Sunteți pe pagina 1din 12

Un reporter frenetic: Iorga (1937)

Sunt vreo 60.000 in toata Elvetia si isi spun, cu mandrie,


"romansi": oamenii liberi ai muntilor, de alt neam decat
vorbitorii de limba germana si italiana care ii inconjoara din
toate partile. Candva, tara lor, asezata la aproape 4000 de
metri inaltime, se numea Retia. Azi se numeste Engadin si
se afla in cantonul elvetian Grison. Cu toate ca limba lor a
fost recunoscuta abia in 1938, dupa lupte grele si
indelungate, ca cea de-a patra limba nationala, ea e de fapt
singurul grai nascut si vorbit pe actualul teritoriu elvetian
(germana, franceza si italiana fiind limbi de imprumut, aduse
de peste munti). Nu de mult, romansii si-au sarbatorit, ca si
noi, 2000 de ani de continuitate istorica, chiar daca sunt, tot
ca si noi, mult mai vechi. Urmasi ai mandrilor reti, latinizati
la fel de greu ca si dacii de armatele Imperiului roman,
Nicolae Iorga le spunea "frati mai mici" ai românilor. In
studiul sau "Paralelisme româno-helvetice", marele istoric ii
socotea inruditi cu traco-ilirii, dar si cu celtii, de la care au
mostenit un fond de cuvinte prezente si in limba noastra.

Iorga afirma ca e cel dintai român care a ajuns pe inaltimile


Alpilor, intre romansi. "Cel dintai care s-a dus sa-i vada
acasa la dânsii, sa le vorbeasca limba asa de asemenea cu a
noastra si sa se uite in ochii aceia negri, destepti, care
lumineaza fata rotunda sub parul des si darz", marturisindu-
si regretul ca nu le poate infatisa romanilor "si vederi din
satele lor si nu le pot aduce inainte figurile asa de
asemanatoare cu ale oamenilor nostri." Intr-o conferinta
rostita la Radio , Iorga vorbea chiar despre "o singura
unitate, care pornea de la Oceanul Atlantic si mergea pana
la Marea Neagra... Intre noi (romanii), care ne intindem pe
amandoua malurile Tisei (...) si intre ceea ce au ramas ei
(romansii, n.n.) nu e nici o discontinuitate. O singura panza
de rasa influentata de romani, o singura limba, cuprinzand
elemente sufletesti dominante ale marelui popor iesit din
vechea rasa ilirico-traca si din Roma strabuna..."
Ce nebunie mai frumoasa pentru un reporter, la inceputul
unui nou secol, decat sa porneasca intr-acolo, incercand sa
vada ce-a mai ramas astazi din "fratii" nostri indepartati? Sa
le priveasca chipurile, sa le asculte limba, sa se intrebe daca
povestea lui Iorga despre romansi nu a fost doar vanare de
vant. Dar, dupa o saptamana de peregrinari prin muntii
helvetici, mi-am dat seama ca n-a fost in zadar. Nu pot
aduce neaparat dovezi, nu sunt specialist in istorie si graiuri
vechi. Ceea ce pot spune e ca acolo, printre oamenii aceia
din Alpi, printre taranii aceia crescatori de vaci si de oi, acolo
m-am simtit cu adevarat Acasa.

Istorie si fan

Pashun Craista (Creasta Pasunilor). Un satuc de vreo opt


case, catarat undeva spre izvoarele Mustairului. Deasupra
noastra, pereti de stanci acoperiti de zapezi vesnice. In fata,
peste o vale colosala, alti munti drepti, nemiscati, unul in
spatele celuilalt, umpland cu semetia lor bolta albastra.
Engadin, tara romansilor si a padurilor nesfarsite.

