Andrei Păunescu

TEXTE FUNDAMENTALE ­ CULTURĂ ŞI MASS­MEDIA
(Curs de sinteză)

Obiective

Cursul   de  “Texte   Fundamentale   ­   Cultură   şi   Mass­Media”  încearcă  o   scurtă   istorie,   antologică   şi 
neconvenţională, a valorilor care ar merita să se regăsească în bagajul de cunoştinţe al fiecărui intelectual care, după 
opinia noastră, se cuvine să aibă câteva repere esenţiale despre noţiuni ca identitate individuală,  identitate naţională, 
patrie, creativitate, libertate, toleranţă, umanitate şi universalitate. 

1. Naţional şi universal în opera lui Mihai Eminescu

Următoarele   rânduri   sunt   o   provocare   la   meditaţie   asupra   a   două   aspecte   esenţiale   ale   operei   lui   Mihai 
Eminescu,   dimensiunea   naţională   şi   dimensiunea   universală,   în   încercarea   de   a   oferi   conştiinţelor   noastre   o   altă 
prospeţime privindu­l pe Poetul Naţional al Românilor. Eminescu constituie o preocupare permanentă, chiar şi pentru 
acei ce nu cred în dimensiunea lui naţională. Negarea lui Mihai Eminescu riscă să se transforme  într­o industrie de 
natură malefică, dacă nu rămâne un simplu mod, firesc, al noilor veniţi, din cultura unei  ţări, de a se legitima prin  
negaţie. Textele lui Eminescu (născut în 1850 la Botoşani şi mort în 1889 la Bucureşti) sunt, într­adevăr, fundamentale, 
pentru identitatea românilor de pretutindeni şi dintotdeauna. Îndeobşte, fiecare generaţie, fiecare pătură socială, fiecare 
individualitate ia din Eminescu ceea ce îi corespunde interesului său spiritual, interesului său moral şi gradului său de 
acceptare, puterii sale de a înţelege. Titu Maiorescu are, din punct de vedere axiologic, rolul pe care îl are Eminescu, din  
punct de vedere al creaţiei. Titu Maiorescu apare ca o înaltă conştiinţă a creaţiei, exact în momentul în care literatura 
română îşi dădea măsura cea mai de sus a creaţiei, prin Eminescu, Caragiale, Creangă şi Slavici. Existenţa acestor 
nume, unul lângă altul, ar părea o coincidenţă, dacă n­ar fi vorba de o motivaţie mai adâncă. Aceşti scriitori există, 
desigur, dar noi luăm cunoştinţă de ei nu numai pentru că există, ci şi pentru că a existat o conştiinţă a valorii lor, care 
este Maiorescu. 
• “Doina”. Eminescu, aşa cum ne este nouă cunoscut şi accesibil prin şcoală, reprezintă dimensiunea poetului 
şi mai puţin a prozatorului, a publicistului. De prea puţine ori se fac referiri la întreaga proză a lui Eminescu, privind­o  
ca pe un tot şi încercând să­i descopere semnificaţia ca un tot. “Doina” nu e deloc o poezie rasistă, cum unii încearcă să 
acrediteze, pentru că Eminescu a ajuns la soluţia, fireşte, cea mai bună şi mai echilibrată a poeziei, despre care Octavian 
Goga credea, pe bună dreptate, că este  “cea mai categorică  evanghelie politică  a românismului”:  “De la Nistru 
pân’la Tisa / Tot românul plânsu­mi­s­a, / Că nu mai poate străbate / De­atâta străinătate. / Din Hotin şi pân’la 
mare / Vin muscalii de­a călare / De la mare la Hotin / Mereu calea ne­o aţin; / Din Boian la Vatra Dornii / Au  
umplut omida cornii / Şi străinul te tot paşte / De nu te mai poţi cunoaşte; / Sus la munte, jos la vale, / Şi­au făcut 
duşmanii cale, / Din Sătmar pân’în Săcele / Numai vaduri ca acele. / Vai de biet român săracul, / Îndărăt tot dă  
ca racul, / Nici îi merge, nici se’ndeamnă, / Nici îi este toamna toamnă, / Nici e vară vara lui / Şi­i străin în ţara 
lui. / De la Turnu’n Dorohoi / Curg duşmanii în puhoi / Şi s­aşează pe la noi; / Şi cum vin cu drum de fier, / Toate 
cântecele pier; / Sboară paserile toate / De neagra străinătate; / Numai umbra spinului / La uşa creştinului. / Îşi 
dezbracă ţara sânul, / Codrul ­ frate cu românul ­ / De secure se tot pleacă / Şi isvoarele îi seacă ­ / Sărac în ţară  
săracă!  / Cine­au îndrăgit străinii / Mănca­i­ar inima cânii, / Mănca­i­ar casa pustia / Şi neamul nemernicia. / 
Ştefane, Măria Ta, / Tu, la Putna nu mai sta, / Las’arhimandritului / Toată grija schitului / Lasă grija sfinţilor / 
În seama părinţilor, / Clopotele să le tragă / Ziua’ntreagă, noaptea’ntreagă, / Doar s­a’ndura Dumnezeu, / Ca să­
ţi mântui neamul tău! / Tu te’nalţă din mormânt, / Să te­aud din corn sunând / Şi Moldova adunând / De­i suna 
din corn odată / Ai s­aduni Moldova toată / De­i suna de două  ori, / Îţi vin codrii’n ajutor; / De­i suna a treia  
oară, / Toţi duşmanii or să piară / Din hotară în hotară ­ / Îndrăgi­i­ar ciorile / Şi spânzurătorile!“
•  “Oda   (în   metru   antic)”  arată   vocaţia   lui   Eminescu   pentru   o   literatură   de   cea   mai   puternică   factură 
universală, fără timp şi spaţiu, pretutindeni şi oricând valabilă. De aceea, nu se poate vorbi nici despre limba rom ână, 
aşa cum o vorbim noi astăzi, la început de mileniu trei, nici despre literatura română în ansamblu şi nici măcar despre 
literatura română modernă, fără cunoaşterea celui care a reuşit să găsească punctele de coerenţă şi, mai ales, axa limbii 
şi culturii române, fără cunoaşterea creatorului complex care a fost în stare să spună, odată cu adevărul despre valorile 
vremii sale şi despre valorile de dinainte de vremea sa, că în cultura noastră există resurse şi performanţe estetice cu 
nimic mai prejos decât ale altor mari culturi. Paradoxal, deşi scrisă “în metru antic”, adică în formulă poetică clasică, 
străveche, “Oda” este un text eminamente modern: “Nu credeam să­nvăţ  a muri vreodată; / Pururi tânăr, înfăşurat 
în  manta­mi, /  Ochii   mei  'nălţam  visători   la  steaua /  Singurătăţ ii. // Când  deodată   tu  răsărişi  în  cale­mi, / 
Suferinţă tu, dureros de dulce... / Pân­în fund băui voluptatea morţii / Neîndurătoare. // Jalnic ard de viu chinuit  
ca Nessus, / Ori ca Hercul înveninat de haina­i; / Focul meu a­l stinge nu pot cu toate / Apele m ării. // De­al meu 
propriu vis, mistuit mă vaiet, / Pe­al meu propriu rug, mă topesc în flăcări... / Pot să mai renviu luminos din el ca 
/ Pasărea Phoenix? // Piară­mi ochii tulburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă;  / Ca să  pot muri 
liniştit, pe mine / Mie redă­mă!”
• Fundamentală este şi gazetăria lui Eminescu, pe care Goga, la rândul său un mare poet şi un excepţional 
gazetar al primelor decenii ale secolului XX, revendicat de la însuşi Poetul Naţional, ne îndemna s­o citim, enunţând 
sentinţe literare, morale şi patriotice inspirate: “Eminescu, poetul, e cel mai echilibrat creier politic al României în 
creştere. Citiţi articolele lui şi veţi vedea că staţi în faţa unor axiome de valoare permanentă. Ele pot fi invocate la 
tot pasul ca un îndreptar de pedagogie naţională”.  Avem dreptul de a nu avea neapărat aceeaşi opinie ca Eminescu, 
numai în deplină cunoştinţă de cauză. Nu ne obligă nimeni să gândim ca Eminescu, dar trebuie să gândim cu Eminescu.

2. Publicistica lui Octavian Goga

Prin lectura şi înţelegerea câtorva articole, apărute în 1927 în volumul  “Mustul care fierbe”, putem face 
cunoştinţă cu publicistica lui  Octavian Goga, probabil cea mai importantă care s­a scris în limba română, alături de 
opera de gazetar a lui Mihai Eminescu. Ideea naţională, axul central al publicisticii sale, străbate textele, fie că ele au ca 
subiect rostul scriitorilor, elogiul tinerilor, personalitatea şi moştenirea lui Eminescu, la dezvelirea monumentului său 
din Banat, sau evocarea marilor figuri de conştiinţă şi acţiune care au fost Vasile Lucaciu şi Avram Iancu. 
• “Rostul scriitorilor”. Una dintre problemele care îl preocupă cel mai mult pe Octavian Goga este menirea, 
rostul   scriitorilor.   Articolul  “Rostul   scriitorilor”  este   transcrierea   conferinţei   pe   această   temă,   rostite   la   Teatrul 
Naţional din Cluj, în 1920. Iată ce considera Octavian Goga a fi menirea scriitorilor: “Ce este scriitorul în societatea 
românească? În fierberea actuală, cărei misiuni răspunde el? Ce trebuie să însemne scrisul lui în această epocă 
de răsturnare şi de prefacere a valorilor? Aici, în Ardeal, trecutul poate arăta ce­a fost şi ne poate da multe 
sugestiuni pe seama prezentului. (…) Ei bine, ce mister ne mai ţinea pe noi în picioare, dincolo de sănătoasa sevă 
populară, care era toiagul nostru de sprijin, azilul fermecat de toate zilele?” Goga, care pare de multe ori un poet 
tradiţionalist ireductibil, are, în publicistică, o stilistică liberă şi adesea modernă. Prezenţa viguroasă a neologismelor 
este un fapt, este o realitate, este un dat decisiv. Pe de altă parte, vocaţia lui, pe care nici în poezie nu o putem, în nici un  
caz, eluda, şi anume cea a redeşteptării la viaţă a unor cuvinte străvechi, nu se împiedică de întâlnirea cu neologismele. 
Acest balans trebuie observat şi, din el, trebuie descoperite şi extrase valorile stilistice. Goga continuă să se apropie, 
gradat, de ideea centrală a articolului, de dezvăluirea  “apei vii”, literatura, care a conservat în organismul naţional 
speranţa revigorării: “Cum de am mai crezut noi într­o astfel de troiţă, cum de nu ne­au sfărâmat­o idolii de bronz 
ai Capitalei de pe malul Dunării? De unde venea acest izvor de apă vie prelins pe furiş, în Marea Moartă, prin 
care înotam noi? Din literatura românească,  domnilor! Literatura aici n­a fost un joc capricios de lumini şi 
umbre, care se ţes ca să prindă un ritm fugar de o clipă, ea a fost atributul suprem al vieţii noastre în funcţiune 
de eternitate. Literatura pentru Ardealul robit s­a substituit vieţii de Stat, ca să­l poată transmite posterităţ ii, 
literatura a fecundat un rezervoriu de energie naţională. (…)  Scriitorul, în această  perioadă  zbuciumată,  era 
cea mai puternică  armă în afirmarea vieţii unui neam, istoria îi acordă o aureolă de apostolat. (…) Literatura 
apare şi astăzi ca izvorul de căpetenie al ideii naţionale. (…) Celelalte ramuri de muncitori se pun de acord cu 
oportunitatea, artistul cu veşnicia. (…) Scrisul în coloanele gazetăriei de azi apare diform ca talent şi străin ca 
substrat sufletesc. La tribuna ideologilor s­au îmbulzit negustorii şi au făcut dintr­un amvon o tejghea.”
• “Cultul tinereţii”. Sunt câteva dimensiuni publicistice şi de conştiinţă naţională pe care Goga le ilustrează 
suprem: “Cultul tinereţii”: “În adevăr mişcarea de la 1848, cu tot zbuciumul ei glorios, e o operă tinerească. Cu 
cât o priveşti mai deaproape şi pătrunzi în tainele ei, cu atât ţi se lămureşte mai limpede acest caracter distinct al 
epocii. Alipirea românismului la curentul de dezrobire, care revoluţiona Continentul, s­a făcut la noi printr­un 
mănunchi de tineri intelectuali abea ieşiţi de pe băncile şcoalei. (…) Triumful a fost al tinerilor şi de o parte şi de 
alta. În Muntenia şi Moldova, pe ruinele unui marasm secular, civilizaţia Occidentului şi­a introdus formule 
salvatoare   prin   filiera   acestor   visători   generoşi.   Ei   au   inaugurat   perioada   de   redeşteptare   cu   planurile   lor 
romantice, ei au adus mişcare şi nervi într­un corp desvlăguit (…) băieţandrii cu profilul îndrăzneţ, care şi­au 
întrerupt cartea ca să alerge la examenul morţii.”
• “Monumentul lui Mihai Eminescu”.  Acest articol este, şi el, transcrierea unei cuvântări a lui Octavian 
Goga. Se întâmpla în localitatea bănăţeană Sânnicolau Mare, aflată la graniţa de Vest, unde localnicii îl invitaseră pe 
poetul publicist Goga să vorbească, la festivitatea de dezvelire a monumentului lui Mihai Eminescu, de pe teritoriul abia 
ieşit de sub autoritatea străină, austro­ungară. Textul atinge câteva probleme importante: lauda faptei de conştiinţă a 
comunităţii locale de a ridica o statuie unui poet, importanţa pe care o are opera creatorilor de geniu pentru conservarea 
şi creşterea spiritului naţional şi, nu în ultimul rând, un portret al lui Eminescu, dublat de o analiză inspirată a poeziei, a 
gândirii şi a publicisticii eminesciene:  “Când alţii aleargă  după  zgomotul zarafilor, dumneavoastră  vă  cereţi în 
tăcere   unui   templu,   când   alţii   se   lasă   răpiţi   de   valul   bucuriilor   deşarte   dumneavoastră   zidiţi   un   altar   (…) 
Eminescu este şi rămâne cea mai strălucită incarnaţie a geniului românesc. Vremea de astăzi, cu toate izbânzile 
ei, îi aparţine. A biruit crezul lui. Tot viforul de dărâmare şi tot avântul de reclădire ţâşneşte din fulgerele lui. 

2
Prin   scrisul   lui   Eminescu,   a   cerut   cuvânt   ideea   integralităţ ii   naţionale,   cu   toate   atributele   ei   logice.   (…)  
Citiţi  «Doina»,   cântecul   năzuinţelor   noastre   eterne:   e   cea   mai   categorică   evanghelie   politică   a 
românismului. (…) minescu, poetul, e cel mai echilibrat creier politic al României în creştere. (…) O graniţă se 
păzeşte sau cu un corp de armată sau cu statuia unui poet legată de inimile tuturora. 
• “Avram Iancu”. Este, probabil, cel mai frumos articol care s­a scris vreodată despre Avram Iancu, care arată, 
pentru noi, de azi încolo, aşa cum ni l­a adus la lumină Goga. Fiind singurul text comparabil cu figura din realitate a 
eroului de la 1848, nici nu mai contează dacă portretul realizat de Goga reproduce obiectiv adevărul sau şi idealizează, 
prin puterea pe care o exercită frumuseţea istoriei bine scrise: “Istoria de veacuri a Ardealului românesc e istoria de 
lacrimi şi de umilinţă a unui popor orfan. Din toate apăsările trecutului, jugul feudalitaţii ungureşti a durut mai 
mult.   Pretutindeni   domnia   străină   ne­a   încătuşat   energiile   de   viaţă,   aici   însă   s­a   aşternut   peste   noi   ca   o 
nenorocire vecină cu moarte, fiindcă, spre deosebire de alte părţi, generaţiile noastre de iobagi ardeleni, părăsite 
în cursul vremii de către conducătorii lor, au suferit necontenit o întreită mucenicie: de sânge, de lege şi de clasă. 
(…)   Moţii   apar   astfel   cu   o   specială   prerogativă   în   istoria   noastră.   (…)   Moţii   sunt   Tirolul   nostru,   pumnul 
Ardealului, iar cele două inimi mari în care a clocotit uraganul sunt eroii lor, Horia şi Avram Iancu. (…) Ce­i 
desparte însă pe cei doi martiri ai moţilor, e cadrul vremii în care se desfăşoară epopeea lor, cortegiul de lozinci 
şi   de   evenimente,   care   i­au   întovărăşit   pe   câmpul   de   bătaie.   Horea   e   revoluţionarul   ţăran   care   întrupează 
instinctele de viaţă ale unui popor prin prisma revendicărilor locale. Dama lui e un preludiu numai al reînvierii 
care aştepta în umbră. Iancu însă, o verigă într­un lanţ de evoluţie universală, se înfăţ işează de la început într­o 
armură  complexă  de luptător pentru soarta integrală  a unui neam. El e soldatul conştient al ideii naţionale, a 
cărui spadă  loveşte de la înălţimea unor principii imutabile, de acord cu catechismul epocii lui. Prin Horea 
ţâşneşte   un   fulger   răzleţ   din   viitorul   unui   popor,   prin   Iancu   cere   cuvânt   poporul   însuşi,   cu   adevărurile 
programatice azvârlite în cumpăna istoriei.”
• “Părintele Lucaci”. Un alt articol de o excepţională valoare istorică şi stilistică, în care eroul, preotul Vasile 
Lucaciu, este relevat ca o figură de vârf a luptei memorandiştilor pentru drepturile românilor din Ardeal, la cumpăna 
veacurilor XIX şi XX, un caracter nezdruncinat care şi­a acceptat propriul martiriu în închisorile imperiale în numele 
unor principii generoase şi care, asemeni “profeţilor visurilor împlinite“, după Marea Unire, avea să cunoască gustul 
amar al marginalizării şi al uitării de către cei mulţi, pe care i­a slujit şi pentru care şi­a riscat viaţa: “Profeţii visurilor 
împlinite,   ocrotitorii   idealurilor   realizate,   generalii   marilor   izbânzi,   de   obicei   pleacă   discret   din   lume.   Ei 
încarnează principiul luptei, prin ei cere cuvânt zbuciumul maselor anonime. Până în clipa biruinţei mulţimea e 
suspendată  de privirea lor şi îi urmează  cu instinctul sigur al supunerii salvatoare. Ei pronunţă  cuvântul de 
ordine, ei dau semnalul de atac. Sosit o dată  triumful, însă,  nervii se destind, disciplina morală  se atenuează,  
rândurile se sparg, ierarhia valorilor suferă  o eclipsă  trecătoare, arena e năpădită  de figuranţi şi banchetul 
biruitorilor răsună zgomotos şi profan. În acest val de beatitudine stearpă marele chinuit nu e la locul lui, el se 
dă  binişor la o parte şi singurătatea creatoare îl învăluie cu încetul. Pe la răspântii se strigă  încă  lozincile lui, 
praznicul e în toi, dar comandantul e absent. Dacă moartea îl cercetează în asemenea momente, îl găseşte părăsit 
şi uitat, fiindcă el s­a topit în eternitate deodată cu izbânda, de aceea plecarea lui e discretă şi tristă ca un cântec 
de departe într­un amurg de toamnă...”.

3. Un proces care continuă: Apărarea lui Socrate

De ce “Apărarea lui Socrate”  este un proces care continuă? Pentru că mereu trebuie recitite şi reanalizate 
marile texte ale culturii universale, această lucrare fiind o capodoperă tragică a luptei pentru libertatea de gândire, un 
text care putea sta la temelia unei religii. Noi considerăm că  Socrate nu realizează  un suicid, în adevăratul sens al 
cuvântului, deoarece el duce la îndeplinire o sentinţă şi moartea nu este voinţa sa. Nu trebuie uitat că Socrate (469 ­ 
399 î.Ch) nu a scris nici una dintre operele sale, el doar a vorbit atenienilor, unul dintre discipolii săi, Platon (427 ­ 347 
î.Ch.) fiind cel care a notat procesul mentorului, ceea ce a făcut posibil să ştim azi detalii ale acelor împrejurări. Socrate 
le­a vorbit, întreaga sa viaţă, atenienilor, în pieţe, pe străzi, în atelierele meşteşugarilor, în arenele sportive (palestre), dar 
nu a considerat important să lase dovezi, scrise cu propria mână. Socrate nu a scris, ci a trăit. Uneori, această cale se 
dovedeşte suficientă, pentru a rămâne în memoria viitorimii. Marile adevăruri sunt revelaţii şi descoperiri, şi mult prea 
rar sunt invenţii. Opera lui Socrate erau oamenii înţelepţiţi, cu ajutorul lui, chiar dacă opera, după cum se vede, nu­l 
apără, nu­l salvează pe autor, cum nu l­a salvat nici pe filosoful atenian.
• Acuzaţiile împotriva lui Socrate. De ce a fost condamnat la moarte Socrate? Acuzele care i s­au adus au fost 
că,   în   discursurile   sale   publice   din   Atena,   filosoful  1)  îi   considera   lipsiţi   de   înţelepciune   pe   mulţi   dintre 
contemporanii săi care se credeau înţelepţi, îndemnându­i şi convingându­i cu puterea cuvântului pe atenieni să 
cerceteze şi abia apoi să creadă; 2) le sucea minţile tinerilor, stricându­i; 3) nu credea în zeii cetăţ ii, propunând 
zei noi.  De fapt,  Socrate deranja prin libertatea sa de gândire şi prin faptul că  însuşi recunoştea, cu un soi de 
trufie, că el ştie că nu e înţelept, în vreme ce concetăţ enii săi nu cunosc sau nu acceptă ideea că ştiu atât de puţin, 

3
deci că  nu sunt înţelepţi.  Iată şi actul de învinuire, redactat de Meletos:  “Socrate săvâr şeşte lucruri nelegiuite şi 
iscodeşte atât  cele de sub pămînt cât  şi cele cereşti, precum preface prin vorbire cauza rea într­una bună;  el 
învaţă şi pe alţii aceleaşi lucruri (1)... El strică pe tineri (2), nesocoteşte zeii în care crede cetatea şi se închină la 
zeităţ i noi (3)”.
• Acuzatorii   şi  juriul.  Chemat  în proces,  Socrate  este  acuzat  de  către  Meletos  (reprezentantul  poeţilor), 
Anytos  (reprezentantul politicienilor şi al meşteşugarilor) şi de către  Lycon  (reprezentantul oratorilor). Chiar când le 
vorbeşte atenienilor, apărându­se şi invocând un “autor de comedii” (Aristofan), subliniindu­şi neputinţa de a memora 
nume, Socrate nu îi minimalizează pe acuzatori, ci îi omagiază pentru arta cu care s­au făcut credibili, deşi, evident, nu 
aveau dreptate. În mod paradoxal, Socrate a vieţuit convingându­i pe alţii de ideile sale, dar a sfârşit prin a fi condamnat 
de un juriu de (probabil) 502 de judecători (sau heliaşti, de la Piaţa Heliaia, unde se judecau procesele), pe care nu i­a 
convins că are dreptate. Mai mult decât atât, după ce, la prima exprimare a opţiunilor de către juriul compus din cetăţeni 
ai Atenei, tras la sorţi dintre cei în vârstă de cel puţin 30 de ani, s­au pronunţat împotriva lui Socrate 281 de juraţi, 
cuvântul celui judecat, la discutarea pedepsei, nu înduplecă, ci adaugă 80 de voturi pentru condamnare, sentinţa finală 
consemnând 361 de voturi împotriva lui Socrate. 
•   Acuzatul   şi   procesul.  Socrate   este,   după   părerea   lui   Hegel,  principiul   nou   într­o   lume   veche,   care, 
neacceptându­l, caută să­l sugrume. Dreptatea va triumfa, până la urmă, pentru că, deşi Socrate moare, pârâtorii săi vor 
fi şi ei alungaţi din cetate şi ucişi mai târziu. Într­un autoportret din timpul procesului, Socrate spune că el are rostul şi 
rolul muştei care bâzâie, pentru a nu lăsa calul leneş să adoarmă, sau rolul celui ce supără oamenii, trezindu­i din somn: 
“Eu am fost pentru voi cum e musca pentru un cal mândru şi de rasă  care, din cauza aceasta chiar, este cam 
leneş şi simte nevoia de îmboldire. Se pare că Zeul de aceea m­a hărăzit oraşului; să vă trezesc; să vă îndemn, să 
vă dojenesc.” Refuzând fuga, pe care discipolii săi credincioşi i­o puteau facilita, Socrate devine, peste timp, sigla celor 
condamnaţi fără vină, a celor demni, care cred în idei mai mult chiar decât în propria viaţă: “Prefer, apărându­mă în 
acest chip (demn), să mor, decât să trăiesc în alt chip; căci atât la judecată cât şi la luptă, nici eu, nici un altul nu 
se cuvine să întreprindă chiar orice, ca să scape de moarte. (...) Acum însă este ora să ne despărţim, eu ca să mor, 
voi ca să trăiţi. Care dintre noi păşeşte spre un lucru mai bun, nimeni n­o să ştie fără de numai Zeul.”
• Moartea lui Socrate.  Semnificaţia acestui fragment de istorie este aparte, pentru că, în vremurile care au 
urmat, până în prezent, lupta împotriva libertăţii de gândire şi de exprimare s­a perpetuat, cu tot cu sacrificarea de 
conştiinţe sau de vieţi omeneşti aferente. Tot Hegel observa că, doar murind astfel, Socrate a rămas în istorie ca un 
exemplu:  Socrate e ce e şi prin natura deznodământului. Socrate, la fel ca în apărarea sa, îşi asumă şi în ultimele 
clipe (în care dialoghează cu Cebes şi Simmias) propria viaţă şi propria moarte, pe care o şi grăbeşte, atunci când Criton 
îi spune să nu se grăbească să bea otrava, căci “soarele este pe munţi şi n­a asfinţit încă... alţii beau otrava cu multă­
ntârziere… şi nu e momentul împlinirii sentinţei. 
• Cazul Socrate, extrapolat.  Dacă nu ar fi murit prin asumarea opiniilor sale, vorbele lui Socrate despre 
libertatea de gândire nu ar fi avut greutatea şi credibilitatea pe care le au acum. În mod obişnuit, pentru valoarea unei 
opere nu sunt determinante plusurile existenţiale ale autorului. La Socrate, situaţia este altfel. Viaţa şi opera converg 
întru valoarea  şi  înţelesurile  lucrării   lăsate  posterităţii. De  aceea,  procesul  lui   Socrate  trebuie  rejudecat   de  fiecare 
gânditor de azi şi de mâine, măcar pentru a­şi pune întrebări şi a vedea dacă nu cumva se poate ajunge la o lume, în care 
să nu mai existe condamnări ale ideilor şi înaintemergătorilor sau manipulări ale majorităţii. Chiar dacă tragediile 
suferinţei asumate sunt cele mai mari garanţii de credibilitate.

