CUPRINS

1. CE ESTE ŞTIINŢA ECONOMICĂ ?

2. UTILIZAREA GRAFICELOR ÎN ANALIZA ECONOMICĂ
3. AGENŢII ECONOMICI. CIRCUITUL ECONOMIC
4. SPECIALIZARE ŞI SCHIMB
5. PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA

1
TEMA 1
CE ESTE ŞTIINŢA ECONOMICĂ ?

După ce veţi studia acest capitol veţi putea înţelege:

1. Ce sunt nevoile umane şi resurse economice

2. Conceptele de raritate şi cost de oportunitate
3. Ce este ştiinţa economică şi care sunt problemele fundamentale ale economiei
4. Ce reprezintă microeconomia, macroeconomia, analiza pozitivă şi analiza normativă

1. Nevoile umane
2. Resursele şi factorii de producţie
3. Raritatea şi alegerea. Curba posibilităţilor de producţie şi costul de oportunitate
4. Obiectul ştiinţei economice. Problemele fundamentale ale economiei
5. Metoda ştiinţei economice

Economia reprezintă mecanismul prin care este organizată utilizarea resurselor de muncă, pământ şi
capital în vederea satisfacerii nevoilor umane. Ea constituie un mecanism dinamic, aflat într-o continuă
schimbare Fiecărei societăţi îi sunt proprii anumite reguli, instituţii, tradiţii prin care activitatea economică este
organizată şi condusă. Toate societăţile.se confruntă cu probleme de natură economică similare pe care încearcă
să le rezolve cât mai bine.

1. Nevoile umane
În cursul vieţii lor oamenii au numeroase nevoi. Nevoile umane apar sub forma a ceea ce oamenii
consideră ca fiindu-le necesar pentru existenţă. Expresia “a avea nevoie de” arată o situaţie de tensiune, un
sentiment de frustrare şi, în consecinţă, o dorinţă, care rezultă dintr-un dezechilibru.
Nevoile reprezintă o constantă a naturii umane, omul fiind purtătorul unor trebuinţe moştenite,
imuabile, care pot fi determinate, clasificate şi ierarhizate. Nevoile umane sunt, în esenţă, nevoi de bunuri şi
servicii.
Nevoile umane sunt nevoi de bază şi nevoi de de natură psihologică. Unele bunuri şi servicii sunt
consumate în vederea satisfacerii unor nevoi biologico-materiale, asigurând supravieţuirea fiinţei umane. Aici
sunt incluse nevoile de hrană, adăpost şi îmbrăcăminte. Puţini oameni se mulţumesc doar cu satisfacerea acestor
nevoi. Cei mai mulţi aspiră la un un nivel de trai mai ridicat care să includă acoperirea nevoilor de ordin
psihologic. În cadrul acestui tip de nevoi sunt cuprinse nevoile de educaţie, de informare, de respect, de
afecţiune, de morală, de petrecere a timpului liber etc.
Nevoile umane pot fi privite şi din alte unghiuri. De exemplu, în funcţie de existenţa sau nu a resurselor
necesare satisfacerii lor, nevoile pot fi solvabile sau insolvabile. Din punct de vedere al momentului satisfacerii
lor, aceleaşi nevoi pot fi prezente sau de viitor.
Nevoile sunt satisfăcute în ordinea urgenţei lor. Nevoile de bază sunt mai urgente decât cele de natură
psihologică. Dintre nevoile de bază, cele mai urgente sunt nevoile de hrană.
Nevoile umane sunt în continuă dezvoltare (cantitativă şi structurală) şi, practic, sunt nelimitate.
Caracterul lor nelimitat derivă din repetitivitatea nevoilor de bază, creşterea continuă a nevoilor de natură
psihologică şi apariţia unor nevoi noi pe măsura progresului economico-social.
Nevoile umane constituie mobilul oricăror activităţi socio-economice. Economiile diferitelor state
încearcă să răspundă cât mai bine ansamblului de nevoi umane. Nivelul de dezvoltare al unei economii
condiţionează în mod decisiv gradul de satisfacere al nevoilor. Lumea contemporană oferă imaginea unui spectru
foarte larg al capacităţii de acoperire a nevoilor în funcţie de măsura în care reuşesc să găsească cele mai
adecvate răspunsuri la aspiraţiile oamenilor.

2. Resursele şi factorii de producţie

Satisfacerea nevoilor presupune înainte de toate existenţa resurselor economice pentru obţinerea
bunurilor şi serviciilor.
Resursele constituie mijloacele necesare pentru satisfacerea nevoilor umane de bunuri şi servicii.
Deoarece resursele nu pot satisface în mod direct nevoile umane, devine necesară folosirea lor în cadrul
proceselor de producţie. Astfel se obţin bunurile şi serviciile utile existenţei. În această calitate, resursele atrase
în procesul de producţie, reprezintă factori de producţie.

2
 Producţia reprezintă procesul de transformare a factorilor de producţie în bunuri şi servicii. În
cadrul acestui proces, factorii de producţie reprezintă intrări (inputuri), în timp ce rezultatul constituie ieşire
(outputul). De exemplu, în cazul unui combinat siderurgic minereul de fier şi energia reprezintă intrări, iar oţelul
va constitui ieşirea acestui proces de producţie .

Există numeroşi factori de producţie, fiecare dintre aceştia având o funcţie şi un loc bine definit în
cadrul oricărui sistem economic. Factorii de producţie includ natura, forţa de muncă, capitalul şi abilitatea
întreprinzătorului.

Natura, ca factor de producţie, reprezintă acele resurse privite ca “daruri gratuite ale naturii” şi
folosite pentru producerea bunurilor şi serviciilor.
Natura include resursele de teren (suprafeţele agricole şi de construcţie), precum şi resursele solului şi
subsolului (mineralele, resursele forestiere, lacurile naturale, râurile şi animalele sălbatice etc.). În aceeaşi
categorie se poate considera chiar mediul fizic în care ne aflăm, cu aerul pe care îl respirăm sau apa pe care o
bem.

Forţa de muncă constituie efortul fizic şi intelectual depus pentru a produce bunuri şi servicii.
Forţa de muncă reprezintă resursele umane, inclusiv pregătirea profesională. Pregătirea profesională se
referă la totalitatea cunoştinţelor teoretice şi practice, la deprinderile şi abilităţile care asigură participanţilor la
un proces economic competenţa profesională. Profesorul, informaticianul, sportivul profesionist sau fizicianul,
sunt incluşi în cadrul acestui factor de producţie datorită serviciilor prestate în domenii specifice.
Capitalul comportă două accepţiuni: capitalul tehnic şi capitalul bănesc. Ca un al treilea factor de
producţie, capitalul tehnic reprezintă tot ceea ce este produs de oameni şi se află la baza obţinerii altor
bunuri sau servicii.
Capitalul tehnic reprezintă bunurile realizate în procese de producţie anterioare şi utilizate ca intrări
într-un nou proces de producţie.
Bunurile de capital tehnic diferă de bunurile de consum. Bunurile de capital nu pot satisface în mod
direct nevoile umane, aşa cum o fac bunurile de consum. Ele trebuie mai întâi atrase şi utilizate într-un proces
productiv, iar rezultatele acestui proces pot constitui bunuri de consum.
Capitalul tehnic cuprinde, la rândul său, două componente: capitalul tehnic fix şi capitalul tehnic
circulant.
Capitalul tehnic fix participă la mai multe procese de producţie şi este încorporat treptat în rezultatul
producţiei. Pentru o întreprindere clădirile, echipamentele, maşinile, utilajele, instalaţiile etc. constituie capital
fix. Durata de utilizare a capitalului fix este în general ridicată, el fiind înlocuit pe măsura deprecierii sale fizice
şi morale. De exemplu, o clădire în cazul unei întreprinderi este folosită pentru o perioadă de 50 de ani. În acest
timp, ea este supusă unui proces de depreciere fizică continuă, fapt ce va determina ca la sfârşitul acestei
perioade să fie demolată. În mod asemănător, se poate raţiona în cazul echipamentelor sau instalaţiilor ale căror
parametri tehnico-funcţionali se reduc prin trecerea timpului.
Spre deosebire de deprecierea fizică, cea morală este determinată de apariţia unor echipamente noi, cu
performanţe înalte. Achiziţionarea unui nou computer poate reprezenta o foarte bună investiţie datorită vitezei
superioare de procesare a datelor. Cel puţin în acest domeniu, după o perioadă scurtă de timp, unul sau mai mulţi
producători de profil anunţă lansarea pe piaţă a unui alt computer cu un procesor mai puternic, motiv pentru care
precedentul devine depreciat din punct de vedere moral.

Capitalul tehnic circulant participă la un singur proces de producţie, fiind încorporat imediat în produsul
finit. În cadrul capitalului circulant sunt incluse materiile prime, materialele, combustibilul, energia, piesele de
schimb şi semifabricatele.
Orice afacere presupune însă şi un capital bănesc care să permită cumpărarea de factori de producţie şi
obţinerea, în final, a profitului.
Capitalul bănesc reprezintă orice sumă de bani care este utilizată în scopul obţinerii de câştiguri.

Abilitatea întreprinzătorului poate fi văzută ca abilitate managerială sau organizatorică şi este

indispensabilă menţinerii şi succesului unei afaceri.
Abilitatea managerială constă în capacitatea de organizare a producţiei, de decizie, de asumare a
riscurilor şi de inovare.
Întreprinzătorul are iniţiativă în combinarea resurselor de muncă, natură sau capital. El încearcă
permanent să inoveze, adoptând tehnici de producţie şi metode de comercializare mai bune sau introducând în
fabricaţie noi produse. De asemenea, el caută să identifice pieţe noi, atât de aprovizionare cât şi de desfacere.
Asumarea riscului nu reprezintă decât o premisă şi nu o garanţie a profitului. “Răsplata” pentru demersurile
întreprinzătorului poate fi, după caz, câştigul sau pierderile.

3. Raritatea şi alegerea. Curba posibilităţilor de producţie şi costul de oportunitate

3
 Deoarece consumul de bunuri şi servicii are un caracter continuu, producerea acestora, prin utilizarea
resurselor, este permanentă. În raport cu nevoile umane, resursele ce pot fi utilizate pentru satisfacerea acestora
sunt limitate. Raritatea resurselor desemnează caracterul limitat al resurselor în raport cu nevoile umane
nelimitate.
Caracterul limitat al resurselor impune efectuarea alegerilor. Oamenii trebuie să aleagă între nevoile ce
pot fi satisfăcute în limitele resurselor de care dispun. Din această perspectivă, resursele au utilizări alternative.
Astfel, în procesul satisfacerii nevoilor, oamenii vor selecta anumite utilizări ale resurselor, renunţând la
utilizările alternative.
Sarcina de bază a unei economii constă tocmai în lupta oamenilor cu raritatea resurselor.
Raritatea şi alegerea pot fi puse în evidenţă cu ajutorul curbei posibilităţilor de producţie. Curba
posibilităţilor de producţie reprezintă un model simplu care surprinde relaţia dintre producţia de bunuri
şi servicii şi utilizarea resurselor disponibile pentru o anumită perioadă de analiză. Considerăm această
perioadă ca având durata unui an.
Ipoteze acestui model sunt următoarele:
a) cantitatea şi calitatea resurselor disponibile (muncă, natură, capital şi abilitate a întreprinzătorului)
este fixată pentru întreaga perioadă de analiză. Aceasta limitează dimensiunea până la care nevoile
pot fi satisfăcute;
b) tehnologia este dată şi nu înregistrează progrese în cursul anului respectiv. În general, progresele în
tehnologie cer mai mult de un an. Ca urmare a acestei ipoteze, productivitatea input-urilor nu se
modifică în cursul perioadei.
c) se consideră existenţa şi producerea a două bunuri într-o economie ipotetică: hrană şi
îmbrăcăminte. O asemenea simplificare permite o reprezentare într-un spaţiu bidimensional şi
obţinerea unor concluzii cu caracter general.
d) unele input-uri sunt mai bine adaptate producţiei unui bun decât celuilalt.
Dată fiind cantitatea şi calitatea resurselor numai o cantitate limitată de bunuri poate fi realizată în
cadrul economiei. Curba posibilităţilor de producţie arată cantitatea maximă ce poate fi produsă dintr-un
bun în cursul unei perioade de timp cu resursele economice diponibile dată fiind cantitatea din bunul
alternativ.
Considerăm următoarele date posibile privind producţia celor două bunuri la nivelul economiei:

Tabelul 1.1 Producţia de îmbrăcăminte şi hrană la nivelul economiei

Îmbrăcăminte (milioane unităţi) Hrană (milioane unităţi)
0 5,5
1 5,0
2 4,0
3 2,5
4 0

În graficul din figura 1.1 s-au reprezentat bunurile menţionate pe cele două axe: hrana pe ordonată şi
îmbrăcămintea pe abscisă.

Figura 1.1 Curba posibilităţilor de producţie

Hrană
5,5 II
I 5,0 III
*Z
4,0
IV
2,5

V
0 1 2 3 4 Imbracaminte
4
 10 000 20 000 30 000 40 000

Presupunem, pentru început, că decidenţii politici din economie optează pentru combinaţia I. În acest
caz, resursele sunt utilizate în întregime pentru producţia de hrană, ceea ce se materializează într-un număr de
5,5 milioane unităţi de hrană. În schimb, producţia de îmbrăcăminte este zero. Dacă se doreşte realizarea unei
producţii formată din ambele bunuri atunci producţia de hrană se va reduce. În condiţiile cantităţii de resurse
fixate, dorinţa de a produce 1 milion unităţi de îmbrăcăminte presupune atragerea de resurse în acest scop, ceea
ce se traduce prin reducerea cu 5 milioane unităţi a producţiei de îmbrăcăminte. Continuând raţionamentul, orice
creştere a producţiei de îmbrăcăminte se însoţeşte de fiecare dată de obţinerea unei cantităţi mai mici de hrană. În
celălalt caz extrem, corespunzător ultimei combinaţii din figură, resursele sunt folosite în întregime pentru
producţia de îmbrăcăminte, determinând un maxim pentru acest bun.
Punctul Z, situat în exteriorul curbei posibilităţilor de producţie, reprezintă o combinaţie imposibil de
realizat datorită insuficienţei resurselor. În schimb, orice combinaţie situată în interiorul curbei posibilităţilor de
producţie evidenţiază o producţie mai mică, cel puţin dintr-un bun, datorată unei gestionări deficitare a resurselor
sau unei utilizări parţiale a acestora.

Utilizarea integrală a resurselor economice conduce la combinaţii între cele două bunuri situate de-a
lungul curbei posibilităţilor de producţie. Analiza s-a rezumat la doar cele cinci posibile combinaţii, deşi numărul
acestora este practic mult mai mare. S-a putut constata că producţia de îmbrăcăminte se realizează în detrimentul
producţiei de hrană. Creşterea continuă cu câte 1 milion unităţi de îmbrăcăminte s-a realizat cu preţul reducerii
unor cantităţi din ce în ce mai mari din producţia de hrană. Astfel, trecerea de la prima combinaţie la fiecare
dintre celelalte patru combinaţii s-a făcut cu sacrificiul a 0,5, 1, 1,5 şi, respectiv, 2,5 milioane unităţi de hrană.
Costul de oportunitate desemnează cea mai avantajoasă alternativă la care se renunţă.
Dacă se notează cu X producţia de îmbrăcăminte şi cu Y producţia de hrană, atunci costul de
oportunitate pentru producţia de îmbrăcăminte este ∆Y / ∆X. Costul de oportunitate pentru îmbrăcăminte arată la
câte unităţi de hrană se renunţă pentru a mări producţia de îmbrăcăminte cu o unitate.
Tabelul 2.1 Costul de oportunitate al producţiei de îmbrăcăminte
Îmbrăcăminte (milioane unităţi) Hrană (milioane unităţi)
0
1 0,5
2 1,0
3 1,5
4 2,5

În general, costul de oportunitate este crescător. Datele din tabel confirmă acest lucru. Pe măsura
creşterii producţiei de îmbrăcăminte cu câte o unitate, se renunţă la o producţie din ce în ce mai mare de hrană.
Evidenţa empirică demonstrează acest lucru în multe alte cazuri, astfel că sporirea costului de oportunitate
exprimă conţinutul unei legi. Curba posibilităţilor de producţie, care este concavă înspre origine, relevă legea
creşterii costului de oportunitate. Din punct de vedere matematic, costul de oportunitate reprezintă panta curbei
posibilităţilor de producţie. Cum acest cost diferă pentru fiecare unitate suplimentară de îmbrăcăminte, panta este
diferită în funcţie de punctul în care ne situăm pe curbă.

Motivaţia economică a creşterii costului de oportunitate rezidă în existenţa input-urilor specializate, mai
productive pentru o anumită destinaţie decât pentru alta sau altele. De exemplu, în cazul de faţă, pe măsură ce
producţia de îmbrăcăminte creşte trebuie sacrificat din ce în ce mai mult din resursele alocate producţiei de
hrană. Dacă considerăm pământul ca resursă pentru ambele bunuri, este logic ca primele suprafeţe de teren
folosite în producţia de îmbrăcăminte să fie mai puţin fertile, ceea ce face ca pierderea în termenii producţiei de
hrană să fie mai mică. Apoi pe măsură ce producţia de îmbrăcăminte se extinde vor fi atrase suprafeţe de teren
din ce în ce mai fertile, iar cantitatea de hrană sacrificată va fi mai mare. În mod similar, se poate raţiona dacă
vor fi considerate şi alte resurse.

Legea creşterii costului de oportunitate este relevantă pentru lumea în care trăim. De exemplu, o
societate decide la un anumit moment de timp între producţia de bunuri civile şi producţia de bunuri militare.
Resursele economice vor fi alocate în aceste scopuri. În cazul declanşării unui război, costul de oportunitate al
obţinerii bunurilor militare în termenii bunurilor civile creşte pe măsură ce producţia primelor bunuri creşte.

5
 În cazul modelului prezentat, costul de oportunitate al unui bun este evidenţiat prin sacrificiul celuilalt
bun. Resursele pot însă avea mai multe utilizări alternative, astfel că, în asemenea cazuri, costul de oportunitate
al alegerii utilizării unor resurse pentru un scop dat reprezintă sacrificiul celei mai bune alternative de utilizare a
acestor resurse şi este măsurat în termenii acestei alternative.

Modificări ale curbei posibilităţilor de producţie

Curba posibilităţilor de producţie se poate deplasa spre dreapta ca urmare a influenţei unor factori
precum:
a) modificarea ofertei de resurse economice
b) ameliorarea calitativă a resurselor economice
c) progresul tehnologic
Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie spre dreapta demonstrează faptul că economia devine capabilă
să producă mai multe bunuri şi servicii comparativ cu o perioadă anterioară.

a) Modificarea ofertei de resurse economice

Dacă singura schimbare survenită în economie în cursul unei perioade de timp constă în modificarea
volumului factorilor de producţie, posibilităţile de producţie se modifică şi ele.
În figura 1.2 se observă cum curba posibilităţilor de producţie se deplasează spre dreapta, extinzând
domeniul combinaţiilor posibile pentru cele două bunuri alese de societate. Zona dintre cele două curbe
reprezintă tocmai ansamblul acestor combinaţii imposibil de realizat în situaţia iniţială.
Factorul cu acţiunea cea mai evidentă în creşterea producţiei naţionale de bunuri şi servicii este
capitalul. Creşterea sa sub aspect cantitativ potenţează acţiunea factorului uman şi natural. Efectul său constă în
sporul productivităţii realizate şi mai departe în creşterea bunăstării indivizilor.
Curba posibilităţilor de producţie se poate deplasa şi spre stânga, atunci când, din motive diverse,
cantitatea de resurse economice se diminuează. De exemplu, un război care provoacă distrugerea unei părţi din
capitalul existent, reduce mulţimea combinaţiilor posibile de bunuri.

