Sunteți pe pagina 1din 19

CAPITOLUL I

ARGUMENT

Dezvoltarea în ritm susţinut a industriei constructoare de maşini –


unelte, ca ramură prioritară presupune aplicarea celor mai noi metode şi
tehnici de vârf din domeniul electronicii, mecanicii fine, mecanicii fluidelor,
calculatoarelor, etc., care să asigure, acestor maşini, o înaltă precizie de
lucru, productivitate ridicată, un grad de automatizare şi o fiabilitate ridicate.
Acţionarea hidraulică răspunde pe deplin, acestor deziderate.
Acţionările hidraulice, alături de cele electronice şi pneumatice ca produse ale
mecanicii fine, constituie excelente mijloace de automatizare a maşinilor şi
proceselor de lucru, de reducere a consumului de metal şi energie, de
ridicare a gradului de valorificare a materialelor, de creştere a caracteristicilor
de performanţă şi a calităţii generale a maşinilor şi utilajelor.
Acţionarea hidraulică este un ansamblu de funcţii tehnice prin care se
realizează transformarea şi transmiterea de energie mecanică de la un
element de forţă la un element final de execuţie, condus cu ajutorul unui
mediu hidraulic.
Prezentul proiect, cuprinde informaţii sugestive cu privire la aparatajul
hidrostatic de comandă, în capitolul II fiind prezentate elementele ce
caracterizează aparatajul hidrostatic de comandă în construcţia maşinilor
unelte utilizând descrierea ştiinţifică cât şi prin elemente grafice explicative.
Aparatajul de comandă poate fi acţionat manual sau automat, prin
deplasare axială sau de rotaţie, sau pot fi realizate ansambluri complexe care
să funcţioneze prin combinarea celor două mişcări.
Comanda sistemelor hidraulice prezintă o mare importanţă, deoarece
aceasta asigură realizarea programului stabilit de funcţionare a maşinii, con-
form procesului tehnologic de prelucrare.Aparatajul de comandă poate fi
împărţit astfel:
Aparataj de distribuţie (distribuitoare, inversoare, supape, robinete etc.),
care dirijează lichidul de lucru înspre diversele mecanisme ale sistemului şi
evacuează în rezervor lichidul folosit. Acest aparataj asigură în acelaşi timp
succesiunea de lucru a diverselor mecanisme.
Aparataj de reglare şi control (supape, dresele, stabilizatoare, relee
etc.), care asigură presiunea necesară, viteza lichidului de lucru, deplasarea,
viteza şi acceleraţia necesară a mecanismelor sistemelor hidraulice.
Aparatajul de comandă raţional construit asigură regimuri de lucru
optime, o productivitate şi un randament maxime, poate asigura, de
asemenea, automatizarea procesului tehnologic, creează posibilitatea
deservirii mai multor maşini de către un muncitor şi construirea liniilor
automate. Acest aparataj trebuie să îndeplinească o serie de condiţii tehnice,
pentru a corespunde cerinţelor care se impun sistemelor hidraulice, dintre
care: simplitate şi siguranţă în exploatare, cost redus, rezistenţe locale şi

1
pierderi prin frecare minime, comandă uşoară, fără eforturi şi deplasări mari,
sensibilitate mare la schimbarea regimului de lucru sau la abaterea acestuia
de la programul stabilit. Pentru micşorarea pierderilor de lichid şi a frecării,
aparatajul de comandă este construit din materiale rezistente la uzură, tratate
termic şi este prelucrat cu mare precizie.
Lucrarea conţine şi noţiuni de ergonomie a muncii, protecţie şi
securitate a muncii, precum şi noţiuni aferente protecţiei mediului
înconjurător.