4. Critica de întâmpinare, titlu de nobleţe al presei dintotdeauna

Spre deosebire de  critica de evaluare, care pune accentul pe analiza operelor, dând scara de valori a unei 
literaturi (culturi) create până la un moment dat, trecând peste accidentele biografice şi referindu­se la valoarea operei 
aşa cum trebuie ea transmisă generaţiilor viitoare într­o geografie corectă, critica de întâmpinare are menirea riscantă 
de a anticipa, de a desluşi în ape încă tulburi desfăşurarea ulterioară a producţiilor culturale. Critica de întâmpinare este, 
aşadar, demersul unui risc asumat, de către un spirit bun observator, dar şi clarvăzător în timp, care luptă, prin condeiul 
şi ideile sale, pentru cauza colectivităţii, căreia îi conturează principiile şi scara de valori. Iată de ce Titu Maiorescu avea 
pe deplin autoritatea să scrie despre Eminescu după moartea acestuia, în 1889, el fiind cel care îl întâmpinase pe tânărul 
Eminescu, în 1872, cu un text excepţional de îndrăzneţ care, dacă nu s­ar fi confirmat, ar fi diminuat credibilitatea unui 
director de opinie ca Maiorescu. Un alt moment de vârf al criticii româneşti de întâmpinare a fost anul 1919, când Eugen 
Lovinescu îl primea în paginile revistei sale “Sburătorul“ pe tânărul poet debutant, Dan Barbilian, căruia i­a şi dat, pe 
loc, numele literar de Ion Barbu. Ulterior, au fost remarcabile iniţiativele de deschidere către noile generaţii pe care le­
au avut Eugen Barbu (la Cenaclul “Nicolae Labiş“, în anii 60, unde s­au afirmat poeţi ca Ioan Alexandru, Marin 
Sorescu, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu, Cezar Baltag etc), Geo Dumitrescu, spiritul poetic şi jurnalistic care a făcut 
posibilă mişcarea din jurul revistei “România literară”, la finalul deceniului şapte al veacului XX, criticii literari Eugen 
Simion   şi   Nicolae   Manolescu,   adevăraţi   arhitecţi   ai   literaturii   române   contemporane,   de   după   1960.   Critică   de 
însemnătate au făcut şi Geo Bogza, vorbind despre Nicolae Labiş, şi alţi scriitori români, care au considerat o datorie să 
sprijine ridicarea spre marea literatură a altor scriitori.

4
 • Titu Maiorescu despre Mihai Eminescu, în 1872 şi 1889.  Titu Maiorescu oficiază naşterea poetică a lui 
Mihai Eminescu. În articolul “Direcţia nouă în poezia şi proza românească” din 1872, apărut în volumul “Critice“, 
Maiorescu observă că societatea românească este haotizată şi are nevoie de noi valori, de o nouă tablă de valori, pe care 
se încumetă să le ierarhizeze. Pe simptomul a doau câteva poezii, cât publicase Eminescu până la 22 de ani, Maiorescu 
îşi construieşte întâmpinarea şi dă verdictul:  “Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată 
blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin 
format, încât ne vine greu să­l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului 
este domnul Mihai Eminescu. De la d­sa cunoaştem mai multe poezii publicate în Convorbiri Literare, care toate 
au particularităţ ile arătate mai sus, însă au şi farmecul limbagiului (semnul celor aleşi), o concepţie înaltă şi pe 
lângă  aceste (lucru rar între ai noştri) iubirea şi înţelegerea artei antice.“ (“Direcţia nouă  în poezia şi proza 
română“  ­ 1872).  După moartea lui Mihai Eminescu, Maiorescu îşi ia rămas bun de la omul Eminescu în articolul 
“Eminescu şi poeziile lui“, din 1889. După ce scrie o scurtă poveste a vieţii poetului, criticul defineşte poezia celui 
mort atât de tânăr, la 39 de ani, drept cea mai înaltă expresie a geniului românesc: “Acesta a fost Eminescu, aceasta 
este opera lui. Pe cât  se poate omeneşte prevedea, literatura poetică  română  va începe secolul al 20­lea sub 
auspiciile geniului lui,  şi forma limbei naţionale, care şi­a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire 
până   astăzi,   va   fi   punctul   de   plecare   pentru   toată   dezvoltarea   viitoare   a   vesmântului   cugetării   româneşti.“ 
(“Eminescu şi poeziile lui“ ­ 1889).
Textele maioresciene, dincolo de referinţele directe la Eminescu, dau nota generală şi complexă a unui critic 
literar, înrâuritor şi director de opinie de o amplitudine greu de egalat în cultura noastră, care, după 17 ani, închidea 
paranteza critică deschisă la debutul lui Eminescu, desăvârşind un portret perfect, în două ipostaze, una timpurie, alta 
finală. Portretul lui Eminescu făcut de Maiorescu este atât de bun încât despre acel Eminescu vorbim noi şi astăzi.
•  Eugen   Lovinescu   despre   Ion   Barbu.  Excepţional   este   şi   momentul   în   care,  în   1919,   la   marele   Eugen 
Lovinescu în birou, a venit un poet necunoscut,  “Un poet nou”, cum îşi intitulează textul de întâmpinare maestrul. 
Textul din revista “Sburătorul”, în care Eugen Lovinescu îl întâmpină pe Ion Barbu, la un an după încheierea cu succes 
a operei de realizare a Românei Mari, este prin excelenţă o filă a criticii de întâmpinare de cea mai curată sevă: “Din 
primele numere mi­am arătat intenţia de a deschide paginile Sburătorului şi tinerilor scriitori. Articolul meu Cei 
ce vin a avut un mare răsunet printre începători. Am primit un număr impunător de manuscrise, din care era 
puţin de ales. Cel aşteptat nu venia însă.  Veneau alţii. Începeam să­mi regret apelul: îmi aducea prea multă 
tulburare şi prea puţină bucurie... Era însă o chestie de răbdare. Trebuia să vină. Şi acum cred că a venit. În ziua 
înmormântării lui Vlahuţă, când meditaţia mi se îndrepta în chip firesc spre destinele literaturii noastre văduvite 
de cel din urmă stejar al generaţiei Caragiale­Coşbuc­Delavrancea­Vlahuţă, s­a prezintat la biuroul meu meu un 
tânăr, sub numele de Ion Popescu. Un tânăr  bizar ce­şi alesese pseudonimul de Popescu, spre a sta pitulat în 
anonimatul   unui   astfel   de   nume...  De   la   cele   dintâi   versuri,  am   avut   intuiţia  unui   remarcabil   talent   poetic. 
Sburătorul îşi face o cinste deschizându­şi coloanele acestui nou poet, căruia i­am dat numele de Ion Barbu. 
Nimănui nu­i va scăpa viziunea genetică,  lapidaritatea concepţiei şi a expresiei, sobrietatea relativă  a acestui 
tânăr, care ne evocă în versuri frumoase şi reci poezia forţelor naturii, a materiei inerte, a prefacerii universale şi 
a misterelor germinaţiei. Prin vigoarea geometrică şi noutatea concepţiei cât şi prin stăpânirea formei pietroase, 
literatura   română   s­a   îmbogăţ it   cu   un   nou   talent   tocmai   în   clipa   în   care   îşi   pierdea   pe   cel   mai   autorizat 
reprezentant al generaţiei trecute. Este eterna goană a torţei...“ (“Un poet nou”, articol publicat în “Sburătorul” 
din 6 decembrie 1919)
Pe câtă vreme critica de evaluare, de consacrare, de după operă, se transformă cel mai adesea în istorie literară, 
criticii   discutând   operele   după   afirmare,   critica   de   întâmpinare   este   a   riscului   asumat,   al   căutării   în   ape   tulburi, 
întemeiere fundamentală pentru recunoaşterea, formarea şi consacrarea geniilor sau măcar a talentelor.

5. Mari texte ale unităţ ii naţionale

Rândurile   următoare   cuprind   câteva   dintre   acele   texte   fundamentale   ale   limbii   române,   dedicate   ideii   de 
naţiune şi dedicate, la modul cel mai expresiv, acelei măreţe şi dramatice zile a istoriei noastre naţionale când, pentru 
prima oară în întreaga lor existenţă de după Mihai Viteazul, toţi românii s­au aflat împreună: 1 Decembrie 1918. O zi 
care e atât de mare şi atât de importantă, încât noi, astăzi, împărţiţi în promoţii succesive, dar constituind o singură 
generaţie umană, n­am mai putut­o recompune şi retrăi şi nici nu se ştie dacă o vom putea trăi.
• În primul rând, iată textul Hotărârii luate la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, de unire a Transilvaniei cu 
Ţara Mamă. E un text sec, dar e un text care trebuie cunoscut aşa cum a fost redactat şi rostit de Vasile Goldiş (1862 – 
1934), în faţa a 100.000 de români, adunaţi la întâlnirea cu istoria, într­un moment de punctualitate divină, cum nu s­a 
mai consemnat în existenţa noastră milenară: “I. Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi 
Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţ iţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 
1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea naţională 

5
proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi 
Dunăre.   II.   Adunarea   naţională   rezervă   teritoriilor   sus­indicate   autonomie   provizorie   până   la   întrunirea 
Constituantei, aleasă pe baza votului universal. III. În legătură cu acesta, ca principii fundamentale la alcătuirea 
noului   stat   român,   Adunarea   naţională   proclamă   următoarele:   1.   Deplină   libertate   naţională   pentru   toate 
popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie, prin indivizi din 
sânul   său  şi   fiecare  popor   va  primi   drept  de  reprezentare  în   corpurile  legiuitoare  şi  la  guvernarea  ţării   în 
proporţie cu numărul indivizilor ce­l alcătuiesc. 2. Egală îndreptăţ ire şi deplină libertate autonomă confesională 
pentru toate confesiunile din stat. 3. Înfăptuirea desăvâr şită  a unui regim curat democratic pe toate terenele 
vieţii publice. Votul obştesc direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe în vârstă de 
21   de   ani,   la   reprezentarea   în   comune,   judeţ   ori   parlament.   4.   Desăvâr şită   libertate   de   presă,   asociare   şi 
întrunire; libera propagandă a tuturor gândirilor omeneşti. 5. Reformă agrară radicală. Se va face conscrierea 
tuturor proprietăţ ilor, în special a proprietăţ ilor mari. În baza acestei conscrieri desfiinţând fidei­comisurile în 
temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să­şi creieze o proprietate 
(arător, păşune, pădure) cel puţin atât  cât  să  o poată  munci el cu familia lui. Principiul conducător al acestei 
politici   agrare   e,   pe   de   o   parte,   promovarea   nivelării   sociale,   pe   de   altă   parte   potenţiarea   producţiunii.   6. 
Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii cari sunt legiferate în cele mai avansate state 
industriale din Apus. IV. Adunarea naţională dă expresiune dorinţei sale ca Congresul de pace să înfăptuiască 
comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi 
mici deopotrivă, iar în viitor să se elimineze războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale. V. 
Românii adunaţi în această  Adunare naţională  salută  pe fraţii lor din Bucovina scăpaţi din jugul monarhiei 
austro­ungare şi uniţi cu ţara­mamă,  România. VI. Adunarea naţională  salută cu iubire şi entuziasm liberarea 
naţiunilor   subjugate   până   aci   în   monarhia   austro­ungară,   anume   naţiunile   cehoslovacă,   austro­germană,  
iugoslavă,  polonă şi ruteană, şi hotărăşte ca acest salut al său  să  se aducă  la cunoştinţa tuturor acelor naţiuni. 
VII. Adunarea naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români cari în acest război şi­au 
vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea naţiunei române. VIII. 
Adunarea naţională dă expresiune mulţumitei şi admiraţiunei sale tuturor puterilor aliate, cari, prin strălucitele 
lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război, au scăpat civilizaţiunea 
din ghearele barbariei. IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, Banat 
şi Ţara Ungurească,  Adunarea naţională  hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea 
toată  îndreptăţ irea să  reprezinte naţiunea română  oricând şi pretutindeni faţă  de toate naţiunile lumii şi să  ia 
toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii. Trăiască România Mare!”
•   Limba noastră.  Alexe Mateevici.  În primul Război mondial, în acel război din care a rezultat unitatea 
naţională la care râvnim şi azi, unul dintre poeţii basarabeni, aflat, de altfel, în tranşee, şi mort acolo de tifos, la o vârstă 
prea tânără, Alexe Mateevici, a scris poezia sa fundamentală, ”Limba noastră“:  “Limba noastră­i o comoară  / În 
adâncuri înfundată, / Un şirag de piatră rară / Pe moşie revărsată. // Limba noastră­i foc ce arde / Într­un neam 
ce fără veste / S­a trezit din somn de moarte / Ca vitezul din poveste. //…// Limba noastră­i limbă sfântă, / Limba 
vechilor cazanii, / Care­o plâng şi care­o cântă,  / Pe la vatra lor ţăranii…”  George Călinescu vorbeşte despre 
această poezie a lui Mateevici, publicată în 1926, ca despre o capodoperă profund eminesciană, egală cu marile poezii 
ale limbii române, care reprezintă un miracol, pentru că este unica poezie de acest nivel a poetului Alexe Mateevici, 
mort de tânăr, după ce luptase în tranşeele războiului din care avea să se nască statul întreg, pentru care el milita 
cântându­i limba.
•  Moţii şi curcanii. Alexandru Odobescu.  Un text demn de introdus în orice antologie a literaturii noastre 
istorice este “Moţii la 1784. Jalba lui Horia către împăratul Iosif al II­lea” al lui Alexandru Odobescu, apărut în 
cartea ”Moţii şi curcanii“, la Alba Iulia, în 1880:  «D­asupra Zarandului şi încins într­un brâu  îngust de munţi 
aspri şi înalţi, şerpuieşte râul Arieşului, în a cărui sălbatică  vale stau pitulate printre stânci şi păduri numai 
sălaşe   neaoşe   româneşti,   adăpostiri   ale   mândrilor   moţi   din   ţara   Abrudului,   acolo   sub   piscurile   semeţe   ale 
Detunatei în târgul Abrudului şi băile lui de aur. (…) La 28 februarie 1785, tocmai patru luni zi cu zi în urma 
întâiei vestiri a românilor la târgul de la Brad, sentenţa de moarte cu caznă a lui Horia şi Cloşca ca rebeli contra 
împăratului Iosif se înduplecase a o confirma din Viena. La Alba, dinainea mai multor mii de iobagi români, pe 
cari autorităţ ile ungureşti îi adusese cu sila, câte şase de fiecare sat românesc al Ardealului, ca să le fie de învăţ  
acest îngrozitor exemplu, Cloşca mai întâi fu frânt pe roată, începând sfâşierea de la picioare în sus. Răcnetele lui 
de durere se năbuşiră atunci numai când un crac de fier al roatei îi străpunse pieptul. Horia sta faţă neclintit. 
Ochii lui vedeau apriat  (notă: clar)  muncile groaznice ce aveau îndată  să­l ajungă;  dar inima­i bărbată  ştiu să 
stăpânescă  până şi fiorii. Când rândul său  veni, toţi îl văzură călcând cu pas ţeapăn, neşovăit. Într­însul nu se 
destăinui nici o slăbiciune. (Aceasta e de reţinut, deci nu se destăinui, nu se desfăcu de taină). Roata îi zdrobi 
oasele, fără ca durerea să­i scoată măcar un gemet, din pieptul lui oţelit.  Au zis unii că,  murind, Horia ar fi 
strigat: “Eu mor pentru naţiune!“.Poate că  el n­a rostit aceste cuvinte, dar, fără  îndoială,  marele lui suflet le­a 
6
simţit adânc. » Aşadar iată ce precauţie îşi ia Odobescu, autorul textului, pentru a nu contrazice eventualitatea că Horea 
nu ar fi rostit chiar acele cuvinte. Dar, pe cât de semnificativă este această dovadă de relativizare, pe atât este de absolut 
textul, în adâncimea lui.
•  Câmpul libertăţ ii. Ştefan Octavian Iosif.  Şi poetul  Ştefan Octavian Iosif  a scris, în poemul  ”Câmpul 
libertăţ ii“, o imagine din care putem recrea atmosfera mijlocului de veac XIX, când, la Blaj şi în alte locuri româneşti, 
fierbea valul revoluţionar paşoptist:  “Un zvon din sat în sat străbate / Şi dă  norodului curaj, / El pleacă­n valuri 
tulburate / Şi se îndreaptă către Blaj. // Sunt preoţi şi mireni cu toţii / Mânaţi de­acelaşi ideal ­ /  În 
fruntea tuturora moţii, / Mândria mândrului Ardeal! // Ei simt că­ntâia oară­i leagă  / Un dor adânc de neam 
întreg; / Aleargă toţi să­l înţeleagă, / Şi cât de bine­l înţeleg. // Căci bat cincizeci de mii de piepturi / Şi­n ele inimi  
româneşti / Cari strigă: Libertate! Drepturi / Pe plaiurile strămoşeşti! // O, sfântă zi de sărbătoare, / Popor voinic 
din văi şi lunci, / Te­om mai vedea vedea vreodată oare / Precum te­ai arătat atunci? /  Povestea   vremii   ne 
învaţă / Că orice rană are leac, / Dar o întâmplare­aşa măreaţă /  Zbucneşte­odată la un veac.“
• Discursul de la 2/14 mai 1848 al lui Simion Bărnuţiu, pe Câmpia Libertăţ ii din Blaj. O zi sărbătoresc­
premergătoare a unităţii noastre naţionale este ziua de 2/14 mai 1848. În poezia lui Şt. O. Iosif era vorba despre Câmpul 
Libertăţii. Iată discursul lui Simion Bărnuţiu (1808­1864), ţinut în acelaşi loc, cunoscut drept Câmpia Libertăţii de la 
Blaj, text tipărit la Viena în 1852, un cuvânt patetic despre naţiune şi libertate, străbătut de toate marile idei moderne ale 
revoluţiei europene care a schimbat, în mod evident, cursul istoriei universale: “Fraţi români, (...)  Eu   zic   că 
libertatea cea adevărată  a oricărei naţiuni nu poate fi decât  naţională.  (…) Fără  de libertate nu e onoare pe 
pământ şi viaţa naţiunii fără onoare e mai amară decât moartea. (…) Fără de naţionalitate nu e libertate, nici 
lumină  nicăieri, ci pretutindeni numai lanţuri, întuneric şi amorţire. Ce este apa pentru peşti, aerul pentru 
zburătoare şi pentru toate vieţuitoarele, ce este lumina pentru vedere, soarele pentru creşterea plantelor, vorba 
pentru cugetare, aceasta e naţionalitatea pentru orice popor; (…) Naţionalitatea e libertatea noastră  cea din 
urmă şi limanul scăpării noastre viitoare. (…) Ţineţi cu poporul toţi ca să nu rătăciţi, pentru că poporul nu se 
abate de la natură, (…) Fost­am cu hunii, dar nu ne­am făcut huni; fost­am cu avarii, şi nu ne­am făcut avari; 
fost­am cu bulgarii, şi nu ne­am făcut bulgari, cu ruşii, şi nu ne­am făcut ruşi; cu ungurii, şi nu ne­am făcut 
unguri; cu saşii, şi nu ne­am făcut nemţi. Aşa este, fiilor! Nu ne­am ungurit, nu ne­am rusit, nu ne­am nemţit, ci 
ne­am luptat ca români pentru pământul şi neamul nostru, ca să vi­l lăsăm vouă dimpreună cu limba noastră, ca 
cerul sub care s­a născut, nu vă  nemţiţi, nu vă  rusiţi, nu vă  unguriţi nici voi; rămâneţi credincioşi numelui şi 
limbei voastre!… Dixi et salvavi animam meam.“ Un text fundamental al conştiinţei naţionale, despre naţionalitate, 
dreptate şi libertate, pe care Simion Bărnuţiu îl încheie cu o frază latinească: ”Dixi et salvavi animam meam“,  care 
înseamnă ”Am spus şi mi­am salvat sufletul.“
• Libertate, egalitate, frăţ ietate! Avram Iancu. Asemenea oameni au fost cei ce ne­au premers. Despre cel 
care   e   autorul   textului   următor,   putem   afirma   că   este   eroul   cel   mai   curat   al   naţiunii   române   şi   cea   mai   înalt 
shakespeariană întruchipare a vocaţiei pentru libertate şi dreptate a acestui popor: Avram Iancu. Avem o traducere a 
unui text, scris şi spus de el în limba maghiară, la  Câmpeni, în 15 iunie 1849, către lt.­colonelul maghiar I. Simonffy, în 
care încap, deopotrivă, fermitatea patriotului care avertizează adversarul istoric că românilor le­ a ajuns cuţitul la os, şi 
luciditatea avocatului revoluţionar modern, care încearcă toate soluţiile paşnice, lăsând lancea lui Horea ca o ultimă cale 
de dobândire a dreptăţii: «Fraţilor maghiari! Ascultaţi cuvintele purcese din adâncul sufletului unui român sincer. 
Aste sfinte principii ne treziră din adâncirea în care ne apăsară barbarii în sute de ani; pentru aceste am ridicat 
cereri la locurile cuvenite; pentru aceste ca să ne fie recunoscute am ridicat arme, ne­am vărsat sângele şi a ni­l 
vărsa pentru libertate suntem rezoluţi până va mai curge sânge în venele noastre. Deie­şi părerea Europa, judece 
popoarele   civilizate,   noi   ne   luptăm   pentru   libertatea   noastră   cea   opresată   de   a   secolelor   nedireptate.   (…) 
Libertate, egalitate, frăţ ietate, aceste principii sunt deviza noastră, acestea tezaurul şi cel mai sfânt obiect, pentru 
care şi cu care trăind suntem gata a da mâna cu cei mai nedumeriţi contrari ai noştri şi a le promite cel mai 
sincer   ajutor   ce   se   poate   aştepta   de   la   vreun   popor   european,   iar   de   la   aceste   principii   lipsiţi,   cu   cea   mai 
bărbăteasacă  seriozitate suntem mărginiţi din început a ne băltui sângele până  la cel din urmă  român; însă  
aceste principii le pretindem pe temeiul existenţei popoarelor şi nu suntem îndestulaţi văzând însemnate numele 
lor pe scrisori private, neci auzindu­le numai sonul lor cel dulce pe la urechile noastre, ca un echo fără  de 
simţire.” 
• Mersul revoluţiei în istoria românilor. Nicolae Bălcescu: “Revoluţia română  de la 1848 n­a fost un 
fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără altă cauză decât voinţa întâmplătoare a unei minorităţ i sau 
mişcarea generală europeană. Revoluţia generală fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei române. Cauza ei se pierde în 
zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt 18 veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi. 
(…) Interesele celor mulţi nu pot niciodată  sta singure în mâna celor puţini. Boierii, izolându­se de popor şi 
apăsându­l, îl fac apatic şi nepăsător la nevoile ţării. Poporul se degradează prin robie şi sărăcie ca şi boierii prin 
bogăţ ie şi asuprire. (…) De la Petru cel Mare, boierii caută în Rusia mântuirea lor de fanarioţi şi turci, şi Rusia, 
sub titlul de ocrotitoare, ţinteşte mereu a coprinde ţările române. (…) Regulamentul organic de la 1831, care 

