurile de calciu, sodiu si aluminiu servesc la fabricarea de unsori
consistente. Săpunurile de aluminiu se utilizează la impermeabilitatea anumitor pânze.

Ingredientele care au potenţial dăunător din săpunurile comerciale:

11
URSE ANDREI CRISTIAN 10B – REFERAT CHIMIE 2011
 -A-pirina − o substanţă derivată din seva răşinoasă a pinului, care este o
componentă majoră a terebentinei şi poate afecta sistemul imunitar.
 A-terpinolol – această chimicală este extrem de iritantă pentru membranele
mucusului. Expunerea frecventă sau prelungită poate cauza edem şi deasemenea
dificultăţi de respiraţie.
 Benzaldehida − supranumită şi ulei de migdale amare, este un narcotic şi un
anestezic care poate să cauzeze o depresie la nivelul sistemului nervos central. Când
este inhalat, poate produce ameţeli, vărsături şi scaderea bruscă a tensiunii.
 Acetatul de benzil − un iritant pentru ochi şi plămâni şi un cunoscut cancerigen.
 Etanol – apare pe lista substanţelor iritante, dăunatoare şi este folosit în farbricarea
ojei de unghii şi a diluantului. Această chimicală poate irita căile respiratorii, poate
pune in primejdie vederea si cauzează pierderea controlului asupra muşchilor.
 LSS-ul − distruge grăsimile şi pune în pericol abilitatea pielii de a rămâne hidratată.
Este clasificat ca fiind mutagen, însemnând că poate altera materialul genetic al
celulelor.
 Triclosan – un antibacterian şi un mutagen foarte uşor absorbit prin piele. Este un
iritant pentru ochi şi cauzator de probleme la ficat.

DETERGENTI

12
 URSE ANDREI CRISTIAN 10B – REFERAT CHIMIE 2011
Detergentii sunt agenti de curatare, in special sapunurile si detergentul fara sapun folosit in
diverse scopuri de curatare menajera si industriala. Detergentii fara sapun sunt uneori numiti detergenti
sintetici sau pur si simplu detergenti.

Sapunul se obtine printr-un proces chimic in care o grasime reactioneaza cu o substanta alcalina.
Probabil ca sapunul s-a obtinut intamlator, cand se frigea carne deasupra unui foc de lemne si a picurat
grasime pe cenusa alcalina.

Detergentii sintetici pentru menaj, destul de delicate pentru a putea fi folositi fara sa atace pielea au
aparut in anul 1933. Intr-un lichid, cum ar fi apa, moleculele sunt legate intre ele prin forte de atractie
puternice. Moleculele de la suprafata sunt atrase spre interior, ceea ce face suprafata lichidului sa fie
curbata. Acest efect, numit tensiune superficiala, se observa clar la picurii aproape sferici de apa de la
robinet.

Agenti tensioactivi

Sapunurile si detergentii sintetici contin substante care fac apa moale, prin reducerea tensiunii
superficiale. Acesti agenti de inmuiere se numesc agenti active de suprafata sau tensioactivi, deoarece ei
actioneaza asupra suprafetei unui lichid.

Ne putem inchipui moleculele agentilor tensioactivi ca anand forma unor mormoloci. Capetele se
ataseaza usor de apa, iar cozile se ataseaza usor de grasime. Cand un agent tensioactiv este amestecat
cu apa, moleculele sale de la suprafata apei sunt orientate spre interior, avand capetele atasate de
molecule de apa. Cozile moleculelor de agent tensioactiv strapung suprafata apei.

Daca un material care se spala este grasime, combinatia actiunii agentului tensioactiv cu agitarea
mecanica data de procesul de spalare va inlatura grasimea.

Sapunuri

Sapunurile se obtin prin reactii ale grasimilor, precum seul, uleiul de cocos si uleiul de palmier, cu o
substanta alcalina, precum soda caustica ( hidroxidul de sodiu ) sau potasa caustica ( hidroxidul de
potasiu ). Procesul chimic care are loc se numeste saponificare.

Intr-o instalatie moderna de fabricatie a sapunului, materialele sunt amestecate si apoi incalzite sub
presiune la aproximativ 1300C. Reactia produce sapun si glicerina.