2
CAPITOLUL II

DOCUMENTAŢIA TEHNICĂ

APARATAJ HIDROSTATIC DE COMANDĂ

Comanda sistemelor hidraulice prezintă o mare importanţă, deoarece


aceasta asigură realizarea programului stabilit de funcţionare a maşinii, con-
form procesului tehnologic de prelucrare. Aparatajul de comandă poate fi
împărţit astfel:
Aparataj de distribuţie (distribuitoare, inversoare, supape, robinete etc.),
care dirijează lichidul de lucru înspre diversele mecanisme ale sistemului şi
evacuează în rezervor lichidul folosit. Acest aparataj asigură în acelaşi timp
succesiunea de lucru a diverselor mecanisme.
Aparataj de reglare şi control (supape, dresele, stabilizatoare, relee
etc.), care asigură presiunea necesară, viteza lichidului de lucru, deplasarea,
viteza şi acceleraţia necesară a mecanismelor sistemelor hidraulice.
Aparatajul de comandă raţional construit asigură regimuri de lucru
optime, o productivitate şi un randament maxime, poate asigura, de
asemenea, automatizarea procesului tehnologic, creează posibilitatea
deservirii mai multor maşini de către un muncitor şi construirea liniilor
automate. Acest aparataj trebuie să îndeplinească o serie de condiţii tehnice,
pentru a corespunde cerinţelor care se impun sistemelor hidraulice, dintre
care: simplitate şi siguranţă în exploatare, cost redus, rezistenţe locale şi
pierderi prin frecare minime, comandă uşoară, fără eforturi şi deplasări mari,
sensibilitate mare la schimbarea regimului de lucru sau la abaterea acestuia
de la programul stabilit. Pentru micşorarea pierderilor de lichid şi a frecării,
aparatajul de comandă este construit din materiale rezistente la uzură, tratate
termic şi este prelucrat cu mare precizie.
Aparatajul de comandă poate fi acţionat manual sau automat, prin
deplasare axială sau de rotaţie, sau pot fi realizate ansambluri complexe care
să funcţioneze prin combinarea celor două mişcări.
Dimensiunile aparatajului de comandă sunt impuse de debitul pompei şi
presiunea din sistem, iar forma aparatajului trebuie să fie astfel aleasă încât
să asigure micşorarea forţelor necesare conectării şi deconectării, deci o sen-
sibilitate mărită, având în vedere că în prezent se foloseşte din ce în ce mai
mult acţionarea automată a acestuia prin electromagneţi, hidraulic, pneumo-
hidraulic etc. Forma canalelor si a fantelor interioare are o mare importanţă
pentru micşorarea rezistenţelor locale şi pentru mărirea sensibilităţii apara-
tajului de comandă.

3
APARATAJUL DE DISTRIBUŢIE
Prin definiţie, aparatajul de distribuţie sau direcţional îndeplineşte, în
special, funcţia de asigurare a alimentării motorului hidraulic de acţionare a
organului activ (ax principal, masă, sanie de avans, sculă etc.) cu fluid în
cantitatea şi la presiunea necesară pentru o funcţionare optimă a acestuia la
parametrii de efort şi mişcare programată, în consecinţă, acest aparataj
trebuie să asigure nu numai alimentarea sau întreruperea acesteia, mişcarea
într-un sens sau altul (inversarea), ci şi transformarea mişcării ca mărime,
deci reglarea acesteia după o anumită lege. Desigur că această din urmă
funcţie poate fi realizată şi de un aparataj specializat, cum se va vedea în
continuare.
Aparatajul de distribuţie, prin urmare, din punctul de vedere al caracte-
risticii mişcării, poate fi subîmpărţit în aparataj de distribuţie pentru func-
ţionarea discretă sau continuă.

FIGURA 1 (a-i)

Din prima categorie fac parte distribuitoarele propriu-zise cu una, două,


trei sau mai multe poziţii, având, deci, două, trei sau mai multe canale de

4
legătură (fig. 1, a...o).
Distribuitoarele cu funcţionare continuă, care capătă o răspândire din ce
în ce mai mare în ultima vreme, au apărut sub denumirile de
servodistribuitoare, servovalve sau elemente proporţionale, utilizându-se în
special în sistemele de reglare automată (fig. 1, p...t).

FIGURA 1 (j - t)

FIGURA 1 (n,o)

