Sunteți pe pagina 1din 10

Contribuţia lui Mihail Sadoveanu la dezvoltarea

romanului românesc interbelic

``Prin gura sa vorbeşte un singur om, simbolizând o societate arhaica, dar spre deosebire de
Eminescu, societatea aceasta este analizată de toate instituţiile ei``. George Călinescu

Mihail Sadoveanu s-a născut la 5 noiembrie 1880, la Paşcani, în familia avocatului Sadoveanu şi a
Profirei Ursachi, ce provenea din neam de răzeşi. Urmează gimnaziul la Fălticeni, apoi cursurile liceului
naţional din Iaşi. În 1904 se stabileşte la Bucureşti, se căsătoreşte si va avea 11 copii. În acelaşi an are loc
debutul editorial cu 4 volume deodată: ``Povestiri``, ``Dureri înăbuşite``, ``Crâşma lui moş Precu``,
``Scurte povestiri despre ţărani, vânători, hoinari, oameni bătuţi de soarta``, ``Şoimii``, roman al cărui
subiect va fi reluat mai târziu.
Nicolae Iorga apreciind debutul bogat al tânărului spune că anul 1904 este declarat ``anul
Sadoveanu``. Colaborează la revista ``Sămănătorul``, dar se va simţi mai apropiat spiritului ``Vieţii
româneşti``. Este o vreme director al Teatrului Naţional din Iaşi, iar 1921 devine membru al Academiei
Române. Moare în anul 1961.
Epoca în care scrie Sadoveanu este epoca marelui roman realist dar şi a romanului modern. Mihail
Sadoveanu este un scriitor cu individualitate distinctă în literatura româna şi cea universală. Este un realist
cu viziune romantica şi un romantic ce aduce detalii ca un realist, un contemplativ: ``El are realismul lui
Balzac şi melancolia unui romantic, meditaţia aspra a lui Miron Costin, voluptatea senzoriala a lui
Rabelais. E precis ca un pictor flămând şi inefabil ca un muzician, un creator de atmosferă, un analist al
sufletelor impenetrabile, un dramaturg în proză, un cunoscător al individului şi al colectivităţii, al
grupurilor arhaice şi al societăţii moderne, un înţelept oriental, vorbind în pilde şi un critic al ordinii
sociale nedrept``. (George Călinescu).
Mihail Sadoveanu evocă istoria unui popor, dându-i dimensiuni mitice, individualizând-o. Este în
primul rând povestitor, iar povestirea capătă rezonante de poem sau baladă, păstrând accente de revoltă şi
un profund sentiment de nemulţumire, generat de nevoia de libertate.
Sadoveanu priveşte istoria nu ca pe o realitate trecută, aducătoare doar de nostalgie poetica, ci ca
pe un fenomen etern, în veşnică mişcare, cu lumină intensă pe anumite secţiuni, cu pete întunecate de grea
umbră.
Sadoveanu meditează asupra faptelor istorice, naţionale, din perspectiva viitorului sau al
prezentului lui.
1
``Tara lui rămâne Moldova, cu toata istoria ei materială şi spirituală. Dacă din opera lui Balzac s-a
învăţat mai mult decât din toate tratatele ştiinţifice despre ascensiunea şi declinul burgheziei franceze, în
opera lui Sadoveanu se regăseşte întreaga evoluţie istorică, socială şi politică a poporului roman``.
Eroii lui Sadoveanu sunt exponenţi ai unor categorii, tipuri sau arhetipuri exemplare pentru
umanitate prin faptele lor; autorul a creat o lume prin Vitoria Lipan, Tudor Şoimaru, Ştefan cel Mare,
răzeşi şi boieri, pescari, haiduci, militari, popi, avocaţi, negustori. Autorul urmăreşte condiţia socială şi cea
istorică a individului, descriind lumea satului şi a târgurilor de provincie, realităţile prezente dar şi cele ce
aparţin istoriei sau unui trecut imemorial pe care documentele nu îl pot atesta.
Originalitatea operei este dată de capacitatea scriitorului de a se contopi cu lumea evocată, astfel
încât un singur narator povesteşte viaţa din trecut şi cea de azi.