Detergenti sintetici

Detergentii sintetici lichizi se obtin prin adaugarea la celelalte ingresiente a unei substante, numite

13
 URSE ANDREI CRISTIAN 10B – REFERAT CHIMIE 2011
hidrotrop. Aceasta previne separarea ingredientelor.

Detergentii sintetici se folosesc si la alte produse de curatare, cum ar fi prafurile de curatat. Prafurile de
curatat tipice contin un detergent anionic, un mineral fiind macinat, precum feldspatul si un inalbitor cu
hipoclorit.

Detergentii speciali sunt fabricate pentru curatire industriala. De exemplu detergentii cu agenti
tensioactivi neionici si cationici se folosesc la instalatiile de fabricare a alimentelor si a produselor
lactate, care trebuie curatate la cele mai inalte standarde.

MASELE PLASTICE

Se numesc mase plastice materialele produse pe baza de polimeri, capabile de a capata la incalzire
forma ce li se da si de a o pastra dupa racier. Dupa cantitatea in care se produc ele ocupa primul loc
printer materialele polimere. Ele se caracterizeaza printr-o rezistenta mecanica mare, densitate mica,
stabilitate chimica inalta, proprietati termoizolante si electroizolante etc. Masele plastice se fabrica din
materii prime usor accesibile, din ele pot fi confectionate usor cele mai felurite articole. Toate aceste

14
 URSE ANDREI CRISTIAN 10B – REFERAT CHIMIE 2011
avantaje au determinat utilizarea lor in diversele ramuri ale economiei nationale si ale tehnicii, in viata
de toate zilele.
Aproape toate masele plastice contin, in afara de polimeri (denumiti adesea rasini), componenti care le
confera anumite calitati; substanta polimere serveste in ele in calitate de liant. O masa plastica este
constituita din materialul de implutura ( faina de lemn, teseturi,azbest, fibre de sticla s.a.), care ii reduc
costul si ii imbunatatesc proprietatile mecanice, plastifianti( de exemplu esteri cu punctual de fierbere
inalt), care le sporesc elasticitaea, le reduc fragilitatea, stabilizatori (antioxidanti, fotostabilizatori), care
contribuie la pastrarea proprietatilor maselor plastice in timpul proceselor de prelucrare si in timpul
utilizarii, coloranti, care le dau culoarea necesara, si alte substante.

Pentru a ne comporta correct cu masele pastice, trebuie sa stim din ce fel de polimeri au fost produse
ele – termoplastici sau termoreactivi.

Polimerii termoplastici( de exemplu polietilena) la incalzire devin moi si in aceasta stare isi schimba usor
forma. La racier ele din nou se solidifica si isi pastreaza forma capatata. Fiind din nou incalzite, ele iarasi
devin moi, pot capata o noua forma si tot asa mai departe. Din polimerii termoplastici pot fi formate
prin incalzire si presiune diferite articole care in caz de necessitate pot fi din nou supuse aceluias mod de
prelucrare.

Polimerii termoreactivi la incalzire devin plastici, apoi isi pierd plasticitatea devinind nefuzibili si
insolubili, deoarece intre macromoleculele lor liare au loc interactiuni chimice, formindu-se o structura
tridimensionala ( ca in cazul vulcanizarii cauciucului). Un astfele de material nu mai poate fi supus
prelucrarii a doua oara: el a capatat o structura spatiala si si-a pierdut plasticitatea – proprietate
necesara pentru acest scop. Vom examina in continuare cele mai raspindite feluri de mase plastice.

POLIETILENA

 În drumul mereu ascendent al materialelor plastice, o deosebita importanta a avut descoperirea facuta
de Karl Ziegler, în anul 1954, si anume ca amestecul de combinatii organo-aluminice si tetraclorura de
titan catalizeaza polimerizarea etilenei la presiuni joase. Pâna la acea data, polietilena se obtinea numai
prin polimerizarea radicalica la presiuni de ordinul câtorva mii sau chiar zeci de mii de atmosfere (5000-
20.000) atmosfere, conducând la asa numita polietilena de presiune înalta si foarte înalta sau polietilena
de densitate joasa (0,92 g/cm3). Macromoleculele acestui polimer prezinta numeroase ramificatii, ceea
ce face ca materialul plastic sa aiba o cristalinitate de numai 40-50%. Ca urmare, polietilena de densitate
joasa se caracterizeaza prin rezistenta termica si mecanica relativ scazute (polietilena moale).