5
La distribuitoarele discrete o mare răspândire o au cele cu trei poziţii şi
cinci canale (fig. 1, e.. . .m), care asigură o gamă largă de posibilităţi de stare
a organului activ în poziţie mediană (0) şi apoi prin comutare pe celelalte
două poziţii. De regulă, rezervorul se leagă la un canal comun, acestea
puţind fi considerate sisteme 4/3.
Având în vedere complexitatea mare a distribuitoarelor, mai ales la un
număr mare de canale şi poziţii, în figura 1, la fiecare semn convenţional, s-a
prezentat şi schema constructivă.
Distribuitoarele discrete pot fi clasificate, la rândul lor, după forma con-
structivă a elementului activ (sertarului) în: rotative (fig. 2, a), rectilinii cu
sertar cilindric (fig. 2, b), plane (fig. 2, c) şi cu supape (fig. 2, d).
De menţionat că distribuitoarele plane au o construcţie simplă din punct
de vedere tehnologic, uşor de executat şi mai ales de controlat, spre
deosebire de cele rectilinii cu sertar circular, la care execuţia şi mai ales
controlul sunt extrem de dificile.
Distribuitoarele cu supape, acţionate de o manetă cu pârghii sau un ax
cu came (fig. 2, d), se utilizează în cazul unor presiuni înalte (prese) sau a
unor debite mari (peste 200 l/min). în acest ultim caz, se recomandă a se
înlocui distribuitorul rectiliniu (fig. 2, e), având patru muchii active. (7, 2, 3 şi
4) cu patru supape cartridge (cartuş) pilotate de un distribuitor obişnuit.
Supapele din aceeaşi categorie, care mai poartă denumirea de
hidrologistorii, sunt de apariţie mai recentă şi pot avea funcţii multiple, cum se
va vedea mai jos.
După caracterul comenzii, distribuitoarele sunt cu comandă manuală
(fig. 2, f, g), mecanică pârghii, came etc. (fig. 2, d), pneumatică, hidraulică
(fig. 2, j) şi electrică (fig. 2, h, i, j si k).
O altă clasificare a distribuitoarelor discrete se poate face după funcţia
îndeplinită, în distribuitoare propriu-zise, adică acelea care direcţionează
direct lichidul de lucru înspre camerele active ale motorului hidraulic (fig. 2, a,
b.. .k) si distribuitoare pilot, notate cu Dp în figura 2, e, i şi j. Acestea din urmă
se utilizează fie pentru a acţiona hidraulic distribuitoarele principale, ca în
figurile menţionate, fie pentru a realiza diverse faze secvenţiale.
Servodistribuitoarele (servovalve) sunt reprezentate în figura 2, l...v. în
această figură s-au notat: DPP — dispozitiv portprogram; SD —
servodistribuitor; SMHL —servomotor hidraulic liniar; A} şi Ci — ajutaj-clapetă
oscilantă; TM — tub mobil; DP — duză pneumatică; CEM — convertor
electromecanic; CPM— convertor pneumomecanic.
În general, aceste elemente se clasifică după caracterul comenzii în:
servodistribuitoare mecanohidraulice (fig. 2, l şi m); servodistribuitoare
electro-hidraulice (fig. 2, n, o, p, r); servodistribuitoare pneumohiclraulice (fig.
2, s, t) şi fluidice (fig. 2, u şi v). Servovalvele (amplificatoarele) fluidice func-
ţionează pe baza interacţiunii jeturilor (fig. 2, v), interacţiunea dintre un jet şi
un perete fix sau mobil (efectul Coandă) etc. Devierea jetului de forţă poate fi
făcut cu un echipament mobil EM (fig. 2, u) sau cu unul sau două jeturi de
comandă Pc1(Pc2) figura 2, v. Energia cinetică a jetului de fluid de
6
FIGURA 2
a, b, c, d, e
forţă E se transformă în energie potenţială care acţionează sarcina S.

FIGURA 2
f,g,h
FIGURA 2
m,i,n,j,j,l
o, p
Cuplarea în cascadă a mai multor etaje de amplificare permite
realizarea unor coeficienţi de amplificare mari de ordinul 103—105.
Miniaturizarea, modulizarea şi realizarea unor circuite integrate comparabile
cu cele electronice le-a lărgit domeniul de utilizare, fiind elemente cu
fiabilitate ridicată, cost redus, simple în exploatare, putând funcţiona în medii
agresive, radiaţii, temperaturi înalte, având astfel aplicabilitate mai mare în
industria chimică, nucleară şi în tehnica aerospaţială.
Acestea pot avea unul, două sau trei etaje de amplificare, primul etaj
puţind fi de forma unui sertar cilindric (fig. 2, l şi p), tub mobil (fig. 2, m) sau
ajutaj-clapetă oscilantă (fig. 2, n şi o), iar etajul al doilea şi al treilea, de
regulă, sunt formate de sertare cilindrice (fig. 2, p, n şi o).
Caracteristica esenţială a servodistribuitoarelor este proporţionalitatea
dintre mărimea de ieşire xe cu cea de intrare xi, lucru care se poate vedea în
graficul din figura 2, p, care exprimă variaţia relativă a debitului q cu curentul
I.
Distribuitoarele hidraulice sau pneumatice, precum şi hidrologistorii pot
servi pentru realizarea unor funcţii logice, dintre care în figura 3, a.. .e sunt
reprezentate cinci astfel de exemple.