Sadoveanu este un scriitor de tip arhaic atras de „epopeic, mitic şi tragic”. Epopeea neamului
românesc, epopeea sadoveniană are la bază o existenţă paşnică, desfăşurată în cadrul spaţial al unei
geografii milenare, dar în permanent contact spiritual cu toată lumea.
Fiu al pământului glorios al Moldovei, Sadoveanu a fost un scriitor deosebit de prolific, lăsând
posterităţii o operă monumentală ce se întinde pe o jumătate de secol. Garabet Ibrăileanu concluziona încă
din 1923 că „literatura domnului Sadoveanu are amploarea unei întregi literaturi, a literaturii unui popor,
ca şi cea populară”.
Mai târziu George Călinescu aprecia că „esenţa operei lui Sadoveanu stă în dimensionalitate, în
grandoare”.
Scriitorul a fost asemuit de nenumărate ori cu un uriaş sau cu o putere a naturii ce te reţine prin
vigoarea, intensitatea şi dimensiunea ei, un adevărat Ceahlău al literaturii. Opera sa privită în întregul ei,
cuprinde oameni din toate straturile sociale şi din toate zonele geografice ale ţării.
Temele operei sadoveniene sondează „experienţa artei populare şi acelei culte, ce se repetă în
variante”. (George Călinescu).
Sadoveanu ştie să vadă în orice bine un virtual malefic şi din orice rău ştie să scoată ceva bun,
astfel încât, ansamblul, în veşnică schimbare, rămâne veşnic neschimbat. De aici liniştea, acea linişte
grandioasă derivând dintr-un orientalism fundamental. Opera sa, definibilă printr-o curbă ascendentă, este
o bucurie a triumfului. Aproape fiecare capodoperă, luată în sine, şi toate la un loc, înalţă, date fiind
corespondenţele lor secrete, dat fiind universul lor, de o granitică soliditate şi armonie interioară, câte o
bazilică a Soarelui. Eposul homeric şi al celor „1001 de nopţi”, Sadoveanu îi opune nu fără o anume
tangenţă cu simbolismul imanent al epopeelor orientale sau cu riguroasele construcţii tolstoiene, o viziune
arhitecturală de construcţie pe trei dimensiuni. Toate marile sale opere sunt rotunde, unitare, suficiente lor
înşile şi în acelaşi timp asemănătoare una celorlalte.

2
„Toţi avem încredinţarea că Sadoveanu e un mare poet al naturii. Îl socotesc ca pe unul dintre cei
mai grandioşi contemplatori ai frumuseţelor universului din literatura de pretutindeni si de oricând.
Priveliştile şi simfoniile naturii sunt în cărţile sale infinite, opera lui însăţi e o ţară pe care o străbatem
mereu, uimiţi de splendoarea şi de ineditul ei”. (G. Călinescu)
Condiţia socială a individului cuprinde operele de debut şi cele în care sunt prezentate dramele
orăşenilor. Mediul rural este prezentat la Sadoveanu în „Dureri înăbuşite”, „Crâşma lui Moş Precu”, „O
istorie de demult”, „La noi la Viişoara”, „Baltagul”. Dacă Slavici şi Rebreanu au prezentat satul şi ţăranii
în procesul de pătrundere a capitalismului, Sadoveanu descrie retragerea ţăranilor din faţa civilizaţiei,
precum şi sentimentul dezrădăcinării şi al alienării.
Sadoveanu nu construieşte caractere, el descrie „crizele şi pasiunile elementare” (G. Călinescu),
drame ale dezechilibrului sufletesc, provocat de dezrădăcinare; ca şi poporaniştii scriitorul neagă oraşul,
considerat ca un spaţiu al înstrăinării.