Procedeul Ziegler a revolutionat tehnologia de obtinere a polietilenei, permitând obtinerea industriala a

acesteia la presiuni de numai câteva atmosfere. Aceasta polietilena este formata în principal din
macromolecule liniare, cu foarte putine ramificatii, ceea ce permite împachetarea usoara a
macromoleculelor. Drept urmare, creste continutul în faza cristalina pâna la 94%, iar proprietatile
termomecanice ale acestui material plastic sunt considerabil îmbunatatite.

Polietilena obtinuta prin procedeul Ziegler este cunoscuta sub numele de polietilena de mare densitate,
(0,97 g/cm3) sau polietilena dura. Pe lânga utilizarile clasice în domeniul ambalajelor, ea are si alte

15
 URSE ANDREI CRISTIAN 10B – REFERAT CHIMIE 2011
întrebuintari, cum ar fi: conducte de presiune, izolatii electrice, rezervoare foarte mari, ambarcatiuni
usoare sau chiar roti dintate.

Descoperirea lui Karl Ziegler a fost dezvoltata cu succes de lucrarile lui Giulio Natta si ale scolii sale. În
anul 1955 Giulio Natta pune bazele polimerizarii stereospecifice care permite obtinerea polimerilor
stereoregulati, folosind drept catalizator de polimerizare produsii de reactie ai combinatiilor organo-
aluminice cu compusii materialelor traditionale (asa numitii catalizatori Ziegler-Natta). Importanta
acestor descoperiri rezulta si din faptul ca în 1963, celor doi savanti le-a fost decernat premiul Nobel
pentru chimie.

Cu acesti catalizatori au fost polimerizati cei mai diversi momomeri, obtinnându-se materiale plastice cu
proprietati noi. Una din proprietatile de baza este aceea ca sunt apte de a cristaliza, datorita
aranjamentului spatial regulat al monomerilor si ai substituentilor acestora, faptul acesta conferindu-le o
rezistenta mecanica si termica superioara celor ale materialelor plastice atactice (nestereoregulate). În
acest sens o mare realizare a constituit-o obtinerea polipropilenei izotactice cu structura cristalina a
carei temperatura de topire este de circa 165°C, pe când polipropilena atactica, amorfa are intervalul de
înmuiere la 100-120°C. Deosebit de interesanta este obtinerea unor polimeri de propilena stereobloc.
Sinteza decurge astfel încât în macromolecule se gasesc blocuri cristaline si amorfe. Un asemenea
material plastic se topeste într-un interval larg de temperatura, (100-170°C) ceea ce îi faciliteaza
prelucrarea.

Pentru a îmbunatati calitatile maselor plastice se recurge si la alte procedee. Materialele plastice
izotactice se utilizeaza atât ca atare, cât si sub forma compozitiilor lor ranforsate (cu fibre de sticla,
grafit, fibre de azbest etc). Ranforsarea (armarea) materialelor plastice mareste mult rezistenta
mecanica si greutatea specifica, dar în acelasi timp creste si pretul lor.

Alte cai e modificare a proprietatilor materialelor plastice constau în formarea de aliaje între ele, grefari
de macromolecule pe un material dat etc.  

 (- CH2-CH2-)n este o substanta solida, de culoare alba, termoplastica, putin grasoasa la pipait,
asemanatoare cu parafina. Acesta asemanare poate fi inteleasa daca vom lua in consideratie faptulca
acest polimer prezinta prin structura sa o idrocartbura saturata (parafina) cu o masa moleculara mare.
De aci se poate trage concluzia despre inflamabilitatea polietilenei si despre stabilitatea ei chimica fata
de reagenti. Polietilena arde cu o flacara albastrie luminoasa. Solutiile de acizi, baze si
oxidanti( permanganat de caliu) asupra ei nu influenteaza. Acidul azotic concentrat o distruge.