FIGURA 3

În toate exemplele se prezintă simbolul logic, ecuaţia logică şi schema


hidraulică (pneumatică) de realizare a funcţiei date. Astfel, în figura 3, a, este
reprezentată funcţia logică denumită „conjuncţie” (SI), care se citeşte în felul
următor: motorul hidraulic sau pneumatic MH(p) va funcţiona dacă vor fi
conectate distribuitoarele Dl şi D.2. Funcţia „disjuncţie" (SAU) este ilustrată în
figura 3, b, unde motorul MH(p) va funcţiona conectând distribuitorul Dl sau D2.
Funcţia „negaţie" (NU) (fig. 3, c) se realizează dacă nu se acţionează
distribuitorul Dl, motorul MH(p) deplasând sarcina (în poziţia 1 de pe desen a
distribuitorului D2). Dacă se conectează Dl,se va pilota D2 pe poziţia 2,
întrerupând funcţionarea motorului.
Funcţia „inhibiţie” (fig. 3, d) este o funcţie compusă, aplicându-se întâi
funcţia negaţie la primele două distribuitoare Dl şi D3, iar rezultatul se com-
pune cu următoarea intrare prin funcţia (SI), deci, prin cuplarea distribuitorului
D2 se va pune sub presiune motorul MH(P), realizându-se funcţia y.
Ultimul exemplu se referă la funcţia logică „implicaţie” (fig. 3, e) care de
asemenea este compusă din sistemul ce asigură funcţia „NU", rezultatul x1
compunându-se cu cea de a doua intrare D2 prin funcţia logică „SAU”. Deci
motorul MH(p) va funcţiona dacă nu se conectează Dl sau dacă se conectează
D.
La distribuitoarele discrete utilizate, în special, în lanţurile cinematice
principale cu mişcare rectilinie-alternativă, cu cursa de gol a organului de
lucru (masa maşinii de rabotat, de exemplu) şi cu viteze mari, în timpul
inversării se produc o serie de fenomene negative specifice regimului
tranzitoriu, în aceste condiţii se impun unele cerinţe elementelor de
distribuţie, printre care se menţionează: a) realizarea corectă a celor trei faze
ale inversării (frânarea, oprirea şi accelerarea în sens invers) cu solicitări
dinamice minime; b) depăşiri minime ΔH la capăt de cursă (spre a nu
influenţa negativ productivitatea); c) timp de inversare ti minim, din aceleaşi
motive de productivitate.
Din analiza efectuată asupra maşinilor cu mişcare rectilinie s-a
constatat că timpul de inversare creşte sensibil o dată cu mărirea vitezei.
Astfel , de exemplu, la o creştere a vitezei mesei de la 15 m/min până la 50
m/min, timpul de inversare creşte de trei ori.
Dacă se ţine seamă de faptul că timpul util de lucru al maşinii
Tu = T – 2ti,
rezultă că productivitatea maşinii scade o dată cu creşterea timpului de
inversare, iar la viteze mari această micşorare a productivităţii este deosebit
de mare.
În consecinţă, la viteze mari (v > 30 m/min), unde atât depăşirile, cât şi
timpul de inversare sunt mari, este necesar a se lua unele măsuri speciale de
frânare pentru reducerea acestor fenomene care influenţează productivitatea
maşinii. Depăşirea şi timpul de inversare pot fi reduse prin reglarea vitezei de
deplasare a sertarului. Variaţia vitezei de deplasare a sertarului se poate
realiza uşor, dacă acesta este acţionat hidraulic, prin introducerea unor
drosele fixe şi a unor canale speciale (fig. 4, a şi b).
Reglând droselele l şi 2 la o secţiune de trecere a lichidului
corespunzătoare, se poate mări viteza de deplasare a sertarului, fapt care
duce la o frânare bruscă şi deci la micşorarea timpului de inversare şi a
depăşirii.
Când frânarea bruscă duce la şocuri şi vibraţii (în cazul unor viteze şi
mase mari de inerţie), se prevăd în plus conductele speciale 4 şi 5, care
permit realizarea a două viteze de deplasare diferite ale sertarului, în prima
fază, de exemplu, pentru deplasarea spre stânga a sertarului, lichidul intră
prin conducta K şi prin supapa de reţinere 3 (fig. 4,b), deplasând sertarul
distribuitorului spre stânga; lichidul din camera din stânga a sertarului este
evacuat cu viteză mare prin conductele 4 şi 1, imprimându-i-se o deplasare
rapidă sertarului şi, în consecinţă, o frânare bruscă a motorului hidraulic.
În faza a doua, sertarul
obturează orificiul canalului 4,
forţând evacuare, lichidului numai
prin droselul 1, deci cu o viteză
mică, ceea ce corespunde
reducerii vitezei de deplasare a
sertarului şi prin urmare apropierii
încete; mesei maşinii de viteza
zero, spre a evita creşterea bruscă
a forţelor de inerţie datorate
acceleraţiei maxime în această
poziţie.
La inversare, ca urmare a
închiderii bruşte a alimentării sau
FIGURA 4
evacuării are loc o variaţie de
presiune în sistem, care duce la
modificarea uniformităţii debitului ce trece prin distribuitor, apărând o
diferenţă Δq între debitele de intrare Q1 şi de ieşire Q2. Având în vedere
elasticitatea sistemului hidraulic, datorită comprimării lichidului şi deformaţiei
pereţilor conductei, rezultă că suplimentul de lichid Δq se compensează pe
seama deformaţiilor elastice ale sistemului, adică:
∆q = Q1 − Q2 = θ d∆p
CAPITOLUL III