Satul sadovenian este văzut în procesul de pauperizare a ţăranului în lupta cu administraţia, cu
boierii. În primele creaţii inspirate din lumea satului, se resimt influenţe naturaliste. Odată cu volumul
„Crâşma lui Moş Precu” scriitorul insistă asupra explicării relaţiilor sociale dintre personaje, opera
devenind un adevărat studiu social, moral şi psihologic. Imaginea sumbră şi apăsătoare, desfăşurată sub un
cer cenuşiu, o găsim şi în schiţele, nuvelele, romanele ce abordează lumea provinciei. Între lumea satului
şi cea a târgului nu e o mare deosebire, având în vedere că târgul este un sat mai mare, cu oameni
gospodari, în toată puterea cuvântului, care „ţeseau, urzeau, ….”.
Sadoveanu este un creator de atmosferă; universul prozei sale cu subiect din viaţa târgurilor, este
închis, sufocant, în el se consumă destinele tragice ale familiei mic – burgheze şi burgheze înecate de
prejudecăţi.
Condiţia istorică a individului presupune, la Sadoveanu, introducerea personajului în spaţiu şi
timp, în formula evocării. Evocarea istorică sadoveniană se întemeiază pe o largă informaţie, scriitorul
explorând: „epopeea, istoria mediteraneană, hindusă, balada şi basmul românesc, cronicarii, scrierile lui
Nicolae Iorga”. Pornind pe urmele lui Dimitrie Cantemir din „Descriptio Moldaviae”, Sadoveanu are o
apăsată conştiinţă istorică în spiritul descoperirilor arheologice ale lui Vasile Pârvan.
Mihail Sadoveanu reconstituie epic istoria Moldovei din timpul lui Ştefan cel Mare până la Duca-
Vodă, dezvoltată într-o temă unică, lupta pentru independenţă naţională şi dreptate socială. Epoca lui
Ştefan cel Mare nu reprezintă doar un moment, esenţial, al existenţei naţionale, ci un simbol al acestei
istorii, însuşi „mitul vârstei de aur” a românilor, precum sugera Nicolae Manolescu. Scriitorul prezintă o
realitate virtuală, posibilă, dorită de atâţia necăjiţi şi bătuţi de soartă, nu una concretă, materializată în
hotărârile divanului, pentru că, după cum se specifică în ultima propoziţie a capitolului „Duca-Vodă nu era
cu luare-aminte decât la judecăţile dinlăuntrul său”.
3
Istoria Moldovei este prezentată în trei etape: secolul al XV-lea (Ştefan cel Mare), secolul al XVI-
lea (Ion-Vodă-cel Viteaz), secolul al XVII-lea (Ştefan Tomşa, Vasile Lupu, Duca-Vodă). Pe lângă
personajele cunoscute în romanele istorice, scriitorul creează arhetipuri, modele exemplare care trăiesc
într-o patrie eternă. Sadoveanu opune, astfel, elementele de permanenţă ale unei culturi impresionante prin
vechime şi profunzime celor nestatornice şi alunecătoare. Sadoveanu este un rapsod al istoriei noastre, iar
opera sa, un „cântec al amintirii”, un dor nemărginit spre un timp mitic, închipuit prin domnia lui Ştefan
cel Mare, întemeietorul de ţară şi datini.
Sadoveanu vede istoria ca pe o scenă imensă, în care se mişcă comandanţi de oşti şi mari voievozi
într-un spaţiu epopeic, legendar şi mitic. Personajele deşi desfăşoară adevărate energii se supun destinului
şi dispar. Pe aceste coordonate evoluează „Nicoară Potcolavă”, eroul devenind „un vis al noroadelor”, un
exponent al colectivităţii. „Zodia Cancerului” aduce o intrigă romantică: Alecu Ruset iubeşte pe fiica lui
Duca Vovă care îl urăşte de moarte.
Romanul sfârşeşte ca o tragedie: întregul univers stă sub Zodia Cancerului, a racului, pentru că
ţara, în timpul domniei lui Duca, a dat înapoi şi arăta ca un „paradis devastat”, cum spunea Alecu Ruset,
eroul romanului.
Opera sadoveniană este edificiul unui povestitor care rememorează.
„Opera lui Sadoveanu e ţiteră uriaşă, cu mii de strune, toate acordate cu grijă, timp de o viaţă de
om, pentru ca nici o surpriză cacofonică să nu fie cu putiinţă”. (G. Călinescu)
După Eminescu Sadoveanu rămâne cea mai grandioasă şi mai strălucitoare stea a literelor
româneşti.