Fratii nostri din Alpi

"Fratii" de la Formula As : Sorin Preda, Horia Turcanu,


Sanziana Pop, Andrei Cheran si autorul reportajului

Pe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cu mana a


binete. Doi tarani, doi oameni ai locului. Siluetele lor voinice
se proiecteaza pe muntii din spate. Oprim masina si ne
intoarcem mirati. Dupa atatea zile de mers prin Elvetia, e
prima oara cand intalnim oameni care ne saluta cu bucurie.
Un tata si un fiu, singurii locuitori ai catunului dintre stanci.
Gospodari, stapani de munti si vaci multe. Baiatul e inalt,
puternic, chipes, un adevarat Fat-Frumos. Il cheama Vreni,
n-are mai mult de 20 de ani. Vorbeste bine frantuzeste -
lucru cam rar intalnit in tinuturile astea - si-mi spune ca desi
familia lor se numeste Lamprecht, ei sunt romansi "vechi de
cinci generatii", doar ca numele le-a fost germanizat.
Palmele fiului sunt negre, crapate de munca. Pe haine are
urme de fan. E vremea cositului. Tot satul miroase a fan. Un
sat arhaic, cu o istorie grea, pe care tanarul cel chipes o
spune cu gravitate, ca pe un mesaj ce trebuie transmis
neaparat mai departe. Pierderea limbii si a obiceiurilor
stramosilor a inceput inca din vremuri medievale. Raul a
urcat spre romansi dinspre vãi. De acolo, de jos, a pornit
nenorocirea. Romansii au urcat tot mai sus, pe munti,
cautand sa se ascunda. N-au reusit. Italienii au venit din
sud, francezii din vest, nemtii din nord. I-au prins ca intr-o
menghina. Vreni e mandru ca e romans. Cand vorbeste
despre asta, isi pune palma pe inima. A facut "scoala de
tarani" in oraselul Santa Maria, acolo a invatat tot ce stie. Pe
urma s-a intors in satucul lui drag. Desi e frumos ca un print
din povesti, desi a avut nenumarate propuneri sa plece la
oras si chiar in strainatate, el n-a vrut. A ales sa traiasca
mai departe in satul cu opt case, de pe culmile Alpilor, sa
porneasca la fiecare revarsat al zorilor cu vitele pe creste,
sa-si strice mainile de atata munca, sa priveasca seara,
culcat in fan, cele mai stralucitoare stele de pe pamant. Asta
a vrut. Si zice ca aici ar vrea sa ramana pana la moarte. In
Pashun Craista. Creasta pasunilor.

Vreni ii traduce tatalui tot ce vorbim. Sunt momente cand


cei doi rad intre ei, hatri, cercetandu-ne din crestet pana-n
talpi, intrebandu-se ce-or fi cautand niste romani pe
coclaurile astea. La inceput, cei doi nu-si dau seama ca eu
pricep cam tot ce vorbesc.

Inteleg o gramada de cuvinte: "plug", "mos", "casa",


"munt", "ram", "muma", "frar", "sour", "scolar", "corp",
"alb", "eu sun", "el fa", dar inteleg mai cu seama intonatia
lor, o cadenta, o anumita muzica a graiului, atat de
asemanatoare cu a noastra, incat parca nici n-ai nevoie de
cuvinte, parca pricepi totul din vioiciunea spuselor, din
gesturi, din inclinarea trupului, din privirile ce insotesc
mereu fiecare exclamatie. Asa vor fi toti oamenii pe care ii
voi intalni aici, in batranii munti retici: parca nu vorbesc cu
cuvinte. Parca vorbesc direct cu sufletul.