ERGONOMIA MAŞINILOR UNELTE

Ergonomia este ştiinţa disciplinară care studiază relaţiile dintre om,


maşină şi mediul de muncă în perspectiva identificării căilor de îmbunătăţire a
metodelor, mijloacelor şi a ambientului muncii în concordanţă cu posibilităţile
omului, cu trăsăturile multidimensionale ale fiinţei sale.
Ergonomia are legi şi principii proprii, pe baza cărora se stabilesc
condiţiile de solicitare ale omului în procesul muncii, cu scopul valorificării
optime a potenţialului uman.
În ergonomie, eficienţa maximă a muncii se realizează prin adaptarea
acesteia la om, prin armonizarea deplină a solicitărilor la care este supus
omul cu posibilităţile sale.
Ergonomia a apărut ca o necesitate a creşterii eficienţei activităţii
umane în condiţiile dezvoltării economice şi sociale a omenirii. Odată cu
modernizarea forţelor de producţie, creşte gradul de complexitate a
problemelor muncii sociale şi funcţiile omului se transformă considerabil.
Sistemul om – maşină – mediu are următoarele caracteristici:
• Existenţa unui scop care reprezintă însăşi raţiunea de creare a
sistemului şi care determină structura şi gradul de complexitate.
• Ergonomia, prin preocupările ei, stabileşte condiţiile ce trebuie
îndeplinite
• În ergonomie se consideră că lipsa de activitate a omului constituie o
irosire de energie vitală, după cum orice solicitare a organismului
uman peste limitele sale normale reprezintă o pierdere inutilă a
posibilităţilor multivalente de care dispune fiecare om.
Prin maşină unealtă se înţelege o maşină de lucru având ca scop
generarea suprafeţelor pieselor prin procesul de aşchiere, în anumite condiţii
de productivitate, precizie dimensională şi calitate a suprafeţelor.
În sistemul om – maşină se regăsesc patru funcţii:
1. recepţia informaţiei ca proces de natură senzorială;
2. memorizarea informaţiei, care presupune codificarea şi
interpretarea prealabilă;
3. tratarea informaţiei şi stabilirea deciziilor;
4. execuţia rezultată în urma deciziei luate.
Zgomotul maşinilor unelte este o tendinţă actuală în construcţia de
maşini unelte, prin creşterea vitezei de aşchiere şi a rezistenţei la uzură,
favorizând mărirea identităţii fenomenelor dramatice care însoţesc
funcţionarea fiecărei categorii de maşini. Acest câmp acustic, depinde de
energia surselor de vibraţii şi de proprietăţile acustice ale încăperii în care
funcţionează maşina. Cele două formează ambianţa sonoră în care lucrează
personalul. Problema atenuării zgomotului, maşinilor unelte, este impusă,
între altele, şi de tendinţa actuală de îndesire continuă a utilajelor pe
suprafeţe cât mai restrânse.
Zgomotul este definit prin parametrii fizici care îl caracterizează:
intensitatea, presiunea acustică, spectrul de frecvenţă, variaţia în timp a
nivelului zgomotului şi care pot fi determinate prin măsurători acustice.
Proiectarea tehnică a maşinilor unelte, este o activitate complexă în
cadrul căreia, trebuie să se ţină seama de factorii tehnologici, economici,
ergonomici, psihologici şi fiziologici.
În faza de concepţie, trebuie avut în vedere că unitatea dintre forma şi
funcţiile maşinii – unelte reprezintă condiţia principală a calităţii estetice.
Calitatea estetică a maşinilor unelte se realizează prin:
1. proporţionalitatea elementelor componente ale maşinii – unelte
impresionând ochiul prin armonie, prin integritatea volumelor sale, prin
robusteţe şi linişte;
2. corecta stabilire a tehnologiei de execuţie şi a materialelor;
3. cromatica adecvată activităţii ce se desfăşoară pe parcursul mai multor
ore de lucru.
În conceperea unei maşini unelte, proiectantul va ţine seama de
următoarele elemente:
• amplasarea elementelor de comandă manuală;
• forma elementelor de comandă manuală şi la picior;
• eforturile de acţionare a elementelor de comandă manuală;
• solicitările biologice în procesul lucrului la maşina – unealtă;
• zgomotul maşinilor unelte şi nocivitatea sa;
• vibraţiile maşinilor – unelte efectul acestora asupra organismului
uman;
• estetica maşinilor unelte;
• problematica securităţii şi protecţiei muncii la maşinile – unelte.
CAPITOLUL IV