„Autorul nu descrie lucruri, ci impresiile lui în legătură cu lucrurile”. Există la Sadoveanu un
comple matern, aşa cum, la Eminescu, există unul erotic, iar la George Călinescu sau Marin Preda unul
patern.
Hanul Ancuţei deschide seria marelor capodopere. „Într-o toamnă aurie”, la Hanul Ancuţei care
„nu era han, era cetate” se crează un spaţiu privilegiat, propice ritualului povestirii. Aici se pune la cale un
întreg univers.
Scrierea este capodopera idilicului jovial, şi a subtilităţii barbare. Formal, scrierea e un fel de
„Decameron” în care câţiva obişnuiţi unui han spun anecdote, în sine foarte indiferente.
Principiul „decameronului” se desfăşoară şi în lucrările „Soarele în baltă” sau „Aventurile
Şahului”, într-o stilistică mai artificioasă.
Din toată opera lui Sadoveanu rezultă o constatare statornică; spre a realiza un univers liniştitor
pentru ochiul său ce suferă de aglomerarea umană, scriitorul se slujeşte mereu de mişcări regresive. Un
chip firesc de regresiune spre vremurile patriarhale este romanul istoric, a cărui acţiune se presupune a se
petrece în condiţii inferioare de civilizaţie.
4
Având în vedere literatura de început a lui Sadoveanu, Pompiliu Constantinescu observa în
devenirea operei sadoveniene o îmbogăţire tematica, dar şi o mai mare subtilitate în tehnica narativă şi în
cea descriptivă. „Sadoveanu a trecut la o nuvelistică amplă, amestec de realism şi romantism, de epic şi
liric, pe care nu îl mai întâlnim nicăieri în proza noastră. Aici faptele sunt violente ca şi fel de fatalitate a
instinctelor ce îl mâna pe om spre deznodăminte totdeauna tragice, se observă mai mult naturist decât
naturalism”.
Este liric Sadoveanu prin frecvenţa descrierilor naturale, prin varietatea impresiilor asupra
aceluiaşi peisaj, prin mistica naturistă, prin relieful cuvintelor în propoziţii, printr-o ritmică a frazelor, dar
marea poezie i se pare lui Lovinescu, vine din „duioşia faţă de ireversibil”. Şi Eugen Lovinescu v-a
continua cu fineţe „peste elementele materiale ale operei sale, peste senzualismul brutal şi sanguin al
multora dintre povestitori, el v-a arunca vălul de poezie al duioşiei, reuşind să transceadă şi să
spiritualizeze materia, îndepărtând-o într-o lume străvezie de umbre poetice”.
La hotarul dintre literatura sa de început, de esenţă romantică, excesiv subiectivă, de un lirism
pătimaş, şi perioada capodoperilor, „Hanul Ancuţei”, are însemnele unui lirism solar, de atitudine clasică,
venit din înţelegerea rosturilor existenţei colective, dintr-o perspectivă matură asupra evenimentelor narate
şi cu înţelegerea istorică a contemporanului.
Opera include 9 povestiri si anume: „Iapa lui Vodă”, „Haralambie”, „Balaurul”, „Fântâna dintre
plopi”, „Cealaltă Ancuţă”, „Judeţ al Sărmanilor”, „Orb sărac” şi „Istorisirea Zahariei Fântânarul”.
Oamenii, povestitorii (Ioniţă comisul, un răzeş înalt, cărunt, cu faţa uscată şi adânc brăzdată, moş
Leonte Zodieru, un bătrân prea înţelept, călugărul Gherman, Neculai Isac, căpitani de mazili de la
Bălăbăneşti care a fost un om cum nu erau mulţi în Ţara Moldovei, coropcarul Ionache care s-a învrednicit
de a călători la sfântul munte, …), vin din alt timp, au ocupaţii tainice (zodieri, fântânari), descifrând
sensurile naturii. Stiluri diverse, după statutul fiecărui povestitor, dau farmec acestor opere, care dă
impresia că este o însumare de secvenţe, remarcabilă prin organicitatea ei.