POLIPROPILENA

material solid, grasos la pipait, de culoare alba, termoplastic. Ca si polietilena ea poate fi considerate
hidrocarbura macromoleculara saturata (masa moleculara –

80 000 – 200 000). Este un polimer stabil la mediile agresive. Spre deosebire de polietilena, ea devine

moale la o temperatura mai inalta( de 160-170 C) si are o rezistenta mai mare. La prima vedere aceasta

pare de neinteles. Prezenta in prolipropilena a numeroase grupe laterale - CH3 ar fi trebuit sa impiedice

16
 URSE ANDREI CRISTIAN 10B – REFERAT CHIMIE 2011
la alipirea macromoleculeleor una de alta. Rezistenta polimerului si temperatura lui de topire in acest

caz ar fi trebuit nu sa creasca, ci sa descreasca. Pentru a intelege aceasta “contradictie”, este necesar sa

examinam mai profound structura acestei substante.

In procesul de polimerizare moleculele de propilena(sau de alt monomer cu o structura

asemanatoare)pot sa se uneasca unele cu altele in diferite moduri, de exemplu:

- CH2 – CH – CH2 – CH – CH2 – CH – CH2 – CH -

CH3 CH3 CH3 CH3

- CH2 – CH – CH – CH2 – CH2 – CH – CH – CH2 –

CH3 CH3 CH3 CH3

Primul procedeu se numeste “cap-coada”, cel de-al doilea procedeu-“coada-cap”. E posibila si o varianta
mixta de combinare.

Polimerizarea propilenei se realizeaza in prezenta de catalizatori, ceea ce contribuie la formarea dintre

toti polimerii posibili a polimerului cu o structura regulata corespunzatoare principiului “cap-coada”,
caracterizata printr-o succesiune dreapta a grupelor metil in catena.
Grupele- CH3 capata in cazul unei polimerizari de acest fel o orientare spatiala regulata. Daca ne vom
inchipui ca atomii de carbon, care formeaza macromolecula zigzag, sint situati intr-un singur plan, atunci
grupele metil vor fi situate sau de una si aceeasi parte a acestui plan, sau se vor succeed regulat de
ambele parti ale lui.

Polimerul capata, duap cum se spune o structura sterioregulata. La un asemenea polimer

macromoleculelesint strins lipite una de alta( au un inalt grad de cristalitate), fortele de atractie
reciproca dintre ele cresc, ceea ce influenteaza asupra proprietatilor.

In prezenta de initiatori, din a caror dezintegrare rezulta radicali liberi pentru inceputul cresterii catenei.
Faceti schema unei macromolecule crescinde de polimer prin formarea successive de radicali liberi.
Dupa pozitia si structura sa clorura de polivinil poate fi considerate un clor-derivat al poilietilenei. Atomii
de clor, care substituie o parte din atomii de hydrogen, sint legati trainic de atomii de carbon, de aceea
clorura de polivinil este stabila la actiunea acizilor si a bazelor, areproprietati dielectrice bune, o
rezistenta mecanica mare. Ea de fapt nu arde, dar se descompune usor la incalzire, elimminind clorura
de hidrogen.
Pe baza de clorura de polivinil se obtin mase plastice de doua tipuri: viniplast , care are o regiditate
considerabila, si plasticat, care e un material ceva mai moale. Pentru a preveni descompunerea acestui
polimer, in masele plastice fabricate pe baza lui se introduc stabilizatori, iar pentru a obtine plasticate
moi se introduc si plastifianti.
Din viniplast se fabrica tevi nrezistente la actiunea agentilor chimici, piese pentru aparatajul chimic, cutii
de accumulator si multe altele.

17
 URSE ANDREI CRISTIAN 10B – REFERAT CHIMIE 2011

POLISTIRENUL
Polisterenul are o structura liniara, masa moleculara de la 50 000 pina la 300 000. Se obtine prin
polimerizarea monomeruluiin prezenta de initiatori.

Un astfel de process poate fi realizat si in laboratorul scolii: la incalzirea polimerului in aparatul pentru
distilarea lichidelor in receptor se va acumula monomerul format. Prezenta legaturii dublein stiren poate
fi usor demonstrata pe cale experimentala.

Unul din dezavantajele polistirenului este rezistenta relativ mica la lovire, ceea ce-I reduce domeniile de
utilizare. In present datorita cauciucului la sintetizarea polimerului se obtine polistiren rezistent la lovire.
Acest polistiren este acum cel mai raspindit.