NORME ŞI RECOMANDĂRI DE PROTECŢIE A MUNCII

Eficienţa activităţii umane la locul de muncă este condiţionată şi de


nivelul în care este asigurată securitatea muncii executantului. Organizarea
ergonomică a locului de muncă trebuie să asigure condiţiile pentru o muncă
de înaltă productivitate, prin reducerea pericolelor de accidentare, a
îmbolnăvirilor profesionale, reducerea absenteismului, etc., cauze generate
de cele mai multe ori de neglijarea problematicii protecţiei muncii. Relaţia
ergonomie-protecţie a muncii la nivelul locului de muncă se impune ca o
necesitate de prim ordin.
În cele ce urmează, se vor prezenta succint, o serie de norme de
protecţie a muncii şi recomandări de proiectare a maşinilor unelte, ce au ca
scop respectarea principiilor ergonomice, evitarea accidentelor de muncă,
asigurarea unui climat de siguranţă în cazul lucrului la maşini unelte şi
realizarea unei productivităţi sporite.
1. Strunguri
• Elementele de comandă pentru pornirea strungurilor trebuie astfel
concepute şi dispuse, încât să nu permită pornirea accidentală a maşinii.
• Dispozitivele de comandă electrică trebuie să fie prevăzute cu butoane
mici de pornire, îngropate, şi cu butoane mari de oprire, scoase în afară şi de
culoare roşie.
• Elementele de comandă, nu se vor amplasa în zona de degajare a
aşchiilor, iar când nu se poate evita acest lucru, se vor lua măsuri adecvate
pentru protejarea mâinilor (scuturi de protecţie).
• La operaţiile unde nu se pot folosi ecrane de protecţie, se vor utiliza
ochelari de protecţie.
• Dispozitivele de protecţie ale curelelor şi angrenajelor cu roţi dinţate
trebuie să fie prevăzute cu sisteme de întrerupere a alimentării motorului,
care să nu permită punerea în funcţiune a maşinii, decât atunci când
dispozitivele sunt în poziţie de protecţie.
• Pe cât posibil, apărătorile vor trebui să ajungă în mod automat în poziţia
de protecţie la pornirea strungului.
2. Maşini de frezat
• Roţile de mână cu mâner ale avansurilor trebuie astfel concepute încât
să nu se poată roti în timpul avansului rapid.
• În cazul maşinilor înalte, trebuie să existe scări şi platforme cu
balustrade, care să permită urcarea la partea superioară.
• Maşinile de frezat la care se execută frezare rapidă, trebuie prevăzute
cu ecrane de protecţie.
3. Maşini de rabotat
La aceste maşini pentru captarea aşchiilor proiectate de cuţit, masa maşinii
trebuie prevăzută cu un dispozitiv de protecţie.
4. Maşini de mortezat
La aceste maşini, se va proteja culisorul cu dispozitive corespunzătoare de
protecţie, în cazul în care există pericol de lovire sau strivire
5. Maşini de găurit şi alezat
La aceste maşini, în cazul în care mandrina de prindere a burghiului sau
alezorului prezintă elemente proeminente radial, ea se va proteja cu o
apărătoare netedă din tablă, care trebuie să permită schimbarea comodă a
sculei aşchietoare. În cazul prelucrării materialelor casante, muncitorul va
purta ochelari de protecţie.
6. Maşini de rectificat şi polizoare
• Trebuie prevăzute cu ecran de protecţie mobil, cu vizoare din
geam securizat.
• Pornirea polizorului va fi posibilă numai când ecranul de protecţie