În privinţa tehnicii artistice, Tudor Vianu interpretează cu fineţe: „scriitorul povesteşte din unghiul
personajelor sau le face să povestească. Este o caracteristică a creaţiei sale mai noi, metoda povestirii din
propriul unghi de om cult, interpretând cu noţiunile sale oamenii vii, întâmplările şi locurile privindu-le
dintr-o perspectivă superioară, uneori cu o superioritate ironică”.
Personajele povestitoare duc dorul „rânduielilor vechi”, se tânguie şi se mânuie când situaţii
conforme cu statutul social sunt neconforme cu firea omenească, atrăgând după ele drame. „Regresiunea
spre elementar nu înseamnă un refugiu în sălbăticie, ci voinţa de a conserva esenţa unui anumit tip de
civilizaţie”. (Alexandru Paleologul).
„Hanul Ancuţei”, este un spaţiu securizat în care însăşi participarea la evenimente dă sens vieţii:
„ Trebuie să ştiţi dumneavoastră ca hanul acesta al Ancuţei nu era han, ci cetate, avea nişte ziduri groase
5
de ici până colo, nişte porţi ferecate , cum n-am văzut în zilele mele. În cuprinsul lui se putea oploşi
oameni, vite şi căruţe şi nici habar n-aveau dinspre partea hoţilor…”.
Fiecare povestire din Hanul Ancuţei prezintă „istoria unei vieţi pe care însuţi protagonistul o spune
în stilul lui inimitabil; câţi povestitori, tot atâtea stiluri şi tot atâta imaginaţie stilistică la autor care „joacă”
toate rolurile.
Scriitorul a riscat foarte mult scriind această carte, în care impresionează imaginea unei civilizaţii
înfloritoare aici, într-un spaţiu unde omul este mai aproape de natură decât oriunde. Scriitorul nu
reconstituie această lume, ci reînvie mitul, nu transcrie, ci inventează în spiritul moralităţii şi a civilizaţiei
populare. Cartea este o reconsiderare, în dimensiuni uriaşe, a unei lumi de o tainică vigoare.
„Pornind de la izvoarele istorice, Sadoveanu izbuteşte să se ridice deasupra datelor materiale, să le
învăluie într-o atmosferă de irealitate legendară, să le dea un suflet şi o poezie, ce stăruie adânc în
amintire”. (Perpessicius)
Creând epopeea naţională, prin opera sa monumentală, Sadoveanu este o conştiinţă eternă a
neamului românesc. „Fraţii Jderi este într-adevăr roman istoric, dar totodată şi epopee, cronică şi legendă,
poem folcloric şi rapsodie naţională, dar şi roman realist”. (Edgar Papu)
Scriitorul şi-a ales cadrul istoric în epoca maximei stabilităţi a statului moldovenesc din lunga
domnie a voievodului Ştefan cel Mare, timp în care ţara a cunoscut înflorirea şi gloria.
Sadoveanu evocă epoca pregătirii şi a începerii luptei pentru independenţă, pentru scuturarea
vasalităţii faţă de turci, starea în care se află Moldova din timpul lui Petru Aron. S-a spus că ”Fraţii Jderi”
este „un roman de romane” : al domniei lui Ştefan, al cetăţii, al epocii, al îndrăgostiţilor.
La baza romanului stau în primul rând cronicile, precum şi un vast material legat de figura lui
Ştefan cel Mare, erou intrat în legendă, de la Ureche şi Neculce la Alecsandri, Eminescu, Delavrancea.
Preocupat de figura marelui domn înainte de Fraţii Jderi, Sadoveanu scrie „ Viaţa lui Stefan cel Mare”.
„ Pornind de la izvoarele istorice, Sadoveanu izbuteşte să se ridice deasupra datelor materiale, să le
învăluie într-o atmosferă de irealitate legendară, să le de-a un suflet şi o poezie ce stăruie adânc în
amintire”. (Perpessicius)
Romanul „Fraţii Jderi” implică prelucrări subtile ale motivelor caracteristice basmelor şi baladelor,
ale credinţelor vechi, lunecând permanent între real şi fabulos. Istoria se explică prin ea însăşi, prin fapte
desfăşurate obiectiv sau, uneori, scriitorul întrerupe povestirea spre a-i oferi explicaţii.
