Sunteți pe pagina 1din 15

Laborator nr.

CRITERII DE APRECIERE A BUNĂSTĂRII CÂINILOR DE RASĂ


PRIN EVALUAREA COMPORTAMENTELOR SOCIAL, DIGESTIV ŞI
TERITORIAL

Asigurarea bunăstării animalelor este o condiţie esenţială pentru păstrarea


calităţii vieţii şi, în acelaşi timp, o cerinţă importantă a Uniunii Europene.
Prevederile comunitare în privinţa bunăstării animalelor au fost transpuse în
legislaţia ţării noastre şi implementate de instituţia abilitată, Autoritatea Naţională
Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor (ANSVSA).
Legislatura europeană a decretat Convenţia 87, care conţine două principii:
1. este interzis a cauza inutil durere, suferinţă, răni sau vătămări
animalelor. Acest principiu ţine de competenţa medicului veterinar şi se referă la
protecţia animalelor.
2. cel de al doilea principiu aparţine domeniului etologiei aplicate-
„animalele trebuie ţinute în conformitate cu nevoile lor comportamentale”.
O prevedere foarte importantă este aceea a limitei de vârstă pentru achiziţionarea
unui animal de companie; în acest sens, legea prevede că persoanele cu vârsta de până la
16 ani au nevoie de consimţământul părinţilor pentru a putea cumpăra un animal de
companie.
Conform legii nr. 205/2004, deţinătorilor de animale le este interzis să le aplice
tratamente rele (art. 5), prin rău tratament înţelegându-se comportamentul brutal, abuzul
în utilizarea animalelor, maltratarea şi supunerea animalelor la eforturi inutile, precum şi
neasigurarea condiţiilor minime necesare vieţii şi bunăstării acestora (art. 6).
Legat de intervenţiile chirurgicale destinate modificării aspectului unui
animal de companie sau altor scopuri necurative, legea prevede că acestea trebuie
să fie interzise, în special: codotomia, cuparea urechilor, secţionarea corzilor
vocale, ablaţia ghearelor şi a dinţilor.

1
Intervenţiile în cursul cărora animalul va suferi sau riscă să sufere dureri
considerabile nu trebuie să fie efectuate decât sub anestezie şi de către un medic
veterinar sau sub controlul acestuia.
Orice persoană care deţine un animal de companie sau care se ocupă de
creşterea şi îngrijirea unui animal trebuie să-i asigure toate condiţiile, îngrijirile şi
atenţia, ţinând cont de nevoile etologice, în funcţie de specie şi de rasă şi, în
special, trebuie să-i asigure hrana şi apa în cantităţi suficiente, posibilitatea de
mişcare, să ia măsurile necesare pentru a nu scăpa de sub supraveghere animalul
(art. 4. alin. 2 din Convenţia Europeană pentru protecţia animalelor de companie
din 23. 06. 2003).
Creşterea animalelor în scopul comercializării se face numai în baza autorizaţiei
emisă de autorităţile competente. Orice persoană care are intenţia de a se ocupa de astfel
de activităţi trebuie să înştiinţeze autoritatea competentă printr-o declaraţie care să
cuprindă: speciile animalelor care sunt sau vor fi implicate, persoana responsabilă şi
cunoştinţele sale în domeniu, descrierea instalaţiilor şi a echipamentelor care sunt sau vor
fi utilizate.
Referitor la utilizarea animalelor de companie pentru publicitate, spectacole,
expoziţii sau alte manifestări similare, legea comunitară prevede că folosirea este permisă
numai dacă organizatorul creează condiţiile necesare pentru ca aceste animale să fie
tratate cu atenţie sporită, sănătatea şi bunăstarea lor să nu fie puse în pericol, să nu fie
supuse vreunui tratament sau procedeu care să determine creşterea sau diminuarea
nivelului natural al performanţelor sale.
În ceea ce priveşte sacrificarea, legea dispune că numai medicul veterinar sau o
altă persoană competentă are dreptul să procedeze la sacrificarea unui animal de
companie, cu excepţia cazurilor de urgenţă, când trebuie să se pună capăt suferinţelor
unui animal şi când ajutorul unui medic veterinar sau al altei persoane competente nu
poate fi obţinut rapid sau în alte cazuri prevăzute de legislaţia naţională a statelor
semnatare.
Următoarele metode de sacrificare sunt interzise:
- înecul şi alte metode de asfixie,