7
desfiinţează  reforma lui Mavrocordat şi se pune în locu­i, e contractul care robeşte ţara ciocoilor şi pe ciocoii 
muscalilor.   (…)   Regulamentul,   cu   toate   relele   sale,   aduse   însă   oarecare   principuri   folositoare   şi   se   făcu   un 
instrument de progres. El recunoscu în drept principul libertăţ ii comerţiale, despărţirea puterilor judecătoreşti, 
administrative şi legiuitoare şi introduse regimul parlamentar. (…) Copleşiţi şi ameninţaţi astăzi de panslavism, 
mâine   poate   şi   de  pangermanism,   noi   nu   ne   putem   mântui   fără   numai   opunându­ne  panromânismul.   (…) 
Revoluţia de la 1821 a strigat dreptate şi a vrut ca tot românul să fie liber şi egal, ca statul să se facă românesc. Ea 
fu o revoluţie democratică. Revoluţia de la 1848 a vrut ca românul să fie nu numai liber, dar şi proprietar, fără 
care libertatea şi egalitatea e minciună.  Pentru aceea adăugă  la deviza sa cuvântul  frăţie, această  condiţie de 
căpetenie a progresului social. Ea fu revoluţie socială. Revoluţia viitoare nu se mai poate mărgini a voi ca românii 
să fie liberi, egali, proprietari de pământ şi de capital şi fraţi asociaţi la fapta unui progres comun. Ea nu se va 
mărgini a cere libertatea dinlăuntru, care e peste putinţă a dobândi fără libertatea din afară, libertatea de supt 
domnirea streină,  ci va cere unitatea şi libertatea naţională.  Deviza ei va fi:  dreptate, frăţie, unitate. Ea va fi o 
revoluţie naţională. Aceasta este calea ce va lua revoluţia română în viitor.“ Articolul lui Nicolae Bălcescu a fost 
publicat în ziarul “România viitoare“ de la Paris, din 16 septembrie 1850, cu entuziasmul tineresc care a marcat întreaga 
generaţie revoluţionară paşoptistă, stare febrilă care l­a făcut pe acelaşi Bălcescu să definească tinereţea, ca într­un 
autoportret: “În junie este entuziasmul lucrurilor mari şi devumentul  (= devotamentul)  pentru adevăr.” 
• “Voi ajunge să fiu deputat la Bucureşti”. Vasile Lucaciu. (Scrisoare către Gheorghe Pop de Băseşti). La 
1894, din Siseşti, în ziua de 2 martie, pleca o scrisoare a preotului doctor Vasile Lucaciu, către Gheorghe Pop de 
Băseşti, o scrisoare care conţine măreţia, eroismul, curajul istoric şi legea morală a autorului, cu atât mai mult cu cât ea 
nu e menită publicităţii. Rândurile lui Vasile Lucaci către tovarăşul său de cauză naţională nu sunt scrise pentru cărţile 
noastre de azi sau de ieri, nici pentru vreo carte de epistole eroice ale momentului. Este pur şi simplu o scrisoare 
adevărată, în care împrejurări care pe alţii i­ar cutremura, cum ar fi procesele, condamnările şi puşcăria, sunt văzute ca 
paşi de sacrificiu firesc, în lupta către un ideal al neamului, Vasile Lucaci fiind prigonit pentru vina de a fi fost unul 
dintre autorii Memorandului de la 25 martie 1892 adresat împăratului Francisc Josef I: “Scumpe bade, suntem în luna 
martie şi numai două luni ne mai despart de dezbatereea ce va avea loc la Cluj. Acest proces al nostru va trebui 
să  aibă  un răsunet istoric. Aştept cu nerăbdare procesul şi sunt convins că  vom putea arăta din nou tiranilor 
noştri demnitatea noastră de a sta neclintiţi faţă de orice tentativă sau uneltire a lor. În ce mă priveşte pe mine, 
eu stau ca şi cum aş fi deja la închisoare; nu­mi pot părăsi casa fără a fi urmărit de jandarmi. Recunoşti, dragă  
bade, cât a fost de zadarnic să te încrezi în graţia împăratului. Nu se deosebeşte nici el de guvernele sale. Când te 
plângi   la   împărat   este   ca   şi   cum   te­ai   plânge   directorului   puşcăriei   contra   brutalităţ ii   temnicerului.   Cauza 
noastră naţională nu se poate câştiga decât prin luptă şi solidaritatea noastră dârză şi neînfricată. Sunt sigur că 
vom fi condamnaţi grav. Cel puţin să ne purtăm cu demnitate şi mândrie la proces şi la puşcărie. Să le arătăm că 
nu ne temem de ameninţările lor, nici de argumentările lor viclene şi nici de cruzimea lor. Ne aşteptăm la cele 
mai grozave închiziţii. Ele nu trebuie să ne intimideze, să ne slăbească credinţa, ci, din contră, să ne­o întărească, 
şi convingerea mea fermă  este că  trebuie să  ne dezrobim de jugul strein cu orice preţ, aducând chiar jertfa 
supremă, viaţa. În ce mă priveşte pe mine, eu m­am obişnuit cu puşcăria. Şi am încredere neclintită că ne vom 
răzbuna şi răzbunarea noastră va fi groaznică pentru ei. Eu le­am spus la Satu­Mare la proces că voi ajunge să  
fiu ales deputat de Satu­Mare pentru Dieta din Bucureşti! S­au cutremurat la această  ameninţare şi nici n­au 
avut curajul să reacţioneze. Simţeau în subconştientul lor că spun un adevăr profetic, pe care ei nu­l vor putea 
schimba, al cărui proces fatal nu­l vor putea evita, căci aşa vrea istoria, aşa vrea destiunul, fiindcă e firesc să fie 
aşa. E chestie numai de timp şi vom învinge. Te rog, dragă bade, ai curaj şi insuflă­le şi celorlaţi curaj, căci numai 
având curaj vom putea atrage simpatia întregii lumi civilizate spre noi. Pregătiţi­vă de procesul Memorandului. 
Am scris şi lui Raţiu la Sibiu, el mă întrece în însufleţire. Dacă avem un astfel de conducător curagios şi înţelept 
vom putea fi condamnaţi, dar nu învinşi. La revedere la proces. Te salută cu mult drag un viitor tovarăş de robie. 
Dr. Vasile Lucaciu. Siseşti, la 2 martie 1894.”
• Doina lui Lucaci. Gheorghe Bocu. Preotul doctor Vasile Lucaciu este acel personaj excepţional al istoriei 
românilor despre care, chiar în vremea vieţii sale, s­au scris poeme eroice, cântate în popor. Iată ”Doina lui Lucaciu“, 
publicată de Gheorghe Bocu în “Foaia poporului” din Sibiu, în 1893: “Cântă­o mierlă prin păduri, / Robu­i Lucaci 
la unguri / Pentru sfânta direptate / De care noi n­avem parte! // Nu fi, mierlă, supărată, / Nu­i robia ne­ncetată; / 
Vine­o dalbă primăvară, /  Fi­va Lucaci liber iară!  // Nu suspina în zadar, / Du­mi­te pân’ la Sătmar, / 
Unde­i Lucaci la­nchisoare, / Nu vede nici cer, nici soare. //…// Şi îi spune­nchinăciune / De la­ntreaga naţiune. 
/…/ Că el bine s­a luptat / Ca român înflăcărat…”
• La 4 mai 1915, într­un miting naţional de la Ploieşti, Nicolae Titulescu spunea adevăruri convergente cu cele 
din textele prezentate până acum, despre necesitatea ca toţi contemporanii să înţeleagă că statul român nu este de 
conceput decât în întregul său, din care nu poate lipsi Ardealul, aflat vremelnic sub administraţie străină. Extinderea 
Războiului Mondial îl făcea pe marele diplomat să spere în şansa ca marea conflagraţie să reaşeze graniţele şi treburile 
continentului pe făgaşul firesc, în care Ardealul să facă parte din trupul Ţării mamă: “Iubiţi cetăţ eni, se apropie anul 

8
de   când,   brusc,   fără   pregătire,   tragic,   România   a   fost   pusă   în   faţa   clipei   care   trebuia   să   decidă   de   toate 
străduinţele trecutului ei întunecat şi vitreg şi de toate făgăd uielile viitorului ei luminos şi falnic, clipă supremă, 
pe care am întrezărit­o cu toţii în visurile noastre de mărire, clipă pe care nu îndrăznea să spere a o vedea sosind 
generaţiunea chemată  s­o trăiască!  (…) Din împrejurările de azi România trebuie să  iasă  întreagă  şi  mare! 
România nu poate fi întreagă fără  Ardeal; România nu poate fi mare fără  jertfă! Ardealul e leagănul care i­a 
ocrotit copilăria, e şcoala care i­a făurit neamul, e farmecul care i­a susţinut viaţa. Ardealul e scânteia care 
aprinde energia, e mutilarea care strigă răzbunare, e făţ ărnicia care cheamă pedeapsa, e sugrumarea care cere 
libertatea! Ardealul e românismul în restrişte, e întărirea care depărtează vrăjmaşul, e viaţa care chamă viaţa! 
Ne trebuie Ardealul! Nu putem fără el! Vom şti să­l luăm şi mai ales să­l merităm. Pentru Ardeal nu­i viaţă care 
să  nu se stingă  cu plăcere; pentru Ardeal nu­i sforţare care să  nu se ofere de la sine; pentru Ardeal totul se 
schimbă,  totul se înfrumuseţează,  până  şi moartea se schimbă:  încetează  de a fi hidoasă,  devine atrăgăt oare. 
Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta; Ardealul e inima României geografice. Din culmile 
lui izvorăsc apele cari au scăldat românismul în istorie. La miazănoapte Someşul, la apus Mureşul, la miazăzi 
Oltul! De­a lungul Carpaţilor, România de azi se întinde ca o simplă  zonă  militară  a unei fortăreţe naturale, 
încăpută în mâini străine! Acel care nu se simte tăiat la brâu când priveşte Ardealul (notă: rupt de România, cum 
încă se afla , până în 1918), acela nu­i român, acela e sămânţă  străină  pripăşită  în România pe vremea când o 
băteau vânturile din toate părţile! Ne trebuie Ardealul, dar ne trebuie cu jertfă! Nu se lipeşte carne de carne fără 
să curgă sânge! Nu se ia Ardealul cu neutralitatea! Neutralitatea şi­a avut rostul, dar şi­a trăit traiul!...”
 • Noi privim în înfăptuirea unităţ ii naţionale un triumf al libertăţ ii omeneşti. Iuliu Maniu. Discurs rostit 
la 1 Decembrie 1918: “... Onorată Adunare naţională, istoria ne­a învăţ at să credem în adevărul cuvintelor că n­
ai să  aştepţi nimic de la împăraţi străini, nici de la fiii altor neamuri. Bine poţi să  aştepţi sigur numai de la 
propriile tale puteri. (…) Dar, îndeosebi, noi românii din Transilvania, Banat şi Ungaria suntem în drept şi avem 
datoria să  pretindem această  unire, pentru că  aici a fost leagănul românismului (…) Noi, onorată  Adunare 
naţională,   privim   în   înfăptuirea   unităţ ii   noastre   naţionale   un   triumf   al   libertăţ ii   omeneşti.   Noi   nu   voim   să  
devenim  din  oprimaţi  oprimatori, din asupriţi  asupritori. Noi  voim  să  intronăm  pe aceste plaiuri  libertatea 
tuturor neamurilor şi a tuturor cetăţ enilor. (...) Nu se poate spera ca cetăţ enii fără drepturi şi ţinuţi în întunerec 
sufletesc şi în mizerie socială să devie stâlpii siguri ai unui stat modern. 
•   “Noi   muncitorii   ne   simţim   una   cu   întreg   neamul“.   Iosif   Jumanca.  Discurs   de   Adeziune   a   social­
democraţilor români la Marea Unire de la Alba Iulia, rostit la 1 Decembrie 1918: “… Când aderămn la unirea tuturor 
românilor, voim totodată şi posibilitatea de dezvoltare a muncitorimei române, voim să deschidem braţele largi 
pentru ca în această  Ţară  Românească  nouă  să  se dezvolte şi să  progreseze un popor muncitor, tot aşa cum a 
progresat popoarele muncitoare din Apus. Social­democraţia nu­i identică  cu lipsa simţului naţional. Noi nu 
zicem că  ubi bene ibi patria; dimpotrivă,  zicem că,  unde ţi­e patria acolo trebuia să­ţi cauţi de ea! (…) Noi 
muncitorii români, ne simţim una cu întreg neamul românesc!”.
•   “Pregătirea   se   făcuse   vreme   de   sute   de   ani“.   Lucian   Blaga  (Fragment   din   “Hronicul   şi   cântecul 
vârstelor”): “Pentru marea, istorica Adunare naţională de la Alba Iulia, unde s­a hotărât alipirea Transilvaniei la 
patria­mamă,  n­a fost nevoie de o deosebită  pregătire a opiniei publice, pregătirea se făcuse vreme de sute de 
ani.”
• “Vă aşteptăm de o mie de ani”. Ion I.C. Brătianu, 14 decembrie 1918: “Prea sfinţi părinţi, fraţilor, vă 
aşteptăm  de o mie de ani şi aţi venit ca să  nu ne mai despărţim niciodată.  Sunt în viaţa unui neam clipe de 
fericire atât  de mari, încât  ele răscumpără  veacuri întregi de suferinţă.  Bucuria noastră  nu este bucuria unei 
singure generaţii. Ea este sfânta tresărire de bucurie a întregului popor român, care de sute şi sute de ani a 
îndurat suferinţele cele mai crude fără să­şi piardă credinţa neclintită în sosirea acelei zile care ne uneşte astăzi şi 
care trebuia să vie, care nu se putea să nu vie. Fraţilor, fiţi bineveniţi!... Această unire v­o strigă toţi morţii noştri 
şi acei din câmpiile Turdei, şi acei din Munţii Apuseni, şi acei din Carpaţi, şi acei de la Siret. (...) Trăiască  
România Mare!”
• Ai noştri sunt aceşti munţi. Aron Cotruş (poem scris în 1918): “Ai noştri sunt aceşti munţi / pietroşi, 
mănoşi, cărunţi, / căci noi ne­am căţ ărat pe ei spre cer, / noi le­am deschis adâncurile de­aur şi de fier / şi­am 
suferit prin ei pe ploi şi ger...”
• Apriorism românesc. Lucian Blaga (din “Spaţiul mioritic, 1936) “…Noi nu ne găsim nici în Apus şi nici 
la Soare­răsare. Noi suntem unde suntem: cu toţi vecinii noştri împreună, pe un pământ de cumpănă. Animatorii 
culturii româneşti, flăcări de sacru elan în poarta vânturilor, îşi întind de un secol şi mai bine, unul altuia 
moştenirea de îndemnuri. Nici unuia dintre ei nu i se poate reproşa sumeţia sau uitarea de sine de a fi atribuit 
poporului nostru o misiune mesianică în lume. Ei s­au ţinut departe de asemena hibride extazuri şi bine au făcut. 
Cunoaştem îndeajuns din colindările noastre prin Europa iluminările caraghioase şi grimasele jalnic lipsite de 
duhul autoironiei ale unora dintre mesianicii noştri vecini. De acest steril foc lăuntric ne­a apărat până  acum 

9
Dumnezeul bunului­simţ. Să nădăjduim că ne vom putea cuviincios îndeplini rolul nostru sub acest petic de cer şi 
fără de a îmbrăca mantia mesianică. De la o vreme acestă mantie pare o haină de confecţie, care nu împrumută o  
prea frumoasă  figură  nici măcar popoarelor cu putere de inducţie mondială.  Până  acum nici un popor nu a 
devenit mare  pornind de la un program mesianic. Examenul atent şi stăruitor al culturii noastre populare ne­a 
dus   la   concluzia   reconfortantă   despre   existenţa   unei   mătci   stilistice   româneşti.   Latenţele   ei   întrezărite   ne 
îndreptăţ esc la afirmaţiunea că avem un înalt potenţial cultural. Tot ce putem şti fără temerea de a fi dezminţit 
este că suntem purtătorii bogaţi ai unor excepţionale posibilităţ i. Tot ce putem crede fără de a săvâr şi un atentat 
împotriva lucidităţ ii este că ni s­a dat să­l luminăm cu floarea noastră de mâne un colţ de pământ.Tot ce putem 
spera fără a ne lăsa manevraţi de iluzii este mândria unor iniţiative spirituale istorice, care să sară din când în 
când, ca o scânteie, şi asupra creştetelor altor popoare. Restul e ursită.”

6. Trecutul şi prezentul, deşertăciune a deşertăciunii şi vânare de vânt

Cel mai important lucru este capacitatea de a regândi textele pe care le discutăm. Aceasta şi în funcţie de 
ceea ce s­a gândit până la noi, dar şi în funcţie de propria noastră formaţie intelectuală şi de propriul nostru gust. Cele 
două texte urmărite mai jos sunt: un text fundamental al Bibliei, din Vechiul Testament, scris, probabil, în secolul 3 
înainte de Cristos, iar celălat, unul profan, scris în 1963 de către un trubadur modern, poetul şi cântăreţul Bob Dylan. 
Aşadar, vom vorbi despre  „Ecclesiastul“, atribuit lui Solomon (în traducerea lui  Gala Galaction), şi despre un text 
intitulat  “Vânare de vânt“  (în versiune originală,  “Blowing in the wind”), care, după milenii, răspunde, într­un fel 
modern,   textului   biblic.  Pentru   a   putea   intra   în   atmosfera  “Ecclesiastului”,   va   trebui   să   facem   o   operă   aproape 
tautologică, să­l citim. Acest text (reprodus selectiv) trebuie să fie primul în care ne vom regăsi, dovedindu­se în acest 
fel cât de puţin importantă rămâne ora la care s­a scris un text şi câtă valabilitate au valorile adevărate, de­a lungul 
vremii.
• Ecclesiastul. Capitolul 1. Nestatornicia lucrurilor pământeşti.  1. Cuvântul Ecclesiatului, fiul lui David,  
rege   în   Ierusalim.   2.   Deşertăciunea   deşertăciunilor,   zice   Ecclesiastul,   deşertăciunea   deşertăciunilor,   toate   sunt  
deşertăciuni! 5. Soarele răsare, soarele apune şi zoreşte către locul unde răsare iarăşi. 7. Toate fluviile curg în mare,  
dar marea nu se umple, căci ele se întorc din nou la locul din care au plecat. 9. Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi  
ceea ce s­a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare. 14. M­am uitat cu luare aminte la toate  
lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt. 18. Că unde este multă înţelepciune este  
şi multă amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa. • Capitolul 2. Zădărnicia lucrurilor lumeşti. 
1.  Grăit­am   inimii   mele:   Vino   să   te   ispitesc   cu   veselia   şi   să   te   fac   să   guşti   plăcerea!   Şi  iată   că   şi   aceasta   este 
deşertăciune. 2. E nebunie!, am zis despre râs. Şi despre veselie: La ce poate să folosească! 12. Şi mi­am întors privirea  
ca să  văd înţelepciunea, nebunia şi prostia. Căci ce poată să facă  un om de rând peste ceea ce a făcut un rege? 13.  
Atunci m­am încredinţat că înţelepciunea are întâietate asupra nebuniei tot atât cât are lumina asupra întunericului. 14.  
Înţeleptul are ochii în cap, iar nebunul merge întru întuneric. Dar am cunoscut şi eu că aceeaşi soartă vor avea toţi. • 
Capitolul 3. Vremea tuturor lucrurilor. Deosebirea omului de animal. 1. Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi  
vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. 2. Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să  
smulgi ceea ce ai sădit. 15. Ceea ce este a mai fost şi ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri; şi Dumnezeu cheamă  
iarăşi aceea ce a lăsat să treacă. 20. Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere  
se întorc. • Capitolul 4. Zădărnicia avuţiei. 1. Şi iarăşi am luat aminte la toate silniciile care se săvârşesc sub soare.  
Şi iată lacrimile celor apăsaţi şi nimeni nu era care să­i mângâi e, iar în mâna celor silnici toată asuprirea şi nici un  
mângâi etor nu se găsea! 4. Şi am văzut că toată strădania şi toată izbânda omului la lucru nu este decât pizma unuia 
faţă  de altul. Şi aceasta este deşertăciune şi vânare de vânt. 5. Nebunul stă  cu mâinile în sân  şi îşi mănânc ă  singur  
timpul zicând: 6. Mai de preţ este un pumn plin de odihnă decât doi pumni plini de trudă şi de vânare de vânt. 9. Mai  
fericiţi sunt doi laolaltă decât unul, fiindcă au răsplată bună pentru munca lor. 13. Mai de preţ este un copil sărman şi  
înţelept decât un rege bătrân şi nebun, care nu mai este în stare să asculte de sfaturi. 16. Şi nu se mai sfârşea poporul în  
fruntea căruia era; totuşi urmaşii lui nu se vor bucura de el. Şi aceasta este deşertăciune şi vânare de vânt. •   Capitolul 
5. Folosul avuţiei. 4. Mai bine să nu făgădui eşti decât să nu împlineşti ce ai făgădui t. 9. Cine iubeşte banii nu se va  
sătura de bani, iar cel ce iubeşte bogăţia nu va avea parte de rodul ei. Şi aceasta este deşertăciune! 12. Este un rău  
cumplit pe care l­am văzut sub soare: bogăţii puse la o parte de stăpânul  lor pentru a lui nenorocire. • Capitolul 6. 
Deşertăciunea iubirii de avuţie. 6. Şi dacă ar fi trăit de două ori câte o mie de ani şi nu s­a bucurat de fericire, oare  
nu toţi se duc în acelaşi loc? 11. Cu cât se spun mai multe cuvinte, cu atât este mai multă deşertăciune. Ce folos trage  
omul? 12. Căci cine ştie ce este de folos pentru om în viaţă,  în vremea zilelor sale de nimicnicie pe care le trece  
asemena   unei   umbre?   Şi  cine   va   spune   mai   dinainte   omului   ce   va   fi   după   el   sub   soare?  •   Capitolul   7.   Folosul 
înţelepciunii.  Femeia  rea  este  amărăciunea  sufletului.  1. Mai  de   preţ  este   un  nume  bun  decât  untedelmnul  cel  
binemirositor şi ziua morţii decât  ziua naşterii. 3. Mai bun este necazul decât  râsul, căci întristarea feţei este bună  
pentru   inimă.   7.   Căci   asuprirea   poate   să   facă   nebun   pe   un   înţelept,   şi   mita   strică   inima.   19.   Înţelepciunea   dă  
înţeleptului mai multă putere decât au zece nerozi într­o cetate. 20. Căci nu este om drept pe pământ care să facă binele  
şi să  nu păcătuiască.  29. Dar iată  numai ce am găsit: Dumnezeu a făcut pe om drept, iar oamenii născocesc multe  

10
vicleşuguri. • Capitolul 8. Nestatornicia vieţii. 17. Atunci mi­am dat seama, privind lucrarea lui Dumnezeu, că omul  
nu poate să înţeleagă toate câte se fac sub soare, dar se osteneşte căutându­le, fără să le dea de rost; iar dacă înţeleptul  
crede că  le cunoaşte, el nu poate să  le pătrundă.  • Capitolul 9. Cei buni şi cei răi  au aceeaşi soartă.  Înţelepţii 
dispreţuiţi. 2. Căci toţi au aceeaşi soartă: cel drept ca şi cel păcătos, cel bun ca şi cel rău, cel curat ca şi cel necurat,  
cel ce aduce jertfă ca şi cel ce nu aduce, cel ce jură ca şi cel ce necinsteşte jurământul. 17. Vorbele celui înţelept spuse  
domol sunt mai ascultate decât strigătul unui stăpân  între nebuni. 18. Înţelepciunea este mai de preţ decât armele de  
luptă; dar o singură greşeală nimiceşte mult bine. • Capitolul 10. Urmările nedreptăţ ii omeneşti şi ale trândăviei. 1. 
O muscă  moartă  strică  amestecul de undelemn al celui ce pregăteşte miresme; puţină  nebunie strică  preţul la multă  
înţelepciune. 8. Cel ce sapă o groapă poată să cadă în ea şi cel ce dărâmă un zid poate fi muşcat de şarpe. • Capitolul 
11. Aducere­aminte de moarte şi de judecată. 1. Aruncă pâinea ta pe apă, căci o vei afla după multe zile. 2. Împarte 
o bucată în şapte şi chiar în opt, căci nu ştii ce nenorocire se poate întâmpla în ţară. • Capitolul 12. Vârsta bătrâneţii 
şi sfârşitul vieţii. 1. Adu­ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele de restrişte şi să se  
apropie anii  despre care vei  zice: N­am nici o plăcere de ei  ...! 10. Ecclesiastul s­a străduit  să  găsească  sfaturi  
folositoare şi îndrumări adevărate şi să  le scrie întocmai. 11. Cuvintele celor înţelepţi sunt ca boldurile de îmboldit  
dobitoacele şi ca nişte cuie înfipte şi ascuţite şi sunt date de un Păstor. 14. Căci Dumnezeu va judeca toate faptele  
ascunse, fie bune, fie rele.”
•   Vânare   de   vânt.   Bob   Dylan.  Venim   acum   la   textul   unui   poet   trubadur   modern,  Bob   Dylan  (Robert 
Zimmermann, născut în 1941), cunoscut fie în varianta lui originală, cântată  (“Blowin’ in the wind”), fie în forma 
tălmăcită, în 1973, în româneşte de Adrian Păunescu şi lansat  în România pe scena  Cenaclului “Flacăra”  sau la 
Radiocenaclul  “Flacăra”:  “Câte drumuri un om ar avea de făcut /  Până  ei să­l considere om? / Câte mări 
pescăruşii mai au de bătut, / Pân­ajung pe nisip pentru somn? / Câte bombe vor mai sfârteca vieţi întregi, / Pân’ 
să le interzicem pe veci? / Răspunsul, prieteni, e vânare de vânt, / Răspunsu­i vânare de vânt…” Această “vânare 
de vânt”, care a însoţit, din păcate, condiţia umană, de­a lungul întregii existenţe a omenirii, este exprimată în ceea ce, 
aproape ca într­un refren al  “Ecclesiatului”, se poate găsi în sintagma repetată, spre a fi pătrunsă:  “Deşertăciune a 
deşertăciunilor şi vânare de vânt!“ Aici este competiţia între milenii şi decenii. Ecclesiastul, cu tot păienjenişul lui de 
înţelepciuni şi sfidări, sau un text moderat, care este fatalmente restrâns în semnificaţii, dar care are un anumit fel 
perpendicular de a­l atinge, de a­l găsi. 