Romanul „Fraţii Jderi” reprezintă simbolic istoria Moldovei. Jderii sunt acei viteji ridicaţi de domn
care, împreună cu ţărănimea liberă constituie puterea lui Ştefan cel Mare. Anul 1475 înscrie „ultima
încordare victorioasă împotriva năvălirilor turceşti şi a supunerii boierilor”.
Întreaga operă de evocare istorică se centrează în jurul fraţilor Jderi subliniind că „ nu
evenimentele sunt importante, ci procesele care le generează”.
6
Romanul „Fraţii Jderi” cuprinde trei volume: „Ucenicia lui Ionuţ”, „Izvorul Alb”, „Oamenii Măriei
Sale”.
Cartea se deschide cu descrierea hramului de la Mănăstirea Neamţ, unde mulţimea aşteaptă
înfrigurată sosirea lui Ştefan. Este epoca unei vârste de aur, care respiră parcă o stare de mulţumire şi de
echilibru. În centrul cărţii stă familia lui Manole-Păr-Negru, ai cărui cinci fii au îndeletniciri dintre cele
mai diferite, pretext pentru autor de a cuprinde domenii cât mai largi şi mai variate ale epocii.
Pe toată întinderea sa, acest roman-epopee, în ţesătura căruia se îmbină „nu numai toate genurile”,
dar şi „toate categoriile artei”, toate tonurile, de la cel „ritual şi oracular” până la cel „umoristic şi
caricatural”, se costituie şi ca un veritabil poem eroic-comic al literaturii române, un zâmbet
condescendent pentru eternele slăbiciuni umane, trversându-l de la prima până la ultima pagină într-o
graţioasă simfonie burlească, comparabilă cu marile epopei cavalereşti postrenascentiste.
Personajele lui Sadoveanu vorbesc întruna. Se spun şi lucruri triste şi dramatice, se spun şi lucruri
vesele, dar modul cum se spun chiar unele ştiri importante are foarte adesea măcar o tangenţă şi humorul.
Personajul ce mai spiritualizat, un adevărat „Theos” al trilogiei care apare cel mai episodic, dar al cărui
duh providenţal pluteşte peste întregul discurs epic, este figura lui Ştefan cel Mare. Nu există pagină pe
care Sadoveanu să nu fi presărat câte un grăunte de piper, care să estompeze patetismul încrâncenat sau să
sublinieze ludic romantismul situaţiilor.
Înainte de a fi epopee, roman istoric şi roman de aventuri, „Fraţii Jderi” este romanul unei formaţii:
al unei domnii şi al unui tânăr. „Axa epopeii” o constituie cuplul Ionuţ Jder-Ştefan cel Mare, extremităţi
între care curge viaţa domniei şi a oamenilor uniţi prin slujirea statului moldovean.
În roman distingem două planuri: viaţa oamenilor ce se desfăşoară după legi transmise din
generaţie în generaţie, pe de o parte, pe de altă parte, istoria, cu destine exemplare, implicând elemente ale
realităţilor vremii: organizarea armatei, relaţiile domnitorului cu supuşii şi politica lui externă.
„Fraţii Jderi” este un roman epopee prin imaginea atotcuprinzătoare a unei civilizaţii înfloritoare,
prin viziunea mitică asupra existenţei unei colectivităţi şi prin configurarea unui personaj colectiv ca
protagonist al evenimentelor. Domnia lui Ştefan cel Mare şi Moldova devin, în viziunea lui Sadoveanu,
„timp mitic” şi „topos magic”, elemente emblematice pentru creatorul unui univers artistic de o asemenea
anvergură istorică.
Monografia vieţii sociale: În primul roman al trilogiei este înfăţişată Moldova ajunsă la un înalt
stadiu de înflorire, într-un timp eroic, pentru că Ştefan pusese capăt orânduielilor. Prin Ştefan, scriitorul
defineşte epoca. „Modelul după care se structurează societatea în vremea lui Ştefan este familia”. (N.