Valchava (Valceaua), alt sat pe valea Mustairului, cuibarit


intr-o vale larga, din care pornesc pretutindeni nenumarate
fire de drum. E sambata dupa amiaza si romansii ies in fata
casoaielor vechi, cu fatade pictate si flori rosii revarsate
peste feresti. Se odihnesc, isi trag sufletul dupa o zi de
munca. O tihna blanda, aurie, invaluie asezarea. Oamenii
sed pe niste bancute vechi, innegrite de vremi, cu spatele
lipit de zidurile groase. Aceleasi bancute unde au sezut
altadata parintii, bunicii lor si tot neamul. Sporovaiesc intre
ei, zambesc, trag din tigara rar, ganditori, imi dau seama ca
principalele lor discutii sunt legate de turme, de stani, de
schimbarea vremii. E imposibil, privindu-i, sa nu te duca
gandul la pastorii nostri. Aceeasi saga, aceleasi ocheade
aruncate strainilor, aceleasi salutari sugubete strigate
vecinului de pe bancuta de-alaturi, aceleasi taifasuri in care
pun "tara la cale", aceeasi pace contemplativa care-i
cuprinde uneori pe toti, cand se uita la munti. Bancuta din
fata casei e nelipsita in tot Engadinul. Multe din ele au o
scobitura facuta in zid, dinadins pentru a baga acolo o banca
de lemn. Din stravechime, locului i se zice "vamporta" (in
fata portii), locul unde romansii stau sa vorbeasca sau sa
priveasca lumea. Pentru romansi, vecinatatea e mai presus
de orice. Asa s-au ridicat comunele, asa s-au pastrat
traditiile si limba. Prin vecinatate. Prin sate trainice si unite.
Oamenii se inteleg, se ajuta, se viziteaza des, fara a-si
anunta sosirea dinainte, intra nestingheriti unul in casa
altuia, isi imprumuta unelte, bani, orice. "Un bun vashin vala
pu co un paraint", "un bun vecin valoreaza mai mult decat o
ruda", spune un vechi proverb romans, laudand milenara
vecinatate omeneasca, pierduta prin alte parti.

Casa focului
Ma-ndrept spre o batrana care sade pe banca, la poarta, si-i
spun fara ocolisuri ca-mi place casa ei inundata de flori.
"Casa e bela", ii zic. Batrana ma iscodeste pe sub sprancene.
Apoi imi zambeste. Imi multumeste, putin rusinata, pentru
vorbele mele. Si, la fel de brusc... ma pofteste in casa!
Deschide larg usa marii bolti sapate in piatra - atat de
asemanatoare cu cele ale caselor noastre din Ardeal.
Strabatem un culoar caruia-i zice "suler" - coridorul prin care
intra in casa carutele si animalele -, apoi cotim spre o odaie
magica: casa focului (casa da fo), bucataria, "vatra"
gospodariei, locul unde focul nu se stinge niciodata. Odaia
tihnei si a povestilor batranesti. Chiar deasupra ferestrei,
sunt doua "sgraffito", doua picturi stravechi: un Isus
zugravit naiv, ca de un pictor taran, alaturi de un dragon, de
un diavol: dracesc si sfant, paganism si crestinism, cele
doua dimensiuni ale vietii romansilor. Asemeni noua, acesti
reti romanizati au fost crestinati cu mare greutate si foarte
tarziu, abia prin secolul al Vii-lea. Bisericile lor sunt ridicate
pe sanctuare pagane. Chiar si azi sunt bantuiti de vechile
credinte populare precrestine, traind - mai ales batranii -
inca in plina magie. Ei se incred si acum in povesti cu zane,
strigoi, vrajitoare si lupi ce vorbesc cu glas omenesc, in
istorii pastoresti despre vaci blestemate, despre locuri
magice, ascunse in munti, pe care trebuie sa le privesti cu
teama sau cu evlavie.

Apoi femeia ma duce in grajdul casei, un adevarat muzeu al


clopotelor pastoresti. Sute de talangi mici si uriase, pentru oi
si vite, sunt agatate peste tot, pe peretii din barne. La
romansi, talangile batrane nu se arunca. Se transforma in
piese de muzeu ale familiei. Aproape orice gospodarie
romansa are in grajd, pe pereti, aceasta multime de clopote.
Aproape toate traditiile romanse - nuntile, urcarea si
coborarea turmelor din munti, Chalandamarz (calendele lui
Martie, cand feciorii bat din clopote pentru a alunga iarna si
spiritele rele), Bauania (tragerea la sorti a ursitului),
Tscheiver (jocul cu masti) - sunt insotite de dangatul
prelung al talangilor. Clopotele sunt istorie vie. Simbolul
traditiei, "Fuienetta", vatra in care focul nu se stinge
niciodata.
Romanca din Scuol
(O romanca intre romansi: Mihaela Demonti)