O varietate de polimer este penopolistirenul. El se obtine, adaugind in timpul prepararii materialului a

unei subtante de spumare. Ca rezultat polistirenul capata o structura asemanatoare cu o spuma
solidificata cu porii inchisi. Acesta este un material foarte usor. Penopolistirenul se utilizeaza in calitate
de material termo- si fonoizolator, la constructii, in tehnica frigorifica, industria mobilei.

MASELE PLASTICE FENOLFORMALDEHIDE

Rasina fenol- formaldehidicaeste o substanta macromoleculara care constituie baza maselor plastice ea
se sintetizeaza nu prin polimerizare, ci prin reactia de policondensare si dupa proprietati nu e
termoplastica, ci termoreactiva. Prin aceste doua particularitati si se deosebeste de celelalte mase
plastice.

Aceasta rasina se sintetizeaza prin incalzirea fenoluluiimpreuna cu aldehida formica in prezenta de acizi
sau de baze in calitate de catalizatori.

Stim de acum ca in fenol se produc usor reactii la atomii de hidrogen din pozitiile 2, 4, 6. In acest caz
policondensarea are loc acolo unde se gasesc atomii de hydrogen din pozitia 2 si 6. in prezenta unei
cantitati suficiente de aldehida formica la reactie participa si atomi de oxygen din pozitia 4, si atunci
moleculele liniare se unesc prin intermediul grupelor CH2 una cu alta, formind un compus
macromolecular cu o structura spatiala. Acest process secundar, in timpul caruia se manifesta
caracterul reactive al polimerului, areloc de acum in timpul procesului de prelucrarein scopul obtinerii
articolului necesar.

Rasinele fenolformaldehidice se utilizeaza, de regula, ca parti componente ale diferitelor materiale

artificiale. In afara de poilimeri care joaca rolul de lianti, in compozitia lor intra materiale de umplutura,
substante de solidificare, coloranti si altele. In procesul de prelucrare la executarea articolelor din ele,
de exemplu in timpul presarii la cald, o astfel de masa plastica la inceput e termoplastica, umple bine
forma, apoi in timpul incalzirii si sub actiunea presiunii in ea se formeaza structura spatiala si ea devine
articol solid monolit.

18
 URSE ANDREI CRISTIAN 10B – REFERAT CHIMIE 2011
Articolele produse pe baza de mase plastice fenolformaldehidice se caracterizeaza printr-o rezistenta
mecanica, rezistenta termica si stabilitate mare la actiunea acizilor, prin proprietati dielectrice bune.

Din masele plastice fenolformaldehidice, la cre in calitate de material de umplutura serveste faina de
lemn, se prepara pulberi de presare, iar din acestea - prin presare la cald – un larg asortiment de articole
electrotehnice, precum si multe aparate de uz casnic.

O larga intrebuintare isi gaseste textolitul de sticla. El este o masa plastica la care in calitate de material
de umplutura serveste tesatura din fibre de sticla. Acesta este un material de o rezistenta deosebita, are
o stabilitate termica sporita, proprietati electroizolante bune.

Industria de ambalaje este si va ramâne si în viitor în lume principalul consumator de materiale plastice.
Se estimeaza ca rata de dezvoltare a ambalajelor din plastic va fi în continuare în medie de 10% anual în
lume, iar pe tari o dezvoltare proportionala cu produsul national brut. Materialele plastice au patruns
adânc în domeniile de utilizare ale sticlei, tablelor si foliilor metalice, extinderea si perfectionarea
sistemelor de ambalaje.

În domeniul materialelor de constructii,masele plastice îsi vor continua de asemenea ascensiunea, pe

plan mondial atingându-se ritmuri de crestere a productiei si consumului de 10-15%. Principalele
categorii de produse sunt profilele din materiale plastice ca înlocuitor ai tablelor ondulate si profilelor
metalice, panourile stratificate, elementele prefabricate cu izolatie termica si fonica din spume
poliuretanice, retele sanitare si electice cuprinzând tevi din policlorura de vinil si poliolefine, instalatii
sanitare din poliesteri armati, polimeri acrilici sau aliaje din diferite materiale plastice cum ar fi
acrilonitrilul, butadiena si stirenul(ABS).