Figura 1.2 Modificarea curbei posibilităţilor de producţie ca urmare a modificării volumului de resurse

Hrana
5,9 Noua
curba
5,5
Curba
initiala

4 5 Imbracaminte

b) Ameliorarea calitativă a resursurselor economice

Chiar în condiţile în care cantitatea de factori de producţie nu se modifică, curba posibilităţilor de
producţie se poate deplasa spre dreapta ca urmare a amelioării calităţii factorilor. De exemplu, îmbunătăţirea
competenţelor profesionale sub impactul instruirii forţei de muncă sporeşte neîndoielnic outputul obtenabil cu o
cantitate dată de factori de producţie.
Alocarea unei cantităţi superioare de resurse economice formării capitalului uman se va regăsi în viitorr
într-o cantitate mai mare de producţie, chiar dacă mai întâi aceasta înseamnă un cost ca urmare a sacrificării unor
oportunităţi prezente (a se vedea, de exemplu, costul de oportunitate al frecventării unui institut de învăţământ
superior). Pierderea în outputul curent ar puitea fi mai mare sau mai mică decât câştigul viitor după cum
productivitatea resursei vizate este inferioară sau nu aşteptărilor.
În mod analog, se raţionează în ceea ce priveşte capitalul. Echipamentele cu perfomanţe superioare se
constitue într-o sursă de creştere viitoare, ceea ce presupune şi progres tehnologic. Grafic, efectul acestui factor
de creştere, se poate reprezenta printr-o curbă a posibilităţilor de producţieidentică cu cea din figura 2.1.

6
c) Progresul tehnologic
Dezvoltarea şi promovarea de noi tehnologii se constituie, în condiţiile limitării resurselor, într-un
factor extrem de important pentru creşterea producţiei naţionale. De exemplu, o tehnologie modernă cu caracter
industrial sporeşte productivitatea muncii şi, pe această bază, nivelul roducţiei comparativ cu o perioadă
anterioară.
Indiferent de domeniul vizat, dezvoltarea noilor tehnologii este însoţită de costuri, impunând alocarea
alternativă a unor resurse economice al căror câştig se va regăsi în posibilităţile de producţie viitoare. Costurile
asociate sunt astfel generate de oportunităţile sacrificate în prezent în favoarea celor viitoare.
Este important de reţinut că progresul tehnologic realizat într-o singură ramură are un impact favorabil
şi asupra altor ramuri chiar dacă în acestea din urmă tehnologia nu se ameliorează. Pornind de la exemplul
anterior, al unei naţiuni care îşi utilizează resursele în vederea obţinerii a doar două bunuri, hrană şi
îmbrăcăminte, îmbunătăţirea tehnologiei în domeniul producţiei alimentare sporeşte volumul resurselor posibil
de alocat pentru celălalt bun economic. În consecinţă, o cantitate dată din producţia de hrană poate fi însoţită de
o cantitate sporită din bunul alternativ.
În figura 1.3 este redată această situaţie, unde curba posibilităţilor de producţie se deplasează spre
dreapta dar îşi menţine punctul de intersecţie cu axa OX. Semnificaţia acestui fapt constă în aceea că utilizarea
integrală a resurselor pentru obţinerrea celui de al doilea bun nu modifică volumul maxim posibil de realizat din
primul bun. Zona dintre cele două curbe semnifică şi în acest caz posibilităţile suplimentare generate de o
tehnologie alimentară superioară.
În mod analog, o ţară care îşi ameliorează tehnologiile în domeniul agricol, va obţine resurse
suplimentare pentru dezvoltarea sectoarelor secundar sau terţiar.

Figura 1.3 Modificarea curbei posibilităţilor de producţie ca urmare a progresul tehnologic într-o singură
ramură

Hrană
5,9
Noua
5,5 curbă

Curba
iniţială

4
Îmbrăcăminte

4. Obiectul ştiinţei economice. Problemele fundamentale ale economiei

Economia, ca ştiinţă, este relativ nouă prin comparaţie cu fizica, chimia, logica sau matematica.
Începuturile ştiinţei economice coincid cu apariţia mercantilismului în secolele 16 şi 17. Sintagma “economie
politică” este datorată mercantilistului francez Antoine de Montchrestien care publică în 1616 “Tratat de
economie politică”. Ulterior au fost folosite o serie de denumiri alternative pentru ştiinţa economică, fără ca
vreuna dintre acestea să fie acceptată în mod unanim.
Sensul originar al termenului de economie este destul de îndepărtat de semnificaţia sa actuală. Conform
etimologiei, economia era privită ca administrarea gospodăriei sau a casei.
În decursul timpului, economia ca ştiinţă a înregistrat mai multe accepţii:
• ştiinţă a avuţiei, semnificaţie întâlnită la clasici. Titlul lucrării lui A. Smith din 1776 “Avuţia naţiunilor.
Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”, este sugestiv pentru rolul economiei din perspectiva clasicilor;
• ştiinţă a schimbului comercial, semnificaţie atribuită economiei de către neoclasici;
• ştiinţă a alegerilor eficace, sens cel mai apropiat de percepţia actuală asupra economiei.

Resursele sunt limitate şi au utilizări alternative. Oamenii au aspiraţii numeroase, iar nevoile lor rămân
nelimitate.Satisfacerea acestor nevoi presupune efectuarea unor alegeri. Alegerile privesc selectarea unei utilizări
a resurselor din mai multe posibilităţi de folosire a acestora. Conform teoriei şi practicii economice orice alegere
presupune un câştig întrevăzut şi un sacrificiu.
Cel care decide să-şi folosească resursele de care dispune pentru un scop dat adoptă un comportament de
maximizare a efectelor în condiţii de constrângere. De exemplu, producătorul dispunând de un buget limitat va
alege cât din acesta va folosi pentru achiziţionarea resurselor de capital şi cât pentru serviciile de forţă de muncă,

7
astfel încât profitul său să fie maxim. În mod analog, consumatorul decide ce structură a consumului va alege
astfel încât va obţine cea mai înaltă satisfacţie.

În “Eseu asupra naturii şi semnificaţiei ştiinţei economice” L. Robbins defineşte ştiinţa economică drept
“ştiinţa care studiază comportamentul omului ca relaţie între obiectivele sale şi mijloacele limitate care au o
utilizare alternativă”. Acelaşi înţeles privind ştiinţa economică îl regăsim şi la alţi economişti, precum P. A.
Samuelson: “modul în care decidem să folosim resursele productive rare cu întrebuinţări alternative, pentru
realizarea unui scop prevăzut”.
Ştiinţa economică studiază, în consecinţă, modul în care oamenii decid asupra alocării resurselor
limitate între utilizările alternative ale acestora în vederea satisfacerii nevoilor nelimitate ale membrilor
unei societăţii.

Trebuie precizat că sarcina economistului este să furnizeze decidentului (omul politic, consumatorul sau
producătorul individual) un fundament raţional şi nu să i se substituie. Nu economistul este cel care alege. El
investighează utilizările alternative ale resurselor, evidenţiază costul şi efectul fiecărei alegeri, ţinând seama de
mai multe variabile (preţurile resurselor şi ale bunurilor şi serviciilor, tehnologia disponibilă etc.).

Ştinţa economică răspunde la următoarele probleme economice fundamentale:

CE ŞI CâT SĂ SE PRODUCĂ ? O asemenea întrebare se referă la stabilirea bunurilor şi serviciilor care să se
producă în vederea satisfacerii nevoilor, precum şi la cantităţile ce trebuie să se producă din fiecare bun sau
serviciu. O naţiune trebuie să decidă la un moment dacă produce bunuri civile şi bunuri militare şi în ce cantităţi.
CUM SĂ SE PRODUCĂ ? Răspunsul la o asemenea întrebare va viza alocarea resurselor între sectoare, între
întreprinderile unui sector precum şi combinaţia de factori de producţie pentru obţinerea bunurilor în cadrul unei
întreprinderi.
PENTRU CINE SĂ SE PRODUCĂ ? Aici este abordată problema distribuţiei rezultatelor producţiei între
membrii societăţii.

Ştinţa economică include micro şi macroeconomia. Analiza economică este, în consecinţă micro şi
macroeconomică, corespunzător unghiurilor diferite de vedere sau, mai bine spus, nivelurilor de abstractizare.

Microeconomia studiază problemele economice din perspectiva entităţilor individuale ale unei
societăţi - producători şi consumatori. Ea oferă o imagine în detaliu a economiei
Microeconomia interpretează comportamentul indivizilor consumatori şi întreprinzătoari care iau
decizii, se informează, îşi aleg strategiile între diferite variante de acţiune, comparând beneficiile şi costurile
alternativelor disponibile.
Microeconomia pune un accent deosebit pe modul de formare al preţurilor şi pe rolul acestora în afaceri
şi decizii personale. Datorită acestei preocupări privind preţul şi schimburile de bunuri şi servicii microeconomia
e denumită adesea şi teoria preţurilor.
Analiza microeconomică oferă un punct de vedere util pentru înţelegerea comportamentului uman,
permiţând înţelegerea unor probleme sociale şi politice.

Macroeconomia studiază problemele economice .din perspectiva societăţii în ansamblu. Economia

este privită ca un întreg. Sunt analizate performanţa generală a economiei şi modul cum diferite sectoare sunt
legate între ele. Probleme precum valoarea totală a producţiei naţionale, capacitatea economiei de a furniza
locuri de muncă, modificarea puterii de cumpărare a monedei, relaţiile cu alte economii etc. intră în sfera
macroeconomiei. Totodată sunt abordate unele dezechilibre majore precum inflaţia şi şomajul, în scopul
prevenirii lor. Un asemenea scop este justificat de efectele majore asupra economiei. De exemplu, inflaţia
erodează puterea de cumpărare, creează instabilitate economică, afectează competitivitatea firmelor pe piaţa
externă şi internă, distorsionează alegerile oamenilor. De asemenea, macroeconomia studiază fluctuaţiile
agregate şi sugerarea politici pentru atenuarea efectelor lor.

5. Metoda ştiinţei economice

Este un fapt binecunoscut că funcţionarea economiei nu este perfectă şi nici nu place tuturor. De aceea,
economiştii sunt preocupaţi nu numai de înţelegerea modului de funcţionare al economiei ci şi de modalităţile de
îmbunătăţire a rezultatelor ce decurg din sarcinile de producţie şi distribuţie a bunurilor şi serviciilor.
În general, există opinii foarte diferite privind majoritatea problemelor ce ţin de politica economică. De
exemplu, oamenii se află adesea în dezacord în legătură cu scopurile şi modalităţile de utilizare a resurselor sau
cu natura şi mărimea intervenţiei statului în economie. Evaluarea politicilor economice presupune înţelegerea
corectă a funcţionării economiei înainte de realizarea unor predicţii privind impactul acestor politici asupra
economiei în general.
Ştiinţa economică poate fi pozitivă sau normativă.
Economia pozitivă nu spune dacă ceva este bun sau rău ci “ce se întâmplă dacă.....” Ca orice ştiinţă
pozitivă ea se ocupă cu relaţiile cauză - efect. Concluziile economiei pozitive arată, în consecinţă, cum

8
funcţionează economia şi îndeplinesc rolul de instrument de cunoaştere al acesteia. Ştiinţa economică pozitivă se
ocupă de “ceea ce este”, furnizând explicaţii ştiinţifice şi obiective. Ea este “obiectivă” în acelaşi sens ca oricare
dintre ştiinţele fizice. În fizică există legi ale mişcării şi gravitaţiei. În economie există legea cererii şi ofertei.
Toate afirrmaţiile pozitive explică cum se petrec lucruruile şi ce cauzează aceasta.
Un exemplu de afirmaţie pozitivă poate fi următorul: dacă există plafoane la importul de produce
electronice, atunci preţul produselor video pentru consumatorii interni creşte. Un alt exemplu ar putea privi
bugetul de stat a cărui reducere antrenează scăderea ratelor dobânzilor. Putem susţine sau respinge aceste
afirmaţii în funcţie de existenţa sau nu a evidenţei empirice privind modificările în preţuri, venituri, rate ale
dobânzilor ca efect direct al schimbărilor de politică economică.
Economia normativă se ocupă de “ceea ce ar trebui să se fie” în cadrul economiei, arătând cum ar
trebui să funcţioneze aceasta. Concluziile sale, măsurile de politică economică în speţă, sunt subiective pentru
că depind de interpretarea consecinţelor politicilor respective. Ele îndeplinesc rolul de ghid de acţiune. O
afirmaţie normativă conţine o judecată de valoare, stabilind un standard prin care realitatea poate fi judecată. De
exemplu, se susţine că guvernul are datoria să protejeze veniturile fiecăruia din societate. Aceasta conţine o
judecată de valoare privind rolul guvernului. Când economiştii recomandă impozitul progresiv pe venit şi
programe de securitate socială ca un fapt “just şi echitabil” atunci recomandările lor se bazează pe economia
normativă, pe o idee sau pe o filozofie de “justiţie socială”.
Ştiinţa economică normativă se sprijină pe cea pozitivă. Cunoştinţele furnizate de economia pozitivă
fac posibile recomandări normative realiste şi fezabile.
Spre exemplu, analiza privatizării conduce la concluzii pozitive şi normative. Concluziile pozitive se
pot referi la faptul că eficienţa întreprinderilor private tinde să fie mai mare decât eficienţa întreprinderilor de
stat. Concluziile normative pot arăta că, în vederea creşterii eficienţei economice se impune accelerarea
privatizării întreprinderilor de stat. Un alt exemplu de concluzii pozitive şi normative pot fi desprinse din analiza
şomajului. Concluziile pozitive spun că existenţa şomajului face ca producţia realizată să fie mai mică decât cea
potenţială. Concluziile normative susţin că în vederea diminuării diferenţei dintre producţia realizată şi cea
potenţială este necesară reducerea şomajului.

Scopul ştiinţei economice pozitive este construirea de teorii explicative. Dacă ştiinţa economică
pozitivă şi-ar propune descrierea în detaliu a realităţii atunci nu s-ar ajunge probabil la nici-o concluzie relevantă.
De aceea, ştiinţa economică pozitivă operează cu simplificarea realităţii prin construirea unor modele.
Modelul economic constituie o reprezentare simplificată a unui proces sau a unui sistem. El arată
acţiunea reciprocă, înlănţuirea şi interdependenţa anumitor fenomene. În esenţă, modelele reţin numai acele
aspecte care sunt relevante pentru analiza respectivă.
Construcţia unui model porneşte de la o serie de ipoteze asupra realităţii. Ipotezele operează simplificări
ale realităţii. Economistul trebuie să stabilească variabilele de lucru şi relaţiile funcţionale. Pe baza
raţionamentului, din ipoteze se deduc concluziile. Concluziile teoriilor se folosesc la obţinerea unor predicţii
asupra realităţii.
Relaţiile ştiinţei economice cu realitatea apar în primul rând la verificarea relevanţei concluziilor. Spre
deosebire de ştiinţele exacte, la ştiinţele sociale experimentarea este exclusă. Din acest motiv, economistul
trebuie să se mulţumească cu observaţii asupra faptelor petrecute concret.
Confruntarea cu faptele conduce fie la acceptarea teoriei, fie la respingerea acesteia. În acest ultim caz,
demersul de verificare a teoriei poate continua prin completarea sau modificarea ipotezelor, pe baza observaţiilor
făcute.

Curba posibilităţilor de producţie este, s-a văzut, un model simplificat al raritatii si alegerii. La
construirea sa, s-au utilizat mai multe ipoteze, precum cea a existenţei celor două utilizări alternaţive a resurselor
Pe baza observaţiilor, s-a desprins concluzia creşterii costului de oportunitate pe măsura creşterii producţiei unui
bun. Ea dobândeşte o valabilitate generală, în ciuda simplificării introduse în model de ipoteza menţionată.

REZUMAT

• Nevoile umane sunt nevoi de bunuri şi servicii.

• Resursele constituie mijloacele necesare pentru satisfacerea nevoilor umane de bunuri şi servicii.

• Producţia reprezintă procesul folosirii factorilor de producţie în vederea obţinerii bunurilor şi

serviciilor dorite

• Factorii de producţie, ca intrări pentru orice proces economic, sunt reprezentaţi de resursele naturale,
resursele umane, capitalul şi abilitatea întreprinzătorului.

9
• Raritatea resurselor desemnează caracterul limitat al acestora în raport cu nevoile umane nelimitate.
Raritatea reprezintă problema economică fundamentală.

• Curba posibilităţilor de producţie arată producţia maxim posibilă dintr-un bun cce poate fi realizată în
cursul unei perioade de timp cu resursele economice diponibile dată fiind cantitatea din bunul
alternativ.

• Costul de oportunitate al alegerii utilizării resurselor pentru un scop dat este sacrificiul celei mai bune
alternative de utilizare a resurselor

• Ştiinţa economică studiază, în consecinţă, modul în care oamenii decid asupra alocării resurselor
limitate între utilizările alternative ale acestora în vederea satisfacerii nevoilor nelimitate ale membrilor
unei societăţii.

• Există două ramuri principale ale economiei, microeconomia şi macroeconomia. Microeconomia

priveşte economia din perspectiva participanţilor individuali. Deoarece un accent important este pus pe
rolul preţurilor în afaceri şi decizii personale, microeconomia este uneori numită şi teoria preţurilor.
Macroeconomia consideră performanţa de ansamblu a economiei şi modul cum diferitele sectoare se
află în relaţie unele cu altele. O atenţie deosebită este acordată înţelegerii cauzelor şomajului şi
inflaţiei.

• Analiza pozitivă face predicţii assupra impactului schimbărilor în politica economică asupra unor
aspecte observabile precum producţia şi venitul. Analiza pozitivă face afirmaţii de genul
“dacă....atunci”. Analiza normativă evaluează dezirabilitatea rezultatelor alternative în concordanţă cu
judecăţi de valoare despre ce este bine sau rău. Afirmaţiile normative reprezintă un punct de vedere
despre ce ar trebui să realizeze politica economică.

Termeni cheie
Resurse economice Producţie Factori de producţie Natura Forţa de muncă Capital Capital tehnic
Capital fix Capital circulant Capital bănesc Abilitatea întreprinzătorului Microeconomie Macroeconomie
Economie pozitivă Economie normativă

Întrebări de verificare

1. Definţi nevoile umane şi arătaţi cum pot fi clasificate acestea.

2. De ce raritatea este problema economică fundamentală?
3. Ce semnificaţie are curba posibilităţilor de producţie?
4. Oferiţi exemple din activitatea dvs. cotidiană privind deciziile adoptate ţinând seama de costul de
oportunitate.
5. Ce este ştiinţa economică?
6. Explicaţi, cu ajutorul unui exemplu, diferenţa dintre factorii de producţie şi resursele economice.
7. Explicaţi modalităţile prin care poate fi stimulat spiritul de întreprinzător.
8. Oferiţi exemple de probleme aflate în sfera de studiu a microeconomiei şi macroeconomiei.
9. Oferiţi exemple de afirmaţii pozitive şi normative.

Teste grilă

1. Mecanismul prin care resursele sunt organizate pentru a fi folosite în vederea satisfacerii nevoilor
societăţii este cunoscut sub numele de:
a) guvern;
b) societate comercială;
c) întreprindere publică;
d) administraţie privată;
e) economie.

2. Indicaţi răspunsul corect privind resursele economice:

a) nu pot fi folosite simultan pentru mai multe destinaţii;
b) societatea trebuie să aleagă între destinaţiile alternative de folosire a acestora;

10
c) modul cum societăţile aleg să le utilizeze se răsfrânge asupra performanţei macroeconomice;
d) au un caracter dinamic;
e) toate cele de mai sus.

3. Factorii de producţie reprezintă:

a) parte a capitalului tehnic;
b) parte a capitalului bănesc;
c) parte a resurselor economice atrase în procesul economic;
d) numai obiect al proprietăţii publice;
e) numai obiect al proprietăţii private.

4. Capitalul ca factor de producţie derivat reprezintă:

a) bunurile economice care fac obiectul tranzacţiilor pe piaţă;
b) bunurile produse şi destinate producerii altor bunuri şi servicii;
c) capitalul bănesc investit în cursul unei perioade pentru achiziţionarea de noi echipamente;
d) sumele împrumutate de la bănci pentru finanţarea proiectelor investiţionale;
e) echipamentele a căror valoare a fost recuperată de-a lungul timpului.

5. Care dintre următoarele resurse nu constituie factori de producţie ?:

a) capitalul tehnic;
b) populaţia aptă de muncă, dar neocupată;
c) materiile prime, materialele şi combustibilul;
d) populaţia ocupată;
e) construcţiile speciale ale societăţilor comerciale.

6. Care dintre următoarele bunuri aparţinând unei societăţi comerciale au caracter de capital fix:
a) materiile prime şi materialele;
b) combustibilii;
c) produsele finite;
d) calculatoarele;
e) semifabricatele achiziţionate de la furnizori.