se regăseşte în poziţia de lucru
• Carcasele de protecţie ale maşinilor de rectificat trebuie să-l
protejeze pe muncitor împotriva aşchiilor, prafului sau stropirii cu lichid de
răcire-ungere.
• În timpul exploatării, corpurile abrazive trebuie protejate cu
carcase, ce vor acoperi întreg porţiune nelucrătoare a corpului arborelui,
pentru a reţine toate bucăţile corpului abraziv în caz de spargere.
7. Maşini de prelucrat prin electroeroziune
• Trebuie prevăzute cu dispozitive de protecţie, care să împiedice
atingerea de către muncitor a electrozilor maşinii, înainte de întreruperea
curentului electric şi descărcarea condensatoarelor.
• Maşina trebuie să fie prevăzută cu dispozitive automate pentru
descărcarea condensatoarelor în acelaşi timp cu deconectarea maşinii de la
reţeaua de alimentare.
• Maşina va fi prevăzută cu instalaţie de ventilaţie locală pentru
aspirarea gazelor şi a aerosolilor ce se produc deasupra băii cu lichid
dielectric.
• Baia cu petrol sau ulei, unde se produc scânteile, va fi protejată
astfel încât vaporii degajaţi în timpul prelucrării să nu producă explozii sau
incendii.
8. Protecţia împotriva electrocutării
Pentru protecţia împotriva electrocutării prin tensiuni accidentale de atingere,
maşinile unelte, carcasele metalice ale utilajelor electrice de acţionare,
comandă şi control vor fi protejate prin legare la pământ şi la nul cu
respectarea standardelor în vigoare.
9. Recomandări generale
• Amplasarea utilajelor maşinilor şi instalaţiilor se va face astfel
încât să se evite executarea de mişcări inutile şi obositoare din partea
muncitorilor care le deservesc, asigurându-se totodată, libertatea lor de
mişcare la locul de muncă. Muncitorilor li se vor crea posibilităţi de lucru în
poziţii corecte şi comode.
• În cazul în care se lucrează simultan la mai multe maşini, utilaje
sau instalaţii, se va sigura operatorului, posibilitatea de urmărire comodă şi
fără pericole a funcţionării acestora în condiţii impuse de procesul tehnologic.
• Utilajele şi maşinile care, în timpul funcţionării, prezintă pericol de
accidentare pentru zonele vecine vor fi izolate.
• Amplasarea organelor auxiliare şi de comandă separate de utilaje
se va face în aşa fel încât operatorul să le poată manevra uşor şi fără pericol
de accidentare.
• Utilajele, maşinile şi instalaţiile, care sunt prevăzute cu elemente
de comandă sau reglare plasate la înălţime, vor fi echipate cu scări de acces
şi platforme prevăzute cu balustrade rezistente.
• La demontarea, repararea şi montarea maşinilor şi instalaţiilor,
echipa va lucra sub conducerea unui maistru sau şef de echipă, instruit
asupra normelor specifice de tehnica securităţii muncii şi pregătit pentru
executarea operaţiilor ce i se încredinţează.
• După terminarea reparaţiilor este interzis a se pune maşina în
funcţiune înainte de a se fi montat toate dispozitivele de protecţie.
• Înainte de punerea în funcţiune a unei maşini sau instalaţii se va
verifica dacă toate uneltele folosite la reparaţie au fost îndepărtate.
• După terminarea reparaţiei, maşina sau instalaţia nu se va da în
folosinţă decât după execuţia recepţiei.
CAPITOLUL V