Manolescu)
Familia Jderilor devine exemplară, iar, la nivelul întregii ţări, „voievodul este părintele tuturor”.

7
Printr-un artificiu de compoziţie, în povestire sunt introduşi cei trei soli veneţieni, care, iniţiaţi de
postelnicul Ştefan Meşter, descifrează realităţile social-politice din Moldova. Interesul solilor se îndreaptă
cu precădere către trei aspecte ale realităţilor din această parte de lume: aspectul social economic,
organizarea armatei, relaţiile voievodului cu supuşii. Solii vorbesc despre buna organizare a armatei: „zece
până la douăsprezece mii de curteni în leafă, trupe de mâna întâia, cu armură uşoară, o artilerie destul de
bună şi călărime uşoară, după rânduiala veche a sciţilor, despre care vorbeşte şi Herodot”. Veneţienii vor
descoperi cu surprindere în Ştefan un prinţ adevărat care a stat la învăţătură între monahi şi dascăli ai
Bizanţului. Ştefan este un prinţ al renaşterii „înzestrat cu o chibzuinţă strategică puţin obişnuită funcţiilor
încoronate”.
Domnitorul primeşte sfetnici, face planuri, pentru că totul trebuie învoit de istorie. Omul lui Ştefan
este şi călugărul Stratonie, „nebunia lui este mai înţeleaptă decât ne închipuim noi”, ne spune un personaj.
Sunt prezente în roman masele, care vin sub steagul dreptăţii lui Ştefan cu o întreagă tradiţie de o
civilizaţie vânătorească, păstorească, plugari şi oşteni în egală măsură. Situarea în timp este întregită de
gesturi şi atitudini ale epocii feudale, ca această ameninţare adresată lui Ştefan, care a îndrăznit să-l
robească pe fiul lui Mamac-Han: „şi nu va rămânea un trăitor de la mare pân la munte; şi numai voievodul
şi sfetnicii săi vor avea cruţată suflarea vieţii, ca să le fie ochii fripţi cu suliţa înroşită în foc, şi să macine
cu braţele lor mălai sub harapnice, în saraiurile lui Mamac-Han”.
Descrierea bătăliei de la Vaslui este înfăptuită cu o artă regizorală perfectă. Parcă am vedea pe un
vast ecran oameni în veşminte de epocă, aprigi, gata de jertfă, mergând la victorie sau la picire, cu gesturi
tari şi neînduplecate.
Descriere luptei se realizează pe trei momente: pregătirea luptei, desfăşurarea şi sfârşitul ei.
Autorul depăşeşte dimensiunea evenimentului istoric, proectându-l în fantastic, ceea ce justifică
substituirea urgiei prin imaginea unui balaur cu mai multe capete. Menţionând descrierea pe această
coordonată fantastică, imaginea balaurului o traversează în întregime, căpătând astfel o funcţie
compoziţională de relaţie dintre cele trei părţi ale acesteia, toate aceste elemente scriitorul le realizează cu
ajutorul limbii bine meşteşugite.
Procedeele sintaxei poetice, concretizate în enumerări, inversiuni, îl ajută pe Sadoveanu să
detalieze imaginea bătăliei în momentele ei fundamentale. Anumite momente ale descrierii luptei se
sprijină pe efectul sonor al unor cuvinte anume alese.
Prezenţa, în momentele nodale ca tensiune dramatică, emoţională a eroilor în jurul cărora
gravitează întreaga acţiune, mai întâi a lui Ştefan, apoi al Jderilor, conferă episodului bătăliei un anumit
lirism, care potenţează mesajul patriotic al cărţii. Există aici o armonie romantică, concretizată în gesturi
de baladă, moartea jderilor şi a celorlalţi oşteni ai lui Ştefan căpătând conştient apoteotic-simbolic: „atunci
când s-a arătat acea rază de soare, au căzut unul lângă altul, cu arma în mână, străpunşi de multe suliţi…”.