7. Conceptul de raritate a resurselor semnifică faptul că:

a) resursele sunt disponibile în schimbul unui preţ;
b) oferta de resurse este finită;
c) alegerile individuale sunt inutile;
d) importul este inevitabil;
e) resursele sunt insuficiente în raport cu volumul şi structura nevoilor.

8. Forma curbei posibilităţilor de producţie reflectă:

a) legea cererii;
b) legea ofertei;
c) legea descreşterii randamentelor;
d) legea creşterii costului de oportunitate;
e) legea scăderii costului de oportunitate.

9. Costul de oportunitate reprezintă:

a) valoarea celei mai bune alternative sacrificate de alocare a resurselor;
b) costul suplimentar pe care-l suportă producătorul atunci când măreşte producţia cu o unitate;
c) valoarea resurselor folosite pentru implementarea unei decizii;
d) costul celui mai important factor de producţie;
e) cheltuielile efectuate pentru realizarea unei unităţi de produs.

10. Un fermier poate cultiva pe o suprafaţă de teren grâu şi/sau porumb. Presupunând că resursele de
care dispune sunt folosite integral, se dau următoarele combinaţii posibile accesibile fermierului:

Posibilităţi Producţia de grâu (tone) Producţia de porumb (tone)

1 200 40
2 100 80
3 50 100
4 0 120
5 150 60
6 300 0
7 250 20
11
Costul de oportunitate pentru grâu este:
a) 4 tone de porumb;
b) 10 tone de porumb;
c) 0,4 tone de porumb;
d) 2,5 tone de porumb;
e) nu se poate determina.

11. Creşterea producţiei de bunuri realizate în cursul unei perioade de timp la nivelul unei economii
naţionale ar putea fi provocată de:
a) creşterea numărului şomerilor;
b) creşterea nivelului general al preţurilor;
c) schimbarea preferinţelor de consum ale populaţiei;
d) utilizarea unor tehnologii mai eficiente;
e) reducerea volumului de resurse disponibile.

12. Care dintre următoarele afirmaţii exprimă cel mai bine scopul economiei ca ştiinţă:
a) studiul utilizării resurselor în vederea obţinerii de bunuri şi servicii pentru propria folosinţă şi pentru
schimb;
b) studiul utilizării banilor în cadrul unei economii;
c) distribuţia venitului între membrii societăţii;
d) studiul utilizării resurselor rare, cu întrebuinţări alternative, pentru satisfacerea nevoilor nelimitate;
e) studiul cererii de bunuri şi servicii din partea menajelor.

13. Microeconomia se ocupă cu studiul:

a) agregatelor macroeconomice;
b) populaţiilor;
c) acţiunilor agenţilor economici individuali;
d) politicilor de combatere a şomajului;
e) politicilor de combatere a inflaţiei.

14. Microeconomia se ocupă cu studiul:

a) politicilor de stabilire a preţurilor;
b) deciziilor întreprinzătorilor de optimizare a producţiei;
c) alocării optime a resurselor;
d) politicilor antitrust;
e) toate cele de mai sus.

15. Macroeconomia se ocupă cu studiul:

a) acţiunilor economice ale populaţiei unei regiuni;
b) deciziilor întreprinderilor de mari dimensiuni;
c) preţurilor şi producţiei întreprinderilor aparţinând unei ramuri industriale;
d) comportamentul economiei privită ca un întreg;
e) alocării resurselor economice la nivelul producătorului individual.

16. ............. face afirmaţii despre “ce ar trebui să fie”, în timp ce .............face afirmaţii despre “ceea ce
este” bazate pe evenimente observabile şi posibil de verificat:
a) analiza pozitivă/analiza normativă;
b) analiza normativă/analiza pozitivă;
c) macroeconomia/microeconomia;
d) microeconomia/macroeconomia.

12
TEMA 2
UTILIZAREA GRAFICELOR ÎN ANALIZA ECONOMICĂ

După ce veţi studia acest capitol veţi putea înţelege:

1. Ce este un grafic şi care este rolul său în analiza economică

2. Care este semnificaţia economică a conceptului de pantă
3. Care este natura relaţiilor dintre variabilele economice

2.1 Graficul, instrument de analiză economică

2.2 Conceptul de pantă şi utilizarea sa în analiza economică
2.3 Modificarea pantei de-a lungul curbei
2.4 Panta şi valorile extreme ale variabilelor

Microeconomia şi macroecononomia foloseşte în mod frecvent analiza grafică. Aceasta

constituie un instrument extrem de util pentru înţelegerea relaţiilor economice şi
desprinderea concluziilor necesare.
2.1 Graficul, instrument de analiză economică

Graficele utilizate în această carte sunt bidimensionale exprimând relaţia funcţională existentă între
două variabile. Relaţia funcţională dintre două variabile presupune ca valoarea unei variabile să se modifice la
creşterea sau scăderea unei alte variabile. În acest caz, se spune că prima variabilă depinde sau este funcţie de
cea de a doua. Este posibilă însă şi folosirea unei a treia variabile, caz în care se studiază influenţa modificării
valorii ei asupra primelor două variabile.
Între două variabile poate exista fie o relaţie de directă proporţionalitate, fie o relaţie de inversă
proporţionalitate. În primul caz, ambele variabile evoluează în acelaşi sens, respectiv creşterea uneia este
însoţită de creşterea celeilalte. Şi invers, reducerea unei variabile determină scăderea celeilalte variabile. De
exemplu, relaţia existentă între preţul unitar şi cantitatea oferită dintr-un produs este direct proporţională. În
schimb, relaţia dintre preţul unitar şi cantitatea cerută este invers proporţională.
Presupunem că s-a putut determina o relaţie funcţională liniară între Cantitatea vândută
dintr-un bun şi încasările unui producător. Cantitatea vândută este reprezentată pe axa OX
iar încasările producătorului pe axa OY. Datele se pot trece într-un tabel (tabelul 2.1) şi
reprezenta grafic (Figura 2.1)1. Pentru simplificare s-au considerat doar patru niveluri ale
cantităţii vândute. Se poate constata că fiecărui nivel dat de cantitate îi corespunde un
nivel al încasărilor.

Tabelul 2.1 Un exemplu de relaţie directă între două variabile

X (cantitatea vândută) Y (încasări) Punctul pe grafic
1 2 A1
2 4 A2
3 6 A3
4 8 A4

1
Cele mai multe grafice se traseaza în cadranul 1, ceea ce semnifica faptul ca datele din
economie sunt mai degraba pozitive decât negative. În acest ultim caz, axele OX si OY se
prelungesc la stânga si respectiv în jos fata de origine.

13
FIGURA 2.1 GRAFICUL RELAŢIEI DIRECT PROPORŢIONALE ÎNTRE DOUĂ VARIABILE

8 A4

6 A3

4 A2

2 A1

1 2 3 4 X

ÎN ALTE SITUAŢII, ÎNTRE VARIABILELE X ŞI Y POATE EXISTA O RELAŢIE INVERS

PROPORŢIONALĂ, CAZ ÎN CARE CREŞTEREA UNEI VARIABILE ESTE ÎNSOŢITĂ DE REDUCEREA
CELEILALTE VARIABILE. CREŞTEREA PREŢULUI DETERMINĂ REDUCEREA CANTITĂŢII
CERUTE, DUPĂ CUM REDUCEREA PREŢULUI STIMULEAZĂ CREŞTEREA CANTITĂŢII CERUTE.
DATELE SUNT SINTETIZATE ÎN TABELUL DE MAI JOS ŞI REPREZENTATE ÎN FIGURA 2.2.

Tabelul 2.1 Un exemplu de relaţie invers proporţională între două variabile

X (cantitatea cerută) Y (preţul) Punctul pe grafic
1 4 B1
2 3 B2
3 2 B3
4 1 B4

FIGURA 2.2 GRAFICUL RELAŢIEI INVERS PROPORŢIONALE ÎNTRE DOUĂ VARIABILE

4 B1

3 B2

2 B3

1 B4

1 2 3 4 X

În fiecare dintre graficele anterioare s-a reprezentat o singură dreaptă, deci o singură
relaţie funcţională între variabile. Adesea, este util a avea în acelaşi sistem de coordonate
două sau mai multe drepte (sau curbe). Diagrama obţinută este, în consecinţă, multicurbă,
reprezentând concomitent mai multe relaţii funcţionale. De exemplu, graficul cererii şi

14
 ofertei, este util pentru determinarea preţului şi cantităţii de echilibru precum şi pentru
furnizarea altor concluzii importante.
În legătură cu variabilele utilizate este important de precizat că ele pot fi variabile discrete sau
variabile continue. Variabilele discrete sunt cele care nu pot fi divizate în unităţi infinitesimale, în timp ce
pentru cele continue este posibilă reprezentarea lor în fracţiuni oricât de mici. De exemplu, în cazul unui
producător de echipamente industriale, calculul cifrei de afaceri se realizează pentru cantităţi exprimate în
numere întregi şi nu în fracţiuni de echipamente. Pentru un fermier, acelaşi calcul permite utilizarea variabilei
cantitate de grâu vândută fracţionată în unităţi chiar infinitesimale.
Economiştii fac adesea abstracţie de tipul variabilei, discretă sau continuă, interesul lor fiind mai
degrabă acela de a evidenţia tipul de relaţie funcţională posibilă între variabilele economice.

2.2 Conceptul de pantă şi utilizarea sa în analiza economică

Conceptul de pantă este foarte util în analiza economică, permiţând desprinderea unor concluzii
importante privind comportamentul economic şi relaţiile dintre diferite variabile economice.
Panta unei curbe măsoară rata cu care variabila Y se modifică atunci când X variază. Altfel spus, panta
este dată de raportul ∆Y/∆X, termenii ∆Y şi ∆X semnificând creşterea sau scăderea fiecărei variabile.
Considerăm o relaţie funcţională între două variabile economice între care există o relaţie direct
proporţională (Figura 2.3). Se observă că fiecărei unităţi suplimentare din variabila X îi corespunde o creştere cu
1,5 unităţi din variabila Y. În consecinţă, panta dreptei este ∆Y/∆X = 1,5/1 = 1,5.

FIGURA 2.3 PANTA UNEI DREPTE ÎN CONDIŢIILE UNEI RELAŢII DIRECT PROPORŢIONALE
ÎNTRE VARIABILE

Y
6 D
∆Y = 1,5

4,5 C
∆X = 1
∆Y = 1,5

3 B ∆X = 1

∆Y = 1,5
1,5 A
∆X = 1

1 2 3 4 X

O dreaptă orientată în jos are pantă negativă. Creşterea variabilei X este însoţită de scăderea variabilei
Y (Figura 2.4). Cum ∆Y este de fiecare dată -2 când ∆X = 1, rezultă că panta dreptei este –2/1 = -2.

15
FIGURA 2.4 PANTA UNEI DREPTE ÎN CONDIŢIILE UNEI RELAŢII INVERSE ÎNTRE VARIABILE

Y
∆X = 1
8 A
∆Y = -2
∆X = 1
6 B
∆Y = -2

4 ∆X = 1
C
∆Y = -2
2
D

1 2 3 4 X

În situaţia în care relaţia funcţională apare sub forma unei linii drepte (precum în cazurile anterioare)
panta este constantă în orice punct al dreptei.
Cunoaşterea pantei unei drepte indică relaţia existentă între variabila X şi variabila Y. Astfel, panta
poate fi:
a) Un număr pozitiv, caz în care cele două variabile se modifică în acelaşi sens (ambele cresc sau ambele
descresc);
b) Un număr negativ, caz în care cele două variabile evoluează în direcţii opuse;
c) Zero, caz în care orice modificare a variabilei X nu generează nici-o modificare a variabilei Y. Dreapta
exprimând relaţia dintre cele două variabile este paralelă cu axa OX.

2.3 Modificarea pantei de-a lungul curbei

În exemplele anterioare, s-a presupus existenţa unei relaţii de tip liniar între variabile. Există însă
frecvente cazuri când aceste relaţii directe sau inverse sunt reprezentate printr-o curbă (relaţia devine curbilinie).
De această dată, panta nu mai este aceeaşi, ci se modifică de-a lungul curbei. Pentru a afla panta unei curbe într-
un punct se calculează panta tangentei în acel punct.
În situaţia unei relaţii direct proporţionale între cele două variabile, curbele pot fi, după caz, convexe
sau concave (Figura 2.5 a şi 2.5 b).

Figura 2.5 Curbe convexe şi concave în cazul relaţiei direct proporţionale între variabile

Y Y

0 a) X 0 b) X

În figura 2.5 a, panta curbei creşte pe măsură ce valoarea variabilei X creşte, ceea ce înseamnă că
fiecare unitate suplimentară din X este însoţită de o creştere tot mai mare a variabilei Y. Curba este în acest caz
convexă. În schimb, în cazul figurii 2.5 b panta curbei descreşte, iar curba este concavă.

16
 Dacă relaţia dintre variabila X şi variabila Y este invers proporţională, creşterii variabilei X îi
corespunde scăderea variabilei Y, însă cu rate diferite, în funcţie de forma curbei.
În cazul unei curbe convexe înspre origine, panta este negativă şi în scădere (Figura 2.6 a). În schimb,
pentru o curbă concavă înspre origine, panta este tot negativă însă înregistrează tendinţa de creştere ((Figura 2.6
b).

Figura 2.6 Curbe convexe şi concave în cazul relaţiei invers proporţionale între variabile

Y Y

0 a) X 0 b) X

2.4 Panta şi valorile extreme ale variabilelor

În analiza economică se întâlnesc adesea situaţii când una şi aceeaşi curbă poate prezenta toate cele trei
tipuri de pante – pozitivă, negativă şi zero. De exemplu, curba din Figura 2.7 are mai întâi o pantă pozitivă şi
apoi negativă, trecând printr-un punct de maxim notat cu E, unde panta curbei este zero. Coordonatele acestui
punct E dau valoarea lui X pentru care Y are valoare maximă.

Figura 2.7 Forma curbei la trecerea de la relaţia direct proporţională la relaţia invers proporţională

Y Pantă zero
E

Pantă Pantă
pozitivă negativă
B C

A D

Tot atât de adevărat este că o pantă de nivel zero poate însemna şi o valoare minimă pentru Y, situaţie
în care panta este mai întâi negativă şi apoi pozitivă (Figura 2.8). Coordonatele punctului F dau valoarea lui X
pentru care Y are valoare minimă.

17
 Figura 2.8 Forma curbei la trecerea de la relaţia invers proporţională la relaţia direct proporţională

Y A D

Pantă Pantă
negativă pozitivă
B C

Un caz interesant de curbă care îşi modifică concavitatea (şi panta) odată cu trecerea de la relaţia directă la
una inversă este cea a ofertei individuale de muncă (Figura 2.9).

Figura 2.9 Oferta individuală de muncă

Salariul
orar
(lei)

Curba ofertei
individuale de muncă

Cantitatea de
muncă oferită (ore)

Creşterea salariului determină angajatul să lucreze mai multe ore, cel puţin până la un punct. Obţinerea
unui salariu considerat corespunzător şi creşterea lui în continuare schimbă preferinţele individuale în favoarea
timpului liber. Se observă faptul că graficul are un caracter abstract, nefiind însoţit de date concrete. El nu
vizează decât o relaţie de ordin calitativ între variabilele economice.

18
 REZUMAT

• Relaţia funcţională dintre două variabile presupune ca valoarea unei variabile să se modifice la creşterea
sau scăderea unei alte variabile. În acest caz, se spune că prima variabilă depinde sau este funcţie de cea
de a doua.

• Între două variabile poate exista fie o relaţie direct proporţională, fie o relaţie invers proporţională. În
primul caz, variabilele evoluează în acelaşi sens; ambele cresc sau ambele descresc. În cel de al doilea
caz, variabilele evoluează în direcţii opuse; creşterea unei variabile este însoţită de descreşterea
celeilalte variabile.

• Variabilele utilizate pot fi discrete sau continue. Variabilele discrete sunt cele care nu pot fi divizate în
unităţi infinitesimale, în timp ce pentru cele continue este posibilă reprezentarea lor în fracţiuni oricât de
mici. Economiştii fac adesea abstracţie de tipul variabilei, discretă sau continuă, interesul lor
fiind mai degrabă acela de a evidenţia tipul de relaţie funcţională posibilă între variabilele economice.

• Panta unei curbe măsoară rata cu care variabila Y se modifică atunci când X variază. Panta este dată de
raportul ∆Y/∆X, termenii ∆Y şi ∆X semnificând creşterea sau scăderea fiecărei variabile.

• Curbele exprimând o anumită relaţie funcţională între variabile pot fi convexe sau concave. În cazul
unei curbe convexe înspre origine, panta este negativă şi în scădere În schimb, pentru o curbă concavă
înspre origine, panta este tot negativă însă înregistrează tendinţa de creştere.

Termeni cheie:

Relaţie funcţională
Relaţie direct proporţională
Relaţie invers proporţională
Variabilă discretă
Variabilă continuă
Panta
Curbă convexă
Curbă concavă

Întrebări de control

1. Explicaţi natura relaţiei dintre variabilele economice şi, pe baza unui exemplu, reprezentaţi grafic fiecare
situaţie.

2. Trasaţi pe un grafic relaţia posibilă între numărul de ore prestate de un angajat şi salariul obţinut de acesta.
Apreciaţi dacă graficul se modifică în funcţie de abilitatea salariatului. Justificaţi răspunsul.

3. Între numărul de ore de studiu şi nota obţinută la examen de către studenţi există o relaţie evidentă.
Considerăm că acest număr este limitat la 10, iar nota probabilă este cuprinsă între 1 şi 10. Trasaţi graficul
corespunzător acestei relaţii considerând alternativ numărul de ore de studiu reprezentat pe axa OX, iar apoi pe
axa OY. Justificaţi forma graficului şi puneţi în evidenţă semnificaţia conceptului de pantă.

4. Care este semnificaţia unei linii orizontale ce intersectează axa OY ? Aceeaşi întrebare în cazul unei linii
verticale care intersectează axa OX.

5. Trasaţi graficul corespunzător relaţiei între două variabile, în care panta este mai întâi în scădere, iar apoi în
creştere.

6. Completaţi tabelul următor exprimând relaţia existentă între timpul liber şi cel pentru studiu, astfel încât panta
să fie constantă. Numărul de ore afectat celor două destinaţii este 10. Precizaţi ce tip de relaţie există între cele
două variabile şi trasaţi graficul corespunzător.

Timp 10 8 7 5,5 4 1 0
pentru
studiu
Timp liber 0 2 3 4,5 6 9 10
19
Teste grilă

1. Care dintre următoarele afirmaţii nu constituie o relaţie funcţională între variabilele X şi Y:

a) X creşte iar Y rămâne constant;
b) Creşterea lui X determină creşterea lui Y;
c) Reducerea lui X determină reducerea lui Y;
d) Reducerea lui X determină creşterea lui Y.

2. Care dintre următoarele afirmaţii corespund conceptului de pantă:

a) variaţia lui Y raportată la variaţia lui X;
b) modificarea în timp a variabilei X;
c) modificarea în timp a variabilei Y;
d) modificarea variabilei Y ce revine la modificarea cu o unitate a variabilei X;
e) modificarea variabilei X ce revine la modificarea cu o unitate a variabilei Y.

3. O curbă caracterizată mai întâi printr-o relaţie direct proporţională şi pantă în scădere apoi printr-o
relaţie invers proporţională şi pantă în creştere trece:
a) printr-un punct de maxim;
b) printr-un punct de minim;
c) nu se poate preciza dacă punctul este de maxim sau de minim.

4. Unei relaţii funcţionale invers proporţionale îi corespunde o pantă:

a) negativă;
b) pozitivă;
c) pozitivă sau negativă, după caz;
d) zero.