2
- utilizarea otrăvurilor şi a drogurilor,
- electrocutarea.
Câinii care nu sunt ţinuţi pentru reproducere sau expoziţie trebuie castraţi. De
altfel, castrarea poate îmbunătăţi comportamentul şi reduce problemele de reproducere
mai târziu.
De asemenea, orice câine trebuie înregistrat de la vârsta de 8 săptămâni şi apoi,
anual, înregistrarea va fi reînnoită.
Tot prin lege, se interzice ca o persoană să crească mai mult de 3 câini fără
licenţă.
Prevederile legislative europene au stabilit că, în principal, câinele are nevoie de
următoarele cerinţe:
- contact cu omul în fiecare zi,
- exerciţii adecvate,
- adăpost potrivit vârstei, anatomiei şi modelelor comportamentale,
- pentru câinii care nu sunt folosiţi la probe de lucru- amenajări speciale pentru
joacă, exerciţii, obiecte de mestecat,
- pentru cei ţinuţi afară- protecţie faţă de ploaie, vânt, lumina solară directă,
temperaturi extreme.
- pentru cei ţinuţi înăuntru- condiţii optime de ventilaţie şi lumină, culcuş
adecvat şi protecţie faţă de alte animale sau oameni, dacă îi stresează contactul
cu aceştia.
Legarea câinilor trebuie folosită ca ultimă alterativă; un ţarc închis fiind mult mai
potrivit. Un exerciţiu de cel puţin 30 de minute/zi în mod regulat este necesar, chiar dacă
animalele au adăposturi afară.
Iarna, adăpostul trebuie să fie amenajat în funcţie de vârstă, lungimea blănii şi
starea de sănătate ale animalului. Cuştile trebuie selectate pentru a se potrivi
dimensiunilor câinelui, astfel încât să-i permită acestuia să stea în picioare, să se întoarcă
şi să se aşeze nestingherit.
De altfel, adăposturile, indiferent dacă sunt pentru un animal sau pentru un grup
trebuie să furnizeze cel puţin spaţiu suficient pentru hrănirea, dormitul, aşezatul şi

3
întinderea în totalitate a picioarelor, şi să protejeze de intemperii şi de temperaturi
extreme.
Când adăposturile de afară sunt folosite mai mult de 3-4 ore/zi, trebuie să aibă
zone de dormit şi de alergat, cu următoarele cerinţe:
- pentru un câine de până la 15 kg: zona de alergat de 4 m², cu dimensiunea
minimă de 1 m lungime, plus 0,5 m² pentru fiecare câine de dimensiuni
similare adăugat în adăpost;
- pentru un câine de 15-30 kg: 6 m² zona de alergat, dimensiunea minimă de 1,5
m lungime, plus 0,5 m² pentru fiecare exemplar nou-introdus;
- pentru un câine peste 30 kg: 8 m² zona de alergat, dimensiunea minimă de 2m
lungime, plus 1 m² de câine de dimensiuni similare nou-introdus.
Aşternutul trebuie schimbat săptămânal sau ori de câte ori este murdar, iar
fecalele trebuie îndepărtate cel puţin la două zile.
În ceea ce priveşte regulile de transport, de precizat este faptul că un câine nu se
ţine într-un vehicul mai mult de 6 ore fără pauză. La temperaturi extreme, pauzele vor fi
mai dese. În pauză, câinele este eliberat din vehicul pentru cel puţin 10 minute şi i se
administrează apă, iar hrană cel puţin la 24 de ore.
Domeniile de etologie aplicată sunt foarte utile şi instructive, de pildă
comportamentele social, sexual, maternal, infantil, digestiv şi de receptivitate la senzaţii
fiind indicatori preţioşi pentru determinarea stării de bine a animalelor.
În acest sens, medicul veterinar practician trebuie să aibă noţiuni foarte clare
asupra problemelor clinice ale animalelor cu care lucrează, cum sunt de pildă suferinţa şi
comportamentul anormal.