PROTECTIA MEDIULUI INCONJURATOR


Situată în zona Europei de interferenţă a ecosistemelor complexe
carpato-danubian şi danubiano-pontic, România are o zestre naturală şi
peisagistică de o frumuseţe, varietate şi echilibru de invidiat. Sunt o
multitudine de colţuri ale naturii în această ţară, ocrotite de oameni, care le-
au înfrumuseţat cu locuinţe, biserici, ansambluri arhitectonice, lacuri de
acumulare şi alte construcţii ce oglindesc geniul lor creator.
După Conferinţa Pământului, din 1992 de la Rio de Janeiro, România a
început să asimileze parametrii dezvoltării durabile, în condiţiile speciale ale
tranziţiei la un alt sistem economico-social, care, inevitabil, îşi pune amprenta
şi asupra activităţilor legate de protecţia mediului.
Vasta problematică a protecţiei mediului în contextul dezvoltării durabile
se concentrează pe combaterea fenomenelor de poluare inerente unor
activităţi umane în stadiul actual, prevenirea deteriorărilor posibile, asimilarea,
adaptarea şi aplicarea cerinţelor de mediu pentru integrarea în Uniunea
Europeană, realizarea unor proiecte internaţionale comune pentru
valorificarea potenţialului Dunării şi Mării Negre, pentru protejarea
biodiversităţii şi a zonelor umede, monitorizarea calităţii apelor şi a stării
pădurilor, a efectelor fenomenelor ecologice de anvergură globală,
soluţionarea unor probleme acute, cum sunt cele ale diminuării şi valorificării
deşeurilor şi ecologizării agriculturii, promovarea tehnologiilor curate,
transformarea aşezărilor umane în localităţi durabile.
Starea factorilor de mediu în România nu poate fi ameliorată, dacă nu
se au în vedere următoarele aspecte:
1. faptul că protecţia mediului este o obligaţie ce revine tuturor celor
care organizează şi desfăşoară o activitate, iar normele şi standardele de
mediu existente trebuie respectate de toţi şi în primul rând, de cei care
desfăşoară activităţi industriale;
2. în toate activităţile industriale trebuie acordată prioritate protecţiei
mediului, calităţii vieţii umane şi abandonată concepţia multor factori care pun
în prim plan producţia, fără a lua în calcul şi consecinţele negative asupra
mediului în care trăim,
3. instituţiile statului, centrale şi locale, trebuie să îşi exercite, cu
exigenţa necesară, atribuţiile pe care le au în aplicarea legilor;
4. resursele financiare trebuie să fie cât mai bine folosite şi focalizate pe
soluţionarea problemelor de mediu din zonele critice;
5. trebuie continua ă introducerea instrumentelor economice, financiare
şi juridice care să-i stimuleze şi, după caz, să-i constrângă pe agenţii
economici să investească în tehnologii noi, în performanţe economice şi
ecologice. In acest cadru, aplicarea efectivă a principiului poluatorul plăteşte
va conduce la rezultate pozitive;
6. mai sunt necesare şi unele adaptări ale politicii naţionale, care să
ţină seama, între altele, de faptul că, în perspectiva integrării în Uniunea
Europeană, performanţa economică va fi nemijlocit legată de performanţa
ecologică.
Problemele de protecţie a mediului sunt deosebit de complexe şi
vizează toate sectoarele de activitate: economice, sociale şi politice.
Rezolvarea acestor probleme reclamă participarea tuturor celor implicaţi în
poluarea factorilor de mediu: agenţi economici, departamente, ministere, dar
şi a acelora care sunt interesaţi în ocrotirea mediului: în primul rând populaţia
şi reprezentanţii ei aleşi în diverse organisme, organizaţii neguvernamentale,
întreaga structură statală.
Resursele naturale ale României
Conceptul actual de mediu înconjurător are un caracter dinamic, care
caută să cunoască, să analizeze şi să urmărească funcţionarea sistemelor
protejate în toată complexitatea lor.
Situată în zona europeană de interferenţă a ecosistemelor complexe
carpato-danubian şi danubiano-pontic, România are o zestre naturală şi
peisagistică de o frumuseţe, varietate şi echilibru de invidiat.
Prin resurse naturale se înţelege totalitatea elementelor naturale ale
mediului înconjurător ce pot fi folosite în activitatea umană:
• resurse neregenerabile minerale şi combustibili fosili;resurse
regenerabile apă, aer, sol, floră,faună sălbatică;
• resurse permanente energie solară, eoliană,geotermală şi a
valurilor.
În concepţia de elaborare a strategiilor şi politicilor economice ale
guvernelor s-a produs o modificare esenţială, potrivit căreia s-a considerat că
activitatea de protecţie a mediului reprezintă o componentă necesară
transformării sistemului economic şi a dezvoltării durabile a societăţii.
Transformările care au loc la nivel global în ceea ce priveşte calitatea
mediului, impun găsirea unor soluţii pentru a asigura menţinerea echilibrului
ecologic al planetei, în condiţiile unei dezvoltări durabile
Politica de protecţie a mediului, ca parte a politicii generale de
dezvoltare economico–socială, poate fi concepută numai în contextul general
al politicii de dezvoltare economică, cu prognozarea pe termen mediu şi lung.
Principiul de a aborda întâi paguba şi apoi remedierea, este pus în
discuţie şi nu constituie singura cale. Managementul ecologic are la bază un
principiu confirmat: prevenirea este întotdeauna mai bună şi mai
economică decât tratarea.