Bibliografie

Tema 2
Richard G. Lipsey, Alec K. Chrystal, Economia pozitivă, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pp. 69-90

Michael Parkin, David King, Economics, Second Edition, Addison-Wesley Publishing Company Inc., 1995, pp.
28-49

Willis L. Peterson, Principles of Economics - Micro, Seventh Edition, Irwin, 1989, pp. 19-25

20
TEMA 3

AGENŢII ECONOMICI. CIRCUITUL ECONOMIC

După ce veţi studia acest capitol veţi putea înţelege:

6. Ce sunt agenţii economici şi cum se pot agrega aceştia în cadrul

sectoarelor instituţionale
7. Care sunt operaţiunile la care participă agenţii economici
8. Ce sunt fluxurile reale şi fluxurile monetare
9. Ce este fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor

6. Agenţii economici şi funcţiile lor

7. Operaţiuni ale agenţilor economici
8. Circuitul economic

Economiile de piaţă funcţionează prin acţiunile şi interacţiunile a numeroşi agenţi (subiecţi) economici
liberi, animaţi de realizarea propriilor interese. Descrierea vieţii economice presupune cunoaşterea acestor agenţi
economici, a naturii operaţiunilor economice la care participă precum şi a fluxurilor care se derulează în cadrul
circuitului economic.

3.1. Agenţii economici şi funcţiile lor

Actvitatea economică rezultă din operaţiile efectuate de o multitudine de unităţi economice elementare:
întreprinderi publice sau private, consumatori, organisme publice etc. Descrierea circuitului economic presupune
înainte de toate precizarea noţiunii de agent sau unitate economică şi gruparea acestora în funcţie de criterii
diverse.
Agentul economic reprezintă o persoană sau un grup de persoane (fizice şi/sau juridice) care
participă la viaţa economică având funcţii bine determinate în cadrul acesteia.
Agenţii economici pot fi priviţi ca agenţi economici elementari şi agenţi economici agregaţi. Agenţii
economici elementari sunt entităţi primare, acţionând ca subiecţi de sine stătători ai vieţii economice. Ei au
o contabilitate proprie, dispun de autonomie decizională şi exercită o funcţie principală. Agenţii economici
agregaţi rezultă din gruparea agenţilor economici elementari pornind de la criterii diverse. De exemplu,
agregarea agenţilor economici se poate realiza după ramura de activitate (pe tipuri de activităţi), după forma de
organizare, după funcţiile economice îndeplinite sau criteriul instituţional.
Conform acestui ultim criteriu agenţii economici se grupează în mai multe sectoare instituţionale după
cum urmează:
- Societăţi şi cvasi-societăţi non-financiare; Aceste unităţi economice au ca activitate principală
producţia de bunuri şi servicii – exclusiv serviciile financiare – destinate vânzării: societăţi comerciale private,
întreprinderi publice, cooperative. Sunt cuprinse astfel toţi acei agenţi economici care produc pentru piaţă, oferă
bunuri comerciale şi obţin pe această bază venituri.
- Instituţii de credit; Cea mai mare a agenţilor economici efectuează operaţiuni financiare fără ca
acestea să reprezinte activitatea lor principală. Unităţile economice aparţinând acestui sector au însă ca funcţie
principală realizarea de operaţiuni financiare. În acest sens, ele mobilizează resursele băneşti temporar
disponibile şi le redistribuie, finanţând astfel economia. În această categorie sunt cuprinse băncile – Banca
Centrală şi băncile comerciale – şi alte organisme financiare specializate.
- Instituţii de asigurări. Aceste instituţii asigură o plată în caz de realizare a riscului, în schimbul
primelor contractuale şi a cotizaţiilor voluntare care le sunt vărsate.
- Administraţii publice. Acest sector cuprinde unităţi care prestează servicii nemarfare pentru
colectivitate şi redistribuie veniturile. În mod concret, există administraţii publice centrale (statul şi alte

21
organisme ale administraţiei centrale), administraţii publice locale şi administraţii de securitate socială.
Resursele lor provin din vărsăminte obligatorii de la alte sectoare, primite direct sau indirect.
- Administraţii private. Acestea reprezintă organisme fără scop lucrativ care furnizează unor grupuri
speciale de menaje servicii marfare şi nemarfare. Aici sunt incluse partidele politice, sindicatele, asociaţiile
culturale. Resursele lor sunt constituite din contribuţiile voluntare ale menajelor.
- Menaje sau gospodării. Aici sunt incluse ansamblul persoanelor fizice aflate în calitate de
consumatori şi, eventual, în calitate de producători atunci când producţia este organizată în cadrul
întreprinderilor individuale. În această ultimă ipostază, menajele oferă bunuri şi servicii marfă nefinanciare.
Veniturile obţinute, cu precădere din plata muncii dar şi din unele transferuri efectuate de alte sectoare, sunt
destinate satisfacerii nevoilor de consum. Justificarea includerii întreprinderilor individuale în acest sector
rezidă în faptul că ele sunt animate de o logică a bunăstării individuale.
- Străinătatea (restul lumii.sau exteriorul). Acest sector sintetizează relaţiile dintre unităţile rezidente
(cu centrul principal de activitate pe teritoriul ţării de referinţă) şi cele nerezidente.
O asemenea grupare a agenţilor economici răspunde unor cerinţe de obţinere şi agregare a rezultatelor
economice de la nivel inferior la nivel macroeconomic.

3.2. Operaţiuni ale agenţilor economici

În vederea realizării propriilor interese agenţii economici desfăşoară o serie de operaţiuni. Acestea sunt
extrem de diverse şi constituie premisa tranzacţiilor economice.
Operaţiunile pe care le efectuează agenţii economici se pot structura în trei mari ca tegorii:
(1) Operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor. Aceste operaţiuni privesc crearea, transformarea,
circulaţia şi utilizarea bunurilor şi serviciilor. În mod concret, sunt incluse în această categorie producţia de
bunuri şi servicii, consumurile intermediare, consumul final, investiţiile, exporturile, importurile, achiziţiile nete
de terenuri şi active incorporale, consumul de capital fix.
Bunurile şi serviciile au caracter marfar şi nemarfar. Cele cu caracter marfar se schimbă pe piaţă contra
unui preţ. Ele sunt oferite de ansamblul sectoarelor instituţionale. Administraţiile publice şi uneori cele private
oferă servicii nemarfare care nu presupun plata unei sume în schimbul lor (de exemplu, serviciile de învăţământ
sau sănătate).

(2) Operaţiuni de repartiţie. Aceste operaţiuni se referă la formarea şi circulaţia veniturilor. Ele
cuprind transferuri curente şi transferuri în capital. În cadrul operaţiilor de repartiţie, cea mai mare pondere o
deţin transferurile curente. Ele se referă la obţinerea salariilor, profiturilor, dobânzilor, formarea veniturilor de
transfer operate prin administraţiile publice, alte transferuri curente precum impozitele directe şi indirecte şi
contribuţiile sociale.
Transferurile în capital vizează, pe de o parte, sprijinirea investiţiilor prin acordarea de prime şi diverse
subvenţii, iar, pe de altă parte, impozitele pe capital (prelevări din donaţii şi succesiuni în cazul transferurilor cu
titlu gratuit).
Operaţiile de repartiţie descriu astfel distribuţia veniturilor rezultate din producţie precum şi
redistribuirea asigurată de administraţiile publice. Impozitele percepute de stat şi de colectivităţile locale fac
obiectul redistribuirii către întreprinderi sub forma subvenţiilor de exploatare (sume ce permit întreprrinderilor să
vândă la un preţ inferior costurilor de producţie) sau către menaje. În mod analog, cotizaţiile sociale sunt
redistribuite sub forma prestaţiilor sociale. Instituţiile financiare contribuie la repartiţia veniturilor acordând
dobânzi şi dividende sau beneficiind de dobânzi şi dividende. În acelaşi timp, există o multitudine de transferuri
de venituri între un stat şi restul lumii.

(3) Operaţiuni financiare. Operaţiunile financiare se referă la crearea şi circulaţia mijloacelor de

plată, plasare şi finanţare.
Unele unităţi economice dispun de resurse care exced la un moment dat nevoile lor. Ele dispun ca
urmare de capacitate de finanţare. Alte unităţi au nevoie de finanţare căci nevoile lor sunt mai mari decât
resursele disponibile. Aceste unităţi economice, în măsura în care îşi găsesc creditori, se îndatorează şi devin
debitori. Operaţiunile financiare se află în legătură cu fluxurile de creanţe şi datorii existente între diferite
sectoare instituţionale. Ultimele se materializează fie printr-un suport de tipul biletelor de bancă, monedei
metalice, titlurilor fie în simple înscrieri în conturi deschise la instituţiile specializate.
Operaţiile financiare constituie contrapartida celei mai mari părţi a operaţiilor asupra bunurilor şi
serviciilor sau a operaţiilor de repartiţie deoarece aceste operaţii presupun cel mai adesea moneda şi creditul.
Operaţiile financiare cuprind o primă categorie de instrumente de plasament a căror achiziţie depinde de
decizia creditorului de a constitui o rezervă de mijloc de plată însoţită de alegerea între diverse plasamente -
mijloace de plată internaţionale, moneda, bunuri negociabile, obligaţiuni şi acţiuni. O altă categorie este
reprezentată de acele instrumente de finanţare rezultate dintr-un acord între creditor şi debitor în contrapartida
unui transfer de monedă, unei cesionări dintr-un bun sau unei prestări de servicii. O ultimă categorie de

22
operaţiuni financiare este reprezentată de rezervele tehnice de asigurare care sunt o datorie a companiilor de
asigurare faţă de asiguraţi.

Operaţiunile agenţilor economici au loc prin intermediul schimbului pe piaţă. Astfel, între agenţii
economici au loc permanente fluxuri de bunuri şi servicii şi, respectiv fluxuri de venituri şi cheltuieli.

3.3. Circuitul economic

Într-o economie de piaţă cea mai mare parte a tranzacţiilor economice se desfăşoară prin intermediul
pieţei. Tranzacţiile de piaţă presupun ca oricărui transfer de bunuri şi servicii să-i corespundă o contrapartidă.
Aceasta poate fi reprezentată fie de un alt bun sau serviciu fie de o sumă de bani echivalentă. În acest caz, se
identifică două categorii de fluxuri economice: fluxuri reale (de bunurri şi servicii ale factorilor de producţie) şi
monetare (de venituri şi cheltuieli). Ele sunt de aceeaşi mărime însă au sens opus.

Circuitul economic reprezintă ansamblul fluxurilor reale şi monetare care evidenţiază

interacţiunile de natură tranzacţională dintre agenţii economice care acţionează în cadrul economiei.
În condiţiile unei simplificări extreme se poate considera că o economie se compune din două mari
grupe de unităţi economice: grupa întreprinderilor şi grupa menajelor. Prima categorie de agenţi economici
cuprinde ansamblul întreprinderilor rezidente şi constituie unul dintre polii circuitului economic. Menajele
reprezintă cel de al doilea pol al circuitului economic.
Într-o asemenea economie simplificată nu există stat, nici instituţii de credit şi nici exteriorul.
Operaţiunile descrise în schema simplificată a circuitului economic se derulează numai în interiorul
economiei naţionale. O economie care nu are relaţii cu exteriorul este numită economie închisă. Operaţiile la
care participă agenţii economici sunt doar operaţii de producţie şi de consum. Alte operaţii precum cele de
economisire şi investiţie sunt ignorate.
Descrierea circuitului economic poate fi imaginată într-o economie non-monetară sau într-o economie
monetară.

Circuitul economic într-o economie non-monetară: fluxuri reale

În schema de mai jos sunt prezentate doar fluxurile reale – de bunuri şi servicii şi de factori de
producţie, care se derulează între cele două grupe de agenţi economici. Menajele sunt cele ce furnizează factorii
de producţie necesari desfăşurării proceselor de producţie din cadrul întreprinderilor. În cadrul acestor procese de
producţie, sunt combinaţi factorii de producţie iar rezultatul se concretizează în bunuri şi servicii. Urmează un al
doilea flux real, acela al trecerii bunurilor şi serviciilor de consum de la întreprinderile producătoare la menaje.

Acest circuit poate fi rezumat astfel: întreprinderile folosesc factorii de producţie furnizaţi de către
menaje, iar pentru aceasta le remunerează în natură, oferindu-le bunuri şi servicii de consum.

O asemenea schemă presupune că întreaga producţie de bunuri şi servicii a întreprinderilor ajunge

integral la menaje. În realitate, o parte din această prroducţie este formată din bunuri de capital tehnic ai cărei
utilizatori sunt tot întreprinderile.

Fig. 3.1 Circuitul economic într-o economie non-monetară: fluxuri reale

Bunuri şi servicii

Întreprinderi Menaje

Factori de producţie

23
Circuitul economic într-o economie monetară: fluxuri monetare
Funcţionarea unei economii conform schemei precedente nu este imposibilă. Ea corespunde folosirii
generalizate a trocului. Diviziunea muncii şi specializarea producătorilor a condus la extinderea considerabilă a
producţiei de bunuri şi servicii. Schimbul bazat pe troc presupunea ca un agent economic specializat să ofere
ceea ce realiza ca excedent dintr-un bun altui agent economic care proceda analog însă era specializat în
producerea altui bun. Existenţa trocului ca modalitate de schimb impunea existenţa dublei coincidenţe de dorinţe
ceea ce este greu de imaginat într-o economie aflată într-un proces continuu de dezvoltare a producţiei de bunuri.
Schimburile, devenite multilaterale, cer utilizarea unui intermediar precum moneda.
Trecerea de la o economie non-monetară la o economie monetară are următoarele consecinţe:
- fluxurile reale constituite din bunuri şi servicii (de consum sau ale factorilor) sunt evaluate cu
ajutorul monedei;
- fluxurile monetare însoţesc fluxurile reale; ele corespund veniturilor monetare primite de menaje în
schimbul serviciilor furnizate întreprinderilor; după încasarea acestor venituri menajele le folosesc
pentru a cumpăra bunuri şi servicii de consum.

Figura 3.2 prezintă aceste fluxuri monetare împrreună cu cele reale în cadrul unei economii monetare.
Trecerea factorilor de producţie în general, inclusiv munca, de la menaje către întreprinderi se realizează prin
intermediul pieţei factorilor de producţie. În acelaşi mod se petrece şi trecerea bunurilor şi serviciilor de la
întreprinderi către menaje. Fiecare piaţă presupune întâlnirea şi confruntarea cererii şi ofertei. Rezultatul îl
constituie formarea unui preţ, în schimbul căruia orice agent economic obţine ceea ce doreşte, factori de
producţie sau bunuri şi servicii.
Această schemă presupune că veniturile obţinute de menaje sunt folosite integral pentru a cumpăra
bunuri şi servicii. În realitate, doar o parte din aceste venituri sunt folosite pentru achiziţionarea de bunuri şi
servicii. Cealaltă parte este însă economisită.

Fig. 3.1 Circuitul economic într-o economie monetară: fluxuri reale şi monetare

Bunuri şi servicii Piaţa b şi s Bunuri şi servicii

Încasări din vânzarea b şi s Chelt. cu b şi s

Întreprinderi Menaje

Cheltuieli Piaţa muncii Venituri din

cu fact. de prod. vânzarea f.d.p.(salarii)

Factori de producţie Factori de producţie

Analiza circuitului evidenţiază faptul că cele patru fluxuri sunt interdependente. Nu se poate suprima
fluxul de venituri monetare fără a suprima şi fluxul privind cheltuielile monetare ale aceloraşi agenţi economici.
În mod similar, nu se poate suprima fluxul de factori de prodducţie fără a suprima şi fluxul de bunuri şi servicii.
Interdependenţa perfectă a fluxurilor economice conduce la a spune că acest circuit este închis.
Schemele prezentate corespund unui circuit economic simplificat. Acest lucru este suficient pentru a
înţelege modul în care bunurile de consum şi factorii de producţie circulă în economie şi cum sunt dublate

24
fiecare de un flux monetar. Extinderea acestei scheme presupune integrarea şi celorlalţi agenţi economici în
cadrul ei precum şi a altor operaţii de genul celor de economisire şi investiţie.

REZUMAT

Agentul economic reprezintă o persoană sau un grup de persoane (fizice şi/sau juridice) care
participă la viaţa economică având funcţii bine determinate în cadrul acesteia.

Agenţii economici se pot grupa în funcţie de criterii diverse. Gruparea lor în

cadrul sectoarelor instituţionale se bazează pe funcţia principală realizată.

Cele şapte sectoare instituţionale sunt: societăţi şi cvasi-societăţi non-

financiare, instituţii de credit, instituţii de asigurări, administraţii publice,
administraţii private, menaje, străinătatea.

Operaţiunile la care participă agenţii economici sunt: operaţiuni asupra bunurilor şi

serviciilor, operaţiuni de repartiţie, operaţiuni financiare.

În tre agenţii economici se derulează fluxuri reale şi fluxuri monetare.

Fluxurile reale sunt fluxuri de bunuri şi servicii şi de factori de producţie.
Fluxurile monetare sunt fluxuri de venituri şi cheltuieli.

Circuitul economic cuprinde ansamblul fluxurilor reale şi menetare corespunzătoare

interacţiunilor de natură tranzacţională dintre agenţii economici care acţionează în cadrul
economiei.

Termeni cheie

Agentul economic
Societăţi şi cvasi-societăţi non-financiare
Instituţii de credit
Instituţii de asigurări
Administraţii publice
Administraţii private
Menaje
Străinătatea
Operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor
Operaţiuni de repartiţie
Operaţiuni financiare F
Fluxuri reale
Fluxuri monetare
Circuitul economic

Întrebări de veridicare

1. Care sunt agenţii economici dintr-o economie de piaţă?

2. Enumeraţi şi caracterizaţi principalele operaţiuni pe care le efectuează agenţii economici.
3. Care este semnificaţia economică a fluxului circular al venitului?

25
 4. Prezentaţi conţinutul fluxurilor monetare şi reale şi arătaţi cum se articulează ele în cadrul unei
economii monetare.

Teste grilă

1. Într-o economie de piaţă, sunt agenţi economici financiari:

a) societăţile comerciale industriale;
b) menajele;
c) partidele politice;
d) băncile;
e) fundaţiile

2. Sunt agenţi economici non-financiari:

a) băncile;
b) instituţiile financiare specializate;
c) menajele;
d) bursele de valori;
e) administraţiile publice.

3. În cadrul operaţiunilor asupra bunurilor şi servicilor sunt cuprinse:

a) producerea bunurilor şi serviciilor;
b) consumul de bunuri;
c) formarea de capital;
d) importurile şi exporturile;
e) toate cele de mai sus.

4. În cadrul operaţiunilor de repartiţie sunt incluse:

a) remunerarea salariaţilor;
b) impozitele legate de producţie şi de import;
c) subvenţiile de exploatare;
d) veniturile proprietăţii şi ale întreprinderii;
e) toate cele de mai sus.

6. Nu sunt operaţiuni financiare:

a) realizarea de profituri;
a) emisiunea de monedă;
b) tranzacţiile la bursa de valori;
c) acordarea de credite;
d) consumul de bunuri şi servicii.

6. Instrumentele legate de operaţiunile financiare sunt:

a) instrumentele de plată;
b) instrumentele de plasament;
c) instrumentele de finanţare;
d) rezervele tehnice de finanţare;
e) toate cele de mai sus.

7. În cadrul fluxului circular al venitului într-o economie, menajele furnizează..........şi primesc............care

atunci când sunt................devin...........pentru întreprinderi:
a) bunuri/bani/economisite/capital;
b) bunuri/obligaţiuni/folosite/încasări;
c) resurse de muncă/salarii/ cheltuite/încasări;
d) venituri monetare/bunuri/consumate/capial;
e) capital/dobânzi/cheltuite/încasări.

26
Tema 4
SPECIALIZARE ŞI SCHIMB

După ce veţi studia acest capitol veţi putea înţelege:

• Ce este avantajul absolut şi avantajul relativ pentru producător;

• De ce se specializează un producător în realizarea unui anumit bun sau serviciu;
• Care sunt modalităţile de efectuare a schimbului pe piaţă;
• Ce sunt şi cum apar banii.

Progresul economic şi social a fost însoţit de adâncirea specializării şi dezvoltarea schimbului.

Satisfacerea nevoilor era asigurată iniţial de bunurile produse în gospodăria proprie. În aceste condiţii, cantitatea
şi diversitatea bunurilor obţinute erau extrem de scăzute. Treptat, indivizii au renunţat să mai producă toate
bunurile care le erau necesare, optând pentru realizarea unui tip anume de bun. Astfel, s-a trecut de la gospodăria
familială, caracterizată prin autosuficienţă, la producţia în cadrul unor unităţi specializate şi schimbul de bunuri
dintre acestea, ceea ce a contribuit la accelerarea dezvoltării economice.