Comportamentul social

Câinele este un animal foarte sociabil, cu o dorinţă înnăscută de a aparţine


unui grup, ce trăieşte în comunităţi familiale organizate ierarhic, conduse de un
lider.

4
Structura grupului este foarte evoluată, cu reguli sociale distincte şi suficient
de stricte pentru a conserva unitatea de ansamblu de la o generaţie la alta. Un grup
armonios cuprinde ambele sexe şi toate categoriile de vârstă.
Într-un grup constituit din generaţii succesive înrudite, liderul natural este, în
majoritatea cazurilor, un mascul, care împreună cu femela lui (de obicei cea mai
vârstnică femelă, ce este încă fertilă) alcătuiesc perechea dominantă. Împreună
coordonează majoritatea activităţilor, având experienţa necesară pentru a lua
deciziile de apărare şi de atac, decizii care sunt respectate de toţi ceilalti indivizi.
Masculul Alpha
Este cel mai agresiv individ şi nu poate fi forţat să părăsească această poziţie
decât printr-o agresionare severa. Este tatăl majorităţii puilor şi răspunde de
supravieţuirea acestora. Reprezintă exemplarul care îi domină pe ceilalţi membri ai
grupului, încercând să-şi conserve poziţia ierarhică cât mai mult timp, în vreme ce
indivizii subordonaţi au tendinţa să-l înlocuiască la primul semn de slăbiciune.
Deşi o astfel de stare menţine tensiuni comparabile cu o stare de stres cronic
generalizat, un grup social cu o astfel de structură nu dezvoltă comportamente
neurotice, rămânând destul de stabil câtă vreme liderul reuşeşte să-şi impună
autoritatea. Chiar dacă se lupta între ei, indivizii subordonaţi se simt în siguranţă
atunci când ansamblul este dirijat de un lider competent.
Conducerea individului Alpha este hotărâtă şi responsabilă, luând deciziile
care se impun în fiecare situaţie importantă, astfel încât să menţină unitatea
grupului. Statutul său nu este întotdeauna sinonim cu agresivitatea, decât în
cazurile în care mijloacele de intimidare nu au efectul scontat.
Liderul nu este în mod obligatoriu câinele cu cea mai mare talie corporală;
ierarhia se poate stabili şi în ordinea inversă a greutăţii.
De obicei, postura de dominare se recunoaşte prin ţinuta semeaţă dintre doi câini,
cel care domină stă deasupra, agaţă bărbia celui dominant sau îşi pune labele pe umerii
lui; câinele dominant acceptă cu calm ca alţi câini sã-i lingă botul; câinele sigur pe sine se
va rostogoli pe spate si îşi va expune pântecele, invitându-i pe alţi câini la joc. În astfel de

5
momente, câinele dominant este relaxat şi îi priveşte pe ceilalţi în ochi. Uneori,
încălecarea unui alt câine reprezintã un semn de dominanţă; acest gest, adesea interpretat
greşit, poate fi folosit, însă, şi de către un patruped de rang inferior, pentru a-şi demonstra
supunerea faţă de cel de rang superior.
Pedepsirea unui oponent care nu a cedat la semnalele prealabile de intimidare sau
de avertizare se realizează preponderent prin muşcătură unică, mai rar repetată, aplicată
în regiunile corporale relevante pentru exprimarea dominanţei (nas, urechi, reg. anală).