Scuol. Capitala Engadinului de Jos, cel mai reprezentativ


tinut romans, in ce priveste limba si traditiile. Iorga a fost
aici. La fel Ovid Densusianu , marele lingvist, care a studiat
ani la rand nume de munti, de piscuri, de vai sau de ape,
realizand un curs de "Toponimie retoromana" la
Universitatea din Bucuresti. Ii inteleg incantarea. E mai mare
dragul sa-i auzi pe oameni vorbind o limba atat de
asemanatoare cu a noastra: "ce faci?", "dorm bain?" (ai
dormit bine?), "buna saira", "bun di", "buna not"... Lumea e
vesela, gata de vorba, ti se da buna ziua, chiar daca
trecatorul habar nu are cine esti. Daca multumesti cuiva, ti
se raspunde "cun plachere" ("cu placere"), intocmai ca in
romana. Prin magazine, te poti pomeni ca nu-ti sunt primiti
"euro-ii", de parca vanzatorul n-ar fi vazut in viata lui astfel
de bani. In general, oamenii au o antipatie fatisa fata de
mititelele bancnote ale vecinilor. Si tot in general, oamenii
nici nu vor sa auda de Uniunea Europeana...

Aici, in Scuol, am norocul de a o intalni pe Mihaela din...


Romania. O adevarata celebritate locala. Aproape nu exista
om in Scuol care sa n-o cunoasca, care sa n-aiba incredere
deplina in ea. Toti stiu, macar din auzite, de frumoasa
romanca din orasul lor. Mihaela Demonti e casatorita cu un
barbat romans si traieste de paisprezece ani in Elvetia. Este
- dupa stirea ei - singura romanca din Engadin. A invatat
limba in doar doua luni. Fara dictionare, numai prin discutii
cu oamenii. Ne da dreptate ca-i foarte asemanatoare cu
romana. De altfel, "si oamenii de aici parca sunt la fel",
spune ea. "La inceput, am avut un soc. Nu stiam nimic
despre Engadin, despre romansi. Ma pregatisem pentru o
Elvetie rece, "ca ceasul". Nu mi-a luat mult timp sa-mi dau
seama ca ei sunt de fapt cu totul "altceva": mai
sentimentali, mai calzi, dar totodata si aprigi, dintr-o bucata.
Trebuie doar sa le dai importanta pe care-o merita, sa-i
mangai, sa-i asculti, sa le vorbesti pe limba lor. Si sa-i
vedeti ce cantareti sunt!... Ce dansatori!... Ei canta tot
timpul, chiar si cand muncesc. Iar daca asculti corurile lor, e
imposibil sa nu pleci cu ochii in lacrimi. Nu stiu cum, dar inca
de cand am venit, am simtit ceva familiar, ceva ce ma ducea
mereu cu gandul spre acasa. Am fost si eu mirata cat de
usor am putut sa ma adaptez. Ca sa le cad la inima n-a
trebuit sa fac nimic altceva decat sa fiu eu insami."

"Noi si voi suntem frati!"


Fratii nostri din Alpi
Case vechi in Valchava
Mihaela e nespus de incantata ca s-a intalnit cu romani. Nici
nu sta pe ganduri sa ne pofteasca la ea acasa, unde sotul
sau, Plasch Demonti - anuntat prin telefon - ne asteapta cu
masa. Mihaela locuieste in Sent, un sat superb, aflat chiar
deasupra Scuolului, o adevarata cetate de case albe, avand
in mijloc o piata si o biserica. Aici a trait ca un pustnic,
studiind folclorul si limba neamului sau, mai intai intr-o
moara veche, apoi in turnul unei biserici parasite, marele
scriitor si luptator romans pentru neatarnare, Peider Lansel,
primul traducator al baladei noastre "Miorita", autor al
celebrului dicton "Nici italieni, nici germani, romansi vrem sa
ramanem!", lozinca devenita apoi adevarat imn, "torta
culturii retice", cum s-a spus.