2.1 Specializarea şi schimbul. Avantajul comparativ

Specializarea şi schimbul, se bazează pe principiul avantajului comparativ. Acest

principiu presupune folosirea resurselor în producţiile pentru care sunt cel mai bine
adaptate. În general, resursele economice sunt diferit adaptate pentru producţia de bunuri
şi servicii. Unele resurse sunt mai productive în producţia anumitor bunuri şi servicii şi
mai puţin productive în producţia altor bunuri şi servicii. Alocarea resurselor presupune
opţiunea în favoarea uneia dintre destinaţiile alternative şi în defavoarea altora. După acest
principiu, specializarea producătorilor se face pornind de maximizarea câştigului
individual. Fiecare producător va compara alternativele posibile de alocare a resurselor şi
va alege alternativa cea mai avantajoasă.
Pentru explicarea acestui principiu se face apel la conceptul de cost de oportunitate. Costul de
oportunitate reprezintă valoarea celei mai avantajoase alternative la care se renunţă. Ca urmare, alegerea
producătorului presupune ca valoarea alternativei pentru care se optează să fie mai mare decât cea la care se
renunţă sau, altfel spus, decât costul de oportunitate. Diferenţa dintre valoarea alternativei pentru care se optează
şi costul de oportunitate reprezintă câştigul producătorului.

Exemplul 2.1
Autosuficienţă şi specializare

Să ne imaginăm o economie, în care se produc doar două bunuri – hrană şi îmbrăcăminte – de către doi
producători – A şi B. Fiecare dintre cei doi producători poate produce ambele bunuri.
Cei doi producători au productivităţi diferite pentru fabricarea fiecăruia dintre cele două bunuri. Ca atare, timpul
necesar pentru realizarea aceluiaşi bun diferă între cei doi producători, aşa cum se poate vedea în Tabelul 2.1.

Tabelul 2.1 Timpul necesar pentru producţia de hrană şi îmbrăcăminte

Hrană Îmbrăcăminte
Producătorul A 2 4
Producătorul B 5 5

Considerând că durata săptămânii de lucru este 40 ore, productivităţile celor doi producători, măsurate
prin producţiile maxime săptămânale ale celor două bunuri, sunt:

27
 Tabelul 2.2 Productivitatea producătorilor
Producţia maximă săptămânală, în unităţi
Hrană Îmbrăcăminte
Producătorul A 20 10
Producătorul B 8 8

Dacă producătorul A îşi foloseşte integral resursele de care dispune pentru a realiza doar un singur bun,
atunci el poate produce fie 20 unităţi de hrană, fie 10 unităţi de îmbrăcăminte. Alternativ, se poate opta pentru
orice combinaţie de hrană şi îmbrăcăminte care asigură încadrarea în durata săptămânii de lucru (spre exemplu,
10 unităţi de hrană şi 5 unităţi de îmbrăcăminte). În mod analog, producătorul B poate produce fie numai 8
unităţi de hrană, fie numai 8 unităţi de îmbrăcăminte, fie orice combinaţie de hrană şi îmbrăcăminte care asigură
folosirea integrală a duratei săptămânii de lucru (spre exemplu, 4 unităţi de hrană şi 4 unităţi de îmbrăcăminte).
Dacă cei doi producători decid să producă atât cât le este necesar, atunci ei pot aloca câte o parte din
timpul disponibil pentru fiecare din cele două produse. Satisfacerea nevoilor din propria producţie, prin
realizarea atât de hrană cât şi de îmbrăcăminte, corespunde cazului autosuficienţei.
Consumul producătorilor coincide cu producţia realizată de aceştia şi nu există schimb.
Se presupune că fiecare dintre cei doi producători alocă jumătate din timpul săptămânal de lucru producţiei de
hrană, iar cealaltă jumătate, producţiei de îmbrăcăminte. În aceste condiţii, producţiile săptămânale de hrană şi
îmbrăcăminte sunt:

Tabelul 2.3 Producţiile de hrană şi îmbrăcăminte în cazul autosuficienţei

Producţiile săptămânale (unităţi):
Hrană Îmbrăcăminte
Producătorul A 10 5
Producătorul B 4 4

Se observă din datele precedente că productivitatea primului producător este mai mare decât
productivitatea celui de al doilea atât în producţia de hrană, cât şi în producţia de îmbrăcăminte. Producătorul A
are un avantaj absolut atât în producţia de hrană, cât şi în producţia de îmbrăcăminte. În schimb, producătorul B
are un dezavantaj absolut atât în producţia de hrană, cât şi în producţia de îmbrăcăminte.
Deoarece producătorul A realizează 10 unităţi de hrană, iar producătorul B numai 4 se poate spune că,
în ceea ce priveşte producţia de hrană, productivitatea primului dintre producători este de 2,5 ori mai mare decât
productivitatea celui de al doilea. Producătorul A este şi în producţia de îmbrăcăminte mai productiv decât
producătorul B. Mai exact de 1,25 ori, deoarece el obţine 5 unităţi de îmbrăcăminte faţă de numai 4 unităţi
pentru cel de al doilea.
Deşi are un avantaj absolut în producţiile ambelor bunuri, producătorul A câştigă dacă se specializează
în producţia de hrană pentru care avantajul său este cel mai mare. La rândul său, producătorul B, deşi are un
dezavantaj absolut în producţiile ambelor bunuri, câştigă dacă se specializează în producţia de îmbrăcăminte
pentru care dezavantajul său este cel mai mic.
Producătorul A poate să-şi reducă producţia de îmbrăcăminte cu 4 unităţi şi să aloce timpul
disponibilizat (16 ore pe săptămână) pentru suplimentarea producţiei de hrană cu 8 unităţi. El îşi poate reţine
pentru consumul propriu 13 unităţi de hrană, rămânându-i disponibile celelalte 5 unităţi de hrană pentru
schimbul cu producătorul B.
Producătorul B poate să renunţe la producţia de hrană şi să aloce timpul disponibilizat (20 ore pe
săptămână) pentru suplimentarea producţiei de îmbrăcăminte cu 4 unităţi. El îşi poate reţine pentru consumul
propriu 4 unităţi de îmbrăcăminte, rămânându-i disponibile celelalte 4 unităţi de îmbrăcăminte pentru schimbul
cu producătorul B.
Prin specializare şi schimb, ambii producători şi-au mărit consumul peste posibilităţile proprii de
producţie. La nivelul economiei atât producţia totală, cât şi consumul total cresc.

Tabelul 2.4 Producţiile şi consumurile săptămânale(unităţi)

Hrană Îmbrăcăminte
Cazul autosuficienţei
Producătorul A
• Producţia 10 5
• Consumul 10 5
Producătorul B
• Producţia 4 4
• Consumul 4 4
Total economie
• Producţia 14 9

28
• Consumul 14 9
Cazul specializării şi schimbului
Producătorul A
• Producţia 18 1
• Consumul 13 5
Producătorul B
• Producţia 0 8
• Consumul 5 4
Producătorul B
• Producţia 18 9
• Consumul 18 9

Exemplul 2.2
Specializare şi cost de oportunitate

Pe baza datelor din exemplul 2.1, se pot calcula costurile de oportunitate pentru hrană şi îmbrăcăminte
în cazul ambilor producători.
În cazul producătorului A, costul de oportunitate pentru 20 unităţi de hrană este 10 unităţi de
îmbrăcăminte. Prin urmare, costul de oportunitate pentru producţia unei unităţi de hrană este 0,5 unităţi de
îmbrăcăminte. Corespunzător, costul de oportunitate pentru producţia unei unităţi de îmbrăcăminte este 2 unităţi
de hrană.
În cazul producătorului B, costul de oportunitate pentru 8 unităţi de hrană este 8 unităţi de
îmbrăcăminte. Prin urmare, costul de oportunitate pentru producţia unei unităţi de hrană este 1 unitate de
îmbrăcăminte. Corespunzător, costul de oportunitate pentru producţia unei unităţi de îmbrăcăminte este 1 unitate
de hrană.

Ne reamintim că, în exemplul 1.1 prezentat în primul capitol, costul de oportunitate creşte cu fiecare
unitate produsă din bunul hrană sau îmbrăcăminte. În cazul acestui exemplu, se consideră costul de oportunitate
constant. Ceea ce înseamnă că suplimentarea producţiei unui bun se realizează pentru fiecare dintre producători
prin sacrificarea aceleiaşi cantităţi din bunul alternativ. Rezultatele obţinute sunt prezentate în Tabelul 2.5.

Tabelul 2.5 Costurile de oportunitate pentru producţia unei unităţi de

hrană şi îmbrăcăminte
Hrană (unităţi de îmbrăcăminte) Îmbrăcăminte (unităţi de hrană)
Producătorul A 0,5 2
Producătorul B 1 1

În exemplul 2.1, se schimbă 5 unităţi de hrană pentru 4 unităţi de îmbrăcăminte. Raportul de schimb
este 1 unitate de hrană pentru 0,8 unităţi de îmbrăcăminte sau 1 unitate de îmbrăcăminte pentru 1,25 unităţi de
hrană.
Producătorul A câştigă deoarece se specializează în producţia de hrană al cărei cost de oportunitate este
mai mic decât raportul de schimb. Producţia unei unităţi de hrană implică renunţarea la 0,5 unităţi de
îmbrăcăminte. Prin schimb însă, pentru fiecare unitate de hrană se obţin 0,8 unităţi de îmbrăcăminte.
Producătorul A nu se specializează în producţia de îmbrăcăminte al cărei cost de oportunitate este mai mare
decât raportul de schimb. Producţia unei unităţi de îmbrăcăminte ar implica renunţarea la 2 unităţi de hrană.
Prin schimb însă pentru fiecare unitate de îmbrăcăminte s-ar obţine 1,25 unităţi de hrană.
Producătorul B câştigă deoarece se specializează în producţia de îmbrăcăminte al cărei cost de oportunitate
este mai mic decât raportul de schimb. Producţia unei unităţi de îmbrăcăminte implică renunţarea la 1 unitate de
hrană. Prin schimb însă pentru fiecare unitate de îmbrăcăminte se obţin 1,25 unităţi de hrană. Producătorul B nu se
specializează în producţia de hrană al cărei cost de oportunitate este mai mare decât raportul de schimb. Producţia
unei unităţi de hrană ar implica renunţarea la 1 unitate de îmbrăcăminte. Prin schimb însă pentru fiecare unitate de
hrană s-ar obţine 0,8 unităţi de îmbrăcăminte.

2.3. Schimbul şi banii

Specializarea producătorilor în producerea unui anumit bun sau serviciu implică

renunţarea la producţia altor bunuri sau servicii. Deoarece satisfacerea nevoilor umane
presupune o gamă largă de bunuri, se impune schimbul cu alţi producători.

29
 Schimbul se poate realiza în două modalităţi: schimbul în natură şi schimbul monetar.

Schimbul în natură
În cazul schimbului în natură bunurile se schimbă direct unele cu altele. De exemplu, în cazul
economiei ce produce numai hrană şi îmbrăcăminte, schimbul în natură între agricultori şi croitori se desfăşoară
conform schemei următoare:

Hrană
Agricultori Croitori
Îmbrăcăminte
Schimbul în natură este ineficient întrucât presupune dubla coincidenţă a nevoilor şi se confruntă cu
problema indivizibilităţii bunurilor. Dubla coincidenţă a nevoilor se referă la faptul că fiecare participant la
schimb trebuie să dispună de bunul dorit de cealaltă parte. Problema indivizibilităţii se referă la faptul că
bunurile se schimbă în integralitatea lor şi nu în părţi. Indivizibilitatea generează rigiditate în realizarea
echivalenţei schimbului.
Existenţa acestor deficienţe, justifică ponderea atât de redusă a schimbului în natură în economiile
moderne.

b) Schimbul monetar.

Moneda reprezintă un element cheie într-o economie de schimburi monetare. Nimeni nu-şi mai poate astăzi
imagina funcţionarea unei economii moderne în afara existenţei banilor.
Schimbul devine mult mai simplu şi mai rapid prin utilizarea banilor. Ca instrument cu putere
generalizată de cumpărare, banii elimină toate deficienţele proprii trocului. Următorul exemplu este
relevant în ceea ce priveşte apariţia banilor şi avantajele schimbului prin bani în raport cu schimbul în natură.

Exemplul 2.3
Cum apar banii

Taberele de prizonieri din timpul celui de-al doilea război mondial constituie o ilustrare fidelă a
evoluţiei schimbului. Bunurile disponibile în aceste tabere erau foarte puţin diversificate, limitându-se practic la
raţia zilnică şi la ajutoarele de la Crucea Roşie. Atât raţia, cât şi ajutoarele erau identice pentru toţi prizonierii,
fapt care a generat necesitatea schimbului în condiţiile unor nevoi individuale diferite.
La început, predomina schimbul în natură. Realizarea schimbului ridica cele două probleme amintite:
dubla coincidenţă a dorinţelor şi indivizibilitatea bunurilor. Pe de o parte, fiecare participant la schimb trebuia să
dispună de bunul dorit de un alt participant, iar pe de altă parte, bunurile se puteau schimba doar în integralitatea
lor şi nu în fracţiuni.
Dificultăţile schimbului în natură au impus căutarea unui bun care, prin consens, să devină instrumentul
cu putere generalizată de cumpărare. Treptat, ţigările ajung să îndeplinească rolul banilor.
Toate schimburile au început să se deruleze prin intermediul ţigărilor. Ţigările erau relativ durabile şi
se puteau folosi cu uşurinţă în tranzacţii. Ţigările de un anumit tip erau uniforme şi de valoare relativ mică,
astfel încât exprimarea preţului celorlalte bunuri în ţigări era simplă. Astfel în cadrul acestor colectivităţi ţigările
au îndeplinit rolul de bani.
Exemplul de mai sus conduce la concluzia că banii reprezintă un bun recunoscut de toţi participanţii la
schimb şi care permite prin schimb obţinerea oricărui alt bun. Altfel spus, banii sunt un instrument cu putere
generalizată de cumpărare şi se bucură de acceptabilitate socială.

Banii reprezintă un activ general acceptat şi de utilitate pentru toţi agenţii economici participanţi la
schimb. Recunoaşterea generală şi utilizarea monedei în tranzacţii este însă condiţionată de încrederea
deţinătorilor în valoarea ei, încredere care se manifestă în cadrul unui comunităţi monetare, de regulă naţiunea.
Unele instrumente monetare pot fi folosite şi în afara frontierelor nu numai în interior, căpătând atribute de
monede internaţionale (valute liber convertibile).
Utilitatea monedei este indirectă, fiind legată de utilitatea bunurilor şi serviciilor posibile de achiziţionat
de pe piaţă.
Funcţiile atribuite monedei sunt în mod tradiţional următoarele:
• intermediar al schimburilor
• etalon al valorii
• instrument de rezervă de valoare.

30
 1. Moneda - intermediar al schimburilor.
Această funcţie este considerată drept cea mai importantă, fiind în fapt raţiunea majoră a apariţiei şi
utilizării banilor.
Într-o economie de subzistenţă, în care indivizii produc şi consumă doar bunuri realizate de ei înşişi,
banii se dovedesc de prisos. De asemenea, banii nu se justifică, s-a văzut, nici în forma primară a schimbului,
trocul.
În economiile moderne, capabile să producă un număr impresionant de bunuri, banii reprezintă un
mijloc de schimb general, acceptat ca mijloc de plată atât pentru bunuri cât şi pentru serviciile ale
factorilor de producţie.
Atunci când însă banii nu-şi mai pot îndeplini corespunzător rolul de mijloc de schimb, de exemplu în
condiţii de hiperinflaţie, se revine parţial la practica trocului.

2. Moneda - etalon al valorii.

Moneda reprezintă o unitate de măsură folosită pentru aprecierea şi compararea valorii
bunurilor, serviciilor şi activelor indiferent de natura lor. Valoarea bunurilor se exprimă prin preţ, iar acesta
la rândul său în termeni monetari.
Prin aducerea la un numitor comun a valorii unor bunuri eterogene devine posibilă şi însumarea
acestora. În consecinţă, averea unui individ sau activele unei întreprinderi pot fi exprimate în termeni monetari.
Aceeaşi posibilitate o oferă banii şi la nivel macroeconomic, exprimând, de exemplu, în cazul indicatorilor
sintetici, valoarea creată de ansamblul agenţilor economici într-o perioadă dată de timp.

3. Moneda - instrument de rezervă de valoare.

Moneda reprezintă un mijloc mult mai comod de păstrare a puterii de cumpărare comparativ cu
alte active. Agenţii economici dispun astfel de posibilitatea utilizării în timp a rezultatelor activităţii lor. O parte
din venitul lor va fi folosit pentru satisfacerea nevoilor imediate, în timp ce o altă parte este economisită,
permiţând efectuarea de cheltuieli în viitor.
Pentru a fi însă un mijloc corespunzător de rezervă de valoare, valoarea monedei trebuie să fie relativ
stabilă. În aceste condiţii, cel care economiseşte va regăsi în viitor valoarea bunurilor şi serviciilor al căror
consum îl sacrifică în prezent.
În realitate, valoarea monedei fluctuează în timp. Din acest motiv, moneda reprezintă instrumentul de
conservare cel mai bun pe termen scurt, în timp ce pe termen lung alte active îndeplinesc mai bine acest rol.

REZUMAT
!" Specializarea se realizează pe baza avantajului comparativ, şi nu absolut. Producătorii se specializează
în producţiile pentru care au avantajul absolut cel mai mare (sau dezavantajul absolut cel mai mic).

!" Specializarea presupune schimbul.

!" Prin specializare şi schimb producţia totală şi consumul total la nivelul economiei cresc fără
suplimentarea resurselor.

!" Prin specializare şi schimb consumul fiecărui producător creşte peste posibilităţile proprii de producţie.

!" Schimbul este mutual avantajos deoarece raportul de schimb se formează între costurile de
oportunitate.

!" Formularea alternativă a avantajului comparativ arată că producătorii se specializează în producţiile

pentru care raportul de schimb este mai mare decât costul de oportunitate.

!" În cadrul schimbului în natură nu se utilizează banii. Bunurile se schimbă direct. Schimbul în natură
este dificil datorită problemei indivizibilităţii şi a dublei coincidenţe a nevoilor.

!" Schimbul monetar presupune utilizarea banilor. Prin utilizarea banilor se elimină problemele
schimbului în natură.

!" Banii reprezintă un bun care este acceptat ca instrument cu putere generalizată de cumpărare.
Trăsătura fundamentală a banilor este acceptabilitatea socială.

!" Funcţiile banilor sunt următoarele: intermediar al schimburilor, etalon al valorii, instrument de rezervă
de valoare.

31
Termeni cheie
Specializare
Schimb
Avantaj comparativ
Avantaj absolut
Bani

Întrebări de verificare:

1. Explicaţi prin ce diferă avantajul comparativ de avantajul absolut.

2. Care dintre cele două principii, cel al avantajului absolut sau comparativ, sunt mai importante în realizarea
schimbului? Argumentaţi-vă răspunsul cu ajutorul unui exemplu.
3. Presupunând că puteţi decide între restricţionarea sau liberalizarea schimburilor dintre ţări ce aţi alege?
Argumentaţi-vă opţiunea.
4. Se consideră doi fermieri. Primul dintre ei poate obţine într-un an fie 1000 tone de porumb, fie 100 tone de
soia. Cel de al doilea, poate obţine în acelaşi interval de timp fie 3000 tone de porumb, fie 200 tone de soia. Care
sunt costurile de oportunitate pentru fiecare fermier în producţia de soia? Cine are avantaj absolut în producţia de
soia? Cine are avantaj comparativ în producţia de soia?
5. Prezentaţi pornind de la un exemplu principalele deficienţe ale schimbului în natură.
6. În ce constă schimbul monetar şi care sunt avantajele utilizării banilor?
7. Precizaţi funcţiile ce revin banilor în zilele noastre.

Teste grilă
1. Dacă un producător are un ...............în producerea unui anumit bun, el poate prroduce mai mult din
acel bun cu o cantitate dată de resurse comparativ cu un alt producător.
a) avantaj special;
b) avantaj comparativ;
c) avantaj absolut;
d) nivel mai redus de eficienţă.

2. Avantajul comparativ pentru un producător este determinat de:

a) costul total de producţie;
b) cantitatea de resurse necesară producerii unei unităţi de bun;
c) costul de oportunitate al producerii unui bun relativ la costul de oportunitate al producerii aceluiaşi
bun de către un alt producător;
d) specializarea producătorului în prroducerea tuturor bunurilor.