Femela Alpha
Ocupă poziţia secundă în grup, produce un număr suficient de pui pentru a susţine
existenţa grupului. Ocazional, se poate împerechea şi cu alţi masculi (individul Beta).
Împiedică pe cât posibil participarea altor femele la reproducţie.
Supremaţia femelei Alpha nu poate fi contestată decât de o alta femelă, dar acest
lucru nu se întâmplă în mod obişnuit, deoarece fiecare femelă mai tânără este dominantă
peste nucleul ei familial (pui şi tineret de ambele sexe) şi a fost dominată, la rândul ei, de
către femela mai vârstnică încă din prima perioadă a vieţii.
Indiferent de poziţia socială şi de vârstă, femelele îşi menţin pe tot parcursul
existenţei un statut privilegiat în cadrul comunităţii, astfel încât nu pot fi agresate de către
masculi în nici o împrejurare. Această interdicţie este înscrisă în codul genetic al speciei.

6
Şi puii până la vârsta de 6-7 luni sunt tabu în relaţiile cu adulţii.

Individul Beta
Este un mascul cu poziţie socială foarte înaltă, aflat pe scara ierarhica imediat după
perechea dominantă, împreună cu care realizează “triunghiul conjugal”. El este
subordonat perechii dominante, dar primeşte comenzi numai de la masculul Alpha.
Ceilalţi masculi maturi sunt cvasi-independenţi, având o organizare ierarhică
distinctă, între ei existând diferite grade de subordonare. Rangul social al fiecăruia este
câştigat prin luptă şi trebuie confirmat periodic în raporturile cu ceilalţi.
Un câine dominat permite altui câine să stea deasupra lui sau să pună capul pe
umerii săi; el linge buzele sau colţurile buzelor altui câine; se rostogoleşte sau îşi fereşte
capul şi privirea de alţi câini, în timp ce îşi ascunde coada. Câinii dominanţi se manifestă
rareori, pentru a-şi arăta rangul. Cele mai multe demonstraţii şi aproape toate luptele
pentru supremaţie sunt declanşate de către membrii de rang mediu sau de cei lipsiţi de
încredere în forţele proprii.

Temperamentul submisiv este uşor de recunoscut la câinele adult, deoarece acesta


se va manifesta în consecinţă, adoptând posturi submisive fata de stăpâni, cei pe care îi
consideră a fi mai sus in "ierarhia socială a haitei" si faţă de animalele care manifestă
tendinţe dominante. La pui, primele semne ale unui astfel de temperament sunt
următoarele: urmeaza omul care îl cheamă, se rostogoleşte singur pe spate, când este

7
mângâiat, fără a se zbate sau a încerca să muşte. De asemenea, în timpul jocului, cu o
persoană sau cu fraţii lui, adoptă o postură în care pare mai mic (pe burtă, cu urechile
uşor lăsate sau cu partea din faţă şi cu labele lipite de sol, iar cu partea posterioară
ridicată) de multe ori stând spate, cu coada între picioare.
Nu trebuie confundat temperamentul submisiv cu comportamentul submisiv afişat
de câine faţă de stăpân, pe care îl recunoaşte, prin educaţia primită şi atitudinea fermă a
acestuia, ca lider alfa; un câine cu temperament dominant se manifestă adesea submisiv
faţă de stăpânul său şi dominant faţă de alte persoane sau animale. Un câine cu
temperament submisiv se manifestă în consecinţă faţă de majoritatea celor cu care
interacţionează, oameni sau animale.
Dacă nu apar situaţii competitive de hrănire sau de stres social, toţi membrii
grupului participă la îngrijirea puilor.
Utile pentru evaluarea stării psihice a câinelui sunt diferitele gesturi, sunete
şi atitudini pe care le afişează animalul în diverse ipostaze.
“Limbajul” câinilor reprezintă o modalitate subtilă prin care ei îşi exprimă
starea de sănătate, implicit buna dispoziţie, se avertizează sau se identifică
reciproc, se atrag sau se ameninţă etc.
Vocalizările exprimă starea emotivă a câinelui în situaţii tipice din mediul
său de viaţă: prezenţa unei persoane necunoscute, dorinţa de joacă, frica, mirarea,
durerea. Latratul diferă în ceea ce priveşte tonul, intensitatea, volumul,
amplitudinea şi durata.
Moelk distinge următoarele semnificaţii ale vocalizărilor:
- lătrat puternic şi ritmic: atenţionarea şefului de haită despre prezenţa unui
pericol;
- lătrat scurt (2-3 vocalizari): încercarea de a comunica ceva;
- mârâituri: fac parte din arsenalul de intimidare, exprimând o avertizare
mânioasă din partea unui exemplar puternic şi sigur pe sine. Acest tip de
comunicare poate fi utilizat şi ca strategie de disimulare a fricii.
- vocalizări pe tonuri ridicate: animalul doreşte să se joace sau este stresat;
- schelălăieli, plânsete: durere fizică sau psihică.