7. Interviul ca reparaţie istorică

Acest curs doreşte să arate că un interviu poate avea (şi chiar a avut) un rol şi un rost reparator, din punct de 
vedere al istoriei şi al adevărului. Adrian Păunescu a realizat (în 1970­1971) şi a publicat (în volumul său “Sub semnul 
întrebării”, ediţia 1979) primul mare interviu cu Mircea Eliade de după Război şi intrarea fără voie a României în sfera 
de influenţă sovietică, scriitorul şi gânditorul român aflându­se atunci în exil de trei decenii, fără posibilitatea de a­şi 
mai revedea vreodată ţara şi de a­i fi publicate opera şi numele în România, aflată sub dogma totalitarismului lagărului 
socialist. Deşi Eliade era marginalizat şi interzis în România la acea oră, tânărul jurnalist şi poet Adrian Păunescu a 
demonstrat că perseverenţa şi cutezanţa sunt în stare să dărâme bariere aparent inexpugnabile. Aflat în SUA, ca bursier 
american la Programul Internaţional al  Scrisului de la Iowa City (în perioada octombrie 1970­iunie 1971), Adrian 
Păunescu a reuşit să ajungă la Chicago, unde Mircea Eliade locuia şi preda la Universitate, obţinând nu numai o serie de 
întrevederi, dar şi prietenia, admiraţia şi acordul lui Mircea Eliade de realiza interviul şi de a­l publica, în orice formă, 
chiar scurtată de previzibila cenzură din România. Ceea ce s­a şi întâmplat, mai întâi în presă şi apoi, câţiva ani mai 
târziu, în volumul “Sub semnul întrebării” (ediţia a doua, din 1979). Marele istoric al religiilor a putut fi redescoperit, 
astfel, de generaţii de români care nu­l cunoşteau. Sunt memorabile fragmentele din interviu despre viaţa şi activitatea 
lui Eliade în intervalul 1940­1970 (exilul), despre capodoperele folclorului românesc “Mioriţa”, “Meşterul Manole” 
(analizele nefiind nicidecum convenţionale), despre laboratorul de creaţie al unor opere ale lui Eliade, despre Nae 
Ionescu, Nicolae Iorga, Emil Cioran, George Bacovia, dar şi despre imaginea lui Mircea Eliade asupra literaturii române 
de după exilul său. Dar poate cele mai frumoase şi impresionante fraze ale dialogului sunt cele privitoare la credinţa lui 
Eliade în limba română:  “Cred că  n­aş putea să  scriu în altă  limbă,  cât  de bine aş cunoaşte limba respectivă. 
Literatura este o expresie totală a fiinţei umane, nu numai a conştientului ci şi a inconştientului. Este limba în 
care visezi, îţi imaginezi, şi în care raţionezi. N­aş crede că  aş putea să  scriu literatură  în altă  limbă  decât  în 
limba română”.
Sigur că azi, după reintrarea lui Mircea Eliade în normalitatea culturii române, interviul nu mai provoacă fiorul 
de la apariţie, dar gânditorii pot face o incursiune în trecut şi pot înţelege ce înseamnă o operă de pionierat. La sfârşitul 
anilor ‘60 şi începutul anilor ‘70, cu textele care au constituit apoi cartea “Sub semnul întrebării”, interviul din presa 
noastră a cunoscut o adevărată resurecţie, pentru că a reînceput să fie viu, să pună la îndoială adevăruri ce păreau 
imuabile, ierarhii încremenite. Reporterul şi­a reluat poziţia de “Domnul NU” care îl scoate pe interlocutor din apatie, 
provocându­i răspunsuri interesante, folosind ca armă instituţia întrebării. Toate acestea şi alte amănunte, aflate în text, 
sunt chestiuni necesare de care viitorii jurnalişti şi gânditori pot ţine seama în cariera pe care şi­o pregătesc. Mircea 
Eliade  mai  spunea,  în acel   dialog:  “Eu  cred  în  viitorul  culturii  româneşti  mai   mult decât   în   viitorul  culturii 
11
europene. În ce sens? Noi ne aflăm  realmente la mijloc, între două  mari culturi, Occidentul şi Orientul, noi 
putem înălţa un fel de pod, putem înlesni comunicarea valorilor din Orient în Occident, şi viceversa. Şi asta nu 
numai pentru că suntem unde suntem ­ în Orient şi totuşi în Occident ­ dar pentru că suntem una din puţinele 
culturi europene care au păstrat încă vii anumite izvoare ale culturii populare, şi deci arhaice. “

8. Locul femeii în creaţie

Cursul de faţă este o altă ocazie de a regândi texte şi idei ale căror interpretări cu care ne­am obişnuit nu sunt 
complete  şi   complexe,  rămânând  în  tipare  convenţionale,  de  prea  mult  timp. Una  dintre  prejudecăţile nefericite şi 
constantele   fericite   ale   creaţiei   este   aceea   că   opera   durabilă   are   nevoie   de   un   sacrificiu   feminin.   Astfel,   la   baza 
conştiinţei de sine, în cultura noastră, sunt câteva prezenţe feminine, ce pun în evidenţă faptul că doar aşa a putut fi  
făcută lumea, după mecanismul sacrificiului: 1)  Ana lui Manole, din balada populară “Monastirea Argeşului”, este 
fiinţa pe care ziditorul (artistul, meşterul constructor) terestru o aşază în zid, ca lucrarea să dureze. 2) Transfigurată, 
Mioriţa  este  conştiinţa   lucidă   a   celui   ameninţat,  de   la   începutul   lumii   încoace,  crăiasa  este   mireasa   imaginară   a 
păstorului, iar  măicuţa  bătrână, ce  năluceşte  lângă  celelalte două  feminine, este  născătoarea  primordială   care,  în 
postumitatea   ciobanului,   îl   caută   şi   îl   nemureşte,   idealizându­l.   3)  Cătălina  din   poezia   “Luceafărul”   a   lui   Mihai 
Eminescu şi eroinele fără nume ale unor poezii de dragoste, scrise de Mihai Beniuc şi George Bacovia, feminine care 
sunt   victime   ale   obiceiului   poeţilor   de   a   se   supăra   pe   femeie,   pentru   că   eroul   liric   nu   este   în   stare   să­şi   asume 
responsabilitatea pentru eşecul în iubire, în cuplu, considerându­se, în mod greşit, pe toate meandrele destinului, un 
viteaz ce dispreţuieşte (evident, observăm noi) fără îndreptăţire. 4) Eroinele unor poeme de dragoste în care autorii 
(Mihai Beniuc, Alexandru Andriţoiu), fie spunându­le pe nume (Ana Kelemen), fie vizualizându­le metaforic (Vioara 
de Cremona), par că se sacrifică şi ei pe câmpul de luptă al dragostei, că îşi asumă mistuirea şi iubirea smerită, fără 
răspuns, fără prezent.
•   Nu   Manole,   ci   Ana   reprezintă   sacrificiul.  Chiar   aşa,   unde   este   vitejia   bărbatului   în  “Monastirea 
Argeşului”? Nicăieri! Ana ştia ce o aşteaptă, dar şi­a urmat drumul, având încredere în bărbatul ei, ea fiind, posibil, 
însăşi sensibilitatea, însuşi sufletul ziditorului. Manole nu  s­a  sacrificat, ci  a  sacrificat pentru ca opera să dureze, 
punând în zid, ca unic liant valabil, însăşi iubirea şi viaţa femeii sale şi, în plus, viaţa copilului său, aflat încă în pântecul 
matern.
• Ciobanul mioritic şi trinitatea feminină  a binelui.  Un alt text fundamental al literaturii române în care 
bărbatul se află sub semnul protector al femeii, este balada  “Mioriţa”, una dintre acele câteva opere de referinţă ale 
conştiinţei noastre. După ce  Mioriţa, oaia năzdrăvană (fiinţă atipică, ea însăşi transfigurare a feminităţii lucide, ca o 
proprie conştiinţă protectoare, activată într­un moment de restrişte doar intuit) îl avertizează în legătură cu pericolul de 
moarte, ciobanul adaugă punctelor sale de sprijin universal  alte două făpturi  feminine:  crăiasa  imaginară, pusă în 
ipostaza de mireasă într­un viitor frânt, şi  măicuţa  bătrână, care, după ce a pornit circuitul facerii, îl şi închide, sub 
spectrul morţii fiului şi, de ce nu, al renaşterii sale prin nunta cosmică. 
•   Nedreptul   Luceafăr.  În   ceea   ce   priveşte   personajul  Cătălina  (din  “Luceafărul”  eminescian),   este   de 
regândit, între altele, chestiune temporală. Hyperion (Luceafărul) şi­a câştigat de la Demiurgul­Creator dreptul de a fi 
om atât de târziu, încât cea pe care o iubea (Cătălina) şi pentru care a vrut să iasă din rândul nemuritorilor, să coboare 
între oamenii muritori pe pământ, nu mai exista, femeia regăsită de el fiind o alta, fără memorie, cu sentimente şi fapte 
lumeşti.   Cuvintele   lui   Eminescu,   prin   care   se   dovedeşte   acest   decalaj   de   timp,   de   generaţii   umane   şi,   deci,   de 
(ne)îndreptăţire a Luceafărului de a o acuza pe Cătălina de trădare, se găsesc în versurile: “Porni Luceafărul în zbor / 
Creşteau a lui aripe / Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”. O altă chestiune de subtilitate analitică este şi 
felul în care Eminescu, poetul, martor al iubirii, este solidar cu Hyperion şi vrea s­o degradeze pe Cătălina, atribuindu­i, 
în propria ei vorbire, un pleonasm, care califică treapta ei inferioară de cultură şi de nobleţe. E de neconceput ca tocmai 
Mihai Eminescu, creatorul, vorbitorul şi scriitorul impecabil de limbă română, să lase în capodopera sa o tautologie, 
altfel decât intenţionat (“Cobori în jos, Luceafăr blând”)
• Mihai Beniuc, între capodopere şi ciudăţ enii. Poezia nu inventează, nu are ce să inventeze, ci descoperă căi 
de atac asupra expresivităţii. În fond, ce se poate aduce nou în poezia de dragoste a lumii? Nici măcar acel fel de poezie 
de dragoste în care bărbatul e supărat, frustrat, traumatizat, pentru că ea nu­l înţelege. Mai toţi poeţii au practicat­o, 
pentru că nu ura este opusul iubirii, ci indiferenţa este opusul iubirii. De altfel, perspectiva bărbatului neînţeles de 
femeie este simplistă, este o constantă tristă a atitudinii negative faţă de femeie, deşi, pornind de la această atitudine, s­
au scris texte (uneori cu o atitudine pamfletară plină de talent) excelente din punct de vedere literar. Excesele de 
supărare pot da, însă, viaţă unor reuşite literare, chiar dacă ele iau chip sălbatic, cum a făcut Mihai Beniuc, dealtfel poet 
remarcabil în poezia de dragoste, dar care a scris şi ciudăţenii, cum ar fi un poem, o “Încrustare pe o piatră moale” 
din volumul “Cântece de pierzanie”, apărut în 1938: “… Tu însă n­ai răspuns nici cât  o râmă / La care­i cânţi a 
Noua Simfonie, / Ori cât un melc când lumea se dărâmă / Şi el rămâne calm în căsulie. // Au fost cumva străbunii 
tăi moluşte / De te­ai născut aşa ca gelatina? / Era mai bine Domnul să se­mpuşte / Decât să­şi cheltuie cu tine 
tina!...” Dar, pentru că vorbim de Mihai Beniuc, să ne reamintim şi poezii de geniu din creaţia sa de dragoste, care şi­ar 

12
găsi un loc meritat în orice antologie a poeziei române dintotdeauna: “Nu mă vei uita” (“Te măriţi şi, ştiu, vei naşte 
prunci, / Veţi avea cămin şi alte cele, / Dar aşa frumoasă ca atunci / Când erai stăpâna vieţii mele / Nu vei fi tu 
niciodată, / Niciodată. //…// Nu mă vei uita tu niciodată; / Sufletul cu altul ţi­i zadarnic / Darnic.“; sau capodopera 
“Ultima scrisoare”: “Sfârşitul a venit fără de veste. / Eşti fericită? Văd că porţi inel. / Am înţeles. Voi trage dungă 
peste / Nădejdea inutilă. Fă la fel. / Nici un cuvânt. Nu­mi spune că­i o formă. / Cunosc însemnătatea ei deplin. / 
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă, / Eu însă­n faţa normei nu mă­nchin. / Nu te mai cânt în versuri niciodată,  / În 
drumul tău mai mult nu am să ies, / Nu­ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată / Şi n­am să spun că nu m­ai înţeles…” 
Sunt de amintit şi versuri din  “Ana Kelemen”:  “Ţii minte, Ana Kelemen, / Vara aceea albă,  caldă  / Când ne 
duceam noi doi la scaldă… // Ţii minte, Ana Kelemen, / Cum rătăceam noi prin pădure / Să strângem, pare­mi­
se, mure…// Şi ce urma era minune! / O, nu­s cuvinte a o spune. / Ţii minte, Ana Kelemen?”
•   George   Bacovia   şi   umilinţa   care   sfidează.  Din   perspectiva   celui   ce   ştie   să­şi   asume   eşecul,   poetul 
suprapune imaginea bărbatului umil care, însă, este în stare să­i spună iubitei (în “Ecou de romanţă”), după chemări 
zadarnice: “S­a dus albastrul cer senin / Şi primăvara s­a sfârşit / Te­am aşteptat în lung suspin / Tu n­ai venit!…
// Iar mâini cu­al iernii trist pustiu / De mine­atunci nu vei mai şti / Nu mai veni, e prea târziu, / Nu mai veni!”.
• Alexandru Andriţoiu, între iubirea pentru femeie şi o morală  a artei.  Un poet remarcabil, din a cărui 
operă ar  trebui  cunoscută  măcar  excepţionala  poezie  “Vioara  de Cremona”,  subintitulată  de  autor  “ca  pentru  o 
morală în artă”: “Vioara e din lemn de trandafiri / şi are umeri leneşi ca madona. // Cioplindu­şi­o cu mîinile­i 
subţiri, / neîntrecutul meşter din Cremona, / chiar înainte de­a o isprăvi / i­a ascultat în vise melodia. / Cu dălţi 
subtile­a rotunjit­o şi / cu­amurguri dulci i­a poleit cutia. // Din suflet i­a dat viaţă şi din nerv ­ / suavul tril, ca de 
privighetoare, / sărmanul om, rămas el însuşi serv / în faţa artei lui nemuritoare / s­a­nspăimântat de strunele 
semeţe / şi s­a temut de­atâta frumuseţe. / Dar gloria nu şi­a oprit­o lui, / nici nu şi­a scris în ea modestul nume, / 
ci a lăsat vioara fiecui / va dobândi, cântând din ea, renume. // Din an în an, exod de cântăreţi / îşi pun în dreptul 
inimii vioara / şi­ajung, prin harul ei, nemuritori. / Şi mor şi lasă  altora comoara. // Şi toţi au un pomelnic 
glorios, / Prin cărţi vestite numele lor umblă. / Doar meşterul Cremonei cel sfios / s­a­nfăşurat în şaluri mari de 
umbră   /   şi­a   pogorât   pentru   vecie­n   lut.   //   Pe   pieptul   lui   cresc   limpezi   trandafirii.   /   Modest,   el   s­a   retras 
necunoscut, / Dând altora putinţa nemuririi.”
 
9. Poezia identitară. Naţionalul universal

• Nu există universal fără naţional. Una dintre tezele fundamentale ale cursului nostru este aceea că o creaţie 
literară nu poate avea  ­ decât prin excepţie ­  caracter universal fără a avea măcar într­o anumită parte a sa, caracter 
naţional. Chiar şi sfinţii au o rădăcină. Este falsă ideea că marii creatori sunt născuţi direct în matricea universului, fără 
a fi marcaţi de matricea naţională, cel puţin parţial sau într­un (prim) segment al dezvoltării lor. Textele propuse pentru 
demonstrarea   acestui   punct   de   vedere   sunt   creaţii   reprezentative   pentru   noţiunile   de  patriotism,   naţionalism, 
identitarism (redute împotriva alienării, bazate pe dragostea sinceră, chiar dacă uneori excesivă, faţă de neam şi ţară, 
dar care lasă şi altora, străini, dreptul de a­şi iubi propriul popor, patria şi limba lor).  Patriotismul, naţionalismul, 
identitarismul nu trebuie confundate cu şovinismul, xenofobia, rasismul şi izolaţionismul (fenomene extreme, de 
intoleranţă, bazată pe criterii rasiale, etnice, care trebuie descurajate, pentru că îşi fundamentează trăirea nu pe iubirea 
faţă de propria identitate, ci pe ura faţă de tot ce este străin). Operele prezentate în rândurile următoare sunt lucrări 
literare cu vădite trăsături locale, particulare, identitare, naţionale, care şi­au dobândit, prin valoarea estetică şi prin 
onestitate, dreptul de a intra în galeria de importante creaţii ale lumii.
• Octavian Goga. Credinţă absolută şi trădare abjectă. Revoltat de fenomenul dezrădăcinării şi înstrăinării, 
poetul şi publicistul  O.Goga  scria (la începutul secolului XX) o poezie,  “Scrisoare  ­ contesei de Noailles născută 
Principesa Brâncoveanu”. Anna de Noailles (1876­1933), de fapt Ana Elisabeta Brâncoveanu, era o prinţesă de origine 
română, descendentă din marea familie a Brâncovenilor, care se născuse şi trăia în Franţa, unde, încă înaintea primului 
Război Mondial, se afirmase ca scriitoare. Pe Goga îl mâhnise, însă, o scrisoare, publicată în revista “Les Annales“ din 
Paris, în care contesa declara că nu este româncă şi că nu cunoaşte, câtuşi de puţin, România, în care fusese ­ spunea ea, 
justificativ ­ numai o dată, în drum spre Constantinopol. Poezia lui Goga, având ca subtitlu o prescurtare pedepsitoare 
pentru cea care nu­şi cinstea rădăcinile ilustre  (“Scrisoare  ­ contesei de Noailles născ. Principesa Brâncoveanu”), 
este un răspuns la gestul de desţărare, de lepădare a identităţii, pe care­l făcuse urmaşa uneia dintre cele mai eroice 
familii din istoria românească: “Îţi recitesc răvaşu­n franţuzeşte / Cu slova lui muiată­n ironie / Şi, nu ştiu cum, un 
gând mă  ispiteşte... / Mă  iartă,  doamnă,  că  ţi­l spun şi ţie... // Tu ne­ai uitat, tu din strigarea noastră  / Nu ştii 
nimic, nimica nu te doare; / Nici Dunărea nu­ţi plânge la fereastră, / Nici munţii mei nu pot să te­nfioare... //…// 
Când vei simţi o jale vag­adese / Şi­n liniştea amurgului de toamnă / Te vor fura îndemnuri ne­nţelese, / Nu te 
mira: sunt Brâncovenii, doamnă!”
• Giuseppe Ungaretti. Dreptul la poezia patriotică. Ungaretti (1888­1970) este un poet italian, născut cu un 
an înainte de moartea lui Mihai Eminescu, la 8 februarie 1888, la Alexandria, în Egipt, şi mort în 1970, la Milano, în 

13
Italia. Emblematice pentru opera identitară a celui care a scris destul de puţin, faţă de faptul că a trăit 82 de ani, sunt 
poezia  “Sunt o făptură”, care se încheie cu o sentinţă aproape biblică  (“Moartea se arvuneşte trăind”), poezia 
“Italia” (“Şi­n această uniformă / de soldat al tău / mă odihnesc / ca şi cum ar fi fost leagănul / tatălui meu”) şi 
poezia “Soldaţii” (“Ei stau / precum toamna / pe arbori / frunzele”). 
• Jorge Luis Borges: “Nimeni nu e patria, dar toţi suntem patria”. Este, de asemenea, foarte important să 
parcurgem câteva dintre versurile poetului, prozatorului şi eseistului argentinian  Jorge Luis Borges  (născut în anul 
1899, la Buenos Aires, şi mort în Elveţia, la Geneva, în 1986), urmărind capacitatea sa de a formula sintagme aforistice 
memorabile, mai ales în poeziile  “Odă  scrisă  în 1966” (“Nimeni nu e patria, dar toţi suntem patria”, “Prieteni, 
patria e un eveniment veşnic”) şi “Faimă” (“Să fiu acest lucru pe care nimeni nu­l poate defini: argentinian”). 
Notorietatea sa este mai mare în proză, dar trebuie luat în considerare şi ca un poet de vârf, dacă a reuşit să se adapteze 
mecanismelor mai fragile şi mai selective ale poeziei. 
• Vladimir Maiakovski: “La Paris aş vrea să trăiesc şi să mor / De n­ar fi pe lume Moscova mea”. Născut 
la 19 iulie 1893 în satul Bagdagi din Gruzia,  Vladimir Maiakovski  avea să devină unul dintre poeţii importanţi ai 
literaturii ruse a secolului XX, prin talentul şi virulenţa cu care s­a implicat în viaţa politică şi socială a începutului de 
veac, marcaţi de revoluţia bolşevică. Dincolo de viaţa sa şi de sinuciderea sa, la fel de tulburi, rămân, printre altele, 
versuri de autentică valoare, despre ţara sa: „E gata autocarul, mă sui. / La Marsilia vom fi în curând. / Parisul cu 
toate frumuseţile lui / Mă  petrece, / După  mine­alergând. / Umezeşte în ochi despărţirea, un nor, / Mi­e inima 
moale şi grea. / La Paris eu aş vrea să trăiesc şi să mor / De n­ar fi pe lume Moscova mea”.
•  Walt Whitman: “Din ei toţi ţes acest cântec despre mine însumi”. Mare poet american, premergătorul 
autorilor ce manevrează mari blocuri sculpturale de cuvinte,  Whitman  (1819­1892) ne­a lăsat poate cel mai autentic 
identitar poem, în care, vorbind despre America, în frumuseţea, detaliile locale, sălbăticia şi lupta ei pentru o nouă 
civilizaţie, cu care autorul se confundă, el scrie, de fapt, un “Cântec despre mine însumi”: “...Trec anotimpurile şi 
mulţimea indescriptibilă se adună, / E 4 iulie (ce salve de tun şi pocnet de puşcă!), / Trec anotimpurile, plugarul 
ară,  cosaşul coseşte,   / Semănătura de toamnă  cade­n pământ, / Acolo, pe lacuri, pescarul pândeşte ştiuca, la 
copcă, sub gheaţă, / Cioturi de trunchi se­nmulţesc în pădurea în care / Pionierul izbeşte vârtos cu securea, / Se 
trag barcagiii la mal pe sub sălcii, sau nuci //…// Şi în tot ce sunt ei, sunt şi eu mai puţin sau mai mult şi din ei, ei 
toţi, / Ţes acest cântec despre mine însumi //...// De vreţi să  mă  găsiţi de­acum încolo, căutaţi­mă  sub tălpile 
voastre. //…// La­ntâia încercare de n­aţi izbutit să m­ajungeţi, nu pierdeţi nădejdea, / Dacă nu mă găsiţi într­un 
loc, căutaţi­mă într­altul, / Eu undeva m­am oprit şi v­aştept.”
• Nevoia de apartenenţă. “Domnul Amărăciune” de Emil Botta. “Inscripţie pe piatra de hotar” de Geo 
Dumitrescu. În textele pe care abia le­am citat, poeţii nu ne învaţă să iubim Italia (Ungaretti), Argentina (Borges), Rusia 
(Maiakovski), America (Whitman), cum nici Sandor Petöfy şi Federico Garcia Lorca nu ne învaţă, în poemele lor, 
netranscrise aici, să iubim Ungaria sau Spania, ci să avem apartenenţă, să nu ne fie jenă ­ dimpotrivă ­ de originea 
noastră. O iubire prea abstractă de ţară nu e dragoste, ci stimă. Estetica pură nu ajunge. Prin versurile lor, demult 
validate de cultura universală ca valoroase, aceşti mari poeţi ai lumii infirmă ideea greşită a câte unui mercenar, care 
face pe filosoful, că poezia “Doina” de Mihai Eminescu ar fi o poezie primitivă, pentru că este patriotică, şi că nu o să 
intrăm cu ea în Europa. Un scriitor român mai puţin cunoscut (actor remarcabil, în acelaşi timp), Emil Botta (1911 ­ 
1977), este autorul unei poezii semnificative a acestei categorii sufleteşti specifice românilor, care sunt în stare şi de 
nepăsare, şi de regret, şi de superficialitate, şi de amărăciunea de după ce ireparabilul s­a produs, şi de geniul de a le 
cânta pe toate şi de a se scrie singuri, în literatura durabilă. Poemul  se numeşte “Domnul Amărăciune” şi are ca motto 
o sintagmă din Dimitrie Cantemir, “Şi steaua se numeşte Amărăciune”, de fapt, din Biblie: “Printre oglinzi, la ora 
cinci, am să cobor, / în haine negre, cu ochii stinşi, zâmbind uşor. / E gata ceaiul? Toţi au venit? Totul e gata? / cu 
o maramă acopere iute groapa, lopata. //…// Dar te observ, iubitul meu, ce palid eşti. / Amărăciune, urând viaţa, 
mi­a spus în şoaptă:  Să te fereşti... // Dă­mi pălăria, bastonul, masca, dă­mi şi mănuşile, / e cam târziu şi, de­am 
să  plec, cerniţi oglinzile, închideţi uşile. // M­aşteaptă  afară,  sub steaua rară,  un echipaj; / noaptea se umflă, 
clopoţeii­şi scutură şi uite cum flutură argintiul penaj.” Putem să descoperim înţelesurile esenţiale al poeziei, care 
sunt sugestia morţii, sugestia regretului trecerii, în adevărurile din adâncimile ei. Şi putem remarca valoarea reală a 
poemului, privind textul şi ca pe un obiect al unui reportaj de natură superioară. Pentru că “Domnul Amărăciune” este 
o poezie de vârf a limbii române, o poezie, în genere, bogată şi profundă, care intră în categoria literaturii identitare nu 
prin referirea directă la patrie, ci prin faptul că este scrisă inspirat, în limba română. Nu poate lipsi, din nici o tresărire a 
memoriei   noastre   selective   despre   literatura   identitară,   marea   poezie  “Inscripţie   pe   piatra   de   hotar”  a   lui  Geo 
Dumitrescu (1920­2004), acel adevărat Gavroche al generaţiei celui de­al doilea Război Mondial, purtător de drapel al 
artei nesupuse, care­şi găseşte salvarea din orice încleştare. Poetul fixează în această poezie cu adevărat patriotică, 
radicală şi modernă, deşi scrisă într­o formulă clasică, un portret complex şi întrucâtva contradictoriu al românului, aşa 
cum se lămurea el, cândva, în jumătatea a doua a veacului XX: “Slav aş fi fost, de nu eram latin, / latin aş fi, de n­aş 
fi fost şi dac ­ / dar a ieşit aşa: să fiu român, / şi eu cu soarta asta ma împac! // Mi­au dat şi alţii sânge şi cuvinte ­  
/ nisipuri galbene trecură­n zbor, / purtate­n vîntul Asiei, fierbinte, / să­ngraşe primitorul meu ogor. // Şi din 
Apus, din Miazăzi, veniră / umane pulberi, umbre şi lumini, / cu bine şi cu rău mă vremuiră ­ / pe toate le­am 
14
sorbit în rădăcini. //…// Şi, iată,  simt aşa cum scrie­n carte ­ / priviţi­mă,  şi­o să  vedeţi uşor / că  nu­s asemeni 
nimănui, în parte, / deşi,­ntr­un fel, vă semăn tuturor. // Că slav eram, de n­aş fi fost latin, / latin aş fi, de nu mi­
ar zice dac ­ / dar a ieşit aşa: să fiu român ­ / şi vreau cu toată lumea să mă­mpac!”. 
• Lucian Blaga: “O boală învinsă ţ i se pare orice carte”.  Ceea   ce   vom   sublinia,   în   versurile   alese   mai 
departe, este alăturarea fericită de identitate şi universalitate din poemele lui Blaga. El putea scrie, foarte lesne, poezie 
fără timp şi spaţiu, dar a simţit nevoia să înrădăcineze, din loc în loc, semnele apartenenţei sale româneşti, care­i sporesc 
ascensiunea spre univers, spre arta pură. În poemul “Peisaj transcendent”, într­un singur vers el aduce în prim­plan 
spaţiul autohton, de care restul poeziei părea a nu avea nevoie, pentru a fi frumoasă şi durabilă. Dar câtă greutate câştigă 
poemul, când sunt invocaţi cocoşii apocaliptici ai satelor româneşti:  “Cocoşi apocaliptici tot strigă,  / tot strigă  din 
sate româneşti. / Fântânile   nopţii    / deschid ochii şi­ascultă  / întunecatele veşti…“.  Pentru Blaga, eternitatea 
cuprinde simbiotic, fără puterea desprinderii, matricea locală. În “Cântec pentru anul 2000” (poemul dedicat unui an 
despre care Mircea Eliade şi Emil Cioran vorbeau, în corespondenţa lor, ca despre un viitor fantastic, de neatins, şi care, 
pentru noi, iată, este deja trecut) vedem, citind cuvintele şi pătrunzând înţelesurile nespuse, peisajul unic al Mărginimii 
Sibiului, proiectat în veşnicie, în mit:  “Vulturul ce roteşte sus / va fi atunci de mult apus. // Lângă  Sibiu, lângă 
Sibiu, prin lunci / numai stejarii vor mai fi şi­atunci. // Mai aminti­mă­va un trecător / vreunui străin, sub ceasul 
lor? / Nu cred să  mă  vestească  cineva, / căci basmul ar începe­aşa: // Pe­aici umbla şi el şi se­ntorcea mereu, / 
contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu.“.  Este acelaşi Blaga al  “Spaţiului mioritic”, al  “Poemelor luminii”, al 
poemelor naturii şi al rădăcinilor româneşti. “Gorunul” este simbolul întreg al creşterii, al puterii vieţii şi al trecerii în 
moarte, spre sicriul ce creşte în fibra încă vie: “În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn / cum bate ca o inimă 
un clopot / şi­n zvonuri dulci / îmi pare / că  stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge. // Gorunule din 
margine de codru, / de ce mă­nvinge, / cu aripi moi atâta pace, / când zac în umbra ta / şi mă  dezmierzi cu 
frunza­ţi jucăuşă? // O, cine ştie? ­ Poate că / din trunchiul tău îmi vor ciopli / nu peste mult sicriul…”. Imagini şi 
metafore unice, neverosimile, reuşeşte Blaga în poezia “Încheiere”, în care arta este văzută ca marele remediu al celor 
neliniştiţi, iar poetul muritor, cel ce veghează, după moarte, şi din lut, şi din ceruri, spaţiul pământean, în deplina taină a 
marilor întrebări: “Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte. / Dar cel ce ţi­a vorbit e în pământ. / E în apă. E în 
vânt. / Sau mai departe…” Iată poezia “Linişte”, cântecul însingurării şi al nopţii, în care numai razele lunii, parcă, se 
aud, lovindu­se de fereastră şi coborând poetului puntea spre ascendenţa eroică, pierdută în timp, care se întoarce în cei 
vii, pentru a trăi în noi restul de vieţi frânte prea devreme: “Atâta linişte­i în jur de­mi pare că aud / cum se izbesc de 
geamuri razele de lună…”  Şi, probabil, cea mai frumoasă poezie a lui Lucian Blaga. Poezia totală, a creatorului, a 
vieţii şi a perspectivei morţii, a iubirii, a dorului, a genezei, a durerii, a cosmosului, a lutului, a mării şi a nisipului 
pregătit, parcă, pentru clepsidrele judecăţii ultime,  “Noapte la mare:  “Valul mai bate, acelaşi. / Raza e trează  în 
turn. / Cald e nisipul pe plaje, / numai puţin dacă scurm. //…// Murmură dor de pereche. / Patima cere răspuns. / 
Ah, mineralul în toate / geme adânc şi ascuns. // Sarea şi osul din mine / caută  sare şi var. / Foamea în mare 
răspunde, / creşte cu fluxul amar. // Margine­mi este argila, / lege de­asemenea ea. / Sunt doar metalul în febră, / 
magmă terestră, nu stea. // Capăt al osiei lumii! / Rogu­te, nu osândi! / Vine cândva şi odihna / ce ispăşire va fi! // 
Vine cândva şi odihna / Ce ispăşire va fi / anilor, aprigei sete, / febrei de noapte şi zi.”