8
Domnia lui Ştefan a fost strălucitoare prin faptele de vitejie, prin ordine şi pricepere militară, dar
mai ales prin crearea unui stat ce avea la bază ideea de libertate, dragoste pentru moşie şi popor, fidelitate
faţă de moştenirea spirituală a înaintaşilor.
Credinţa şi datinile moldovenilor ni se dezvălui la marile evenimente ale vieţii: naşterea, nunta şi
moartea. Elementele de mit, basm, baladă, laolaltă cu tradiţiile transmise din vremuri îndepărtate se
integrează în viaţa de zi cu zi. Existenţa oamenilor se desfăşoară după calendarul creştin, dar este potrivită
mai ales după ritmul naturii, cu care oamenii sunt înfrăţiţi şi ale cărei semne ştiu să le citească.
Stăruie în roman poveşti miraculoase, femeile încearcă, prin practici magici, să influenţeze
destinul”toată ziua umblă femeile aicea la Timiş cu visuri, descântece, bobi şi vrăji”. Minunile sunt ale
nopţii şi la lumina zilei se dovedesc a nu mai fi minuni.
Eroii sunt niste viteji, gesturile lor sunt baladeşti, de aceea Ionuţ, când trece prin locuri singuratice,
„e gata să-şi facă cruce cu limba ori să puie mâna pe sabie”.
Dimensiunea romantică este punctată şi de subtitlurile capitolelor: „Ionuţ Jder află o capcană gătită
stăpânului său”; „Pe neaşteptate Ionuţ pune la cale cea mai mare nebunie”.
Ştefan cel Mare, ca şi celelalte personaje priveşte ciudat viaţa şi moartea, trăieşte cu demnitate şi
vigoare emoţiile în spiritul celor care ştiu să se daruie cu sinceritate şi credinţă. Ca şi celelalte personaje,
Ştefan are o individualitate izvorâtă din sentimentul de linişte, de echilibru, din taina care îl învăluie, din
felul cum ştie să-şi pastreze sau să-şi rostească durerea sau bucuria.
Un „umor latent” al limbajului ceremonios mişcă personajele între jovialitate şi tristeţe indiferent
dacă sunt Jderii sau Ştefan. Opera lui Sadoveanu rămâne actuală prin puterea de comunicare cu suferinţele
şi cu idealurile noastre dintotdeauna.
„Mihail Sadoveanu e poate cel mai mare poet al naturii româneşti, în literatura sa găsim cele mai
fluide transcrieri ale peisajului de şes al nordului Moldovei”. (Eugen Lovinescu)
În ansamblul operei lui Sadoveanu această „Jderiada” devine însuşi locul geometric al viziunii sale
comice.
Cea mai uimitoare izbândă a lui Mihail Sadoveanu este aceea cu privire la limbă, spunea George
Călinescu. Realismul mitic sadovenian în primul rând la nivelul limbii se configurează, George Călinescu
spunea că el a creat o limbă „artificială”, numai a lui, pe care,însă, dacă s-ar scula din morţi, Ştefan cel
Mare ar înţelege-o, Tudor Vianu a urmărit-o metodic şi a explicat toate frazele ale stilului sadovenian.
„Limba naşte efecte incantatorii, narcoza stilului curgând leneş într-o cosmică monotonie”.
(Adrian Dinu Rachieru).
Gama tonurilor muzicale sadoveniene este imensă, mergând de la armoniile celeste ale ideilor până
la scheciurile greierilor sau zbârnâitul ţânţarilor pe baltă.

9
Prin complexitatea vieţii, prin solemnitatea ritualilor şi ceremonialilor, prin exaltarea unei lumi
eroice, romanul „Fraţii Jderi” este o epopee.
Limba literară din întreaga creaţie sadoveniană, are o puritate pe măsura măreţiei spirituale a
personajelor sale stăpânite de sentimentul pudoarei, deşi ironia şi sarcasmul nu-i lipsesc.
Stilul şi limba lui Sadoveanu au şi aici o notă de simplitate şi sobrietate cu aluzii directe la
experienţa populară,ridicată de autor pe cea mai înaltă treaptă a sintezei şi realizării artistice.

10