8
La câini au fost identificate peste 50 de semne de mimică şi de gestică, cu
rol social, de comunicare între indivizi, fiind transmise genetic.
În recunoaşterea şi interpretarea corectă a limbajului corporal sunt
importante: ritmul respiraţiei, tonusul muscular, constricţia pupilelor, expresia
facială, poziţia buzelor, a urechilor, a cozii.
Orientarea pavilioanelor auriculare semnalizează prezenţa unei fiinţe sau a unei
mişcări în direcţia respectivă. În prezenţa altor câini sau a omului, poziţia urechilor
semnalizează rangul social şi reprezintă un criteriu sigur în aprecierea intenţiilor de
moment ale câinelui. În caz de atac iminent, urechile sunt erecte şi orientate spre înainte,
iar dacă animalul este nesigur, urechile sunt mult trase spre înapoi, aproape lipite de cap,
exprimând o atitudine de subordonare.
Contactul vizual, pozitia şi mişcările pleoapelor- aducerea câinelui în dreptul
feţei, adoptarea unei poziţii joase, ghemuite cu fixarea insistentă a privirii câinelui trebuie
evitate în toate circumstanţele, indiferent de vârsta şi de talia animalului.
Dacă el va căuta privirea apropiindu-se dând vesel din coadă, înseamnă că va
solicita mângâiere şi nu există nici un pericol. Mişcările pleoapelor reflectă starea
emotivă: cu cât un câine clipeşte mai des, cu atât este mai relaxat. Dimpotrivă, dacă
animalul rămâne cu ochii deschişi, cu privirea aţintităa asupra unei fiinţe denotă un
comportament ambiguu, potenţial agresiv.
Mişcările şi poziţia cozii trebuie interpretate în corelare cu postura corporală şi cu
mimica din acel moment. Exemple:
1. poziţia ridicată a cozii- rang înalt în interiorul grupului;
2. poziţia orizontală- este pregătit pentru atac sau vânătoare;
3. poziţia joasă intermediară- relaxare relativă, nesiguranţă;
4. poziţia joasă- indiferenţă, calm;
5. coada între membre- frică maximă;
6. balansări rapide, ample şi puternice- bucurie, prietenie;
7. balansări mai reţinute- salutul unei cunoştinţe;
8. coada mişcată des, combinată cu alte semnale agresive corporale- atac;
9. mişcări doar din vârful cozii- concentrare asupra unei activităţi;
10.coada deviată într-o parte- femelă aflată în călduri şi permite împerecherea;

9
11.coada între membre- femela refuză monta sau reprezintă semn de subordonare;
12.mişcări lente- stare de indecizie sau de confuzie.

Comportamentul digestiv

Insumeaza totalitatea actiunilor necesare pentru dobandirea, ingerarea si integrarea