10. Lirica feminină românească

Este necesar să vorbim despre acel mare accident al eternităţii, care este femeia, şi vom ilustra condiţia umană, 
exprimată  în literatură, prin  câteva  texte  ale  unor mari  poete  ale  limbii  române,  Magda  Isanos,  Ana  Blandiana, 
Constanţa Buzea şi Leonida Lari. 
• Magda Isanos: “De­am fi­mpărţit pe dreptate... eu n­aş muri aşa tânără”.  Poeta   a trăit puţin (1916­
1944), dar este cea mai importantă poetă a generaţiei interbelice a poeziei româneşti. Lectura poeziei Magdei Isanos este 
o  parcurgere   a   unui  eminescianism   feminin.  Expresia   acestei   poezii   este   directă,   simţirea   excede   în   multe   ocazii 
gândirea teoretică. Magda Isanos e capabilă de surprinzătoare descoperiri stilistice de ultimă oră, de natură modernă. Ea 
îşi poate îngădui să­şi înceapă poezia “Lampa” cu un vers care nu pare să se mai fi scris în literatura română, printr­o 
abordare de factură modernă: “Se­aprinde­n oglindă lampa bătrână / Cu picior şi bonetă de­atlas ­ / Şi nu ştiu, eu 
povestesc, sau ea, fără  glas, / Amândouă  cuprinse­n lumină.  //…// Dreaptă  luci tinereţea mea, ca o sabie, / şi 
fiecare   vis   păzit   de   dânsa­nflori;   /   buzele   mele   spuneau   uneori:  voi   muri...,   /   însă   pe   toate   mările­aveam   o 
corabie.” Este o poezie de o splendoare adolescentină absolută, o poezie făcută parcă să nască un răsad de aforisme. 
Moartea nu e îngrozitoare, pare doar o clipă care trebuie întârziată, o clipă a vieţii, şi în poemul “În dimineţile clare”: 
“Uneori, în dimineţile clare / mă uit drept în soare râzând / şi nu pot crede c­am să mor în curând; / viaţa mea 
sună înalt, fără­ntristare. //…// Însă mai plin decât grădinile­n vară, / sângele meu sună atunci ridicând / o dulce­
auroră­n obrajii de ceară:  / o, nu­i adevărat c­am să  mor în curând...”.  Şi iată încă o poezie de o tristeţe fără 
margini, dătătoare de fiori,  “Copilul meu, să  nu mă  cauţi”:  “Copilul meu, să  nu mă  cauţi. Toate / îţi vor vorbi 
despre mine cu dreptate. / După  ce n­am să  mai fiu, / să  nu spui: Pentru mama­i târziu…” Şi, din nou, obsesia 

15
morţii, care nu izvora dintr­o închipuire sterilă, detaşată, ci dintr­o asumare a bolii necruţătoare, în poezia  “Cânt”: 
“Cânt ca privighetorile oarbe. / Nu ştiu, eu sorb cântecul sau el mă soarbe. / Atât de sus ne­nălţăm câteodată... / 
Sufletu­mi   arde   de­o   flacără   înfricoşată…”.  Această   poetă   are   curajul   unor   versuri   elementare,   despre   bucurii 
elementare,   despre   melancolii   elementare,   ce   amintesc   de   eminescianul  “singur   dor”.   În  “De­am   fi­mpărţit   pe 
dreptate”, Magda Isanos, cu o luciditate cutremurătoare, îşi anunţă moartea la netimp, revendicând şi dreptatea pe care 
ştia că nu o va cunoaşte: “…De­am fi­mpărţit pe dreptate / toate durerile lumii, / cât pe inima mea, cât pe inima 
ta, / eu n­aş muri aşa tânără. //…// Viaţă, pentru unii ai fost / masă pururi întinsă, / pentru mine ­ ploaie pustie, / 
tu, cu nedreptele­ţi cumpene; / şi totuşi, plecând, te salut regretându­te.” Este povestea simplă şi imposibil de ocolit 
a dreptăţii şi nedreptăţii, a bucuriei de a trăi şi a disperării de a ne şti muritori. Este salutul grav al poetei, către viaţă şi 
moarte.
•   Ana   Blandiana:   “Mamă,   întâiul   meu   mormânt”.  Talent   de   excepţie,   personalitate   complexă,  Ana 
Blandiana (născută la Timişoara, în 1942, purtând numele real de Otilia Valeria Coman) s­a impus o dată cu generaţia 
anilor   ‘60,   generaţie   literară   care   a   contribuit   la   o   adevărată   renaştere   a   poeziei   române,   a   criteriilor   libertăţii   şi 
modernităţii, a unui nou romantism, după prevestitorii Nicolae Labiş, Marin Preda, George Călinescu, Eugen Barbu şi 
Petru Dumitriu, afirmaţi în deceniul anterior sau mai devreme. În poezii ca: “Trup amar” (“Miros de trup abandonat 
de suflet / Sub soarele neruşinat”), “Mama” (“Mamă, întâiul meu mormânt… // Îmi vei ierta vreodată învierea, / 
Grăbita înviere ce mă  rupea de tine / Pentru ca, din lumină  în lumină,  / Să  mă  apropie de­o altă  moarte?”), 
“Într­o nucă”, “Numele”, “Pânza”, “Funingine”, “Din principiu”, “Remember”, “Bănuiala”, “La cules îngeri” şi 
altele,   Ana   Blandiana   reuşeşte   să   dea   contur   unui   adevărat   elogiu   al   purităţii,   dar   construieşte   şi   poezii   politice 
neobişnuite pentru poezia feminină. Esenţial este că, şi azi, după decenii de când au fost scrise în plină epocă de 
resurecţie a romantismului, noi putem citi versuri, cum ar fi cele din extraordinara “Elegie de dimineaţă”: “…Pentru 
voi am nins toată noaptea deasupra oraşului, / Pentru voi am albit toată noaptea: o, dacă / Aţi pricepe ce greu e 
să ningi!...”. Toate conotaţiile trebuie lăsate să lucreze liber. Sugestia verdelui întunecat, măiestria transcrierii frustrării 
şi amărăciunii, ascunderea semnificaţiilor de recluziune în coaja de nucă nu pot lipsi din ceea ce ne rămâne după lectura 
acestei poezii. De altfel, tema înstrăinării, chiar şi de propriul eu, a demascării lipsei de libertate, revine în poezia 
“Numele”. Este o autobiografie transparentă, o jelanie izvorâtă din însăşi viaţa publică trăită de poetă sub un alt nume ­ 
salvator ­ decât cel pe care părinţii i l­au dat: “Cât de străin mi­e numele meu, / Nu­i nici o fiinţă pe care s­o cheme 
astfel, / Nu înţeleg cum şi­a permis să  m­aleagă  / Cum m­am închis, de bună  voie, în el…”.  Decriptând propria 
biografie, versurile îşi includ ecourile, aşa cum, puternic scris în piatră, este acest “Epitaf“, cu formule memorabile, ca 
pentru un dicţionar al sensurilor şi definiţiilor poetice: “Aici să dormi, / În miros de hârtie / Scrisă cu greu / Şi­abia 
pe înţeles, //…// Aici să dormi, / Înmormântat în rime / Pe care nu mai poţi / Să le auzi, / Sfânt fără voie / Şi în 
întregime / Printre episcopi laşi / Şi îngeri cruzi. //…// Aici să dormi, / Mutat a doua oară, / Fie­ţi ţărâna literei 
uşoară.” “Stea de pradă” este o carte a Anei Blandiana din 1985, din care alegem poezia “Funingine”, parabolă de o 
ironie  discretă  a  vremurilor  apăsate  de  ateism,  care  îmbrăcau  universul  îngeresc  în  haine  ridicole,  ludice.  Până  şi 
arhanghelii, în timpuri care le contestă existenţa, joacă rolul propriei negări, încercând zadarnic să se sinucidă, căci ei 
nu au moarte:  “…Un arhanghel murdar de funingine, / Poate fi un arhanghel care şi­a dat foc. / Uitând că  nu 
poate să ardă.”. În poezia “Din principiu”, dragostea este doar închipuirea poetei, statuie ridicată şi validată, parţial, 
doar în inima femeii iubitoare: “Ce nenorocire să ştiu / Că nu exişti decât în mine, / Să nu te simt în nici un fel / Şi 
totuşi să nu mă îndoiesc / Că eşti acolo! / Dar dacă, totuşi, m­ai părăsit / Şi eu îngrijesc cu supunere / Şi ridicol 
devotament / Frumoşii pereţi ai statuii / Goale pe dinlăuntru ­ / Fără nici o fisură / Prin care să se poată zări ceva 
­ / Întrebând încet, cu spaimă, din când în când, / ­ Eşti acolo?, / Deşi ştiu că tu nu răspunzi / Din principiu...” Şi, 
iarăşi, tentaţia implicării, într­o altă mare poezie politică, de protest, “Remember”:  “Toţi ­ oraşul, ţara, planeta ­ / 
dormeau. //…// Şi deodată m­a cuprins o spaimă nebună / Că nu vor mai fi în stare să se trezească / În zori, / Că 
vor uita până  atunci gesturile trezirii, / Că  vor uita chiar şi somnul, / Această  ultimă  dovadă  a fiinţei. / Şi am 
început să  le strig ­ / Vă  implor, vă  conjur / Nu uitaţi că  dormiţi, / Aduceţi­vă  aminte / Că  sunteţi în viaţă...”. 
Invocarea libertăţii în vremuri de nonlibertate este ascunsă şi în poezia “Bănuiala”, care încearcă să trateze cu o ironie 
amară starea de resemnare, de frică şi de înstrăinare, atunci când sentimentul cel mai nobil al firii umane, care este 
puterea de a gândi liber, se atrofiază:  “Este liberă  floarea / Căreia i s­a stabilit cu precizie / Data când se va 
deschide / Şi data când se va ofili…?” “La cules îngeri”  e o subtilă tentativă de aducere aminte a miracolului, ca 
fenomen posibil şi, de ce nu, salvator: “... S­au copt şi­au început să cadă / Îngerii: / S­a făcut toamnă şi în cer...”
•   Constanţa   Buzea:   “Leac   pentru   îngeri   cântecul   meu   trist”.   Constanţa   Buzea  (născută   în   1941,   la 
Bucureşti) este, poate, cea mai profundă poetă a limbii române, cu versuri de o nebănuită amploare în desfăşurările 
stilistice, cu îndrăzneli poetice de o prospeţime aparte, cu deschideri spre aforism şi expresie modernă, dar şi spre 
versificaţia de tip clasic, cu eliminarea adesea a punctuaţiei, ca într­un discurs în surdină, cu viziunea triunghiului sacru 
ce­l are în vârful cel de sus pe Dumnezeu, adevăratul “leac pentru îngeri” cum poeta însăşi spune. În cartea antologică 
“Cheia   închisă”,   se   găsesc   cele   mai   reprezentative   titluri   ale   unei   opere   poetice   acoperind   dragostea   de   bărbat, 
maternitatea, meditaţia, suferinţa, singurătatea şi tăcerea ca formă supremă de revoltă:  “Insomnie”, “Norii”  (cu acel 

16
vers memorabil  “leac pentru îngeri cântecul meu trist”), “Clepsidra” (“Copilul meu cu lăcomie / doreşti să  te 
desparţi de trupul meu”), “Eter”, “O rană mai mare”, “Salcia ca o iluzie”, “Mama era ca o iarnă”, “Aşteptându­
l pe Hamlet”, unele cu mină shakespreariană, de mare forţă expresivă. Dar probabil cea mai frumoasă dintre poeziile 
Constanţei Buzea este  “Vârsta” (“Pentru vapoare, pentru catarge, / vântul se duce, marea se­ntoarce. / Pentru 
copilul care crescu / timpul continuă, liniştea nu.”) Volumul antologic “Cheia închisă”, tipărit la Editura Eminescu 
în 1987, cuprinde, într­adevăr, chei pentru înţelegerea complexei stări creatoare a femeii. Poezia  “Insomnie”  stă sub 
semnul iubirii, văzute prin prisma continuităţii în copii. Starea de responsabilitate este sentimentul de graţie al fiinţei, 
arbore  sau om, care se pregăteşte să  se perpetueze, care conştientizează că face parte  dintr­un miracol, veşnic de 
neexplicat:  “nici un părinte nu doarme în noaptea de dragoste a copiilor / nici un arbore nu va lipsi de la­
ncolţirea seminţelor lui”. Extraordinar de expresivă este poezia “Leac pentru îngeri”, titlu care, şi el, a dat numele 
unei cărţi, în 1972. Versurile “a nu fi a te naşte a iubi” şi “leac pentru îngeri cântecul meu trist” cuprind întreaga 
povara a fiinţei neîmpăcate, care caută sensurile fundamentale şi le exprimă, pe cât de simplu, pe atât de convingător şi 
emoţionant:  “Sunt tristă  dar de tine niciodată,  / Fug animale speriate de minuni / La care noi nu ştim să  ne 
gândim, / Miercuri şi marţi, vineri şi luni. //…// Îmbracă­mă în alb, în alb ascunde­te şi tu. / Ce­mi dai, să­ţi dau 
această  mână  dreaptă?  / Ce­mi dai, să  nu mor azi, să  mai rezist? / Leac pentru îngeri ­ cântecul meu trist.” 
Puterea de iradiaţie a versurilor ne face să fim solidari cu poeta şi să considerăm că, într­adevăr, poezia este, dacă nu 
singurul, măcar cel mai subtil  leac al îngerilor. În spaţiile celeste unde sălăşluieşte poezia se află şi laboratoarele 
minunii naşterii, în care Constanţa Buzea pătrunde şi pe care le scrie în “Clepsidra”, metaforă de spectaculoasă viziune 
a binomului mamă­prunc nenăscut. Energiile vitale trec din trupul şi sufletul părintesc spre copilul care se naşte, ca 
dintr­o încăpere a clepsidrei în cealaltă, miracol pe care­l veghează doar trecerea timpului: “Copilul meu cu lăcomie / 
doreşti să te desparţi de trupul meu //…// formăm acum când te hrănesc / o infinit de candidă clepsidră”.  Una 
dintre calităţile indubitabile ale poeziei Constanţei Buzea este deschiderea de orizonturi către aforism. Ascunse în 
versuri stau sentinţe, formule memorabile, ca pentru dicţionare ale sintagmelor poetice. Demonstraţia se face lesne, doar 
dacă parcurgem, de exemplu, poezia “O rană mai mare”, una dintre cele mai reuşite creaţii ale poetei, a cărei tehnică 
prozodică   aduce   rima   în   versuri   perechi,   care   sporesc   tensiunea   şi   neprevăzutul   lecturii:   “…Mai   vină   şi,   palidă, 
agonizând, /  Durerea ca lebăda n­are  cuvânt, / Otrava să  vină,  în zări contemplate /  De  ochii  închişi  peste 
singurătate. // O, doamne, ce blândă  e clipa în care / Mă  vindeci de rana­mi cu­o rană  mai mare!”.  Împotriva 
propriei evadări în poezia fără rigori, aducem ca probă un poem ireproşabil al Constanţei Buzea de factură eminamente 
clasică, poem căruia nu îi lipseşte deloc modernitatea,  “Acolo unde cred că  eşti”:  “acolo unde cred că  eşti / nici 
trenurile nu străbat / acolo ca de sticlă par / pădurile de brad brumat //…// în fiecare an aştept / să ningă / să te 
pot vedea / dacă  priveşti dacă  asculţi / dacă  mai înţelegi ceva”.  O altă mare poezie de dragoste şi de despărţire, 
văzută ca o moarte, care veghează fostul cuplu dintr­o proximitate ireversibilă, sub sunetul mortuar al versurilor aliniate 
într­un cortegiu funerar este  “Colină”:  “şi moartea ta ce blând răni / răgazul meu până  la moarte / însiguraţi şi 
plumburii / ne­am îngropat în câte­o carte // cu­aceste şiruri fără vină / care te­alungă dintre vii / te voi privi de 
pe colină / fără să vreau fără  să ştii…” Poezie pură, europeană, solemnă şi înaltă. Ce curaj poetic, să rezumi toată 
filosofia cuplului frânt, a despărţirii, a răzbunării tăcute, a neputinţei şi a nevoii de supravieţuire, la un vers esenţial, 
adevărat, din doar patru cuvinte: “loveşti ca un înfrânt”! Drumul selectiv prin opera Constanţei Buzea se cuvine a se 
încheia, aici, odată cu lectura poeziei “Vârsta”, unul dintre de pe acum clasicele poeme ale dragostei împlinite şi ale 
trecerii timpului, văzute prin mişcarea clepsidrei părinte­copil:  “Pentru vapoare, pentru catarge, / Vântul se duce, 
marea se­ntoarce, / Pentru copilul care crescu / Timpul continuă,  liniştea nu… // Două  sunt culmile singurei 
soarte. / Una de naştere, alta de moarte, / Stepa măreaţă de­mpiedicare / Plină­i de iarbă, de sărutare. // Adu în 
cercul vieţii o stâncă  / Mijlocul meu sufletesc să­mi arăţ i! / Păsări şi fiare, divinităţ i / Sar de la pândă  şi se 
mănâncă. // Dă rădăcină, om aşteptat, / Lasă­te mie pentru un timp, / Poate mă sperii, poate îmi schimb / Teama 
de moarte şi de păcat. // Pentru vapoare, pentru catarge, / Vântul se duce, marea se­ntoarce, / Pentru copilul care 
crescu, / Timpul continuă, liniştea nu.”
• Leonida Lari. O mare poetă  luptătoare. Poetă, luptătoare pentru cauza unităţii tuturor românilor şi după 
1991,  dar mai ales în anii grei ai ocupaţiei Basarabiei de către trupele sovietice, când Republica Socialistă Sovietică 
Moldovenească era considerată parte a Uniunii Sovietice, Leonida Lari (născută în 1949) face parte din seria de mari 
scriitori ai Moldovei din stânga Prutului (alături de Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi şi alţii). Oricum 
i­ar fi biografia ulterioară, orice ar face, Leonida Lari este pe un palier semnificativ al istoriei şi literaturii române. În 
poezii ca “Rugă de vară”, “Spleen”, “Vânt dinspre tării” şi, mai ales, deja clasica “La Putna” (“Bat clopote tare, 
de vuie­n Cuvânt / Neînduplecată­ntrebare: / Sunt două  popoare cu­acelaşi pământ? / Un singur popor e cu­
acelaşi mormânt / La Putna lui Ştefan cel Mare!”), se observă atât semnul unei biografii interesante de scriitor al 
cetăţii şi al naţiunii, cât şi semnul unui talent literar puternic şi sensibil în acelaşi timp, care va rămâne cu siguranţă în 
istoria literaturii  române. Leonida Lari este acea fiinţă care, împreună cu Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Dumitru 
Matcovschi şi alţi poeţi români, s­a aşezat, pur şi simplu, în faţa tancurilor sovietice, care vroiau să reocupe străzile 
Chişinăului, în 1989 şi după aceea, când valul de resurecţie a ideii naţionale cuprinsese străvechiul pământ românesc 
aflat sub administraţie şi ocupaţie străină. Pentru tricolorul românesc, pentru libertate, pentru dreptul la limba română ăi 
17
pentru revenirea la grafia latină. De aceea, lectura poeziei Leonidei Lari trebuie făcută cu mult mai multă atenţie şi cu 
mult mai mult respect pentru că, în afară de realităţile şi reuşitele literare, trebuie adăugate la aprecierea finală a operei 
sale faptele sale publice. Dar Leonida Lari, chiar dacă nu ar fi fost omul implicat până la sacrificiu în procesul de 
renaştere a spiritualităţii româneşti din Basarabia, ar fi fost, oricum, o poetă adevărată, de mare valoare. Iată o “Rugă de 
vară”: “De­ar fi gândul meu să vadă, / Ar da înapoi orişicine: / Mă rog de ursită să­mi scadă / Din dragostea mea 
pentru tine…” Iată şi o altă poezie a iubirii şi tinereţii ce se risipesc, lăsând loc toamnei, morţii şi amărăciunii, numită 
“Spleen”: “…E toamnă, tot mai toamnă, ploaie, fiere... / Şi cade frunza în păduri departe / Şi nimeni n­o fereşte 
de cădere / Şi nimeni nu mă apără de moarte.” O interesantă poezie i­a dedicat Leonida Lari lui Adrian Păunescu, 
frate întru o nouă Mare Unire aşteptată, “Vânt dinspre tării”: “O, bună ziua, culme­asediată, / Nu ştiu ce zic mişeii 
prin străini, / Dar ştiu că poezia ta cântată / Treziat­a­n Basarabia români. //…// Venii la Bucureşti, voind unire / 
Din Apuseni şi până în Carpaţi, / Şi am ajuns să văd cu uluire, / Sălbatica bătaie între fraţi. // Fraţii nu vor unire, 
ci putere, / Unirea la alegeri e­un acid, / Pe urmă nu­i decât un scai, o fiere / Sau şi mai rău ­ nu e decât un rid…” 
Să nu uităm că Leonida Lari este fiinţa care, alături de scriitorul Ion Druţă, a republicat, în clandestinitate, în 1989, 
poezia eminesciană “Doina”, în revista “Glasul”, tipărită la Riga, în Letonia, acolo unde câţiva intelectuali basarabeni 
unionişti au găsit o tipografie cu litere latine şi o impresionantă solidaritate a localnicilor, şi ei aflaţi sub ocupaţia 
Moscovei. Poate că poezia cea mai frumoasă a Leonidei Lari este cea devenită deja clasică, “La Putna”: “Se lasă un 
abur de dor peste munţi, / Se­aude o lină  cântare, / Pe albe zăpezi trec călugări cărunţi / Şi ochii lor ard de 
credinţă  sub frunţi / La Putna lui Ştefan cel Mare. //…// Bat clopote tare, de vuie­n Cuvânt / Neînduplecată­
ntrebare: / Sunt două  popoare cu­acelaşi pământ? / Un singur popor e cu­acelaşi mormânt ­ / La Putna lui 
Ştefan cel Mare!”