Marturisesc ca nicicand, nici in deplasarile mele de reporter


prin tara, nu am fost primit cu atata dragoste ca in casa
Mihaelei din Sent. Plasch Demonti ma intampinase cu
imbratisari: la atata departare de Carpati, un roman si un
romans se tin in brate ca fratii, privind muntii unul peste
umarul celuilalt. Plasch (trad. "Placut") are ceva din mandria
gospodarului roman care te "omeneste" acasa la el. In
aceste clipe, parca nici nu mai traieste pentru sine, ci doar
pentru oaspetii sai. Ne indeamna "sa mai servim", mereu ne
intreaba daca avem nevoie de ceva, e atent la orice detaliu.
Si vorbim, mereu vorbim. Cu cele cateva cuvinte romanesti
pe care le stie, aproape ca nu mai am nevoie de traducator.
A fost si el in Romania , in muntii Fagarasului, pe la Curtea
de Arges, si acolo a impartasit deplin credinta sotiei sale:
"Noi si voi suntem frati!". Asa zice, si-mi strange atat de tare
palma in pumnul sau ca barosul, ca-mi dau lacrimile. Plasch
e mandru ca e romans. Doar il cheama Demonti ("al
muntelui"), "om liber al muntilor", cum ii place sa-si spuna.
Abia asteapta sa treaca cele trei zile pana cand va urca in
Alpi, unde va ramane vreme de trei saptamani. "Uite acolo!",
zice, si-mi arata un punct indepartat, intre crestele albe -,
singur intr-o cabanuta pastoreasca din pustietati neumblate.
Asa face mereu, cand il apuca dorul de duca. Nu poate trai
fara munti. Fara munti, spune el, "ar muri pe picioare".

Fratii nostri din Alpi


Niculin

Spre seara, Mihaela imi aduce la ea acasa doi romansi


"foarte vechi", al caror neam se pierde in negura vremurilor:
Stupan Niculin si Giacumina. Sot si sotie, casatoriti de 55 de
ani. Abia cand ii vad intrand sontac, tinandu-se unul pe altul
de brat, in odaia cea mare, abia atunci imi spun ca, intr-
adevar, acestea trebuie sa fie chipurile mult laudate de
Iorga. Sunt duiosi batranii acestia, cand se aseaza tacticos la
masa, putin nedumeriti, nepricepand prea bine ce vrem de
la dansii. El , Niculin, a fost cioban la oi. Apoi baciul unei
mari stane din tinut. Apoi comerciant de oi, ajungand cu
turmele tocmai pana in Elvetia franceza. Desi e unul din cei
mai bogati oameni ai Sentului, el se poarta mai departe in
sfeterul de lana si pantalonii de costum nitel ponositi, tare
modest cu vecinii, iar gandul ii sta tot la stanele din munti si
la oile care acum, din pacate, sunt din ce in ce mai putine.
Ea, Giacumina, a fost mai mult casnica. S-a ocupat de cele
patru fete ale lor. Le-a maritat cu romansi, le-a invatat sa fie
mandre ca-s romanse. Niculin si Giacumina se iubesc si
acum. Se tin mereu de mana pe sub masa, ca doi scolari, in
timp ce-mi vorbesc. Iar eu stiu ce sa-i intreb. Le pun exact
aceleasi intrebari pe care le-as fi pus oricarui cioban de-al
nostru din Carpati. Da, inca mai exista transhumanta in
Engadin, raspunde Niculin. Turmele pornesc primavara prin
mai si se intorc in noiembrie. Conform unui vechi ritual,
ciobanii urca mai intai singuri, pana pe Piscul Minschun, la
peste 3000 de metri, doar pentru a se inchina in fata unei
pietre sfinte. O piatra despre care ei zic ca e "a Maicii" -
Mama Dona, Fecioara Maria - si-n fata careia staruie
indelung in rugaciune, acoperind-o cu sarutari. Pastorii au
credinta ca daca nu saruta aceasta stanca, atunci nu vor
avea noroc la pasunat si le va merge rau intreg anul. Si
Niculin s-a inchinat la piatra Mamei Dona. A fost urcat pe
brate pana acolo, in varful muntelui, grav bolnav, paralizat
din pricina unei congestii cerebrale. A atins si el cu buzele
piatra binecuvantata si a plans. S-a rugat la munti, la
paduri, la cerul "clar" al Alpilor, caci in toate acestea se afla
ascuns Dumnezeu. "Dumnezeu nu e o persoana. Dumnezeu
e natura insasi", zice el. Si pana la urma s-a vindecat. Prin
rugaciune, zice. Numai prin rugaciune.
Fratii nostri din Alpi