alimentelor in circuitele metabolice, avand ca finalitate imediata potolirea senzatiei de
foame si supravietuirea individului.
Comportamentul alimentar al carnivorelor presupune o inlantuire de
comportamente (explorarea activa a teritoriului, identificarea surselor potentiale de hrana,
a traseelor si a modului de reactie a prazii, de urmarire si de capturare a victimei) si
corelarea informationala permanenta cu stimuli interni (glicemia, secretiile gastro-
intestinale, activitatea glandelor endocrine, reflexele conditionate privind orele de masa).
Cainele efectueaza prehensiunea cu ajutorul dintilor incisivi si canini, uneori
ajutandu-se si de membrele anterioare, pentru fixarea hranei.
Masticatia se realizeaza prin miscari de verticalitate ale mandibulei si este foarte
sumara sau absenta.
In cursul perioadei de crestere, necesarul de hrana per kilocorp este mai mare decat
in cursul perioadei de adult. In perioada de intarcare, hranirea trebuie sa se faca cu grija
deosebita. La varsta de 3 luni se va administra hrana de 4-5 ori pe zi, la 4-7 luni de 2-3 ori
pe zi, la 8-10 luni de 1-2 ori, iar la cainele adult o singura data pe zi.
Necesarul de hrana depinde de marimea si de gradul de solicitare a cainelui. Cainii
mici (masa corporala de cca 2 kg) au nevoie de mai multa hrana per kilocorp decat cainii
mari. Activitatea intensa determina o crestere a necesarului de energie, deci si a
necesarului de hrana.
Cainii sunt mamifere monogastrice, cu intestin subtire scurt, tranzit rapid, secretii
digestive abundente, dar de scurta durata. Avand un metabolism intens, necesita o hranire
frecventa cu alimente cu valoare biologica ridicata.
Proteinele sunt prelucrate in stomac, sub actiunea sucului gastric, extrem de acid.
Carnea de porc cruda sau nefiarta poate transmite trichineloza, parvoviroza, boala
lui Aujeszky.

10
Lipidele sunt metabolizate in intestin. Ficatul este destul de sensibil la excesul de
grasimi. Suplimentarea ratiei cu lipide se recomanda numai la cainii care depun eforturi
mari (cainii de tractiune sau de curse), in timpul iernii (cainii de curte) si la femelele in
lactatie.
Glucidele sunt metabolizate la nivel intestinal. Datorita salivei ce este saraca in
ptialina, asimilarea amidonului si a celulozei este deficitara, daca produsele respective nu
au fost prelucrate termic.
In functie de rasa, cantitatea maxima de prelucrare a tubului digestiv se
aproximeaza insumand capacitatea stomacului (9-30% din greutatea corpului) cu
capacitatea intestinului (1/2 din capacitatea stomacului). Digestia la nivel gastric este
relativ lenta (50g/ora), ea se realizeaza mai bine si mai rapid in timpul noptii (in 4-6 ore).
Oasele sunt digerate complet numai dupa cateva zile.
Culoarea, mirosul si consistenta nu sunt foarte importante, exista insa unele
preferinte pentru gustul dulce si pentru culoarea rosie.

Obiceiuri alimentare cu motivatie incerta


1. Consumul de plante si de iarba- unii caini consuma cantitati mici de iarba
pentru provocarea vomei, sugerand existenta unor tulburari gastro-intestinale.
2. Coprofagia- se intalneste la toate rasele, mai ales la puii crescuti pentru perioade
lungi de timp in cusca, la femelele aflate in perioada post-partum si la adultii tineri
inactivi.
La adulti, carentele alimentare nu sunt mereu o explicatie suficienta, deoarece poate
sa apara si la cainii bine hraniti, cu ratii echilibrate. Coprofagia este un viciu obtinut prin
imitare sau un mod de captare a atentiei proprietarului, semnaland o stare de anxietate sau
de boala.
La catelele-mame, coprofagia este normala, avand ca motive mentinerea uscata a
zonei de crestere a puilor si indepartarea cat mai rapida a unui miros care ar putea atrage
un dusman natural. Prin lingere si toaletare, femela aplica o “marca olfactiva”, cu ajutorul
careia isi recunoaste puii proprii. Unii pui invata si repeta acest comportament,
consumandu-si propriile excremente.
Tratament: se pot obtine ameliorari ale acestui comportament, destul de refractar la
tratament, doar daca animalul este observat la timp, inainte de a deveni obisnuinta.