 
11. Mari poeţi ai veacului XX : Sandburg, Esenin, Kavafis, Bacovia
   

• Carl Sandburg: “Sunt iarba. Lăsaţi­mă să  lucrez”. Unul dintre poeţii americani de mare anvergură este 
Carl Sandburg (1878­1967), poetul care, în limba română, s­a bucurat de mai multe traduceri, una dintre ele aparţinând 
lui A.E. Baconsky (el însuşi un mare poet), excepţională, fiind cea pe care Laurenţiu Ulici a folosit­o în cartea sa 
antologică “Nobel contra Nobel”. Iată o poezie pe cât de modernă, pe atât de expresivă, şi în veacul XX în care a fost 
scrisă, şi în mileniul trei, o poezie­model pentru ruperea de orizonturi şi de pârghii învechite, o poezie având un rol 
terapeutic şi un rol moral, ce devine, într­un anumit fel, instrumentul de anulat monstruozităţile, parabola dreptăţii, care 
vine să acopere toate nedreptăţile, parabola naturii, a simplităţii care e mai puternică decât însăşi civilizaţia trecătoare, 
parabola   faptului   primordial,   fundamental,   care   învinge   realităţile   şi   confruntările   momentului,  “Iarba”:  “Faceţi 
grămezi înalte de trupuri la Austerlitz şi la Waterloo, / Îngropaţi­le cu lopata şi apoi lăsaţi­mă să lucrez ­ / Eu 
sunt iarba; acopăr totul. // Şi faceţi grămezi înalte la Gettysburg, / Şi faceţi grămezi înalte la Ypres şi la Verdun. / 
Îngropaţi­le şi lăsaţi­mă  să lucrez. / Doi ani, zece ani, şi pasagerii vor întreba conductorul: / Ce loc e acesta? / 
Unde suntem? // Sunt iarba. / Lăsaţi­mă să lucrez.” O altă poezie, care merită să lucreze în conştiinţa noastră, pentru 
dezmărginirea   ei,   este  “Amurgul   bizonilor”,   parabola   primejdiei   pe   care   o   reprezintă   uitarea,   fractura   memoriei, 
distrugerea culturii prin existenţa generaţiilor de vid al conştiinţelor lucide, care ­ toate ­ fac posibilă pierderea identităţii 
colective şi individuale: “Nu mai există bizoni. / Şi nu mai există nici cei ce văzură bizonii...”. În poezia “Cu toţii 
vor să joace Hamlet”, se pot recunoaşte moravuri şi năravuri repetabile şi durata stării de spirit pe care o lasă în urmă o 
creaţie de geniu, obsedantă care, în loc să potolească setea şi să plictisească, odată cu trecerea vremii, însetează minţile 
şi proviacă la noi prospeţimi generaţiile ce vin: “Cu toţii vor să joace Hamlet. / Ei nu l­au văzut chiar pe tatăl lor 
ucis, / Nici pe mama lor urzind o crimă, / Nici vreo Ofelie agonizând cu inima­necată de pulbere, / N­au văzut 
chiar pânza ţesută de păianjenii de aur care cântă, / Nu chiar la toate acestea au ajuns, nici la înţelesul / florilor, ­ 
O, flori, flori aruncate de o fată / dansând, ­ în cea mai tristă dintre piesele / pe care această sepie de Shakespeare 
le­a scris cândva; / Şi totuşi cu toţii vor să joace Hamlet pentru că e ceva trist //…// E ceva ce răspunde, răspunde 
sângelui lor. / Ei joacă în timp ce vorbesc şi ştiu bine / că a părea exigent nu înseamnă decât a juca / şi iar a juca, 
şi totuşi: cu toţii vor   / să  joace Hamlet.”.  Alte versuri, care consolidează impresia de temeinicie şi dau nota de 
modernitate a operei lui Sandburg, sunt cele adunate sub titlul “Viermii şi vântul”: “Viermii preferă să fie viermi, / 
Întrebaţi viermele şi el va răspunde: Cine ştie atâtea câte poate să ştie un vierme? //...//  Nici soarele şi nici luna 
nu­i interesează pe viermi… / Viermii de sub pământ n­aud niciodată vântul deasupra şi / adesea întreabă:  Ce 
mai   e   oare   şi   vântul   acela   despre   /   care   ni   se   vorbeşte   mereu?”.  Unul   dintre   semnele   cele   mai   puternice   care 
caracterizează literatura de geniu este forţa premonitorie, capacitatea scriitorului de a lăsa impresia cititorilor de mai 
târziu, care sunt contemporani cu fapte de mai târziu, că poetul a scris istoria înainte ca ea să se întâmple. Poemul lui 
Sandburg “Patru preludii pentru joaca vântului” este un asemenea text de o putere premonitorie extraordinară. Scris 
înainte de 1924, poemul fascinează nu atât prin calitatea scriiturii, cât prin imaginea aproape reportericească a tragediei 
americane de la 11 septembrie 2001, transmise, parcă, în direct, de un cutremurător spirit vizionar, care s­a întâmplat să 
fie chiar un poet american. De fapt, rescriind un vechi înţeles ecclesiastic că totul este deşertăciune şi vânare de vânt, 
Sandburg anticipează pericolele ce pândesc şi, la un moment dat, lovesc cetatea ce se crede etern inexpugnabilă: “…
18
Uşile erau de cedru  /  Şi inscripţiile aveau cadre de aur, / Şi fecioarele erau fecioare de aur, / Şi inscripţiile 
spuneau şi fecioarele cântau: / Noi suntem cea mai mare cetate, / Cel mai mare popor; / Nimeni vreodată n­a fost  
asemenea nouă. // Şi pe când cântăreţii cântau, / Şi puternicii oameni stăteau ascultând, / Şi plăteau din belşug 
cântăreţii, / Şi se simţeau cât se poate de bine, / Erau şobolani şi şopârle care­ascultau... / Şi astăzi singurii care 
ascultă   /   Sunt   şobolanii   şi   şopârlele…”.  Nu   e  nimic   degradant   în  acest   efort   de   luciditate   şi,  până   la  urmă,   de 
patriotism, pentru că ni se pare că e vorba nu numai de ţara lui Sandburg, ci şi de ţara fiecăruia dintre noi, cititorii. 
Există şi acum cetăţi care se cred infailibile şi care tocmesc artişti să le cânte şi să le nemurească. Momentul imploziei! 
Noi, românii, ar trebui să avem un motiv în plus să ne aplecăm cu emoţie asupra operei lui Sandburg, pentru că el este 
autorul unui poem intitulat, elementar şi esenţial, “Brâncuşi”, dedicat artistului român care l­a fascinat şi pe care l­a 
considerat demn de nemurire, lângă Dumnezeu (“... Tu, Brâncuşi, cu dălţile şi ciocanele tale, cu păsările care devin 
conuri, craniile ce devin ouă ­ cât de adâncă e­n inima ta speranţa că odată şi odată vei găsi un con, un ou, atât  
de tari încât atunci când pământul se va preface în ceaţă, ultimul ce va dispărea va fi un con, un ou. Brâncuşi, tu 
nu vei da un anunţ la ziare, scriindu­i lui Dumnezeu că e spre binele lui de va veni el la tine... Dacă Dumnezeu 
păstrează în ceruri câte un colţ pentru muritorii ce se luptară aprig cu viaţa, atunci va fi unul şi pentru tine, unul 
fi­va desigur şi pentru tine.”).
• Serghei Esenin: “De iubire­ntâia oară cânt, / La scandal renunţ întâia oară”. Serghei Esenin, uriaş poet 
rus, care a trăit foarte puţin (născut la Riazani, în 1895, şi mort în 1925, la Leningrad), a ajuns la cititorii de limbă 
română, în primul rând datorită traducerii excepţionale a lui George Lesnea, poetul care a reuşit să rescrie în româneşte 
opera eseniană, păstrându­i muzicalitatea, adâncimile şi sensurile. Scrise în jurul anului 1920, versurile lui Serghei 
Esenin au reuşit să obţină, în conştiinţa generaţiilor care au simţit duritatea ocupaţiei ruseşti de după 1944, un rezultat 
de iertare şi de uitare a păcatelor istoriei. Până şi cei care au avut de suferit de pe urma militarismului rusesc au mai 
uitat din tragediile trăite şi au dat o şansă generoasă reconcilierii interioare, citind opere ale marii literaturii ruse, de 
Puşkin, Dostoievski, Esenin, Tolstoi, care nu sunt vinovaţi de ororile războaielor şi ale şenilelor care au călcat Europa de 
Est, zeci şi zeci de ani, în a doua jumătate a veacului XX. Iată o poezie definitorie pentru sufletul lui Esenin, apărător al 
tradiţiei rurale în descompunere, care, ca şi predecesorul său Mihai Eminescu (în versul din “Doina”, “Şi cum vin cu 
drum de fier / Toate cântecele pier”), scrie, în 1920, drama unei lumi din ce în ce mai stinghere, mai uzurpate de 
cinismul modernităţii: “Sunt ultimul poet cu satu­n glas, / Podeţ umil de scânduri în cântare. / Fac liturghia mea 
de bun rămas / Mestecenii cădelniţând frunzare…” O altă poezie fără titlu, cum sunt majoritatea, scrisă de Esenin în 
1922, cu trei ani înainte de a se sinucide în hotelul  “Angleterre”  din Leningrad (Sankt­Petersburg):  “Tot ce scoate 
viaţa la iveală / E predestinat de timpuriu: / De n­aş fi poet, fără­ndoială, / Că pungaş şi hoţ era să fiu // Scund şi 
firav, plin de aţâţ are, / Eram cel mai arţăgos băiat / Şi adesea de la­ncăierare / Mă­ntorceam cu nasu­nsângerat. 
// Spuneam mamei mele, lângă vatră, / Gura dând cu mâneca s­o frec: / ­ Nu­i nimic! Mă­mpiedicai de­o piatră, / 
Toate astea până  mâine trec. //…// Astăzi celor ce râzând mă  latră  / Şi nu mamei­spun cu glasul sec: / ­ Nu­i 
nimic! Mă­mpiedicai de­o piatră,  / Toate astea până  mâine trec.”  E o simultaneitate plină de semnificaţii între 
aceste poezii şi “Focul vânăt e gonit de vânt”, poem de toamnă, scris în 1923 şi devenit foarte cunoscut în România 
prin faptul că, ani şi ani, a fost programat şi recitat (apoi, pus pe muzică) pe scena  Cenaclului “Flacăra”  sau la 
“Radiocenaclul Flacăra”, pe care Adrian Păunescu l­a realizat la postul naţional de radio, între 1980 şi 1985: “Focul 
vânăt e gonit de vânt, / Zările­au uitat să mă mai doară... / De iubire­ntâia oară cânt, / La scandal renunţ întâia 
oară…” Dar să mai amintim o poezie din 1924 a lui Esenin, “Scrisoare mamei”, una dintre puţinele cărora poetul le­a 
dat titlu:  “Tu tot mai trăieşti, bătrână  mamă?  / Ţie cu supunere mă­nchin! / Mica­ţi casă,  seara de aramă  / 
Lumineze­o paşnic şi senin. // Mi se scrie că eşti tulburată, / Că ţi­i dor de mine ne­ncetat, / Că ades baţi drumul, 
supărată, / În paltonul vechi şi demodat. // În albastre seri ţi se năzare / Gând pustiu, ce lacrimei dă val, / Că la 
crâşmă,  într­o­ncăierare, / Mi s­a­nfipt în inimă­un pumnal. / Mamă,  nu­i nimic! Delirul fură  / Gândul tău, 
ducându­l spre prăpăd; / Nu­s beţiv chiar în aşa măsură,  / Ca, pierind, să  nu te mai revăd. //…//   Fie­ţi deci 
neliniştea uitată,  /  Nu­mi  mai duce dorul  ne­ncetat, /  Nu mai bate  drumul, supărată,  /  În  paltonul  vechi şi 
demodat.” Una dintre marile poezii ale lui Esenin şi una dintre marile poezii ale veacului XX este “Omul negru”, în 
fapt, dedublarea poetului, care îşi scrie în chiar anul sinuciderii, 1925, poema propriei înstrăinări, privindu­se în oglindă: 
“Sunt bolnav de tot, prieteni, / Sunt bolnav peste măsură. / Singur nu ştiu cum şi unde m­am îmbolnăvit. / Mă  
frâng. /  Parcă galopează vântul / Şuierând prin stepa sură, / Parcă­n creier, alcoolul / Fierbe, ca­n septembre­un 
crâng. // Ca o pasăre din aripi, / Capul din urechi vibrează. / El picioarele trudite / Să­şi mai poarte n­are cum. / 
Un om negru, / Un om negru, / Un om negru / Vine şi pe pat se­aşază.  / Un om negru / Nu mă  lasă  s­adorm 
noaptea nicidecum. //…// ­ Hei, ascultă­mă, ascultă, ­ / Mormăie mişcându­şi gheara, ­ / În această carte­s multe 
planuri mari / Şi mari idei. / Acest om trăit­a­n ţara / Care­o stăpâneau scârbavnici, / Prefăcuţi şi mari mişei. // 
Ţara ceea de decemvre, / E drăceşte de frumoasă sub zăpezile de spumă, / Viscolele ţes fuioare / De pe caierele 
moi. / Acest om a fost odată aventurier, / Nu glumă, / De cea mai aleasă viţă / Şi de cel mai falnic soi. //…// Luna a 
murit. / La geamuri Zorile­s albastre, line. / Ah, tu, noapte, noapte crudă, / Ce­ai scornit, ce­ai vrut s­arăţ i? / Cu 
jobenu­n cap pe scaun / Şed / Şi nimeni nu­i ca mine. / Singur sunt, bolnav... / Şi­oglinda / Zace spartă în bucăţ i.” 

19
Cu aceasta, portretul poetic şi uman al lui Serghei Esenin este aproape întreg: omul negru care acuză, care învinovăţeşte, 
aflăm în partea ultimă a poeziei că, de fapt, era dedublarea, era celălalt. 
•  Constantin  Kavafis:  “Aşteptându­i pe barbari”.  Al  treilea eşantion de poezie  pe  care  îl propunem  îi 
aparţine lui Constantin Kavafis (1863­1933), poet grec, contemporan cu Sandburg şi Esenin, născut la Alexandria, în 
Egipt, într­o familie de negustori cu stare, originară din Constantinopol. Poezia pe care o considerăm reprezentativă, din 
restrânsa operă a lui Kavafis (circa 150 de poeme) este, de asemenea, o mare poezie, de căpătâi, a lirismului modern, 
tradusă excelent în româneşte de poetul clujean Aurel Rău, “Aşteptându­i pe barbari”: “­ Ce aşteptăm, întruniţi în 
Forum? / Azi trebuie să  sosească  barbarii. / ­ De ce, în Senat, e această  apatie? / De ce stau senatorii şi nu 
legiferează? / Pentru că azi vor sosi barbarii. / Ce legi să mai facă senatorii? / Când vor sosi, barbarii vor face 
legi. / ­ De ce împăratul nostru s­a trezit aşa devreme / şi stă în faţa celei mai mari porţi a oraşului, / pe tron, cu 
mărire, purtând coroana? / Pentru că azi vor sosi barbarii. / Şi împăratul aşteaptă să întâmpine / pe căpetenia 
lor. Chiar a şi pregătit / un pergament, să i­l dea. A scris acolo / multe nume şi titluri. / ­ De ce consulii noştri 
amândoi, şi pretorii, / au ieşit azi în togile brodate? / De ce şi­au pus brăţ ări cu atâtea ametiste / şi inele cu 
smaralde bogat scânteietoare? / De ce să  poarte azi preţioase toiege cu argint şi cu aur măiestrit încrustate? / 
Pentru că  azi vor sosi barbarii, / şi asemenea lucruri îi orbesc pe barbari. / ­ De ce retorii noştri demni nu se 
apropie iar / să­şi arate elocinţa, să­şi spună ale lor? / Pentru că azi vor sosi barbarii, / şi pe aceştia îi plictisesc 
perorările şi predicile. / ­ De ce, deodată, atâta îngrijorare / şi răvăş ire? (Cât de  grave au devenit feţele!) / De ce 
se golesc în grabă străzile, pieţele, / şi foarte îndureraţi se duc toţi înspre casă? / Pentru că noaptea s­a lăsat şi 
barbarii n­au venit. / Şi câţ iva soli s­au întors de la hotare / şi­au spus că nu mai există barbari. / Şi acum ce ne 
vom face fără  barbari? / Oamenii aceştia erau totuşi o soluţie.”.  Iată un nou prilej de gândire şi regândire. Să 
realizăm ce final monumental are poezia, să conştientizăm cât de teribilă este prăbuşirea unei cetăţi, cât de adânci sunt 
mizeria şi uitarea de sine, cât de anchilozantă este lipsa ei de vitalitate, dacă barbarii sunt văzuţi, totuşi, ca o soluţie. 
Într­o cetate fără evenimente, într­o cetate birocratizată, în care pergamentele sunt pecetea mortificării atotputernice, iată 
că barbarii sunt (sau măcar par, chiar în mintea cuprinsă de băltire a celor ce ar fi urmat să fie călcaţi de copitele 
năvălitorilor) o soluţie, pentru că ei aduc un alt punct de vedere, pentru că ei sunt semnul primenirii, pentru că ei 
creează eveniment, adică dau o nouă şansă vieţii amorţite în cetatea în care nu se mai întâmplă nimic viu. Barbarii sunt 
proiecţia nevoii disperate de o nouă realitate în cetate, chiar prin negarea pe care năvălitorii ar aduce­o cu ei, căci ei vin 
să dărâme, nu să măgulească. Aceasta este forţa poeziei: să creeze realităţi mentale, să construiască sugestia şi chiar 
convingerea că ideea nu este mai prejos decât concretul, că visarea nu se subordonează materiei. 
•  George   Bacovia:   “Căci   D­zeu   mi­a   dat   să   scriu   aceste   rânduri”.  Va   trebui   să   avem   în   vedere   atât 
diferenţierile fireşti dintre marii poeţi studiaţi în rândurile anterioare, cât şi paradoxul permanent din opera lor. Pentru 
că, observăm lesne, în textele lui Carl Sandburg, Constantin Kavafis şi Serghei Esenin în  al lui Esenin, paradoxul este 
prezent. În fond, poeziile “Cu toţii vor să joace Hamlet”, “Omul negru” şi “Aşteptându­i pe barbari” sunt pe de­a­
ntregul paradoxale. De aceea, vă vom aduce acum în faţă câteva dintre poeziile celui mai adânc poet român, George 
Bacovia, şi, faţă de ceea ce, în genere, se ştie, vom încerca să dezvăluim un altfel de Bacovia, să­l cunoaştem pe 
paradoxalul şi deloc stingherul poet, aşa­zis modest, tăcut, provincial. Spre deosebire de ceea ce se cunoaşte, în general, 
despre Bacovia, în analizele adesea grăbite, superficiale, care nu ating substratul cel mai autentic al geniului acestui 
poet, versurile care urmează trebuie să ne scoată din ideile comentariului comun, simplist, care vorbeşte doar despre 
simbolistul, pesimistul, bolnavul şi nihilistul autor, născut la 4 septembrie 1881. Purtând numele real de Gheorghe 
Vasiliu, Bacovia şi­a luat numele literar de la denumirea oraşului natal, Bacău, şi a trăit, până în 22 mai 1957, o viaţă 
ipohondră, mult mai lungă, însă, decât a multor sănătoşi teribili, morţi subit, de tineri. Iată poezia “Vizită”, apărută în 
volumul “Stanţe burgheze”, din 1946, cu versuri paradoxale, simple şi atât de diferite de Bacovia cel ştiut de cititorul 
obişnuit: “Veacul m­a făcut / Atât de cult / Încât mă uit / Peste oameni. / Am învăţ at atâtea  / În timpul din urmă / 
Că suntem / La un punct însemnat. / S­ar putea face / Multe reforme. / Mă gân deam singur. / Eram fără nimeni. / 
Şi tocmai azi  / Au venit musafiri. / ­ Tu ce dai, eu ce dau... / A, de când nu ne­am văzut.”. Unde este modestia 
(înţeleasă  prost,  ca  un  defect,  ca   o  resemnare),  despre   care  se  vorbeşte  atât   de  mult,  când  este   analizat  Bacovia? 
Dimpotrivă, poetul este conştient de unicitatea sa şi se defineşte, fără false pudori, într­un mod pe care doar posteritatea 
l­a acceptat drept corect (“Veacul m­a făcut atât de cult / Încât mă uit peste oameni”). La fel acţionează puternicul 
Bacovia, cel sigur de sine şi de valoarea operei sale, în poezia  “După­amiază  caldă”, una dintre cele mai curajoase 
creaţii bacoviene, şi din punctul de vedere al sintaxei, şi din cel al orgoliului poetului: “Căci D­zeu / Mi­a dat să scriu / 
Aceste rânduri. / Credeam, / Numai să  privesc. / Le public, / Şi poate, / Din umbra unei terase, / Într­o după­
amiază / Tăcută, cu soare, / Va trece o pasăre, / Departe, / Ca printr­un parc... / Gândeşte­te atunci / La fastuosul 
basm.”.  Să observăm faptul neobişnuit că poezia începe fără propoziţia principală, fără regentă. În aceasta constă 
deosebirea de abordare a operei bacoviene, între noi şi aceia care au făcut acest lucru, incomplet, până astăzi, dintr­o 
inerţie comodă sau dintr­o lipsă de căutare a polivalenţei bacoviene. În genere, se spune despre Bacovia că este un poet 
modest, de provincie, se vorbeşte despre el ca despre un bun caligraf simbolist, cu vârfurile lui, dar şi cu lipsurile lui, de 
poet monocord. După opinia noastră, nu poate fi vorba despre modestie, în nici un caz, ci despre un imens orgoliu, în 
opera unui poet care are îndrăzneala de a­şi începe una dintre poezii cu un cuvânt dificil, aproape imposibil: “Căci”. 

