Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
În septembrie 1940, Ion Antonescu a fost numit prin Decret Regal de Carol al II-lea
prim-ministru, însărcinat cu formarea unui guvern de uniune naţională. Generalul
Antonescu le-a propus ţărăniştilor şi liberalilor să colaboreze la guvernare însă aceştia au
refuzat. După abdicarea lui Carol al II-lea, la cererea lui Antonescu, cele două partide au
refuzat în continuare să se implice în mod direct prin liderii lor, desemnând doar nişte
„specialişti” din rândurile propriilor membri, pentru a „sfătui” guvernul format de
Antonescu. În urma refuzului celor două partide istorice de a intra la guvernare, Ion
Antonescu a format guvernul din apropiaţi ai săi, militari şi civili, şi din legionari conduşi
în acel moment de Horia Sima, la care s-au adăugat şi consilierii desemnaţi de celelalte
partide politice. Prin decretul semnat de către regele Mihai I, România a fost declarată
„Stat Naţional Legionar”.
Steaua lui David: potrivit mărturiei lui Raoul Şorban, onorat cu distincţiile de „Drept
între popoare” şi „Cetăţean de Onoare al Israelului”, au existat în România legi
discriminatorii elaborate sub presiunea nazistă, însă multe dintre prevederile legilor nu au
fost aplicate niciodată, găsindu-se tot felul de modalităţi de a le ocoli. Acelaşi domn, dar
şi istoricul Dinu C. Giurescu afirmă că au fost unele voci care cereau ca în România,
evreii să poarte „Steaua lui David” (steaua galbenă), însă în urma întâlnirii dintre
Wilhelm Filderman care deţinea funcţia de preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti
şi Ion Antonescu, mareşalul a dat, la 8 septembrie 1941, dispoziţia ca nici-un evreu din
România să nu fie obligat să poarte însemnul. Mai mult, Consulatul român din Paris a
cerut acelaşi drept şi pentru evreii cetăţeni români care se aflau în Franţa. În schimb,
Garda de Fier, aflată la putere din 14 septembrie 1940 şi până la 21 ianuarie 1941, a
aplicat strict legislaţia anti-semită existentă şi a înăsprit prigoana evreilor mult peste
aceasta, dedându-se la acte similare cu cele comise, cu câteva luni mai devreme, de către
comunişti în Basarabia evacuată.Conform ideologiei sale xenofobe, Mişcarea Legionară a
reactivat şi legislaţia împotriva comercianţilor armeni şi greci. Ca urmare a politicii
antilegionare din timpul dictaturii lui Carol al II-lea, Garda de Fier a ajuns la guvernare
fără o seamă de lideri importanţi care fuseseră eliminaţi şi fizic la ordinul regelui.
Violenţa membrilor Mişcării Legionare era înteţită de un sentiment de răzbunare
împotriva tuturor partizanilor "carlişti" sau a regimului parlamentar anterior, astfel că în
momentul dezgropării lui Codreanu, mai mult de 60 de foşti demnitari antebelici au fost
ucişi în închisoarea de la Jilava pe 27 noiembrie 1940, în timp ce îşi aşteptau deciziile
judecătoreşti pentru implicarea în asasinarea lui Codreanu.Pe lângă aceştia, au fost
asasinaţi în apropierea Ploieştiului istoricul şi fostul prim-ministru Nicolae Iorga şi
economistul Virgil Madgearu, de asemenea un fost ministru, consideraţi de Mişcarea
Legionară ca "autorii morali" ai eliminării lui Codreanu. Guvernarea legionară a redresat
economia statului (înregistrându-se la sfârşitul anului 1940 un excedent bugetar
consistent) prin metode similare cu cele ce vor fi folosite de comunişti şase ani mai
târziu: confiscarea averilor unor societăţi, bănci (îndeosebi cu acţionari evrei) şi foşti
demnitari din epoca parlamentară.
Pe 22 iunie, 1941, unităţi ale armatelor germană şi română au început campania din est
împotriva Uniunii Sovietice, prima operaţiune numindu-se „Operaţiunea München”, de
recucerire a Basarabiei şi Bucovinei. Armata română a început lupta împotriva forţelor
sovietice în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941 pe un front cuprins între munţii Bucovinei şi
Marea Neagră. La 5 iulie 1941 intră în Cernăuţi primele trupe române. La 10 iulie oraşul
Soroca este eliberat de către Divizia blindată română care apoi se îndreaptă către
localitatea Bălţi pe care o eliberează la 12 iulie. Localitatea Orhei este eliberată în data de
15 iulie de către unităţi din Divizia 5 infanterie română. Pe 16 iulie, ca urmare a
acţiunilor întreprinse de Corpul 3 român şi Corpul 54 german, este eliberat oraşul
Chişinău. A doua zi, pe 17 iulie, Cartierul general al Comandamentului frontului
germano-român transmite că odată cu victoria pentru cucerirea masivului Corneşti,
“cheia strategică a Basarabiei e în mâna noastră” şi că Hotinul, Soroca, Orheiul şi
Chişinăul au fost eliberate. Pe 21 iulie, Divizia 10 infanterie trece Dunărea şi eliberează
localităţile Ismail, Chilia Nouă, Vâlcov şi continuă să meargă către Cetatea Albă cu
scopul eliberării totale a Basarabiei.