11
- indepartarea excrementelor din teritoriul cainelui;
- dresaj corectiv (comanda LASA!);
- intensificarea exercitiilor fizice;
- stropirea excrementelor cu diverse substante amare sau iuti;
- aplicarea botnitei in timpul plimbarilor etc.
3. Pica- este determinata de carentele alimentare si de disfagiile esofagiene. Exista
insa si situatii cand un caine sanatos consuma corpuri nealimentare, ca urmare a unor
comportamente modificate. Gura cainelui serveste atat pentru explorarea si luarea in
posesie a unui obiect, cat si pentru consumarea sa. Aceste doua functii sunt atat de strans
asociate intre ele, incat un caine poate inghiti din greseala un corp indigest, chiar daca
initial dorea sa-l exploreze.
Tratament: - cainele trebuie dresat sa nu consume hrana gasita pe jos sau primita de
la o persoana;
- exercitii fizice intense;
- utilizarea jucariilor palatabile sub forma de oase, de dimensiuni suficient de mari,
pentru a descuraja inghitirea involuntara.

Comportamentul teritorial

Este un comportament puternic, greu de modelat prin învîţare şi dresaj, în care


excelează indivizii dominanţi şi se exprimă prin:
- explorare- identificarea surselor de apă şi de hrană, delimitarea vecinătăţilor,
luarea în posesie a unui perimetru;
- organizare- stabilirea locurilor de odihnă şi de vânătoare, semalizarea
prezenţei în zona respectivă prin lătrat şi marcaje olfactive;
- apărare- patrulări zilnice şi supravegherea principalelor căi de acces în
teritoriu, urmate de agresivitate faţă de intruşi.

Emisii sonore cu semnificaţii teritoriale


Lătratul este un comportament normal, de pază şi de protecţie, de exercitare a
dominanţei sau de solicitare a stăpâului. Un câine cu poziţie socială înaltă va avea un
comportament teritorial puternic, care se va exprima prin mai multe căi: semnale sonore

12
de avertizare, lătrând la orice persoană necunoscută, ce a pătruns pe teritoriul său, va
răspunde la semnalele sonore din ambient (lătratul altor câini, diverse sunete mecanice-
sonerie, telefon, zgomotul unei maşini).
Când proprietarul încurajează câinele să se manifeste în acest fel, stimulează
activitatea teritorială şi implicit tendinţa animalului de a muşca.

Marcarea teritorială olfactivă


La căţei
Comportamentul de urinare se dezvoltă în primele luni de viaţă şi poate fi modelat
prin controlul ciclurilor de hrănire- consum de apă- joacă şi evacuare, repetate de câteva
ori pe zi, începând din primele ore ale dimineţii.

La masculii adulţi
Marcarea prin urină este puternic influenţată de dezvoltarea testiculară şi de
secreţia de testosteron a fiecărui individ şi se poate manifesta oricând de la 5-6 luni, în
mod obişnuit de la vârsta de 12 luni. Urinarea pentru marcarea teritorială se efectuează cu
piciorul ridicat, în locuri precise, cu semnificaţie strategică în repartiţia spaţiului.
Marcarea se intensifică în unele circumstanţe: stări de frustrare, datorate prezenţei unui
alt câine, frica, anxietatea premergătoare unei furtuni, cutremure etc. Marcarea prin urină
ia amploare în perioada de rut.

La femele adulte
Cu excepţia perioadei de rut şi a situaţiilor emoţionale, marcarea prin urină se
întâlneşte destul de rar la femele.
Când se exclud cauzele favorizante, cum ar fi: enurezis, urolitiază, infecţii
urinare, diabet, pierderea contracţiei sfincterelor, parazitism intestinal, pancreatite,
urinarea în locuri nepermise trebuie diferenţiată de:
- urinări submisive de frică sau de excitaţie (bucurie),
- urinări care apar în cadrul anxietăţii de separare,
- urinările care însoţesc comportamentul de dominare faţă de om.