3. Dacă schimburile dintre producători au la bază avantajul comparativ, atunci:

a) cel care vinde câştigă iar cel care cumpără pierde;
b) cel care vinde pierde iar cel care cumpără câştigă;
c) toţi participanţii la schimb pierd;
d) toţi participanţii la schimb câştigă.

4. Identificaţi din lista următoare avantajele utilizării banilor:

a) permit eliminarea dublei coincidenţe a nevoilor;
b) facilitează specializarea şi diviziunea muncii;
c) permit folosirea unui numitor comun de apreciere a valorii bunurilor;
d) asigură realizarea unui volum mai mare de tranzacţii;
e) toate cele de mai sus.

5. În timpul perioadelor caracterizate prin hiperinflaţie:

a) valoarea banilor scade;
b) se renunţă, cel puţin parţial, la folosirea banilor;
c) se revine parţial la practica schimbului în natură;
d) toate cele de mai sus.

6. În cadrul unei economii, banii asigură:

a) trecerea bunurilor de la producător la consumator;
b) măsurarea rezultatelor economice ale producătorilor;
32
c) evaluarea consumului de resurse utilizate în producţie;
d) stingerea obligaţiilor economice;
e) toate cele de mai sus.

33
TEMA 5
PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA

După ce veţi studia acest capitol veţi putea înţelege:

1. Cum se formează cererea şi oferta

2. Care sunt factorii care determină cererea şi oferta unui bun
3. Ce este elasticitatea cererii şi ofertei şi care sunt formele acesteia
4. Cum cererea şi oferta determină împreună preţul unui bun şi cantitatea tranzacţionată
5. Rolul esenţial al preţurilor în alocarea resurselor rare în cadrul economiilor de piaţă

1. CEREREA
2. OFERTA
3. ECHILIBRUL PIEŢEI {I EFECTELE MODIFICĂRILOR CERERII {I OFERTEI
4. ROLUL PREŢURILOR ÎN ALOCAREA RESURSELOR ÎNTR-O ECONOMIE DE PIAŢĂ

Într-o economie de piaţă cea mai mare parte a bunurilor şi serviciilor ajung la consumatori prin intermediul
pieţei. Prin intermediul pieţei cumpărătorii, ca purtători ai cererii, şi vânzătorii, ca purtători ai ofertei, se
întâlnesc şi comunică în vederea schimbului de bunuri şi servicii.
Analiza cererii şi ofertei explică modul cum sunt stabilite preţurile bunurilor şi serviciilor pe diferite pieţe şi
cum aceste preţuri afectează cantitatea tranzacţionată.
Pentru a analiza modul cum funcţionează pieţele, trebuie mai întâi înţelese conceptele de cerere şi ofertă.
Aceste concepte au fost introduse de economistul britanic Alfred Marshall (1842-1924) în 1890.

1. CEREREA:
Începem studiul asupra pieţelor prin examinarea comportamentului cumpărătorilor. În acest sens, vom
vedea cum preţul determină cantitatea cerută dintr-un bun şi care sunt ceilalţi factori care determină cererea.

1.1 Cererea individuală şi cererea pieţei

Cererea reprezintă cantităţile dintr-un bun sau serviciu pe care un consumator poate şi este
dispus să le achiziţioneze de pe piaţă la niveluri diferite de preţ, ceteris paribus.
Cererea reprezintă relaţia între diferitele preţuri posibile ale unui bun şi cantităţile din bunul
respectiv care vor fi cumpărate2. Ar fi fals să admitem, fără nici o precizare, că cererea de autoturisme într-o
ţară a fost de x milioane unităţi. Acest număr reprezintă cantitatea efectiv vândută şi cumpărată ţinând seama de
preţurile autoturismelor, de veniturile cumpărătorilor dar şi de ansamblul condiţiilor economice din cursul
perioadei respective. Dacă preţurile ar fi fost mai mici, cu siguranţă cantitatea cumpărată ar fi fost mai mare. În
plus, preţul nu poate constitui singura explicaţie a alegerilor consumatorilor în general. În acest sens se mai reţin
drept cauze orarul magazinelor, amplasamentul acestora, spiritul de economisire al familiilor precum şi
comportamentul vânzătorilor.
Economiştii utilizează sintagma ceteris paribus pentru a semnifica faptul că toate variabilele relevante,
exceptând cele studiate în acel moment, sunt menţinute constante. Fraza în latină înseamnă “toate celelalte
condiţii rămân neschimbate”. De aceea, atunci când definim termenul de cerere doar relaţia preţ-cantitate cerută
este evidenţiată, alţi factori de influenţă fiind consideraţi, în acel moment, constanţi.
Pe orice piaţă, ceteris paribus, există o relaţie de inversă proporţionalitate între preţul unui bun (P) şi
cantitatea solicitată (Q) de cumpărători. Atunci când preţul creşte, cantitatea cerută scade. {i invers, scăderea
preţului este însoţită de creşterea cantităţii cerute. În cazul de faţă, preţul apare ca o variabilă independentă, iar
cantitatea cerută este variabilă dependentă. Această relaţie între preţ şi cantitatea cerută este valabilă pentru cele
mai multe bunuri din economie şi, fiind atât de răspândită, economiştii o numesc legea cererii.
Un asemenea efect al modificării preţului asupra cantităţii cerute reprezintă o reacţie aşteptată deoarece:
• dacă preţul bunului analizat scade, iar preţurile altor bunuri rămân constante (clauza ceteris paribus spune
aceasta) oamenii vor substitui în favoarea bunului mai ieftin;

2
Analiza se va concentra asupra pieţei bunurilor, însă concluziile teoretice desprinse au caracter general, fiind
aplicabile şi pieţelor resurselor economice unde se manifestă cererea întreprinzătorilor pentru un anumit factor
de producţie.

34
• când preţul bunului analizat scade, iar venitul şi preţurile altor bunuri rămân neschimbate, oamenii se simt
mai bogaţi. În consecinţă, îşi vor folosi puterea de cumpărare suplimentară pentru a achiziţiona mai multe
bunuri, inclusiv din cel al cărui preţ s-a redus.

Relaţia dintre evoluţia preţului şi cantitatea cerută se poate ilustra cu ajutorul unui tabel (Tabelul 5.1),
unei funcţii sau unui grafic (Figura 5.1).

Tabelul 5.1 Relaţia dintre preţ şi cantitate cerută

Preţul Cantitatea cerută
1 9
2 8
3 7
4 6
5 5

Funcţia cererii, pentru cazul liniar, este de forma Q = a – bP, unde a şi b sunt coeficienţi. Un caz
particular de funcţie a cererii, corespunzător datelor din tabelul 5.1, este de forma Q = 10 - P (a este 10, iar b
este egal cu 1).

Figura 5.1 Curba cererii

P C

P2

P1

Q2 Q1 Q

Curba cererii constituie o reprezentare grafică a relaţiei dintre preţul unui bun şi cantitatea
solicitată de cumpărător. Preţul este figurat pe axa verticală, iar cantitatea cerută pe axa orizontală, ceea ce
aparent contrazice precizarea anterioară privind preţul variabilă independentă, iar cantitatea variabilă
dependentă. Acest mod de reprezentare vine de la Alfred Marshall care a privit curba cererii din punct de vedere
al vânzătorului. Vânzătorul ar putea să se întrebe “Dacă eu produc x unităţi dintr-un bun care ar fi cel mai mare
preţ la care pot vinde fiecare unitate?”. Astfel, din punct de vedere al vânzătorului, cantitatea este variabilă
independentă şi atunci îşi găseşte locul pe abscisă, iar preţul este variabilă dependentă şi este reprezentat pe
ordonată.
Curba cererii este descrescătoare, iar panta este negativă. Aceasta este justificată de legea cererii. Dacă
cantitatea cerută creşte la scăderea preţului, atunci curba care reflectă o asemenea relaţie trebuie să fie înclinată
spre în jos de la stânga la dreapta. În general, nu există nici un motiv pentru ca o curbă tipică a cererii să aibă
pantă constantă sau relaţia între preţ şi cantitate să fie liniară. Pentru simplitate, curbele cererii sunt deseori
trasate în acest mod.
Privită la nivel unui singur cumpărătorr, curba anterioară reprezintă curba cererii individuale (individ,
firmă). Există probabil alţi n - 1 cumpărători, fiecăruia corespunzându-i altă curbă a cererii, exprimând un
comportament relativ specific. În mod normal, toţi cumpărătorii vor reacţiona prin reducerea cantităţii cerute la
creşterea preţului şi invers, vor spori această cantitate dacă preţul bunului se reduce.
Pentru a analiza modul cum funcţionează pieţele economistul este interesat într-o mai mare măsură să
cunoască cererea pieţei pentru un bun decât cererea individuală. Cererea pieţei rezultă din însumarea cererilor
individuale pentru un anumit bun.
În mod analog cu cazul anterior, relaţia dintre evoluţia preţului şi cantitatea cerută de ansamblul
cumpărătorilor se poate ilustra cu ajutorul unui tabel, unei funcţii sau unui grafic..
Curba cererii pieţei pentru un bun indică deci cantităţile diferite din acel bun e cpare
consumatorii în ansamblul lor pot şi sunt dispuşi să le achiziţioneze de pe piaţă la niveluri diferite de preţ.
{i în acest caz cantitatea cumpărată dintr-un bun este funcţie descrescătoare în raport cu preţul său.

Exemplu: determinarea cererii pieţei

Considerăm o piaţă ipotetică unde există doar doi consumatori. Funcţiile cererii pentru fiecare
consumator au următoarele expresii:

35
 Q1(P) = 20 - P
Q2(P) = 10 – 2P ;
Deoarece o cantitate cerută negativă nu are semnificaţie economică, prin funcţiile cererii individuale înţelegem
în cazul de faţă:
Q1(P) = max {20 - P, 0}
Q2(P) = max {10 – 2P, 0};

Cererea pieţei rezultă din însumarea orizontală a curbelor cererii individuale. Suma celor două curbe se prezintă
ca în figura de mai jos, cu un nod pentru P = 5.

Figura 5.2 Curbele cererii individuale şi curba cererii pieţei

P P P

Q1(P1) Q1(P1) + Q2(P2)

5 Q2(P2)

Q1 Q2 Q1 + Q2

1.2 Modificările cererii

Curba cererii surprinde relaţia dintre preţ şi cantitatea cerută. Ea cuprinde numeroase perechi preţ-
cantitate pentru un anumit set de circumstanţe. Deci unui singur preţ îi corespunde o singură valoare pentru
cantitatea cerută. Modificarea preţului conduce la o modificare în sens opus a cantităţii cerute, ceea ce se traduce
printr-o mişcare de-a lungul curbei cererii.
Clauza ceteris paribus presupune că alţi factori cu influenţă asupra cererii nu se modifică. În realitate,
există toţi aceşti factori nu rămân constanţi în timp, iar modificarea lor determină schimbarea cererii.
Factorii cererii unui bun sunt:
- preţurile altor bunuri
- venitul consumatorilor
- modificarea gusturilor consumatorilor
- modificarea aşteptărilor
- numărul consumatorilor
- politica guvernamentală
- factorii sezonieri

O modificare într-unul din factorii cererii, alţii decât preţul bunului analizat, va antrena deplasarea
curbei într-un sens sau altul. În acest caz, curba cererii va surprinde tot o relaţie preţ-cantitate însă puţin
schimbată deoarece “celelalte condiţii” s-au modificat. Dacă mai mult dintr-un bun este cerut pentru fiecare nivel
de preţ, atunci curba cererii se deplasează spre dreapta (Figura 5.3 a). Aceasta înseamnă creşterea cererii. Dacă
mai puţin dintr-un bun este cerut pentru fiecare nivel de preţ, curba cererii se deplasează spre stânga (Figura 5.3
b). Aceasta înseamnă reducerea cererii.

Figura 5.2 Deplasările curbei cererii

P C C’ P C

C’

C C’ C’ C

Q Q

(a) creşterea cererii (b) reducerea cererii

36
Să analizăm în continuare fiecare dintre condiţiile cererii:
a) schimbarea în preţurile altor bunuri
Două bunuri se pot afla într-o relaţie de substituibilitate, complementaritate sau neutră. Pentru
două bunuri substituibile(două mărci de petrol, carne de vită şi carne de pui, untul şi margarina, biletele de
cinema şi casetele video închiriate), modificarea preţului unui bun va determina modificarea în acelaşi sens
a cererii celuilalt bun. De exemplu, creşterea preţului cărnii de vită va face ca cererea pentru carnea de pui să
crească. Curba cererii de carne de pui se va deplasa spre dreapta.
În cazul bunurilor complementare (computerele şi software-ul, autoturismele şi benzina),
modificarea preţului unui bun va conduce la modificarea în sens opus a cererii celuilalt bun. De exemplu,
creşterea preţului la benzină va conduce la reducerea cererii de autoturisme. Curba cererii de autoturisme se va
deplasa spre stânga.
În cazul bunurilor aflate în relaţie neutră modificarea preţului unui bun nu afectează cererea din
celălalt bun.
Proprietatea a două bunuri de a fi substituibile sau complementare, depinde şi de atitudinea
cumpărătorilor faţă de ele nu doar de proprietăţile bunurilor în sine. Pentru unii brânza şi carnea de vită sunt
substituibile datorită aportului de proteine, în timp ce pentru alţii nu sunt. Pentru unii consumatori hamburgerii
cu brânză sunt bunuri complementare, iar pentru alţi consumatori o asemenea relaţie nu este posibilă..
Referitor la efectele schimbărilor în preţurile altor bunuri, în afirmarea legii cererii are importanţă preţul
unui bun relativ la preţul altor bunuri. În timpul perioadelor de inflaţie, nivelul mediu al tuturor preţurilor creşte
şi distingem între preţurile relative şi schimbarea în preţurile nominale (număr unităţi monetare plătite pentru un
bun). În unele situaţii, un bun poate deveni relativ mai ieftin în raport cu alte bunuri chiar dacă preţul său a
crescut, deoarece preţurile altor bunuri au crescut mai repede.
Dimensiunea până la care curbele cererii pentru un bun se schimbă ca răspuns la schimbarea în preţul
altor bunuri depinde de gradul în care bunurile sunt substituibile sau complementare şi preţurile lor relative. De
exemplu, reducerea preţului la maşini creşte cererea de benzină. Invers, nu avem un efect de amploare
comparabilă, datorită preţului foarte mic al unui litru de benzină în raport cu cel al unui autoturism.

b) modificări în venitul consumatorilor

În funcţie de dimensiunea venitului disponibil, unele produse sunt accesibile pentru unii consumatori în
timp ce pentru alţii nu sunt accesibile. Când venitul creşte, oamenii tind să cumpere o cantitate mai mare dintr-un
bun. Astfel de bunuri se numesc bunuri normale. Curba cererii acestor bunuri se deplasează spre dreapta odată
cu creşterea venitului consumatorilor. Rachetele de tenis, berea, autoturismele, biletele la teatru sunt toate
exemple de bunuri normale. Există situaţii în care creşterea venitului este însoţită de reducerea cantităţii
achiziţionate dintr-un bun. Astfel de bunuri se numesc bunuri inferioare.. Curba cererii lor se deplasează spre
stânga odată cu creşterea venitului consumatorilor. Un exemplu de bun inferior ar putea fi călătoriile cu
autobuzul. Pe măsură ce venitul creşte devine mai probabil pentru un consumator să-şi cumpere autoturism sau
să folosească taxiul, renunţând treptat la călătoria cu mijloacele de transport în comun.
Ca şi-n cazurile bunurilor substituibile sau complementare, proprietatea unui bun de a fi normal sau
inferior provine din alegerile consumatorului şi nu atât din proprietăţile intrinseci ale bunurilor. Unul şi acelaşi
bun poate fi considerat normal sau inferior de doi consumatori.

c) modificarea aşteptărilor
Dacă oamenii se aşteaptă ca preţul unui bun să crească relativ la alte bunuri ei vor creşte rata achiziţiilor
înainte ca modificarea preţului să se producă. Anticiparea modificărilor de politică guvernamentală (introducerea
de noi taxe în viitor) va determina modificarea cererii în prezent.

d) modificarea gusturilor
Oamenii sunt diferiţi şi au preferinţe diferite. De exemplu, cei care au maşini au o mică propensiune
pentru transportul în comun. Iar unul şi acelaşi bun, este sau nu dorit de consumatori chiar dacă este accesibil.
Există schimbări ce se produc rapid precum cele din domeniul muzicii, vestimenţaţie. Alte schimbări
cer mai mult timp, dar au caracter permanent. De exemplu, grija pentru sănătate conduce la reducerea
consumului de ţigări, creşterea consumului de peşte sau de echipamente pentru exerciţii fizice. În fiecare din
aceste cazuri, în condiţiile menţinerii preţurilor bunurilor, cererea acestor bunuri se schimbă.
Rolul reclamei comerciale constă tocmai în intenţia de a influenţa gusturile în favoarea bunului pentru
care se face reclamă. Publicitatea adversă urmăreşte să reducă consumul pentru un anumit bun (de exemplu,
tutun sau alcool).
Trebuie precizat, că economiştii nu-şi propun să explice gusturile oamenilor. Acestea sunt bazate pe
factori istorici şi psihologici, aflaţi dincolo de domeniul economiei.

37
e) numărul consumatorilor
Cantitatea cerută este în funcţie de numărul şi structura consumatorilor. Aceste schimbări nu sunt
întotdeauna semnificative pe termen scurt. De exemplu, creşterea natalităţii în perioada imediat postbelică, a
condus la creşterea în timp a cererii de jucării şi servicii în creşe şi grădiniţe, apoi de locuinţe şi alte bunuri
durabile şi mai târziu de servicii geriatrice

f) factorii sezonieri
Cererea pentru unele bunuri şi servicii variază, uneori sensibil, în cursul anului. De exemplu, cererea de
îngheţată creşte în timpul verii, iar cererea de umbrele în anotimpul ploios.

Toţi aceşti factori acţionează practic asupra cererii în acelaşi timp, astfel încât ar fi aproape imposibil a
stabili importanţa lor relativă. De exemplu, pentru studierea influenţei modificării preţului asupra cantităţii cerute
de televizoare trebuie să izolăm această influenţă. Însă apar concomitent modificări şi influenţe din partea
celeorlalţi factori. În analizele următoare, folosim clauza ceteris paribus pentru a putea calcula efectul
modificării unei variabile asupra cantităţii cerute. O funcţie a cererii de genul Q = a- bP este o abstracţie, însă
trebuie apelat la simplificări pentru ca relaţiile dintre variabile să apară foarte clar.

1.3 Elasticitatea cererii

Cum cererea unui bun este funcţie de preţul acelui bun, preţul altor bunuri sau venitul consumatorului
apare interesant de determinat ce se întâmplă cu cantitatea cerută în urma unei variaţii determinate a variabilelor
de mai sus.
Economiştii folosesc termenul de elasticitate a cererii pentru a surprinde dimensiunea modificării
cantităţii cerute dintr-un bun ca efect al modificării preţului acelui bun sau altei variabile cu influenţă
asupra cantităţii cerute.
Sensibilitatea unei variabile economice la modificarea alteia se poate exprima în numeroase moduri,
depinzând de unităţile de măsură alese. De exemplu, creşterea cu 100 unităţi monetare a preţului unui bun duce
la reducerea cu 50 unităţi de produs sau cu 1000 kg. a cantităţii cerute de consumatori. Afirmaţiile sunt
echivalente, diferind doar unităţile de măsură în care este exprimată modificarea cantităţii cerute. Pentru a evita
confuzia provenită din alegerile unităţilor de măsură este necesară standardizarea lor. În acest sens se recurge la
exprimarea acestor modificări în expresie procentuală.
Aprecierea elasticităţii cererii în raport cu o variabilă se realizează cu ajutorul coeficientului de
elasticitate. Coeficientul elasticităţii cererii se obţine prin raportarea sidmodificării relative a cantităţii
cerute la modificarea relativă a variabilei conerate.
Elasticitatea cererii unui bun se studiază, de regulă, în raport cu preţul acelui bun, preţul altor bunuri
aflate în relaţie cu bunul considerat şi venitul consumatorilor. În fiecare din cazuri acţionează clauza ceteris
paribus. Prezentăm în continuare elasticitatea cererii în raport cu preţul bunului şi cu venitul consumatorilor.