La 27 iulie 1941, Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru eliberarea
Basarabiei şi Bucovinei şi îi cere să treacă Nistrul şi să ia sub supraveghere teritoriul
dintre Nistru şi Bug. Dacă până la eliberarea teritoriilor româneşti, Antonescu a avut
sprijin total din partea societăţii româneşti, în momentul în care s-a înfăptuit acest lucru, a
apărut întrebarea dacă să se meargă doar “până la Nistru sau până la victoria finală”. Unul
dintre cei care susţineau că armata română ar trebui să se oprească la Nistru era Iuliu
Maniu, argumentând că mai departe nu este războiul românilor şi că atenţia ar trebui
îndreptată către Ardeal. Tot cu gândul la Ardeal a hotărât şi Antonescu să treacă Nistrul
cu speranţa că Hitler va face dreptate românilor în problema Ardealului. Astfel că la
scrisoarea trimisă de Hitler în 27 iulie, răspunde afirmativ la 31 iulie, arătându-şi totodată
şi încrederea în “justiţia pe care Führerul cancelar Adolf Hitler o va face poporului român
şi drepturilor statornice seculare, misiunii sale din Carpaţi, de la Dunăre şi de la Marea
Neagră”.
La 22 august 1941, Ion Antonescu este ridicat prin decret regal la gradul de mareşal al
României (auto-promovare) şi decorat (auto-decorat) cu Ordinul militar “Mihai Viteazul”
clasa II-a şi I-a. Răspunzând la 12 septembrie la o scrisoare a unor refugiaţi români din
Ardeal, Ion Antonescu spune: “Nicio brazdă românească nu se uită. Nicio umilire nu
rămâne nerăzbunată. Jertfele pentru Odessa nu sunt numai pentru graniţa răsăriteană, ci
pentru împlinirea tuturor drepturilor şi năzuiţelor neamului”. În continuare, trupele
române au primit ordin sa înainteze în interiorul U.R.S.S- ului pe direcţii diferite. Astfel,
Armata a 4-a a participat la Bătălia de la Odessa, unde a dus lupte sângeroase între 6
august şi 16 octombrie 1941, însemnând pentru unităţile acestei armate 17.792 morţi,
63.345 răniţi, 11.471 dispăruţi, în total 92.608 oameni.
În anii 1941 şi 1942, unităţile române, operând sub comandament general german, au
luat parte la bătăliile din Crimeea, Caucaz, la Cotul Donului şi Stalingrad. La pierderile
generale de 130.000 militari morţi, răniţi şi dispăruţi în anul 1941, s-au adăugat marile
pierderi ale Armatei a 3-a la cotul Donului şi ale Armatei a 4-a în Stepa Calmucă, la
sfârşitul anului 1942 şi începutul anului 1943, ridicâdu-se la 182.441 militari (16.566
morţi, 67.182 răniţi, 98.692 dispăruţi), fapt care a redus considerabil capacitatea
combativă a armatei române. După aceste înfrângeri, în februarie 1943, armatele 3 şi 4 au
fost trimise în ţară pentru refacere. În prima jumătate a anului 1943, pe frontul de Est mai
rămăsesera 7 divizii româneşti, care au acţionat în capul de pod din Kuban, de unde s-au
retras în Crimeea, înfrânte în toamna anului 1943. În timpul luptelor din Caucaz şi a celor
din capul de pod din Kuban, unităţile române au pierdut 39.074 de militari.
În anul 1944, principalele acţiuni la care armata română a participat au fost mai restrânse:
7 divizii de infanterie, cavalerie şi vânători de munte în Crimeea, în cadrul Armatei a 17-
a germană. În urma ofensivei armatei sovietice din primavara anului 1944, din totalul de
65.000 de militari români aflaţi în Crimeea, la 1 aprilie 1944 au fost evacuaţi 35.857
(54,61%). Cu unităţile refăcute, cele două armate române, a 3-a si a 4-a, au luat parte în
continuare la luptele care s-au dus, inclusiv pe teritoriul României, până la 23 august
1944, în cadrul Grupului de armate german sub denumirea „Ucraina de Sud”.
România a devenit o ţintă a bombardamentului aliat, mai ales pe 1 august 1943, când au
fost atacate câmpurile petroliere şi rafinăriile de la Ploieşti (Operaţiunea Tidal Wave).
Deşi şi România şi Ungaria erau aliate ale Germaniei, regimul Antonescu şi-a continuat
ostilitatea diplomatică faţă de Ungaria din cauza problemei Transilvaniei.
România şi Holocaustul