Giacumina

Impreuna cu iubita lui sotie, batranul isi aminteste cat de


simpla era viata satului altadata, cat de curati si credinciosi
erau oamenii. Unele episoade le-au trait ei insisi, in
copilarie, altele le-au fost povestite de parinti, de bunici.
Mihaela imi traduce fascinata. Nu aflase despre toate
acestea pana atunci. Batrana Giacumina reinvie vorbind un
sat izolat in munti, care altadata n-avea nevoie de nimic din
afara. Vremuri in care painea si panza se faceau in casa, cu
razboaie de tesut si roti de tors, de catre femei stranse intr-
o "adunare" (sezatoare), unde se spuneau cele mai
frumoase povesti. In capul satului exista si azi un loc numit
"El Fourn", acolo se afla odinioara marele cuptor de paine al
satului. In timpul liber, in noptile lungi de iarna, Niculin scrie
poezii. Poezii nascute din traditiile satului, din marea
dragoste ce i-o poarta Giacuminei. In copilarie a vazut-o cu
ochii lui pe ultima vrajitoare ("stria") din Sent. Avea vreo opt
ani pe atunci. Isi aminteste cum au adus-o oamenii in piata
satului, imbracata in zdrentele unui strai barbatesc de
pastor, cum au bagat-o cu mainile in apa clocotita pana cand
a recunoscut ca ea a facut toate blestematiile. Altadata,
vrajitoarele erau multe, maestre in ale descantecului. Un
platou inalt, undeva spre Ardez, se numeste si azi "Cuptorul
Vrajitoarelor". In acel loc, oamenii vedeau aparand urme de
picior femeiesc intrand adanc in pamant, dar pe nimeni care
sa lase aceste urme. Vrajitoarele aveau de-a face mai ales
cu ciobanii singuratici din munti. Ii momeau cu ispite
femeiesti, preschimbandu-se in fecioare frumoase, le secau
ugerul vitelor, le stricau capitele de fan ori le rasturnau
carutele dupa o zi istovitoare de munca. Mihaela traduce, iar
eu ma infior: cum as putea sa nu ma gandesc la ciobanii
aceia ai nostri, cu care facusem atatea reportaje prin
Carpati? Chiar felul de a povesti e acelasi. Bineinteles,
Niculin nu a vazut cu ochii lui vrajile, a auzit povestea pe
care mi-o spune de la un pastor din Plumeran, caruia i s-a
intamplat. Omul statea cu vita pe pajiste si deodata s-a
desfacut lantul de la gatul animalului, tras parca de-o putere
nevazuta. Ciobanul i-l lega la loc, strans. Lantul iarasi cadea
la pamant. De nenumarate ori. Pe urma, cand ducea vita la
apa, lantul se ridica de jos si se prindea singur de gatul ei.
N-o lasa sa bea apa. Singur se ridica! Singur! O vrajitoare ii
facea asta ciobanului. Niculin n-ar fi crezut, insa omul era
gospodar serios, respectat. Nu putea sa minta. A vazut totul
cu ochii lui...