13
Din punct de vedere al sistematicii zoologice, cainele (Canis familiaris) face parte
din:
Increngatura -Vertebrata,
Clasa - Mamalia ,
Supraordinul- Placentalia (animale cu placenta),
Ordinul- Carnivora,cu
Doua subordine: Fissipedia (carnivore terestre) si Pinnipedia (carnivore maritime).
Canidele se impart in trei familii: cainii (caninele), Symocyoninae, si
Otocyoninae.
Cainele si lupul fac parte din aceeasi specie- specia Canis lupus, cainele fiind
subspecia Canis lupus familiaris.

Rasele de câini
Rasa – un grup de populaţii din aceeaşi specie, caracterizate prin însuşiri
comune (de ordin biochimic, morfologic etc.), fixate ereditar.
Standard – descriere scrisă, amanuntiţă, precisă, a caracteristicilor unei
rase faţă de care se poate aprecia valoarea unui subiect examinat.
Caracteristicile distinctive sunt reprezentate de: formă, dimensiune,
structură, aşezarea regiunilor exterioare, precum şi raportul dintre ele, tipul de
blană (piele, par), culoarea părului. Standardul indică şi temperamentul,
aptitudinile, tipul de muncă şi caracteristicile psihice.
Prezentarea unei rase începe cu un tabel ce cuprinde: tipul câinelui, originea
şi naţionalitatea, datele morfologice esenţiale (greutatea şi înălţimea la greabăn),
aspectul rasei, istoricul, temperamentul, modul şi mediul de viaţă.
Rasele de câini sunt împărţite în mai multe grupe, în funcţie de
caracteristici şi de utilitate:
Grupa I: Ciobăneşti – de pază, de protecţie şi utilitari (ex. Ciobănesc
german, Ciobănesc scoţian- Collie, Ciobănesc din Shetland- Sheltie, Ciobănesc

14
belgian- Cainele alpin elveţian, Ciobănesc mioritic, Komondor, Kuvasz-
Ciobănesc maghiar, Puli, Corgi, Mudi, Pumi, Câinele lup irlandez etc.);
Grupa a II-a: Câini de pază şi de apărare (ex. Malamut de Alaska,
Akita-Inu , Bulldog, Bullmastif, Boxer, dogii, Doberman, Husky, Pinscher, Cane-
Corso, Câinele de Pirinei, St. Bernard, Schanuzer, Terra Nova, Rottweil etc.);
Grupa a III-a: Terrieri- câini de vizuină (ex. Bedlington terrier, Pittbull
terrier, Foxterrier, Airedale terrier, Welsh terrier, Irish terrier, Scotch terrier,
Yorkshire terrier, Highland terrier etc.);
Grupa a IV-a: Teckeli (ex. Teckel german, Teckel pitic cu păr lung, T. cu
păr aspru etc.);
Grupa a V-a: Câini gonitori pentru vânat mare, pontatori şi de
hăituială (ex. Foxhound, Dog argentinian, copoi etc.);
Grupa a VI-a: Câini gonitori pentru vânat mic, pentru hăţişuri (ex.
Basset, Copoi de Berna, grifoni etc.);
Grupa a VII-a: Prepelicari, pontatori- nu include rasele britanice (ex.
Brac german, Brac francez, Brac portughez, Prepelicar albastru, Prepelicar
olandez, Prepelicar danez etc.);
Grupa a VIII-a: Câini de vânătoare, pontatori-aportori, scotocitori-
include rase britanice (ex. Pointer, Retriever, Cocker, Labrador, Setter etc.);
Grupa a IX-a: Câini insoţitori, de agrement (ex. Caniche, Bichon,
Bulldog francez, Chow-Chow, Dalmaţian, Mops, Pechinez, Shar-Pei, Spitz de
Pomerania etc.);
Grupa a X-a: Câini ogari , câini de fugă (ex. Ogar afgan, Ogar persan-
Saluki, Ogar englez- Whippet, Ogar rusesc- Barzoi, Greyhound, Ogar maghiar,
spaniol, scoţian etc.).
În funcţie de rasă, câinii prezintă o mare varietate a aspectului exterior,
explicate prin factori erediatri, condiţiile mediului înconjurător, natura serviciului
pentru care sunt destinaţi.

15