Electrotehnica si electronica, beneficiari traditionali ai materialelor polimere, au cunoscut o patrundere

relativ importanta a maselor plastice, în special polmerii traditionali ca policlorura de vinil, polietilena,
polistirenul dar si unele mase plastice speciale cum sunt policarbonatii, poliacetalii, polifenilen oxidul
etc.

Industria constructiilor de masini si autovehicule a înregistrat cel mai înalt ritm de asimilare a
mateeialelo plastice: în medie, pe plan mondial, 44% anual. Principalele tipuri de polimeri folositi sunt
policlorura de vinil, poliolefinele si polimerii stirenici. Directiile de utilizare a materialelor plastice în
constructia de masini se diversifica si se multiplica continuu.

În agricultura ponderea ce mai mare o detin filmele de polietilena de joasa presiune, folosite pentru
mentinerea umiditatii solului, protejarea culturilor în sere si solarii, impermeabilitatea rezervoarelor si
canalelor. 
Alte domenii de aplicatii ale materialelor sintetice polimere sunt tehnicile de vârf. Iata câteva exemple:

Industria aerospatiala. Conditiile principale impuse materialelor plastice utilizate în acest domeniu sunt:
sa reziste la temperaturi ridicate si scazute, sa nu arda, iar daca ard sa nu produca fum. Astfel hublourile
avioanelor se confectioneaza din policarbonat rezistent la foc si care are si o exceptionala rezistenta la
soc. Pentru cabinele de pasageri se fosesc laminate din rasina epoxidica sau fenolica ranforsate cu fibre
de sticla si acoperite cu un strat metalic subtire pentru o cât mai buna rezistenta la foc. La constructia

19
 URSE ANDREI CRISTIAN 10B – REFERAT CHIMIE 2011
navelor spatiale se utilizeaza placi cu structura sandwich de grafit-rasina epoxidica-bor-aluminiu care
rezista la temperaturi ridicate.

Industria nucleara. Politetrafluoretilena si politriclorfluoretilena, care rezista la compusii fluorurati

agresivi cum este si hexaflurura de uraniu, se utilizeaza la instalatiile industriale destinate separarii
izotopice a uraniului, ca elemente de legatura pentru pompe si compresoare, conducte, clape de vane
etc. Pentru îmbunatatirea rezistentei fata de radiatiile beta sau de amestecurile de radiatii si neutroni
provenite de la pilele nucleare se utilizeaza polimeri fluorurati (fluoroplaste) grefati radiochimic cu
monomeri de stiren, metil-metacrilat etc.

Industria chimica. În acest domeniu, materialele plastice îsi gasesc cele mai diverse aplicatii, începând de
la conducte pâna la piese componente ale pompelor si compresoarelor care lucreaza în medii corozive,
gratie greutatii scazute si rezistentei chimice si mecanice ridicate al acestor materiale. Dar materialele
plastice cunosc utilizari importante chiar în constructia unor aparate si utilaje la care cu greu si-ar fi
putut închipui cineva ca se poate renunta la metal. S-au executat astfel reactoare chimice din
polipropilena izotactica si poliester armat cu fibre de sticla având o capacitate de nu mai putin de 48 t,
diametrul reactorului fiind de 3m, iar înaltimea de 7,5m.

În prezent se utilizeaza schimbatoare de caldura pentru racirea lichidelor corozive cu tuburi din
politetrafluoretilena. Materialele folosite prezinta o rezistenta mult mai mare la coroziune decât tuburile
din fonta, având un cost similar dar o greutate mult mai mica. S-au construit de asemenea tuburi de
atomizare a materialelor, de 15m înaltime si 25m diametru, placate în interior cu politetrafluoretilena,
pentru solutiile concentrate de saruri alcaline. Politetrafluoretilena, având proprietati antiaderente
împiedica formarea crustelor pe peretii turnului.