20
Unde s­a pierdut propoziţia principală? Cum poate fi valabilă o frază, fără regentă? La George Bacovia se poate, pentru 
că Bacovia pune viaţa lui ca pe o regentă, pe care ­ lasă impresia poetul ­ o cunoaşte toată lumea, încă înaintea citirii 
acestui   text.  Apoi, despre ce  modestie  mai   poate  fi  vorba,  dacă  nu  altcineva,  nu un  înger  vestitor, nu  unul  dintre 
pământenii muritori, ci de­a dreptul, Dumnezeu i­a dat să scrie aceste versuri? Nu numai atât, dar convingerea lui 
Bacovia că se află într­o relaţie cel puţin cordială, egală, cu Dumnezeu, îl împinge la trufia nemăsurată şi atât de 
spectaculoasă din punct de vedere literar, pe cât poate fi de scandaloasă, din punct de vedere moral, de a prescurta 
numele Domnului, în “D­zeu” (“Căci D­zeu mi­a dat să  scriu aceste rânduri...”). După care nici nu mai contează 
substanţa versurilor, rămase să încheie poemul, într­o tulburătoare rătăcire a fiecărui cuvânt, cu sensuri ascunse şi 
nerevelate ale  “fastuosului basm”. Este de pus în atenţia cititorilor moderni, dar, mai ales, a poeţilor moderni, şi 
“Glossa”, apărută tot în “Stanţe burgheze”. Excelenţa vine, aici, din simplitatea şi din tragismul pe care nici un poet 
român nu au reuşit să le atingă în veacul XX. Pentru gustul generaţiilor de după Bacovia, acestea sunt, tot mai mult, 
poezii de căpătâi. “Glossa” bacoviană este un dicţionar al elementelor supreme, al proceselor vitale, al stărilor limită 
(iubire, euforie, natură, foc, diamant, metempsihoză, metamorfoză, revedere, adio, cunoaştere, detaşare, singurătate) 
care fac, toate sau în parte, posibilă poezia pură, acel ultim liman de slavare, în solitudine şi tăcere absolută: “Priveşte 
savant / Cu inima beată / De iubire / Natura­i statică. / Amorul renaşte, / Cu focul de vară, / Cu diamante / De 
iarnă. / Metempsihoză, / Metamorfoză, / Şi câte încă. / La revedere, / Sau la adio. / Priveşte savant. / Dacă nu­i / 
Cu cine vorbi, / Se scrie.”.  Întorcându­ne la poezia specifică a lui George Bacovia, la poezia sa cunoscută, clasică, 
reproducem un “Epitaf”, poezie­inscripţie, făcută, ca de obicei, de Bacovia, cu foarte puţine cuvinte, cu o economie 
cumplită de mijloace, în care sonorităţile vin mai mult din spaţiile goale, din necuvinte, decât din urmele de cerneală: 
“Aici sunt eu / Un solitar, / Ce­a râs amar / Şi­a plâns mereu. // Cu­al meu aspect / Făcea să mor, / Căci tuturor / 
Păream suspect.”. O altă poezie a lui George Bacovia, care ne poate asigura măcar o parte din acea necesară şi 
salvatoare flacără de veghe împotriva întunericului minţii, este “Poemă finală”: “Eu trebuie să beau, să uit ceea ce 
nu ştie nimeni / Ascuns în pivniţa adâncă, fără  a spune un cuvânt / Singur să  fumez acolo neştiut de nimeni, / 
Altfel, e greu pe pământ... “. Avem, mai departe, ocazia să parcurgem poezia “Pastel”, un text plin de fior grozav, în 
toate ecourile sale, obţinute tot prin simplitate, într­o gradare mereu mai surprinzătoare, pe cât devine mereu mai 
adâncă. Prima strofă induce în eroare, de parcă ar fi un fragment dintr­o romanţă oarecare. A doua strofă intră, deja, într­
o zonă semnificativă a esteticului, pentru ca ultima strofă să creeze acel adevăr metafizic, imposibil de descris  şi 
imposibil de uitat, al întrebărilor existenţiale. Bacovia reuşeşte să treacă, pe parcursul celor trei strofe, de la un text 
oarecare de romanţă de început de veac, la o îndoială fundamentală şi la o întrebare chinuitoare, care, în absenţa 
răspunsurilor, lasă doar versurile să vorbească: “ ­ Adio, pică frunza / Şi­i galbenă ca tine, / Rămâi, şi nu mai plânge, 
/ Şi uită­mă  pe mine. // Şi s­a pornit iubita / Şi s­a pierdut în zare ­ / Iar eu în golul toamnei / Chemam în  
aiurare... // ­ Mai stai de mă alintă / Cu mâna ta cea mică, / Şi spune­mi de ce­i toamnă / Şi de ce frunza pică...”. 
Ultima poezie din scurta noastră antologie bacoviană este aceea pe care, poate mai mult decât pe oricare alta, ar trebui 
să o ştim şi să o înţelegem, pentru că nu este doar o poemă despre umanitate, spirit şi viaţă, în general, ci este un portret 
trist, dur, necruţător, al ţării noastre, România, acel spaţiu binecuvântat de Dumnezeu cu valori de geniu, pe care cei 
aflaţi în fruntea mulţimii le­au considerat mereu existenţe fireşti, le­au marginalizat şi nu le­au cinstit cum se cuvenea. 
“Cu voi” este, în plus, o poezie despre umorul nostru nenorocit, care ia în râs, în superficial, totul, care “ia la mişto” 
orice, este o poezie de referinţă, ce completează fericit motto­ul romanului lui Mateiu Caragiale  “Craii de Curtea 
Veche”, “Noi suntem aici, la porţile Orientului, unde totul e luat în lejer”: “Mai bine singuratec şi uitat, / Pierdut 
să te retragi nepăsător. / În ţara asta plină de humor, / Mai bine singuratec şi uitat. // O, genii întristate care mor 
/ În cerc barbar şi fără sentiment, ­ / Prin asta eşti celebră­n Orient, / O, ţară tristă, plină de humor...”.
Sandburg, Esenin, Kavafis şi Bacovia, patru feluri de a face poezie, la fel de valabile şi la fel de zadarnice, 
dacă poeziei i s­ar da nişte rosturi pragmatice. Avem de dovedit contemporanilor noştri că merită să se întoarcă, în fine, 
către poezie, că merită să­şi refacă şi gustul pentru poezie şi să se refacă ei înşişi, în fiinţa lor morală, pentru a privi 
lumea şi cu ajutorul poeziei. 

   Aristocratizarea şi democratizarea limbajului, poezia curajului politic, 
12.     
resurecţia lirismului, cartea ca viaţă, poezia credinţei

Un geniu pe cont propriu (Nicolae Labiş) • Redescoperirea lirismului (Nichita Stănescu) • Democratizarea 
limbajului (Marin Sorescu) • Poezia curajului politic (Ion Gheorghe) • Cartea ca viaţă (Romulus Vulpescu, Vasile 
Voiculescu şi Geo Dumitrescu) • Poezia credinţei (Nichifor Crainic şi Ioan Alexandru)

După resurecţia poeziei adevărate şi inaugurarea unei noi mari epoci de creaţie poetică, aflate sub semnul 
“buzduganului” Nicolae Labiş (acel geniu pe cont propriu din deceniul 6 al secolului XX, cu volumele sale “Primele 
iubiri” şi “Lupta cu inerţia”), în literatura română au loc câteva fenomene excepţionale: odată cu Nichita Stănescu, 
primul clasic al noului lirism românesc, care a redescoperit în anii ‘60 lirismul adevărat, noua formă de comunicare şi 
uneltele moderne ale poeziei, limbajul se aristocratizează, la fel cum, cu  Marin Sorescu  şi  Ion Gheorghe, limbajul 

21
poeziei române se şi democratizează.  Sorescu scrie versuri existenţiale, cu destin de bijuterie, consecinţe şi surse ale 
unui ton liber, fără metafore de tip sculptural, antiretorice, dar pline de substanţă, marcate de specificul zonal, în cărţile 
“La lilieci”. Ion Gheorghe se transformă într­un avocat al ţărănimii, într­un poet inegalabil al destinului naţional, cu o 
formulă literară asemănătoare sculpturii moderne, abrupte şi nonconformiste. Poet al revoltei, al clasei rurale pătimite, 
al unei civilizaţii hibridizate, indescifrabile, şi al tragediei satului (pe care o scrie într­o notă la fel de acută ca şi 
prozatorii aceleiaşi obsesii cu care este contemporan, Marin Preda, Ion Lăncrănjan, Dinu Săraru şi alţii), Ion Gheorghe 
lasă literaturii noastre o capodoperă de o excepţională împlinire estetică şi de un mare curaj civic şi politic, în volumul 
“Elegii   politice”  (1980)   şi   în   alte   poeme,   apărute,   cu   deosebire,   după   primii   ani   ai   deceniului   şapte.   Limbajul 
democratic, lesne de observat la Marin Sorescu şi la Ion Gheorghe, este acel limbaj care, din poezia pentru elite, a 
sintaxelor de lux, coboară în vorbirea normală, dar, prin crearea unor alte raporturi între cuvinte sau grupuri lexicale, 
este limbajul în care scăpărarea paradoxului vine să lumineze sensul şi lasă mereu loc ironiei, parodiei şi satirei, în cazul 
lui  Sorescu,  ori   sentinţei   fatale   la  Gheorghe.  Complementară  şi,  firesc,  diferită   de  democratizarea   limbajului,  este 
recucerirea esteticului, prin aristocratizarea codată a limbajului şi asumarea discretă a suferinţelor. Aceasta este 
noutatea pe care o aduce literaturii române Nichita Stănescu, după 1960, într­o epocă foarte dificilă din punct de vedere 
politic şi ideologic, în care părea neverosimil elogiul eului, al personalităţii, al insului, ce se opunea vădit esteticii sărace 
a colectivismului văduv de identităţi, dispreţuitor de nuanţe şi părăsitor de lirism. Totuşi, în timp,  Nichita Stănescu 
trece el însuşi de la poezia suprarafinată de limbaj către poezia existenţei şi a pudorii învinse. De altfel, se simte, 
mereu, la poeţii adevăraţi, balansul între distilarea, care scade emoţia, şi emoţia primară nedistilată. Nici o excursie, 
chiar grăbită, prin poezia celei de­a doua jumătăţi de secol XX românesc, nu se poate face fără a sublinia trăirea prin 
cuvânt, prin cartea ­ resimţită ca viaţă ­ cum se întâmplă în operele lui Vasile Voiculescu, Romulus Vulpescu şi Geo 
Dumitrescu,  sau  fără   a  observa   că   poezia   (dublată   adesea  de   o  publicistică  viguroasă)  constituie,  în  permanenţă, 
presentimentul acut al istoriei naţionale, în texte ale unor scriitori extraordinari cum sunt cei amintiţi până acum, dar şi 
Miron Radu Paraschivescu, Radu Gyr, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu şi atâţia alţii. Totalitatea literaturii române ar fi 
de neconceput fără capodopera lui  Nichifor Crainic  “Unde sunt cei care nu mai sunt?”, poezie scrisă în puşcăria 
stalinistă, la care Crainic a fost condamnat. Dar, Nichifor Crainic este un mare poet al credinţei: chiar în închisoarea 
politică în care se afla, el scria versuri ale marilor întrebări metafizice, riscându­şi zilele care îi mai rămăseseră de trăit. 
În acel atât de fertil deceniu 7, când un important val de scriitori tineri se afirmă şi creează trunchiul unei adevărate 
epoci de nouă creaţie durabilă, Ioan Alexandru vine cu spiritul nonconformist al tânărului ardelean justiţiar, la nivelul 
de revoltă şi protest al liricilor europeni cu care e contemporan, adâncindu­se într­o poezie a mitologiei naţionale, a 
purităţii şi a autenticităţii propriului stil, într­o poezie de esenţă mistică, pe care o urmează până la sfârşit. Pe cât iese în 
lume, de exemplu, la o bursă în Germania, Alexandru devine mai român şi mai creştin. Poezia noii generaţii devenise o 
cauză a  eliberării  naţionale. Poeţi  maturi se  contaminau de  energia  tinerilor îndrăzneţi şi  scriau versuri curajoase, 
memorabile:  “Vai   de   sufleţelul   nostru   /   Care,   când   să   fie   mare,   /   Ni   se   cocoşă   ca   prostul,   /   Proştilor   dând 
ascultare”, sau “O să ne mai vedem, n­aveţi nici o grijă, / Nu se termină totul în acest veac” (Eugen Jebeleanu). 
Intelectualii acestei ţări căutau şi citeau febril publicaţiile epocii, aşa cum erau ele de cenzurate,  “Gazeta literară”, 
“Luceafărul”, „Contemporanul”, “Viaţa literară”,  “Orizont”, ulterior publicaţiile locale  “Ramuri”, “Familia”, 
“Cronica”, „Tomis”. Le căutau pentru că le vedeau ca pe semne ale descătuşării naţionale şi individuale. Şi chiar aşa a 
fost: poezia românească a ajutat la descătuşarea naţională şi individuală.
• Nicolae Labiş. Un geniu pe cont propriu. Luându­se după formele fixe şi după refuzul poetului de a se lăsa, 
pe faţă, cucerit de modelele zilei, aşa cum n­avea s­o facă Anatol Emilian Baconsky (1915­1977), care a teoretizat 
curajos chiar poezia fără metaforă, poezia modernă, Nicolae Labiş (1935­1956) a impus câteva mari poezii, acţionând 
cu metode estetice diferite de A.E. Baconsky, dar în acelaşi sens de ridicare a literaturii române, ca doi poli ai marii 
renaşteri. Un paradox este că Labiş, abia pe patul morţii, se descleştează de această interdependenţă cu tradiţionalismul, 
pe care­l apăra, şi dictează, la spital, la puţine ore după accidentul care i­a şi fost fatal, o poezie modernă, un adevărat şi 
tragic epitaf, “Pasărea cu clonţ de rubin”. Dintr­o dată, pe patul morţii, cu deplina revelaţie a unei vieţi de numai 21 
de ani, care trecuse fulgerător, Labiş se comportă ca un om liber, liber şi formal, presimţindu­şi moartea, pentru că liber 
fusese el şi când scrisese acea genială  “Baladă”, în care făcea elogiul celor mai necăjiţi şi mai condamnaţi dintre 
oamenii pescari din delta putridă şi punea în contrast viaţa lui şi viaţa celor ca el, plină de tristeţi burgheze, cu viaţa de 
iad a pescarilor, a culegătorilor de hrană, a celor ce produc, în fond. Poezie genială şi de un curaj excepţional, “Baladă” 
este una dintre ultimele creaţii ale lui Labiş, scrisă în noaptea de 21 octombrie 1956. Nicolae Labiş, acest gong al noii 
generaţii poetice 1960, avea să se prăbuşească în sine însuşi, într­o implozie la care a participat şi tramvaiul sub care a 
căzut, sub care a fost împins. Acel tramvai care încă mai poate fi auzit, în orice moment de cumpănă, circulând peste 
oasele poeţilor români şi ale artiştilor români, în genere. Forţa lui Labiş vine şi din valabilitatea pe care versurile sale o 
au, şi în mileniul trei, în care principiile neîmpăcării cu minciuna, cu greşeala, cu frica rămân aceleaşi ca în poezia 
“Noi, nu!”: “O parte din noi ne­am învins / Greşeala, minciuna şi groaza, / Dar e drum, mai e drum necuprins / 
Pînă­n zarea ce­şi leagănă oaza.  / Generaţii secate se sting, / Tinerii râd  către stelele reci ­ / Cine­şi va pierde 
credinţa­n izbândă / Pe­aceste mereu mişcătoare poteci? //…// Ca un vânt rău, ori ca o insultă / Întrebarea prin 
rânduri trecu.  / ­ Ascultă, ascultă, ascultă! / Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!”
•  Nichita Stănescu. Aristocratizarea limbajului.  Cine mai ştie, astăzi, cât de greu se putea citi poezia lui 
22
Nichita Stănescu (1933­1983), în cadenţa din 1960 a limbii române obişnuite. Genialul poet care e Nichita Stănescu, 
poet în primul rând de limbaj şi în al doilea rând poet existenţial, (ceea ce ne place tot mai mult în poezia sa), Nichita 
Stănescu săvâr şeşte o operaţie estetică  asupra fizionomiei poeziei române.  Din acel moment încolo, totul pare 
normal şi posibil în limba română. Este o datorie să­l citim şi să­l omagiem pe cel care a săvârşit această operaţie 
estetică. El a făcut limba română mai bogată, el a dat fizionomiei poeziei noastre cu totul şi cu totul alt orizont. El a 
forţat valul nou al literaturii române, pentru ca, după ce i­a forţat creşterea, să participe la liniştirea apelor, la propria 
clasicizare. Până şi dragostea, cântată de toţi poeţii lumii în toate epocile, îşi caută în versurile lui Nichita Stănescu un 
nou chip, “Leoaică tânără, iubirea” (“Leoaică tânără, iubirea / mi­a sărit în faţă. / Mă pândise­n încordare / mai 
demult. / Colţii albi mi i­a înfipt în faţă, / m­a muşcat leoaica, azi, de faţă…”). Un asemena limbaj liber nu se mai 
auzise, în poezia română, de la Ion Barbu, poetul afirmat între cele două războaie, care parcă nu s­au încheiat niciodată, 
măcar   pentru   cultura   noastră   şi   pentru   istoria   noastră.   Nichita   scrie   poezie   de   dragoste,   cu   o   specială   presiune   a 
abstractului, care acordă şi o revanşă concretului, în “Viaţa mea se iluminează” (“Mai lasă­mă un minut. / Mai lasă­
mă o secundă. / Mai lasă­mă o frunză, un fir de nisip. / Mai lasă­mă o briză, o undă. / Mai lasă­mă un anotimp,  
un an, un timp.”) şi în “Poem” (“Spune­mi, dacă te­aş prinde­ntr­o zi / şi ţi­aş săruta talpa piciorului, / nu­i aşa 
că  ai  şchiopăta  puţin,  după   aceea,  /   de  teamă  să   nu­mi   striveşti  sărutul?...”).  “Elegia  a  zecea”,  subintitulată 
“Sunt”, a fost scrisă de Nichita Stănescu în faţa lui Adrian Păunescu, Ilie Constantin, a Constanţei Buzea, a Anei 
Blandiana, a lui George Radu Chirovici, într­un concurs ad­hoc şi copilăresc la care au participat ei, într­o noapte unică 
a deceniului şapte, ca nişte adolescenţi ce se întrec într­o competiţie ce are ca miză spiritualizarea şi rămânerea în poezia 
românească. De aceea, nu este de detestat nici una dintre împrejurările de creaţie, de facere a mâinii pentru literatură, 
pentru  că  nu  se ştie  niciodată  care  dintre  experienţe  este  fundamentală,  spre  a  aduce  capodopera durabilă   (“Sunt 
bolnav. Mă doare o rană / călcată­n copite de cai fugind //...// Sunt bolnav nu de cântece, / ci de ferestre sparte, /  
de numărul unu sunt bolnav, / că nu se mai poate împarte...”).  Este foarte cunoscută, prin lansarea ei pe scena 
Cenaclului “Flacăra”, încă din 1982, poezia “Emoţie de toamnă” (“A venit toamna, acoperă­mi inima cu ceva, / cu 
umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta…”). La un moment dat al existenţei sale, Nichita lansează şi ideea de 
“Necuvinte” (“El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete. / Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu 
dinţi…”).  În  “Defăimarea  răului”,  vorbeşte  despre   nevoia   de  a   reconstrui   misterul,  preluând  întrucâtva  tema  lui 
Lucian Blaga şi actualizând­o în imagini noi, în care misterul se arată mai puternic decât existenţa materială, decât 
“durerea de a fi”:  “Eu construiesc misterul / nu îl admir…”  Categoria existenţială a soldatului îl urmăreşte pe 
Nichita şi în clasica sa descoperire­mărturisire veche “Poetul ca şi soldatul / nu are viaţă personală”, şi într­o poezie 
de geniu, “Tocirea” (“Soldatul mărşăluia, mărşăluia, / mărşăluia, / până când / până la genunchi / piciorul / i se 
tocea, i se tocea //…// părul lui iarbă neagră era / iarbă  neagră  era, iarbă neagră era. / Un cal alb venea / şi o 
păştea / şi o păştea, şi o păştea. / I ­ ha­ha, i­ha, / i­ha.”). Nichita Stănescu a fost unul dintre conspiratorii care au 
lucrat   cu   armele   esteticului   împotriva   urâtului,   împotriva   nonlibertăţii,   împotriva   supunerii   şi   comunului.   Estetica 
renăscută s­a insinuat şi a cucerit, încet­încet, teritorii spirituale, într­o epocă abia ieşită de sub şenilele tancurilor 
sovietice. Semnele operei lui Nichita Stănescu sunt, aşadar, conspiraţia esteticului, asumarea discretă a suferinţelor 
şi aristocraţia codată a limbajului.
• Marin Sorescu. Democratizarea limbajului. Citind doar câteva poezii (din volumul antologic “Drumul”): 
“Melcul” (“Melcul şi­a astupat / Bine ochii / Cu ceară, / Şi­a pus capul în piept / Şi priveşte fix / În el. / Deasupra 
lui / E cochilia ­ / Opera sa perfectă / De care­i e silă…”, “Muzeul satului” (“Din viaţa acestor oameni / Lipsesc 
mai multe secţii, / Iar altele, cum ar fi  / Bunăstarea materială,  fericirea şi norocul / În istorie, / Sunt slab 
reprezentate //…// Vizitatori, Nu atingeţi sărăcia şi tristeţea / Aflate­n muzeu. / Sunt exponate originale / Ieşite 
din mâna, din sufletul şi din rărunchii acestui popor / Într­o clipă de încordare şi spontaneitate / Care a durat / 
2000 de ani.”), “Şah”, “Boala”, “Shakespeare”, “Trebuiau să poarte un nume”, “Mania persecuţiei”, “Simetrie”, 
observăm că Marin Sorescu (1936­1996) scrie versuri existenţiale, cu profil de bijuterie, purtătoare ale unui ton liber, 
fără metafore de tip sculptural, cu totul antiretorice, dar pline de substanţă. Cu acest poet, limbajul poeziei române se 
democratizează.   Nu   trebuie   să   ne   inducă   în   eroare   antiretorismul   lui   Marin   Sorescu.   Substanţa   este   cea   care   se 
comunică, mai presus de toate. La fel, în poezia  “Şah”, parabolă a epocii, în care individul se află într­o luptă de 
supravieţuire cu impersonala autoritate, în faţa căreia fiecare zi de supravieţuire este ca un pătrat cucerit pe tabla de şah: 
“Eu mut o zi albă, / El mută o zi neagră. / Eu înaintez cu un vis, / El mi­l ia la război…”. Sorescu scrie ca nimeni 
altul, într­un limbaj simplu, poezia vieţii, cu detalii ce sunt, în aparenţă, extrase din existenţa comună a fiecăruia, dar 
care,   la   o   lectură   atentă,   dovedesc   că   au   pătruns   în   marea   literatură   prin   alăturarea   fericită   a   locului   comun   şi   a 
paradoxului rafinat. Iată poemul “Boala”: “Doctore, simt ceva mortal / Aici în regiunea fiinţei mele, / Mă dor toate 
organele, / Ziua mă doare soarele, / Iar noaptea luna şi stelele. //…// Cred că m­am îmbolnăvit de moarte / Într­o 
zi / Când m­am născut.”.  Minunată şi foarte importantă experienţa Sorescu a poeziei române de  democratizare a 
limbajului. După Marin Sorescu, s­a creat impresia că se poate scrie oricum în limba română, impresie falsă, desigur. 
Marea cucerire, care este acest limbaj democratizat, nu presupune şi posibilitatea oricărui scriitor neatins de talent să 
aibă acces la ea. Limbajul democratic este acel limbaj în care, din poezie de elită, din poezie de sintaxe de lux, Marin 
Sorescu coboară la limbajul normal, în care doar scăparea paradoxului vine să lumineze sensul. Nu este nici un limbaj 
23
ermetic,   dar   nici   unul   intelectualist.   Să   comparăm,   de   exemplu,   felul   cum   face   filosofie   Nichita   Stănescu,   un   fel 
admirabil, şi felul cum face filosofie Marin Sorescu. Sorescu chiar este creatorul codului limbajului popular, care, însă, 
poate fi înşelător, pentru că, în plină conversaţie cordială, el strecoară viziuni halucinante. Să ne reamintim şi finalul 
poeziei “Shakespeare”: “S­a dus să moară puţin”. Trebuie ştiute foarte bine texte fundamentale, cum sunt, în creaţia 
lui Marin Sorescu, poeziile “Ctitorie” şi “Trebuiau să poarte un nume”. “Ctitorie” este o poezie extraordinară, care 
are în ea o icoană ortodoxă, limpezimea textului cronicăresc şi, în plus, paradoxul sorescian: “Aşa cum stai, / Dreaptă 
/ Cu braţele moi / Pe pântecul plin, / Pari o veche soţie de voievod / Ţinându­şi ctitoria.” Textul este parcă o icoană 
bizantină în prima strofă, până ce Sorescu vine, cu gândul lui modern, şi sparge ordinea obişnuită, în final. Iată şi poezia 
“Trebuiau să poarte un nume”, una dintre acele opere care dezvăluie şi codul culturii noastre, şi identitatea subtilă a 
spiritului românesc: “Eminescu n­a existat. / A existat numai o ţară  frumoasă  / La o margine de mare //…// Şi 
pentru că toate acestea / Trebuiau să poarte un nume, / Un singur nume, / Li s­a spus / Eminescu.” Este de citit şi 
poezia  “Halebarda”,   plină   de   aluzii   politice,   pe   care   aceeaşi   cenzură   a   epocii   nu   putut­o   opri,   deşi   este   foarte 
transparent portretul liderului aberant, care nu poate fi oprit din eroare, din mersul absurd şi din crimă: “Şi şoferul ăsta 
nici nu observă, / El îşi face cursa şi ce să­l intereseze: / Duce pasagerii vii sau pasagerii morţi ­ tot aia! / Altfel 
nu­mi explic de ce nu opreşte niciodată  / În nici o staţie, / De ce nu face o haltă,  / Am putea să­l dăm  jos pe 
criminalul ăsta ramolit, / Mai ales că, după câte observ, / I­a cam lichidat pe toţi, / Şi acum s­a proţăpit chiar în 
spatele meu / Cu halebarda lui.”. Şi încă o bijuterie “Mania persecuţiei”: “Tu îmi storci vlaga / Şi eu cred că tu / 
Îmi storci vlaga. // Tu îmi duci copilul / La război / Şi eu cred că tu / Îmi duci copilul / La război. // Tu îmi iei  
zilele / Şi eu cred că tu / Îmi iei zilele.”. Capitolul Sorescu al poeziei româneşti continuă fenomenal cu toată opera “La 
lilieci”, destul de bine cunoscută, care marchează întoarcerea lui poetului din universal spre ruralul originar. Sorescu, 
care părea pentru totdeauna cel mai înrobit universului dintre poeţii români generaţiei ’60, odată ce colindase lumea cu 
un mare succes (el a fost cel mai de succes poet în afara României, dintre toţi reprezentanţii generaţiei sale şi nu numai), 
dintr­o dată a simţit în anii de dinaintea morţii sale, tragice şi timpurii, a simţit nevoia, deci, să­şi depună mărturia 
fundamentală despre satul românesc, despre satul oltenesc. Moartea sa (din 1996) i­a fost grăbită de răul de epocă şi de 
atacurile colegilor, chiar şi când Sorescu era pe patul de spital. Ne oprim la poezia “Simetrie” ca să observăm cât de 
premonitorie este situaţia pe care o descrie poetul aici, cât de amară este constatarea târzie că, mereu, alegem greşit: 
“Mergeam aşa, / Când deodată în faţa mea, / S­au desfăcut două drumuri: / Unul la dreapta, / Şi altul la stânga, / 
După  toate regulile simetriei. //…// Acum merindea îmi e pe sfârşite, / Toiagul din mână  mi­a­mbătrânit, / Nu 
mai dau din el muguri, / Să stau la umbra lor / Când m­apucă disperarea. / Ciolanele mi s­au tocit de pietre, / 
Scârţâie şi mârâie împotrivă­mi, / C­am ţinut­o tot într­o greşeală... / Şi iată că în faţa mea iar se cască / Două  
ceruri: / Unul la dreapta, / Altul la stânga.”.  Tonul liber al lui Marin Sorescu, limbajul său parodic, paradoxal şi 
democratic   îşi   găsesc   complementaritatea   în   scriitura   plastic­violentă   şi   în   metafora   de   tip   sculptural   ale   lui   Ion 
Gheorghe, un alt mare poet român. 
• Ion Gheorghe. “Elegii politice”. Rolul nostru este de a trezi sau a retrezi curiozitatea şi interesul pentru mari 
scriitori români. Unul dintre ei, nedreptăţit, uitat, dar care reprezintă, în materie de poezie politică, în materie de poezie 
de curaj, cel mai înaintat promontoriu al liricii româneşti din a doua jumătate a secolului XX, este  Ion Gheorghe 
(născut   în   1935).  În  1980,   în  cartea  “Elegii   politice”,   Ion   Gheorghe   publică   poeme   monumentale,  de   un   realism 
tulburător şi de un curaj neverosimil, despre dramele sociale ale epocii, cu deosebire despre tragedia clasei ţărăneşti, 
mereu prigonite. Iată “Înfierarea”: “În cuşca de fier / I­au închis pe ţărani ­ i­au dus / Să­i înfiereze ca pe vite: / De 
cu seara se vesteau dubele în sat, / După duhoarea de benzină, / Ca mirosul de fiară; / Pe pământul îngheţat / Se 
auzeau cizmele gonacilor, //…// Răsturnaţi apoi în pivniţele Babilonului / Deprindeau un cântec / Al robilor 
uniţi: cântau muncitorii / Cântau şi cei munciţi; şi cei cu pământ / Şi cei săraci­lipiţi: Hai la lupta / Cea mare... / 
Acel cântec noi l­am învăţ at / Şi de la unii şi de la alţii ­ / Nenorociţii de noi, cei mai fără  viitor / Dintre toţi  
cântăreţii!”. Iată o altă poezie a lui Ion Gheorghe, care ar trebui să fie clasică, în tratamentul pe care i­l aplicăm, aşa 
cum este ea clasică în ceea ce spune şi în felul cum spune, pentru că expresia este profund modernă, este profund 
contemporană cu mileniul al treilea. Este o creaţie neînzorzonată, este lucrată în piatră, “Nu tăcerea”: “Bărbăteşte şi­
au plătit ţăranii / Cotele de lapte, de grâu şi de carne / Şi toate tributurile prin care / Ne­au eliberat de trupele 
străine; / A fost rândul poetului / Să­şi plătească datoriile ­ / C­a bătut apa, şi­a respirat aerul / Unei patrii care l­
a dorit sau nu, / Dar în care s­a născut şi stă / Să moară…”.  Aceeaşi atmosferă presantă regăsim în “Totemuri şi 
maşini”:  “Care având rosturi profunde, care necunoscând / Nici ele ce vor ­ camioanele umblă  oraşul, / Pe la 
margini, ca bolile. / Încă  nu se cunoaşte cine conduce pe cine: / Omul decide asupra maşinii / Sau maşina se 
insinuează în om…” şi în curajoasa “Extracţie de clasă”: “În zobitoare zdrobiţi; în teascuri / Se tescuiesc ţăranii ­ 
/ Cele mai vechi fructe ale acestei vieţi / De oameni; //…// Extracţie de clasă,  la nesfârşit, şi­n disperare.” Iată, 
asupra industrializării, o altă imagine decât cea oficială, mult cosmetizată în epocă. Aruncarea ţăranilor la marginea 
societăţii, izolarea lor de toate şansele se află în poezia “La poarta cetăţ ii”, care ar părea, după primele două versuri, 
că e un articol de lege a circulaţiei rutiere. Dar versurile care urmează ridică o simplă constatare stradală la nivelul 
metaforei  revelatoare:  “Tot mai  multe semne îi opresc pe ţărani / Să  intre­n oraş: //…// Au fost alese­anume 