Elasticitatea cererii în funcţie de preţ

Coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de preţ are următoarea expresie:

Ecp = ∆ Q0 / Q0 : ∆P / Po unde:

∆Q şi ∆P reprezintă modificările absolute ale cantităţii cerute şi, respectiv, ale preţului, iar Q0 şi Po
reprezintă nivelurile iniţiale ale cantităţii cerute şi preţului.

Datorită relaţiei invers proporţionale între preţ şi cantitatea cerută mărimea acestui coeficient este
negativă.
În funcţie de mărimea acestui coeficient avem următoarele cazuri:
a) Cerere inelastică, când -1 < Ecp < 0
O modificare a preţului cu 1% este însoţită de o modificare în sens opus şi mai slabă a cantităţii cerute. Pentru
aceste bunuri creşterea preţului determină reducerea cumpărărilor în mică măsură. Bunurile alimentare sunt
cunoscute ca bunuri inelastice. Vânzătorii de bunuri inelastice vor constata că încasările lor sporesc odată cu
creşterile de preţ la aceste bunuri

b) Cerere cu elasticitate unitară, când Ecp = 1

Preţul şi cantitatea cerută evoluează proporţional, însă în sens invers. O creştere a preţului cu 1% determină
reducerea cu 1% a cantităţii cerute.

c) Cerere elastică, când Ecp < -1

O modificare a preţului cu 1% este însoţită de o modificare în sens opus şi mai amplă a cantităţii cerute. Astfel, o
modificare a preţului generează un efect relativ mare asupra cantităţii cumpărate. Un exemplu de astfel de bunuri
sunt bunurile de lux precum călătoriile cu vaporul sau hainele de blană naturală. Aceste bunuri sunt substituite în

38
consum odată cu creşterea preţurilor. Cei care vând astfel de bunuri îşi vor vedea diminuate încasările ca urmare
a creşterii preţurilor.

d) Cerere perfect inelastică, când Ecp = 0

Modificarea preţului nu este însoţită de nici-o variaţie a cantităţii cerute.

e) Cerere perfect elastică, când Ecp ∞

O modificare a preţului oricât de mică este însoţită de o variaţie infinită a cantităţii cerute.

Ultimele două cazuri au mai mult o valoare teoretică decât practică.

Elasticitatea cererii în funcţie de venit

Coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de venit are următoarea expresie:

Ecy = ∆ Q0 / Q0 : ∆Y / Yo unde:

∆Q şi ∆Y reprezintă modificările absolute ale cantităţii cerute şi, respectiv, ale venitului, iar Q0 şi Yo
reprezintă nivelurile iniţiale ale cantităţii cerute şi venitului.

În funcţie de mărimea acestui coeficient avem următoarele cazuri:

a) bunuri normale, când Ecy > 0
O creştere a venitului este însoţită de creşterea cantităţii cerute.

b) bunuri inferioare, când Ecy < 0

O creştere a venitului este însoţită de reducerea cantităţii cerute, în timp ce reducerea venitului determină
creşterea cantităţii cerute
Trebuie precizat că acelaşi bun poate fi normal sau inferior în funcţie de nivelul venitului. Aproape toate
bunurile sunt normale la niveluri suficient de joase ale venitului, după cum pot fi inferioare la niveluri suficient
de ridicate ale venitului.

2. OFERTA

Analizăm în continuare cealaltă parte a pieţei, oferta. Vom examina relaţia dintre preţ şi cantitatea
oferită precum şi principalii factori care determină oferta.

2.1 Oferta individuală şi oferta pieţei.

În mod analog cu cazul cererii, vom analiza mai întâi oferta unui vânzător individual. Apoi, prin
agregarea ofertelor individuale ajungem la oferta pieţei.
Oferta reprezintă cantităţile dintr-un bun sau serviciu pe care vânzătorul poate şi este dispus să le
furnizeze pe piaţă la niveluri diferite de preţ, ceteris paribus.
Oferta reprezintă relaţia între diferitele preţuri posibile ale unui bun şi cantităţile ce pot fi vândute din
bunul respectiv.
Pe orice piaţă, ceteris paribus, există o relaţie de directă proporţionalitate între preţ şi cantitatea oferită.
Dacă preţul creşte, atunci cantitatea oferită creşte şi ea, iar dacă preţul scade cantitatea oferită se reduce.
Economiştii numesc această relaţie de cauzalitate dintre modificarea preţului unui bun şi schimbarea cantităţii
oferite legea ofertei.
Relaţia dintre evoluţia preţului ca variabilă independentă şi cantitatea cerută ca variabilă dependentă se
poate ilustra cu ajutorul unui tabel (Tabelul 5.2), unei funcţii sau unui grafic (Figura 5.3).

Tabelul 5.2 Relaţia dintre preţ şi cantitate oferită

Preţul Cantitatea oferită
1 9
2 10
3 11
4 12
5 13

Funcţia ofertei, pentru cazul liniar este de forma Q = a + bP, unde a şi b sunt coeficienţi. Un caz
particular de funcţie a ofertei, corespunzător datelor din tabelul 5.2, este de forma Q = 8 + P (a este 8, iar b este
egal cu 1).

39
 Figura 5.3 Curba ofertei

P
O
P2

P1

Q1 Q2 Q

În mod asemănător cu graficul cererii, cantitatea este măsurată pe axa orizontală iar preţul este figurat
pe axa verticală.
Curba ofertei are pantă pozitivă şi este crescătoare de la stânga la dreapta. Funcţia şi curba ofertei se
supun legii ofertei. Acest lucru poate fi înţeles cu ajutorul legii descreşterii randamentelor. Să construim un
exemplu pornind de la cazul unei fabrici producătoare de biciclete. Dacă sun folosiţi 10 lucrători, producţia
zilnică este de 100 biciclete. În cazul folosirii a 20 de lucrători, producţia creşte la 200 biciclete. Iar dacă
numărul de lucrători devine 30 producţia creşte cu numai 70 biciclete. Creşterea producţiei de biciclete într-un
asemenea mod verifică legea descreşterii randamentelor. Unităţi succesive de input, precum munca în cazul de
faţă, nu produc acelaşi output suplimentar. Presupunând salariul constant, costul bicicletelor suplimentare este
mai mare decât iniţial. Ceea ce înseamnă că acestea vor fi produse doar dacă şi preţul lor de vânzare este mai
ridicat. Curba ofertei reflectă astfel creşterea costului outputului suplimentar. În mod similar, o fabrică de
mobilă, cu o cantitate fixă de maşini, ar putea fi capabilă să producă mai multe scaune numai plătind muncitorii
pentru orele suplimentare şi folosind maşinile mai mult timp. Sau un fermier care încearcă să crească cantitatea
de grâu pe o suprafaţă dată de pământ ar putea să o facă prin creşterea cantităţii de îngrăşăminte. Dar dincolo de
un anumit punct, cantitatea suplimentară de îngrăşăminte conduce la mai puţin output suplimentar.
Dint-un alt unghi de vedere, curba ofertei exprimă răspunsul producătorilor la stimulentele pieţei. Când
preţul unui bun creşte, producătorii au interesul de a aloca mai mult din timpul disponibil şi din alte resurse
pentru creşterea producţiei. Cei pentru care activitatea respectivului bun era secundară o vor face principală; alţi
producători vor intra pentru prima dată pe piaţa acestui bun.
Uneori este util a examina curba ofertei unui singur vânzător. De cele mai multe ori este însă necesară
cunoaşterea curbei ofertei pieţei. În general, oferta pieţei se obţine într-un mod asemănător cu deducerea cererii
pieţei. Curba ofertei pieţei se obţine adunând cantităţile oferite de către toţi vânzătorii pentru fiecare nivel al
preţului. Un asemenea lucru este posibil doar dacă nu există inputuri specializate implicate în procesul de
producţie. În caz contrar, trebuie realizate anumite ajustări. Presupunem acum că asemenea inputuri specializate
nu există. Adică toate firmele pot să se mişte de-a lungul curbelor ofertelor individuale fără a afecta preţurile
inputurilor şi, deci, costurile de producţie.
Curba ofertei pieţei pentru un bun indică deci cantităţile diferite din acel bun pe care vânzătorii
în ansamblul lor pot şi sunt dispuşi să le vândă de piaţă la niveluri diferite de preţ. Deoarece oferta pieţei
rezultă din agregarea ofertelor individuale, în condiţiile unui comportament relativ asemănător al vânzătorilor, şi-
n acest caz cantitatea oferită e funcţie crescătoare de preţul său.

Exemplu: determinarea ofertei pieţei

Considerăm următorul exemplu de obţinere a ofertei pieţei pornind de la doi vânzători care operează pe
piaţă. Datele privind cantităţile oferite de fiecare producător şi de piaţă pentru fiecare nivel de preţ sunt furnizate
în tabelul 5.3. Curba ofertei pieţei este prezentată în figura 5.4.

Tabelul 5.3 Curbele ofertei individuale şi curba ofertei pieţei

Preţ Cantitatea oferită de Cantitatea oferită de cel Oferta pieţei

primul vânzător de al doilea vânzător
4 5 6 5 + 6 = 11
6 7 7 7 + 7 = 14
8 9 8 9 + 8 = 17
10 11 9 11 + 9 = 20
12 13 10 13 + 10 = 23

40
 Figura 5.4 Curba ofertei pieţei

P O1 O2
O
10

O1 O2

9 11 Q

2.2 Modificările ofertei

Curba ofertei unui bun este construită în ipoteza că singurul factor care se modifică este preţul bunului
respectiv. Ca şi la cerere, efectele unei schimbări în preţul unui bun, ceteris paribus, pot fi arătate ca o mişcare
de-a lungul curbei ofertei. O schimbare într-un alt factor al ofertei, altul decât preţul bunului, conduce la o
modificare a tuturor cantităţilor oferite şi deci la o schimbare a ofertei. Trebuie făcută distincţie între cantitatea
oferită şi ofertă. Oferta înseamnă ansamblul punctelor preţ-cantitate oferită situate de-a lungul curbei ofertei.
Astfel, fiecărui nivel de preţ îi va corespunde o singură valoare pentru cantitatea oferită.
. Dacă mai mult dintr-un bun este oferit pentru fiecare nivel de preţ, atunci curba ofertei se deplasează
spre dreapta (Figura 5.5 a). Aceasta înseamnă creşterea ofertei. Dacă mai puţin dintr-un bun este oferit pentru
fiecare nivel de preţ, curba ofertei se deplasează spre stânga (Figura 5.5 b). Aceasta înseamnă reducerea cererii.

Figura 5.5 Deplasările curbei ofertei

P O O1 P O1 O

O O1 O1 O

Q Q

(a) creşterea ofertei (b) reducerea ofertei

În afară de preţul bunului analizat, ceilalţi factori ai ofertei unui bun sunt:
- noile descoperiri
- noile tehnologii
- modificarea preţurilor factorilor de producţie
- modificări ale ofertei de de inputuri
- modificări în preţurile bunurilor alternative
- modificarea aştetărilor;
- numărul vânzătorilor;
- politica guvernamentală;
- condiţiile social-politice şi naturale.

Să analizăm în continuare succint fiecare dintre aceşti factori.

a) Noile descoperiri; Descoperirea de noi zăcăminte de gaze naturale sau de petrol determină creşterea ofertei
acestor bunuri, ceea ce se traduce prin deplasarea spre dreapta a curbelor ofertei acestor resurse.
b) Noile tehnologii; Curba ofertei este trasată în condiţiile unei tehnologii date. Dacă întreprinzătorii introduc
tehnologii noi, mai eficiente, curba ofertei se va deplasa spre dreapta. De exemplu, progresele înregistrate în
tehnologia computerelor conduc la creşterea ofertei de computere.

41
c) Modificarea preţurilor factorilor de producţie; Creşterea sau reducerea preţurilor factorilor de producţie
determină creşterea şi, respectiv, reducerea costurilor de producţie. În condiţiile reducerii costurilor de
producţie ale unui bun devine mai avantajos a vinde o cantitate mai mare la acelaşi nivel de preţ al bunului.
Ca urmare oferta bunului va creşte. {i invers, o creştere de salarii sau a preţurilor materiilor prime determină
creşterea costurilor de producţie şi reducerea ofertei.
d) Modificările ofertei de inputuri; O reducere a ofertei de oţel va determina deplasarea spre stânga a curbei
ofertei pentru maşini.
e) Modificările preţurilor bunurilor alternative; Modificarea preţurilor altor bunuri, posibil de realizat cu
aceleaşi resurse, poate modifica curba ofertei unui bun. De exemplu, dacă preţul pentru soia creşte, unii
fermieri vor planta mai multă soia şi mai puţin grâu. Oferta de grâu va scădea în aceste condiţii.
f) Modificarea aştetărilor; Oferta unui bun depinde în mare măsură de raportul dintre preţul curent şi cel
viitor al bunului. Anticiparea creşterii preţului în viitor poate determina reducerea ofertei în prezent. În acest
caz, poate surveni o creştere a investiţiilor în prezent pentru a răspunde mai bine solicitărilor pieţei în viitor.
g) Numărul vânzătorilor; Oferta poate spori ca urmare a pătrunderii în ramură de noi producători sau se poate
reduce ca urmare a părăsirii ramurii de către alţi producători. Plecarea din ramură poate fi datorată fie
falimentului, fie mutării capitalului în alte domenii unde există o rată a profitului superioară.
h) Politica guvernamentală; Modificarea impozitelor este însoţită de o evoluţie în sens invers a ofertei.
Creşterea impozitului pe profit reduce oferta. {i invers, reducerea impozitului pe profit stimulează
producătorii să sporească oferta.. În cazul în care unii producători beneficiază de subsidii de la bugetul de
stat, oferta poate creşte, ceteris paribus.
i) Condiţiile social-politice şi naturale; În general, activitatea economică se bazează pe anumite condiţii
social-politice şi juridice, iar în unele domenii precum agricultură sau construcţii şi pe condiţii naturale.
Dacă fiecare dintre aceste condiţii sunt favorabile oferta va creşte.

2.3 Elasticitatea ofertei

Elasticitatea ofertei măsoară variaţia cantităţii oferite consecutivă modificării unei variabile de
influenţă. Economiştii examinează în mod frecvent elasticitatea ofertei în funcţie de preţ. Elasticitatea ofertei în
funcţie de preţ se măsoară cu ajutorul coeficientului elasticităţii ofertei. Acest coeficient se calculează după
formula:

Eop = ∆ Q0 / Q0 : ∆P / Po unde:

∆Q şi ∆P reprezintă modificările absolute ale cantităţii oferite şi, respectiv, ale preţului, iar Q0 şi Po
reprezintă nivelurile iniţiale ale cantităţii oferite şi preţului.

Datorită relaţiei direct proporţionale între preţ şi cantitatea oferită mărimea acestui coeficient este
întotdeauna pozitivă.
În funcţie de mărimea acestui coeficient avem următoarele cazuri:
a) Ofertă inelastică, când 0 < Ecp < 1
O modificare a preţului cu 1% este însoţită de o modificare în acelaşi sens, însă mai puţin amplă a a cantităţii
oferite.

b) Ofertă cu elasticitate unitară, când Ecp = 1

Preţul şi cantitatea oferită evoluează proporţional în acelaşi sens. O creştere a preţului cu 1% determină creşterea
cu 1% a cantităţii oferite.

c) Ofertă elastică, când Ecp > 1

O modificare a preţului cu 1% este însoţită de o modificare în acelaşi sens, însă mai amplă a a cantităţii oferite.

d) Ofertă perfect inelastică, când Ecp = 0

Modificarea preţului nu este însoţită de nici-o variaţie a cantităţii oferite.

e) Ofertă perfect elastică, când Ecp ∞

O modificare a preţului oricât de mică este însoţită de o variaţie infinită a cantităţii oferite.

3. Echilibrul pieţei şi efectele modificărilor cererii şi ofertei

Până acum am examinat separat cele două părţi ale pieţei, cererea şi oferta. Acum, le vom analiza
împreună pentru a vedea cum ele determină cantitatea vândută dintr-un bun şi preţul acestuia.
Cererea şi oferta se întâlnesc pe piaţă. Piaţa unui bun sau serviciu reprezintă totalitatea
cumpărătorilor şi a vânzătorilor bunului şi serviciului respectiv.
Figura 5-6 prezintă pe acelaşi grafic curbele cererii şi ofertei. Se observă că există un punct M unde cele
două curbe se intersectează. Acest punct este numit echilibrul pieţei. Preţul la care cele două curbe se

42
intersectează se numeşte preţul de echilibru (P∗), iar cantitatea corespunzătoare acestui preţ este numită
cantitate de echilibru (Q∗).
Determinarea preţului depinde, pe de o parte, de tipul de piaţă considerat iar, pe de altă parte, de
existenţa sau nu a discriminării prin preţ (adică, vânzătorul oferă acelaşi bun la preţuri diferite unor cumpărători
diferiţi). Acum vom considera piaţa ca fiind concurenţială. Piaţa concurenţială presupune existenţa unui
număr mare de cumpărători şi vânzători, nici unul dintre aceştia neputând exercita vreun control asupra
preţului pieţei. O asemenea ipoteză exclude şi posibilitatea practicării discriminării de către un vânzător.
Termenul de “echilibru” denotă o situaţie de repaus în care nu există nici o tendinţă de schimbare. La
preţul de echilibru, cantitatea dintr-un bun pe care cumpărătorii pot şi sunt dispuşi să o achiziţioneze este tocmai
egală cu cantitatea pe care vânzătorii pot şi sunt dispuşi să o vândă. La acest preţ, fiecare dintre participanţii pe
piaţă este satisfăcut: cumpărătorii au achiziţionat atât cât doreau să cumpere, iar vânzătorii au vândut atât cât
doreau să vândă.
În mod natural, pe o piaţă concurenţială, acţiunile cumpărătorilor şi vânzătorilor conduc pieţele către
echilibrul ofertei şi cererii. Pentru a vedea acest lucru, să considerăm ce se întâmplă când preţul pieţei nu este
egal cu preţul de echilibru. Folosim pentru aceasta figura 5.6.

Figura 5.6 Determinarea preţului şi cantităţii de echilibru

P
C Exces de O
ofertă
P1

M
P∗

P2
Exces de
O cerere C

Q∗ Q

Dacă preţul pieţei este mai mare decât cel de echilibru, să zicem P1, cumpărătorii pot cumpăra atât cât
doresc la acest preţ, în timp ce vânzătorii nu pot vinde atât cât doresc. La preţul P1 există un exces de ofertă sau
un surplus pe piaţă. Ofertanţii sunt în acest caz nesatisfăcuţi. Ei răspund la excesul de ofertă acceptând
reducerea preţurilor pentru a-şi creşte vânzările. Preţurile vor scădea până când piaţa ajunge la echilibru.
Dacă preţul este mai mic decât cel de echilibru, să zicem P2 ,, atunci vânzătorii pot vinde atât cât vor la
acest preţ, în timp ce cumpărătorii nu pot cumpăra cât doresc. Aceasta este situaţia excesului de cerere sau
penuriei pe piaţă. Cumpărătorii sunt acum nesatisfăcuţi. Ei pot fi nevoiţi să stea la coadă pentru a intra în
posesia cantităţii oferite. Ofertanţii pot obţine un avantaj din penurie crescând preţul fără a-şi pierde vânzările.
Pe măsură ce preţurile cresc, piaţa se îndreaptă iarăşi către echilibru. Deci, în ambele cazuri, ajustarea preţului
conduce piaţa spre echilibrul ofertei şi cererii.
Când preţurile sunt deasupra sau sub P∗ piaţa este în dezezchilibru. Dacă există exces de ofertă preţul
scade, iar dacă există exces de cerere preţul creşte, atingând de fiecare dată nivelul său de echilibru. Acest proces
de ajungere la preţul de echilibru este numit proces de tatonare. La echilibru excesul de ofertă şi cel de cerere
sunt nule.
Atingerea echilibrului are o durată de timp variabilă de la o piaţă la alta, depinzând de viteza de ajustare
a preţului. În cele mai multe dintre pieţele libere, surplusurile şi penuriile sunt numai temporare, preţurile
ajungând mai mult sau mai puţin rapid la nivelul lor de echilibru. Acest fenomen este atât de răspândit încât este
numit legea cererii şi ofertei.