Industria electronica. Sunt cunoscute în general proprietatile electroizolante ale polimerilor sintetici. S-
au gasit însa utilizari ale materialelor plastice si ca înlocuitori de materiale conductoare si
semiconductoare traditionale. Utilizarea lor în acest domeniu se bazeaza pe urmatoarele considerente:

 usurinta de formare a piesei cu geometria dorita, aplicând tehnicile conventionale de prelucrare

a materialelor plastice;
 posibiliatea de realizare a gradului de conductibilitate dorit;
 greutate mult mai scazuta a piesei.

Materialele plastice cu conductbilitate electrica se realizeaza pe doua cai principale. Prima este de
obtinere de amestecuri polimerice electroconductibile prin introducerea de grafit sau pulberi metalice în
masa materialului. Cea de a doua consta în realizarea polimerilor cu structuri moleculare particulare,
prin sinteza directa sau prin modificarea catenei polimerice, ca de exemplu: poliftalocianina,
polifenocen, polimeri de condensare.
Materialele plastice semiconductoare sunt de doua tipuri:

 cu semiconductibilitate de tip ionic, ca de exemplu poliacrilatul de sodiu:

 cu semiconductibilitate de tip electronic, datorita prezentei de electroni delocalizati (de obicei,
electroni de tip π). Un exemplu îl constituie polimerul obtinut prin încalzirea poliacrilonitrilului
(Ladder-polymer). Aceste material plastic îsi gasesc utilizarea la fabricarea tranzistoarelor.

20
 URSE ANDREI CRISTIAN 10B – REFERAT CHIMIE 2011
Schimbarile cele mai spectaculoase nu au loc însa în domeniul asa numitilor polimeri clasici. Anii ‘80 au
marcat dezvoltarea unui sector deosebit de important al sintezei materialelor plastice- cel al polimerilor
speciali. Produsi în cantitati mici, în conditii speciale, ei sunt capabili sa ofere utilizatorilor performante
ridicate.
Simpla aditivare, de exemplu, a cunoscutelor rasini epoxi cu fibre de carbon, duce la aparitia unui
material al carui modul de elasticitate specifica este de 10 ori mai mare decât al celor mai bune oteluri
produse în acea vreme.
Alte modificari, de data aceasta în însasi structura polimerilor, pot aduce calitati spectaculoase în
comportamentul acestora. De exemplu daca lanturile hidrocarbonate ale polimerilor nu sunt lasate sa se
plieze la întâmplare ci sunt întinse prin etirare, ia nastere o structura semicristalina a masei de material
plastic care este caracterizata de o mare reziatenta mecanica. Un alt exemplu îl constituie articulatiile
din plipropilena etirata, care datorita structurii cristaline rezista la milioane de îndoiri.
O alta posibilitate de a modifica srtructura masei de polimeri o constituie legarea chimica a lanturilor
hidrocarbonate între ele. Rezulta asa-numitii polimeri reticulati, care se aseamana cu o retea
tridimensionala. Caracteristice pentru aceasta structura sunt infuzibilitatea, o rigiditate neobisnuita,
insolubilitate în orice dizolvant.
Materialele plastice speciale se impun tot mai mult si prin calitatile lor optice. Cele mai spectaculoase
realizari le consemneaza fibrele optice din polimeri acrilici sau poliamidici, care au o ductibilitate, o
rezistenta si o elasicitate mult superioare fibrelor  din sticla minerala. În sfârsit , în acelasi domeniu sunt
de mentionat polimerii cu structura tridimensionala de foarte mare regularitate, cilindrica sau în lamele
echidistante. Ei sunt foarte asemanatori cristalelor lichide. Daca distantele dintre cilindri sau lamele sunt
de ordinul lungimilor de unda ale radiatiilor luminoase, are loc un proces de difractie a acestora. Astfel,
un material plastic cu o asemenea structura se comporta ca un colorant irizant.
De asemenea, polimerilor sintetici li se poate conferi capacitatea de a conduce curentul electric sau pot
deveni electreti—substante cu încarcatura electrica bipolara permanenta.
În sfârsit, cea mai interesanta aventura a materialelor plastice, pare sa devina în viitor,
biocompatibilitatea. Prin grefarea pe lantul polimerului a unor grupari chimice adecvate se spera ca
acesta nu va mai fi considerat strain de organismul uman. Cât de utila ar fi o asemenea proprietate pe
lânga medicina viitorului este usor de imaginat, la nivelul actual de cunostinte de care dispunem.

21