24
drumuri, / Pe unde nu poate intra ţăranul: / Cele ce duc la şcoli anume sunt închise, / Tagma jefuitorilor le ştie 
pe­ale ei…”.  Ion Gheorghe spune, în poezia  “La matcă”, povestea vieţii săteşti, cu farmecul şi descoperirile ei, cu 
violenţa dezrădăcinării tradiţiilor sub cizma ocupantului sovietic, cu miracolul iubirii pe care tinerii o descoperă şi o 
mărturisesc în imagini când groteşti, când suave: “Zac ţărăncile, pe grămezi de porumb; / Încovrigate pe sacii de 
grâu şi­acoperite / Cu sămânţă de floarea­soarelui: / Nu putură să le ia nici­un grăunte; muşcând, / Rupând cu 
ghearele şi­au apărat / Hrana copiilor; / Le­au bătut cu cizmele­n burtă: pe / Grămezile de porumb; cu sacii de 
grâu la piept; / Îngropate­n sămânţă le­au dat boală…”.  Epopeea pătimirii ţărănimii române, alcătuite, pas cu pas, 
de Ion Gheorghe, continuă în versurile intitulate “Ochi de ţăran”, unde vedem tabloul cumplit al ţăranului mutilat, ce 
ia   chip   de   pirat   fără   voie:  “L­au   bătut   în   ceafă,   /   Cum   loveşti   cu   sticla   de   oţet   în   zid   /   Să­şi   scuipe   dopul 
spumegând; / I­a sărit ochiul din frunte / Ca sâmburul de ou de şarpe ­ / Bătăuşul l­a călcat cu cizma, / A orăcăit 
ca broasca, ochiul / Frunţii de ţăran…”. Un tablou apocaliptic se află în interiorul poemului “Energiile”, când poetul 
surprinde   şi   scrie   drumul   apocaliptic   al   camionului   încărcat   cu   cizme   de   cauciuc,   destinate   ţăranilor,   pălmaşi   de 
sacrificiu ai construcţiei unei lumi care le fusese impusă şi care, pe măsură ce se clădea, chiar lor le pervertea credinţa, 
universul, sufletul, ograda, tradiţiile şi speranţa: “Camionul încărcat cu cizme de gumă / Traversează oraşul. Cum 
stau / Cu tălpile­n sus, câteva mii, / Parcă o groapă comună / Umblă prin lume cu morţii în ea…”. Senzaţională şi 
aspră poezie scrie Ion Gheorghe, care este şi autorul poemului  “Elegie”,  testament şi mărturie a poetului, ce se ştie 
nedreptăţit şi pasibil de prea grabnicul abandon, din partea celor pentru care are curajul să ridice glasul, strigând “Acum 
sau niciodată!”: “Dacă voi, atâtea milioane / Câţ i vorbiţi limba mea / Ş­aţi supt acelaşi lapte / Ca şi mine; / Dacă  
voi, atâtea milioane / De bărbaţi şi femei ­ / Nu mai aveţi nevoie de mine, / Pentru ce m­aţi născut? //…// Să fie o  
greşeală să ai poeţi; / O ruşine pentru popor / A preţui copiii săi de sacrificiu ­ / Pe­acei fii cutezători, ce ies întâi / 
Cu pieptul larg expus / Întâiului foc sacru? //…// Cred în voi orbeşte, / Dar nu în tagmă: / Ştiu că sunt născut cu 
anumit scop, / M­aţi iniţiat fără  ştirea mea, / Dar nu mai ştiu dacă  mizaţi pe mine, / Ori v­aţi găsit altul, / Să 
strige   el   ­  Acum   sau   niciodată!”.  Când   Ion   Gheorghe   spunea,   în   1980,  “Acum   ori   niciodată!”,   poemul­cântec 
“Deşteaptă­te române” nu devenise încă imn naţional. Ion Gheorghe scrie, dincolo de toate, şi pentru dreptul poetului, 
şi pentru dreptul omului de la talpa ţării, de a nu tăcea.
• Romulus Vulpescu. Cartea ca viaţă. Un poet durabil, despre care se vorbeşte puţin, este Romulus Vulpescu 
(născut în 1933), un poet de limbaj, dar şi de existenţă. Iată câteva dintre versurile sale, în poemul  “Vine vremea”: 
“Vine­o vîrstă,  vine­o veste, / Vine­o vreme, vine­o vamă,  / Vine­o voce, vine, cheamă:  / Cheamă  ziua, cheamă  
ora, / Cheamă  clipa tuturora, / Cheamă,  pleacă,  vine, este...”  Vulpescu scrie şi o poezie a trăirilor şi întrebărilor 
esenţiale, despre viaţă şi moarte, despre ce rămâne după îmbătrânire, după subţierea sensibilităţii celor ce vin şi după 
marea trecere, în “Vis”: “Ne mai visăm părinţii noaptea. / Treptat, în somnul fiecărui, / Din ce în ce mai rar vin 
morţii. //…// Prin vise ­ le redăm vigoarea. / Şi ne trezim cărunţi la ziuă / Ştiind că, vlăguiţi de moarte, / Îi naştem 
noi, a doua oară //…// Noi mai visăm părinţii noaptea. / Ne­or mai visa copiii după?”. În epoca de dinainte de 1990, 
a făcut mare scandal apariţia poeziei  “Acasă”, în care erau reproduse câteva cuvinte din poezia  “Doina”  de Mihai 
Eminescu, interzisă. “Acasă” este o continuare curajoasă a temei eminesciene a oaspetelui care vine şi nu mai pleacă 
din ospeţie, considerând, curând, gazda ­ slugă, şi spaţiul în care a fost primit ­ propria casă. Dar avertismentul că 
umilinţa şi supunerea au un sfârşit creează un sentiment reconfortant de forţă, pe care demnitatea rănită o dă într­un fel 
unic: “... plînsu­mi­s­a / Că nu mai poate... / ( Text lacunar dintr­un text uitat al unui bard ilustru în secolul trecut)  
//…// Ascultă, / Vecine, / Ascultă, / Străine, / Ascultă­mă bine: // De foame adus, / Tăcut la­nceput, / În casă la 
mine, / Ţi­am scos şi ţi­am pus / Din tot ce­am avut: / Şi pîine, şi sare, / Şi laptele muls / Cald, alb, în şiştare, / Pe 
masă la mine. //…// Şi nu te­ai mai dus: / Tribut mi­ai cerut: / Pe masă la mine, / M­ai scos şi mi­ai spus: / «Aici 
m­am născut! / Sunt mare şi tare!» / Credeai că m­ai smuls / ­ Punîndu­mă­n fiare ­ / Din tot ce­i «la mine»? //…
// Dar tu seama ţine, / Străine: / În numele meu, / Înflorit cum e iia, / Mai e şi mînia.”. Există şi o celebră poezie, 
care pare că şi­a pierdut autorul, ca orice creaţie devenită bun comun, ce circulă fără autor. Este o poezie a lui Romulus 
Vulpescu, din linia Miron Radu Paraschivescu a cântecelor ţigăneşti,  “Carmen Meretricis”, dedicată chiar poetului 
M.R.P.: .“…Era o poamă de paişpe bani, / Cu hoit alintat şi cu ochii tirani / Că se cordea cu fanţi caramani / În 
Crucea de Piatră. // Puţea a tutun, a doftorii şi a spirt. / Artiştii fraieri o­ncorona cu mirt / Cînd îi făcea trataţii 
la birt / În Crucea de Piatră…”.  Poezie   excepţională,   aşa   cum   nu  sunt   multe   poezii   de   dragoste,   scrise   în   limba 
română, din toate timpurile. În alt registru, poetul scrie tot poezie de dragoste adevărată, în “Destin”: “Noi ne iubim în 
paturi de­mprumut: / Pe­o canapea îngustă,  fără  pernă,  / Crezînd că  aventura de­un minut / Devine, lesne, 
“dragoste eternă.  //…// Noi ne iubim... dar cuplu consacrat, / Culcat calm, în culcuş fără  alarme, / Am devenit 
doar într­un simplu pat / În care­am învăţ at cum se şi doarme.”. O altă mare şi eternă poezie amară, pe care o ştiu 
mulţi contemporani, fără să­i cunoască autorul: “În fiecare zi ne batem joc”. E o: “În fiecare zi, ne batem joc / De 
păsări, de iubire şi de mare, / Şi nu băgăm  de seamă, că în loc, / Rămîne un deşert de disperare. // Ne amăgeşte 
lenea unui vis / Pe care­l anulăm  cu­o şovăire; / Ne reculegem într­un cerc închis / Ce nu permite ochilor s­
admire. // Ne răsucim pe­un aşternut posac, / Însinguraţi în doi, din laşitate, / Minţindu­ne cu guri care prefac / 
În zgură sărutările uzate; // Ne pomenim prea goi într­un tîrziu, / Pe­o nepermis de joasă treaptă tristă: / Prea 

25
sceptici şi prea singuri, prea­n pustiu, / Ca să mai ştim că dragostea există…”.
• Vasile Voiculescu. “Pe decindea Dunării”.  Un poet care ar merita mare atenţie este  Vasile Voiculescu 
(1884­1963), aparţinând tot generaţiei afirmate în vremea războiului al doilea mondial, şi care a suferit în temniţele 
staliniste. Nu numai “Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare”, ulterioare momentului când Voiculescu a fost 
eliberat din închisoare, merită cunoscute, ci multe alte versuri ­ dintre care unele sunt capodopere şi merită citite, cum ar 
fi “Pe decindea Dunării”: «Pe decindea Dunării, la vale, / Printre triste mirişti cu ciulini, / Trece­n baltă, legănat 
agale, / Un chervan cu coviltir de rogojini. // În tot câmpul nici un fir nu­i verde, / Mişcă  vântul albe colilii, / 
Drumul lung în zări pustii se pierde / Sub un cer de mari melancolii. //…// “Foaie verde firul peliniţii”... / Cântă 
cărăuşul cătinel / Şi, treziţi, cu el odată cântă sciţii / Ce­au trecut cândva prin stepă, ca şi el!».
• Geo Dumitrescu. “Jurnal de campanie”. Trebuie trecut, chiar şi pentru o scurtă privire, prin poezia lui Geo 
Dumitrescu (1920­2004). Cel care şi­a luat singur “Libertatea de a trage cu puşca” scrie o viguroasă poezie militantă, 
pornită din experienţa războiului şi amplificată în trăirile deceniilor convulsive de după, în  “Jurnal de campanie”, 
dedicată “Celor ce cad sub gloanţe” şi precedată de un distih al lui Dimitrie Bolintineanu (“Ca un glob de aur luna 
strălucea / Şi pe­o vale verde oştile dormea”): «Pleacă, fluture, du­te, niciodată / nu ieşim din război!... Priveşte­
mă, iata­mă, / rătăcit, zadarnic, ca un cuc pe Niagara, / dorm şi eu îmbrăcat, mereu, cu raniţa­n spate, / dorm pe 
mine, dedesubtul meu, îngropat / în cartuşele trase, / în cartuşele lumii, măi frate!... //…// ­ Dar însă totuşi! Răcni 
colonelul ­ / suntem oameni! Nu vă lăsaţi! Vă ordon: / treceţi gârla, treceţi gârla amară! ­ / oameni suntem, vă  
ordon tuturor, fără excepţie: / daţi­ne un pustiu, daţi­ne pustiuri / şi mlaştini, şi vom face din ele / nemaivăzute 
oraşe înflorite, ori daţi­ne / oraşe şi oameni, şi vom face / nemaivăzute pustiuri şi mlaştini roşii!...». Disperarea de 
a căuta libertatea se multiplică în altă poezie, din ultimii ani, a lui Geo Dumitrescu, “Zăbrele”: “Mă uit prin gratii ­ 
unde e afară  / şi unde înăuntru?... / Cu cât  mai grea e­acolo / mişcarea­n cerc în jurul unui blid / decât  aici 
mişcarea blidului înverşunat / în jurul frunţii mele?... //…// Tu numai libertatea / Ai pierdut­o / Şi nu pentru 
vecie.”. Este impresionantă imaginea celor închişi în libertate, faţă de cei închişi în închisoare. 
• Nichifor Crainic. “Unde sunt cei care nu mai sunt?”. O poezie foarte importantă a literaturii române din 
veacul XX îi aparţine lui  Nichifor Crainic  (1899­1972) şi se numeşte  “Unde sunt cei care nu mai sunt?”. Poezia, 
scrisă în închisoare, a fost cântată în anii ‘70­‘80, la  Cenaclul “Flacăra”  şi la  Radiocenaclul “Flacăra”, de către 
folcloristul român,  Harry Brauner, evreu de  geniu care a pus pe muzică, lucrând clandestin, prin zidul puşcăriei 
politice, împreună cu poetul de dreapta  Nichifor Crainic, versurile: ““Întrebat­am vântul, zburătorul / Bidiviu pe 
care­aleargă norul / Către­albastre margini de pământ: / Unde sunt cei care nu mai sunt? / Unde sunt cei care nu 
mai sunt? // Zis­a vântul: Aripile lor / Mă doboară nevăzute­n zbor. // Întrebat­am luminata ciocârlie, / Candelă  
ce leagănă­n tărie / Untdelemnul cântecului sfânt: / Unde sunt cei care nu mai sunt? / Unde sunt cei care nu mai 
sunt? // Zis­a ciocârlia: S­au ascuns / În lumina celui nepătruns. // Întrebat­am bufniţa cu ochiul sferic, / Oarba 
care vede­n întuneric / Tainele neprinse de cuvânt: / Unde sunt cei care nu mai sunt? / Unde sunt cei care nu mai 
sunt? // Zis­a bufniţa: Când va cădea / Marele­ntuneric, vei vedea.”
• Ioan Alexandru. Poezia credinţei. Poezia lui Ioan Alexandru (1941­2000) străluceşte definitiv prin ceea ce 
l­a făcut puternic pe poet în momentele unei inocenţe absolute, când creatorul nu ştie regulile şi, tocmai de aceea, îşi 
inventează propriile reguli. Ioan Alexandru este, după părerea noastră, cel mai curat şi împlinit poet din generaţia din 
care face parte. Poezia lui mistică este interesantă, este de preţuit, dar este oarecum imprevizibilă. Poezia lui existenţială, 
din care vom cita câteva texte, este mai puternică, este de­a dreptul genială. Alexandru stă lângă cei mai mari poeţi ai 
neamului românesc. Din ordinea firii, el intră într­o altă ordine, care e a lui şi care există după ce Ioan Alexandru o 
întruchipează, de exemplu în poezia “Mânzul”: “...Se ridicase mânzul ­ întâi pe un genunchi, / Apoi pe celălalt, pe o 
copită. / Şi dintr­o dată lumea din haos se­nchega / Şi­şi părăsea pământul întâia lui clipită. //...// Râuri veneau în 
goană  cu străluciri de stea / Şi vânturi cu miresme de ierburi necosite, / Şi dintre toate­acestea mai iute de­
afirma, / Pământul ­ el vorbea cu mânzul prin copite.”.  Iată şi o parabolă care a făcut un mare scandal în epocă, 
“Portarul”. Poezia aceasta a citit­o Ioan Alexandru în Cenaclul lui Eugen Barbu, la mijlocul anilor ’60, şi, din cauza 
ei, a fost foarte multă vreme persecutat şi urmărit, începând chiar din noaptea în care a recitat­o, pentru ceea ce spunea 
poezia: “Pisica e slabă din pricina portarului. / Îl vezi şi­n somn cum o ţine la regim strict, / Închipuit, portarul; / 
Să se hrănească  din şoareci, porunceşte, / Iar eu vă  spun că  nu mai e nici unul; / Două  săptămâni treaz, / Cu 
urechea ţintuită  deasupra beciului, / Am ascultat măcar un ronţăit // Şi nimic nu se­auzea ­ /  Doar sforăitul 
portarului…”.  Din imaginea mizeriei, de neorealism italian parcă, poetul de geniu ridică satul la condiţia cosmică, 
mioritică   într­una   dintre   cele   mai   frumoase   poezii   ale   anilor   ‘60­’70,  “Clopotele”:  “De­atâtea   clopote   la   gâtul 
turmelor / Trase pe jos de miile de ani, / Pământul este / Cea mai curată / Lacrimă / Din univers. //...// Dar gerul 
iernii negre coboară în părinţi, / Clopotele fierb în fiecare, / Pământul de departe văzut e­un clopot sugrumat / 
Pe­o lacrimă enormă uscată lângă mare.”. Ioan Alexandru a scris, în perioada sa de maturitate poetică, o vastă serie 
de “Imne”, fragmente curate din enciclopedia naţională. Iată “Imnul Albei Iulia”: “Nu­i locul, Patrie, atâta vreme 
cât / Roata se­nvârte singură­nainte / Şi­n urma ei nu mai rămân decât / Un codru­nchis de iarbă şi morminte, / 
Atâta timp cât  vântu­n calea lui / N­a fost oprit de şarpele din poartă,  / Şi­n jurul lui nu s­a urzit treptat, / 

26
Precum mătasa pe omida moartă. //...// Acum e linişte peste păduri. / Inima lui Horia sub grâne / Capul lui Mihai 
în univers / Licăre drumul Patriei spre Mâine. // Buciumele ies în zori de zi / Trase pe umeri albe de mireasă / Şi 
când se varsă jalea lor din Munţi / Miroase­a veşnicie­n fiecare casă.”. Obsesia clopotelor din satele Transilvaniei 
româneşti, de unde venea, îl făcea pe Ioan Alexandru să rescrie, iar şi iar, o poveste în versuri despre “Clopotarul”, 
purtător de vibraţii divine: “Acolo­n Transilvania, în satul meu / Voi fi purtat de alţii într­o seară / Şi aşezat pe deal 
în ţintirim / Adăugat la neamul de sub ţară.”. Este, parcă, un nou episod, o variantă transpusă în satul ardelean, a 
eminescianului  “Mai am un singur dor”.  Ioan Alexandru are puterea să­şi scrie regia propriului drum spre groapă, 
cum avusese harul să scrie poemul ieşirii din copilăria pură, al maturizării şi al vitalităţii satului originar, în  “Beau 
lapte”: “Beau lapte din şiştar şi mă cuprind fiori, / Că prea­i bun laptele şi proaspăt ­ cum să spun, / Parcă beau 
soare amestecat cu nori, / Sunt zeul tinereţii ce­n lapte mă răzbun!”. Ioan Alexandru este acel poet care îndrăznea 
­ adolescent parcă ­ să spună că trăieşte şi scrie “într­o foarte aiurită gălăgie de frumos”, aşa cum i se păruse marea, 
la prima întâlnire, lui, copilului de ţăran din Topa Mică. Ioan Alexandru, care afirma impetuos: “Parcă  beau soare 
amestecat cu nori, /  Sunt zeul tinereţii ce­n lapte mă  răzbun!”, este poetul cel mai curat şi  exemplul cel mai 
semnificativ, de viaţă, de poezie şi de credinţă, împreună, al generaţiei ‘60, din care face parte, Generaţia Învierii.

Bibliografie
­ Maiorescu, Titu, articolele Direcţia nouă în poezia şi proza română şi Eminescu şi poeziile lui, în Critice, în Opere, 
volumul II, Editura Minerva, Bucureşti, 1984 
­  Lovinescu,   Eugen,   Sburătorul.   Agende   literare,   Fundaţia   Naţională   pentru   Ştiinţă   şi   Artă,   Academia   Română, 
Institutul de Istorie şi Teorie Literară G. Călinescu
­ Carmen Saeculare Valachicum, ediţie de Vasile Netea, Editura Minerva, Bucureşti, 1979
­ Blaga, Lucian, Spaţiul Mioritic (1936) în Trilogia culturii, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1969
­ Biblia. Vechiul Testament. Ecclesiastul (ediţia tradusă de Gala Galaction), Bucureşti, 1972
­ Ulici, Laurenţiu, Nobel contra Nobel, 2 volume, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988
­ Eminescu, Mihai, Opere, vol. I şi II., ediţie de D. Vatamaniuc, prefaţă de Eugen Simion, Academia Română, Fundaţia 
Naţională   pentru   Ştiinţă   şi   Artă,   Colecţia   Opere   fundamentale,   coord.   Acad.   Eugen   Simion,   Editura   Univers 
Enciclopedic, Bucureşti, 1999
­ Goga, Octavian, Mustul care fierbe, 1927
­  Platon, capitolul Apărarea lui Socrate, în volumul Banchetul şi alte dialoguri, Editura Mondero, Bucureşti, 2001, 
traducere de Cezar Papacostea şi Şefan Bezdechi
­ Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1969, Orizont şi stil (1936), Geneza 
metaforei şi sensul culturii (1937).
­ Ulici, Laurenţiu (antologie), 1001 de poezii româneşti (10 vol.), Ed. Du Style, Bucureşti, 2000
­ Păunescu, Adrian, Sub semnul întrebării (interviuri), Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1979
­ Păunescu, Adrian, Păunescu, Andrei, Texte fundamentale ­ Cultură şi Mass­Media, Editura Fundaţiei România de 
Mâine, Bucureşti, 2007

27