Epilog cu Carpati

Iorga a vizitat Engadinul in anul 1937. Astazi, dupa aproape


sapte decenii, reporterul are sansa de-a cunoaste, in acelasi
loc, un alt mare istoric, de data aceasta elvetian: pr. dr.
Martin Bundi, fost presedinte al Consiliului National al
Elvetiei din Chur. Specialistul in istorie antica il confirma pe
savantul roman: "Da, se poate vorbi de un paralelism intre
noi si voi. Aici au fost colonizati retii, la voi dacii. Iar intre
reti si daci exista multe asemanari. Limbile s-au conservat
atat de bine, pentru ca si noi si voi am trait atata amar de
vreme izolati: noi, intr-o mare germanica, voi, intr-o mare
slava. Desi avem putine marturii despre limba retica ca s-o
putem reconstrui - doar cateva inscriptii pe piatra - cu
siguranta ca aceasta nu a fost una indo-europeana, asa cum
nici limba daca n-a fost..." Retii au fost - s-a scris -, ca si
dacii, un popor mare si mandru. La lupta nu se temeau de
moarte: "furor raeticus". Au fost, tot ca si dacii, prin
excelenta "oameni ai muntilor". Pastori si razboinici. Ei
hartuiau adesea, cu un curaj nemaivazut, armatele romane
din campie, cele din campia Padului mai ales. Au fost infranti
cu greu, in ascunzatorile lor din munti. A fost nevoie de doua
armate romane, care-au urcat spre ei, pe o parte si pe alta a
Alpilor, prinzandu-i ca-ntr-un cleste...

Calatoria noastra se apropie de sfarsit. Falera e ultimul sat


de romansi al popasului nostru elvetian. O masa lunga, alba,
cu noi, romanii, in mijloc, inconjurati de localnici: doamna
Silvia Casutt, primarita comunei, doamna Rita Cathomen si
sotul acesteia, Ignaz, alti cativa pastori bastinasi. Mancam
un fel de sarmale romanse. Fereastra casei e plina de soare,
iar soarele lumineaza o vale verde si o biserica veche.
Alaturi, pornind chiar din altarul bisericii, o multime de
pietre, megaliti si menhire din epoca bronzului, formeaza un
gigantic calendar solar, de o precizie matematica uimitoare.
Aflu ca pe o piatra numita "Sageata Lunii" e incrustata
pozitia exacta a stelelor atunci cand a avut loc eclipsa totala
de soare din 25 decembrie, de "Craciunul" anului 1089
inainte de Cristos. O grupare de alte trei pietre formeaza un
triunghi pythagoreic perfect (a2+b2=c2). Asadar, acesti reti
nu erau fistecine... Falera e una din cele mai vechi asezari
ale romansilor, atestata documentar si locuita absolut fara
nici o intrerupere din anul 3500 i.Hr. Intr-un tarziu, Ignaz
Cathomen avea sa-mi spuna ceva care imi va taia respiratia:
"E la noi un cuvant foarte vechi, poate chiar cel mai vechi, la
fel de batran ca si megalitii astia din piatra pe care-i vedeti.
E vorba de cuvantul "carp", ceea ce in romansa inseamna
"piatra", "stanca". Nimeni n-a putut stabili vreodata originea
acestui cuvant, ea se pierde in adancul istoriei. Noi insa il
avem in numeroase nume de locuri, de munti si de vai:
Carp, Carpet, Carppa... Cateva piscuri de aici, din jurul
satului, se numesc chiar asa: Carp. Un altul se numeste
Carpats. Da, Carpats, de ce va mirati?..." Mananc sarmale
romanse si zambesc. Acum am, intr-adevar, toate motivele
ca sa ma simt aici ca acasa.