Până acum am văzut cum oferta şi cererea determină echilibrul pieţei, care la rândul său determină
preţul şi cantitatea tranzacţionată. Preţul şi cantitatea de echilibru depind de poziţia curbelor ofertei şi cererii.
Atunci când una dintre aceste curbe se deplasează echilibrul pe piaţă se schimbă. Analiza unei astfel de
schimbări se numeşte statică comparativă deoarece implică compararea vechiului echilibru cu noul echilibru.
Când analizăm cum un eveniment influenţează piaţa, procedăm în trei etape. Mai întâi, trebuie constatat
dacă evenimentul deplasează curba ofertei, curba cererii, ori, în anumite cazuri, ambele curbe. Apoi, decidem
dacă curba se deplasează spre dreapta sau spre stânga. În al treilea rând, utilizăm diagrama ofetei şi cererii
pentru a examina cum deplasarea influenţează preţul şi cantitatea de echilibru. Să analizăm pe rând cazul
creşterii cererii, creşterii ofertei şi creşterii simultane a cererii şi ofertei.

43
 Creşterea cererii Considerăm, pentru început, cazul creşterii veniturilor consumatorilor. Pentru
bunurile normale un asemenea factor determină creşterea cererii. Există, cu siguranţă, şi alte cauze ale creşterii
cererii. Pentru aceasta este suficient să revedem factorii care determină deplasarea în plan a curbei cererii.
Creşterea cererii presupune deplasarea spre dreapta a curbei cererii. În condiţiile aceleiaşi curbe a ofertei, punctul
de echilibru se schimbă. În figura 5.7 se observă că atât preţul cât şi cantitatea de echilibru cresc simultan. Astfel
noul punct de echilibru este M’, preţul şi cantitatea de echilibru fiind P’ şi, respectiv, Q’.
În concluzie, orice modificare a factorilor ce influenţează cererea determină un nou echilibru al pieţei. Dacă
cererea creşte, preţul şi cantitatea de echilibru cresc. Reducerea cererii determină scăderea preţului şi cantităţii de
echilibru.

Figura 5.8 Efectele creşterii cererii asupra preţului şi cantităţii de echilibru

P C’ O
C

P’ M’

P M C’

O C

Q Q’ Q

Creşterea ofertei. În mod analog cu cazul creşterii cererii, oferta poate creşte datorită unuia sau mai
multor factori. De exemplu, introducerea unor tehnologii noi sau reducerea preţurilor inputurilor fac ca oferta
unui bun să crească, ceea ce implică deplasarea curbei ofertei spre dreapta. În figura 5.9 se observă că o
asemenea schimbare determină un alt punct de echilibru al pieţei (M’) unde preţul de echilibru se reduce iar
cantitatea de echilibru creşte.
În concluzie, modificarea ofertei determină modificarea preţului şi cantităţii de echilibru.. Dacă oferta
creşte preţul de echilibru se reduce iar cantitatea de echilibru creşte. În schimb, dacă oferta scade, preţul creşte
iar cantitatea de echilibru se reduce

Figura 5.8 Efectele creşterii ofertei asupra preţului şi cantităţii de echilibru

P O O’
C

P M

P’ O C
O’
Q Q’ Q
Modificarea simultană a cererii şi ofertei. Să considerăm acum efectul asupra preţului şi cantităţii de
echilibru ca urmare a creşterii simultane a cererii şi ofertei. Acest efect depinde de măsura în care cererea şi
oferta cresc. Pot fi identificate în acest sens trei situaţii posibile:
a) cererea creşte mai mult decât creşte oferta (figura 5.10 a);
b) cererea creşte în aceeaşi măsură cu oferta(figura 5.10 b);;
c) cererea creşte mai puţin decât oferta(figura 5.10 c);.

Figura 5.10 Efectele creşterii cererii şi ofertei asupra preţului şi cantităţii de echilibru

P P
M’
M M M’ M
M’

Q Q Q
(a) (b) (c)

44
 Se poate observa că, în toate cele trei cazuri, cantitatea de echilibru creşte, în timp ce preţul de echilibru
poate înregistra orice evoluţie. Din acest motiv, fără precizarea raportului dintre mărimea modificării cererii şi
ofertei, nu se poate preciza sensul de mişcare al preţului de echilibru.
Există şi alte situaţii de modificare simultană a cererii şi ofertei. Prezentăm în tabelul de mai jos efectele
posibile asupra preţului şi cantităţii de echilibru în urma tuturor situaţiilor posibile de modificare a cererii şi
ofertei. În acest sens, am folosit următoarele notaţii:
P (+) – preţul de echilibru creşte
P (-) - preţul de echilibru se reduce
P (?) – nu se poate spune dacă preţul de echilibru creşte răm3ne neschimbat sau se reduce
Q(+), Q (-), Q (?) se referă la cantitatea de echilibru şi sunt definite similar cu cazurile anterioare

Tabelul 5.4 Efectele deplasărilor curbelor cererii şi ofertei asupra preţului de echilibru şi
cantităţii de echilibru

Cererea
Oferta
Creşte Nu se modifică Se reduce

Creşte P (?) P (-) P(-)

Q(+) Q(+) Q(?)

P(+) Nu se produce nici-o P(-)

Nu se modifică schimbare

Q(+) Nu Q(-)

Se reduce P(+) P(+) P(?)

Q(?) Q(-) Q(-)

4. Rolul preţurilor în alocarea resurselor într-o economie de piaţă

Acest capitol constituie doar o introducere asupra modului de funcţionare a pieţelor. Există suficiente
dovezi care demonstrează că pieţele reprezintă de cele mai multe ori o bună modalitate de organizare a activităţii
economice. Aceasta în ciuda faptului că uneori rezultatele lor sunt nesatisfăcătoare.
În orice sistem economic, resursele sunt rare şi trebuie alocate între utilizări alternative. Economiile de
piaţă se bazează în mod fundamenta pe forţele pieţei, cererea şi oferta, în vederea realizării unei alocări cât mai
bune a resurselor. Într-o economie de piaţă, preţurile celor mai multe bunuri se stabilesc în mod liber,
pornind de la jocul cererii şi ofertei. La rândul lor, preţurile îndeplinesc mai multe funcţii în cadrul economiei.
Ele au înainte de toate funcţia de informare a agenţilor economici privind starea unui bun pe piaţă. Pe baza lor,
agenţii economici decid alocarea resurselor.
Preţurile determină cine produce fiecare bun şi cât de mult să se producă. Conform diviziunii muncii,
într- economie unii agenţi economici îşi desfăşoară activitatea în agricultură, alţii în industrie ş. a. m. d. Într-o
societate liberă nu există o agenţie guvernamentală care să impună agenţilor economici să-şi desfăşoare
activitatea într-un anumit domeniu şi să producă o cantitate mai mare sau mai mică de bunuri în funcţie de
nevoile prezente sau viitoare ale societăţii. Folosirea resurselor de muncă în cadrul economiei se bazează pe
deciziile de angajare ale întreprinzătorilor şi salariaţilor. Iar asemenea decizii depind în mod decisiv de preţul
bunurilor realizate în cadrul unităţilor economice, dar şi de nivelul salariului. Preţurile se ajustează astfel încât să
se asigure un număr suficient de lucrători în fiecare domeniu de activitate. Se obţine astfel un sistem
descentralizat care funcţionează bine deoarece deciziile depind de preţuri libere. Nerespectarea condiţiilor de
formare ale preţurilor conduce inevitabil la o alocare necorespunzătoare a resurselor, aşa cum de altfel societăţile
centralizate au demonstrat-o din plin.

Preţul hranei şi salariile lucrătorilor agricoli (preţul muncii lor) se ajustează astfel încât să fie suficienţi oameni
care au ales să fie fermieri.
Dacă o persoană nu a văzut niciodată o economie de piaţă în acţiune, toată această ideee ar putea părea
absurdă. Economiile sunt grupuri mari de oameni angajate în multe activităţi interdependente. Ce anume

45
împiedică deciziile descentralizate să se ajungă la haos? Ce anume coordonează acţiunile a milioane de oameni
cu calificări şi dorinţe diferite ? ................Răspunsul constă într-un singur cuvând, preţurile.

REZUMAT

• Economiştii folosesc modelul ofertei şi cererii pentru a analiza pieţele concurenţiale. Pe o piaţă
concurenţială, există numeroşi cumpărători şi vânzători, fiecare dintre ei având o foarte mică sau nici-o
influenţă asupra preţului pieţei.

• Cererea se referă la cantităţile dintr-un bun pe care cumpărătorii au posibilitatea şi doresc să le

achiziţioneze la niveluri diferite de preţ.

• Curba cererii arată modul în care cantitatea cerută dintr-un bun depinde de preţ. Conform legii cererii,
atunci când preţul unui bun scade, cantitatea cerută creşte. Curba cererii este descrescătoare.

• Alături de preţ, ceilalalţi factori ai cantităţii cerute sunt preţurile bunurilor complementare sau
substituibile, venitul consumatorilor, gusturile consumatorilor, aşteptările, numărul consumatorilor,
politica guvernamentală, factorii sezonieri. Dacă unul dintre aceşti factori se modifică, curba cererii se
deplasează.

• Elasticitatea cererii surprinde amploarea modificării cantităţii cerute ca urmare a modificării unei
variabile de influenţă. Elasticitatea ofertei se studiază îndeosebi în raport cu preţul.

• Oferta se referă la cantităţile dintr-un bun pe care vânzătorii sunt în măsură şi doresc să le înstrăineze
la niveluri diferite de preţ.

• Curba ofertei arată modul în care cantitatea oferită dintr-un bun depinde de preţ. Conform legii ofertei,
atunci când preţul unui bun creşte, cantitatea oferită creşte. Curba ofertei este crescătoare.

• Alături de preţ, ceilalalţi factori ai cantităţii oferite sunt noile descoperiri, tehnologia, preţurile
factorilor de producţie, oferta de inputuri, preţurile bunurilor alternative, aştetările, numărul
vânzătorilor, politica guvernamentală, condiţiile social-politice şi naturale. Dacă unul dintre aceşti
factori se modifică, curba ofertei se deplasează.

• Elasticitatea ofertei surprinde amploarea modificării cantităţii oferite ca urmare a modificării unei
variabile de influenţă. Elasticitatea cererii se studiază îndeosebi în raport cu preţul şi cu venitul
consumatorilor.

• Intersecţia curbelor ofertei şi cererii determină echilibrul pieţei. La preţul de echilibru, cantitatea cerută
este egală cu cantitatea oferită.

• Comportamentul cumpărătorilor şi vânzătorilor conduce în mod natural piaţa către echilibru. Când
preţul pieţei este mai mare decât preţul de echilibru, există exces de ofertă sau surplus, fapt ce
determină scăderea preţului pieţei. Când preţul pieţei este mai mic decât preţul de echilibru, există
exces de cerere sau penurie, fapt ce determină creşterea preţului pieţei.

• Pentru a anliza modul cum un eveniment influenţează preţul şi cantitatea de echilibru, folosim
diagrama ofertei şi cererii. Analiza se desfăşoară în trei etape. Mai întâi, trebuie constatat dacă una sau
ambele curbe se deplasează. Apoi, se precizează sensul de deplasare al curbelor, stânga sau dreapta. În
al treilea rând, utilizănd diagrama ofetei şi cererii se examinează efectul deplasării curbelor asupra
preţului şi cantităţii de echilibru.

• În economiile de piaţă preţurile sunt semnale care ghidează deciziile economice şi deci alocă resursele
rare. Pentru fiecare bun, preţul asigură echilibrul dintre ofertă şi cerere. Preţul de echilibru astfel
determinat determină cât de mult din acel bun cumpărătorii aleg să cumpere şi cât de mult vânzătorii
aleg să producă.

46
 Concepte cheie

Cererea
Cantitate cerută
Ceteris paribus
Legea cererii
Curba cererii
Funcţia cererii
Bun substituibil
Bun complementar
Bun nomal
Bun infeior
Elasticitatea cererii
Oferta
Cantitate oferită
Legea ofertei
Curba ofertei
Funcţia ofertei
Elasticitatea ofertei
Piaţă concurenţială
Echilibru
Preţul de echilibru
Cantitate de echilibru
Exces de ofertă
Exces de cerere

Întrebări de verificare

1. Ce este o piaţă concurenţială?

2. Ce determină cantitatea cerută dintr-un bun?
3. Ce sunt funcţia şi curba cererii şi cum sunt ele corelate ?
4. De ce curba cererii este descrescătoare ?
5. Modificarea gusturilor consumatorilor conduce la o mişcare de-a lungul curbei cererii sau la o deplasare a
curbei cererii? Iar o schimbare a preţului conduce la o mişcare de-a lungul curbei cererii sau la o deplasare a
curbei cererii?
6. Ce determină cantitatea oferită dintr-un bun ?
7. Ce sunt funcţia şi curba ofertei şi cum sunt ele corelate ?
8. De ce curba ofertei este crescătoare ?
9. Modificarea tehnologiei producătorilor conduce la o mişcare de-a lungul curbei ofertei sau la o deplasare a
curbei ofertei? Iar o schimbare a preţului conduce la o mişcare de-a lungul curbei ofertei sau la o deplasare a
curbei ofertei?
10. Definiţi echilibrul pieţei. Precizaţi forţele care orientează piaţa către echilibru.
11. Berea şi pizza sunt bunuri complementare deoarece se consumă adesea împreună. Ce se întâmplă cu oferta
cererea, cantitatea oferită, cantitatea cerută şi preţul pe piaţă pizzei când preţul berii creşte?
12. Descrieţi rolul preţurilor într-o economie de piaţă.

Teste grilă

1. Care dintre următoarele afirmaţii corespund conceptului de cerere:

a) cantităţile dintr-un bun achiziţionate de un segment majoritar de clienţi;
b) cantităţile dintr-un bun solicitate de ansamblul cumpărătorilor;
c) cantităţile de bunuri oferite de firmele care acţionează pe piaţă;
d) cantităţile dintr-un bun pe care consumatorii pot şi sunt dispuşi să le achiziţioneze la niveluri diferite
de preţ;
e) nici una dintre alternativele de mai sus.

47
2. Conform legii ofertei şi clauzei ceteris paribus:
a) între preţ şi încasările producătorilor există o relaţie inversă;
b) preţul şi cantitatea cerută sunt invers corelate;
c) relaţia dintre preţ şi cantitatea oferită este directă;
d) încasările vânzătorilor şi cheltuielile cumpărătorilor sunt în relaţie directă;
e) orice relaţie între preţ şi cantitatea oferită poate fi posibilă.

3. Curba ofertei unui produs este afectată în mod direct de:

a) preţurile factorilor de producţie;
b) tehnologia folosită;
c) numărul de ofertanţi;
d) impozitarea vânzărilor;
e) toate cele de mai sus.

4. Dacă preţul unui bun creşte:

a) cantitatea cerută se reduce;
b) cantitatea cerută creşte;
c) cererea se reduce;
d) cantitatea oferită se reduce;
e) oferta creşte.

5. Cererea unui bun X înregistrează o creştere:

a) oricând cresc veniturile consumatorilor;
b) când creşte numărul consumatorilor;
c) când scade preţul unui alt bun aflat în relaţie de substituţie cu bunul X;
d) când creşte preţul unui alt bun aflat în relaţie de complementaritate cu bunul X;
e) când scade preţul bunului X.

6. Elasticitatea cererii pentru un bun în raport cu preţul său este de -0,4. O reducere a preţului cu 20%
conduce la:
a) reducererea cantităţii cerute cu 5%;
b) creşterea cantităţii cerute cu 5%;
c) creşterea cantităţii cerute cu 8%;
d) reducererea cantităţii cerute cu 8%;
e) menţinerea nivelului cantităţii cerute.

7. Cererea pentru bunuri alimentare este inelastică. Care dintre următoarele afirmaţii este adevărată în
condiţiile reducerii preţului acestor bunuri:
a) determină creşterea încasărilor producătorilor de bunuri alimentare;
b) determină reducerea încasărilor producătorilor de bunuri alimentare;
c) determină creşterea cheltuielilor cumpărătorilor;
d) nu afectează puterea de cumpărare a consumatorilor;
e) nu are nici-un efect asupra încasărilor producătorilor de bunuri alimentare.

8. Presupunem că bunurile X şi Y sunt substituibile, iar preţul bunului X scade. În aceste condiţii:
a) cantitatea cerută din X scade, iar cererea bunului Y creşte;
b) cantitatea cerută din X şi cererea bunului Y scad;
c) cantitatea cerută din X creşte, iar cererea bunului Y scade;
d) cantitatea cerută din X şi cererea bunului Y cresc;
e) nu se poate preciza evoluţia cantităţii cerute din X sau a cererii bunului Y.

9. Dacă coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de preţ este în valoare absolută superior lui 1 atunci
cererea este:
a) inelastică;
b) elastică;
c) cu elasticitate unitară;
d) perfect inelastică;
e) perfect inelastică.

48
10. Se consideră un bun normal. Creşterea veniturilor consumatorilor are ca efect pe piaţa acestui bun:
a) creşterea preţului şi a cantităţii de echilibru;
b) creşterea preţului şi reducerea cantităţii de echilibru;
c) reducerea preţului şi a cantităţii de echilibru;
d) reducerea preţului şi creşterea cantităţii de echilibru;
e) nici-un efect.

11. Creşterea ofertei unui bun şi reducerea cererii aceluiaşi bun va determina…………….preţului
şi………….cantităţii tranzacţionate:
a) creşterea/reducerea;
b) reducerea/reducerea;
c) reducerea/efectul este nedeterminat;
d) creşterea/ creşterea;
e) menţinerea constantă/menţinerea constantă.

12. Creşterea semnificativă a preţului benzinei ar putea determina …………….preţului autoturismelor şi

………………….numărului de autoturisme vândute pe piaţă:
a) creşterea/reducerea;
b) reducerea/reducerea;
c) reducerea/efectul este nedeterminat;
d) creşterea/ creşterea;
e) menţinerea constantă/menţinerea constantă.

13. Care dintre consecinţele următoare este adevărată în condiţiile unui preţ mai mic decât cel de
echilibru:
a) vânzătorii nu pot vinde cât doresc;
b) cumpărătorii pot achiziţiona cât doresc;
c) vânzătorii pot vinde atât cât doresc;
d) cumpărătorii vor cere guvernului să intervină pentru a creşte preţul;
e) atât vânzătorii cât şi cumpărătorii vor renunţa să vândă sau să cumpere cât timp preţul nu este la nivelul de
echilibru.
14. Pe piaţa unui bun X, cererea şi oferta sunt date de următoarele relaţii : Q = 1000 - 150P, respectiv Q =
100 + 75 P, unde Q este cantitatea, iar P este preţul. Dacă guvernul impune un preţ de 5 unităţi monetare,
atunci pe piaţa bunului X apare:
a) un deficit de 150 unităţi de cantitate;
b) un deficit de 225 unităţi de cantitate;
c) un surplus de 75 unităţi de cantitate;
d) un surplus de 225 unităţi de cantitate;
e) o diferenţă de 2 unităţi monetare între preţul de echilibru şi preţul impus de guvern

15. Dacă preţul grâului este de 2000 u.m./ unitatea de cantitate, atunci cantitatea oferită este mai mare
decăt cantitatea cerută. Dacă preţul grâului este 1400 u.m./unitatea de cantitate, atunci cantitatea cerută
este mai mare decăt cantitatea oferită. În aceste condiţii, preţul de echilibru este:
a) 1400 u.m/unitatea de cantitate;
b) 2000 u.m./unitatea de cantitate;
c) mai mic de 1400 u.m./unitatea de cantitate;
d) între 1400 şi 2000 u.m./ cantitatea de unitate;
e) mai mare decăt 2000 u.m./ unitatea de cantitate.

16. Dacă cererea şi oferta se reduc simultan în aceeaşi proporţie:

a) preţul creşte;
b) cantitatea tranzacţionată creşte;
c) preţul se reduce;
d) cantitatea tranzacţionată se reduce;
e) modificarea cantităţii tranzacţionate este nedeterminată.

17. Să se calculeze coeficientul de elasticitate a ofertei în raport cu preţul ştiind că preţul bunului a crescut
de la 5000 lei la 10000 lei în cursul unei perioade, iar cantitatea oferită a crescut cu 300% în cursul
aceleiaşi perioade faţă de un nivel iniţial de 4000 unităţi de produs.
a) 0,5;
b) 2;
c) 4;
d) 1,5;
e) 3.

49