. Franz Josef I, din dinastia de Habsburg, a stat 68 de ani la tronul imperiului austriac.

A luat-o in
casatorie pe verisoara sa, Elisabeta de Bavaria, care provenea dintr-o familie cu multe cazuri de
boli mintale. Elisabeta a fost injunghiata la 60 de ani de un anarhist. Fiul lor, printul Rudolf, s-a
sinucis, lasind loc nepotului imparatului, lui Franz Ferdinand, asasinat in 1914 la Sarajevo.

În 1848 izbucnește în Franța o revoltă a burgheziei cu caracter național. Revolta se transformă

într-o revoluție care cuprinde Europa. La Berlin se organizează baricade. În Italia revolta are ca
pretext unificarea țării. Revoluția în Imperiul Habsburgic a urmat diverse faze. Situația
economică a imperiului a constituit una din cauzele revoluției. Deși din punct de vedere politic
era una din marile puteri ale Europei, din punct de vedere economic, Austria se prezenta mult
mai slab deoarece industria sa, în mare parte rămasă în urma progresului general, nu putea face
față unor țări industrializate ale căror mărfuri invadaseră piața europeană după 1815.
În agricultură se mențineau relațiile feudale iar țăranii erau crunt asupriți. Vestea despre
revoluția din Paris s-a răspândit cu repeziciune. La 11 martie apar primele manifestații ale
mulțimii. La 13 martie 1848, revoluția izbucnește la Viena. În aceeași zi cancelarul Metternich,
ce ocupa această funcție din 1829, fuge în căruța unei spălătorese. Studenții și muncitorii cer
adoptarea unor reforme radicale. Până la 15 martie revendicările cerute de popor au fost impuse
aprobării împăratului Ferdinand I. La 13 martie, poetul maghiar Sandor Petofi publică Imnul
național maghiar la Pesta. La 15 martie izbucnește revoluția la Pesta. La 16 martie Ferdinand I
este forțat să accepte crearea gărzii naționale și legiunii academice la Viena. După izbucnirea
revoluției la Pesta, se formează un guvern independent, constituit la 17 martie, și condus de
contele Bathyanny. Bathyanny va proclama independența Ungariei la 7 aprilie.
Cu puțin timp înainte, la Pozsony (azi: Bratislava), venețienii lansează formula „Italia fara da
se” (Italia se va înfăptui prin sine însăși) pentru eliberarea Italiei. În martie este proclamată
republica de la San Marco de către avocatul venețian Daniel Manin (1804-1857). Peste câteva
zile trupele austriece sunt alungate din Milano iar Piemontul declară război Austriei. Dar această
stare de lucruri nu durează. Forțele reacționare ale Sfintei Alințe înfrâng revoluția. După
înăbușirea completă a revoluției în Europa, Franz Joseph începe o politică de represiune
împotriva clasei muncitoare, a țărănimii, foștii revoluționari. În 1853 Libeny Janos, o calfă de
croitor din Ungaria, dorea să răzbune pe compatrioții săi care zăceau în închisorile austriece așa
că hotărăște să-l omoare pe împărat. Pentru aceasta el se duce la Viena unde se pregăti să-l
asasineze pe Franz Joseph care mergea însoțit de contele O'Donnell, aghiotantul său. Libeny se
aruncă asupra sa cu pumnalul, dar nu reușește decât să-l rănească pe împărat. Franz Joseph se
reface repede. Din acest moment, represiunea împotriva potențialilor revoluționari se întețește.
Dar Austria are de înfruntat alte evenimente.
Revoluția înfrântă în Austria triumfase în Franța. Acolo regele Ludovic-Filip fusese alungat iar
burghezia proclamase a doua republică franceză. Ca conducător fusese ales Charles Louis
Napoleon Bonaparte, urmaș al marelui împărat al Franței ce tulburase într-atât Austria. Dar cu
timpul oamenii au înțeles că numai o revenire a monarhiei le putea rezolva problemele. În 1853
Bonaparte se proclamă împăratul Napoleon al III-lea. Noul împărat avea o extraordinară simpatie
pentru popoarele latine. În 1859 el ajută Piemontul împotriva Austriei. Armatele împăratului
Franz Joseph sunt bătute iar Lombardia este cucerită. În 1861 este proclamat regatul Italiei a lui
Victor-Emanuel II. Camille Cavour, cancelarul Piemontului, "Metternich al Italiei", cedează
orașul Nisa Franței.
Austria pierdea posesiunile sale din Italia. Guvernul era nemulțumit. Imperiul Habsburgic se afla
într-o stare gravă dar reușea să se mențină. Dar în curând va primi o nouă lovitură. Prusia era un
mare regat care, sub conducerea lui Wilhelm I, visa constituirea unui mare Imperiu german. În
acest scop dusese războaie cu Danemarca pentru cucerirea Schleswigului și a Holsteinului,
regiuni din Iutlanda. Apoi anexase Hanovra. Imperiul Austriac era ostil Prusiei și ambițiilor sale
deoarece considera că numai ea ar fi putut crea un imperiu german. În 1866 începe războiul cu
Prusia. Austria este înfrântă la Sadova. Imperiul Habsburgic era cuprins de o gravă criză care se
accentuase după înfrângera în război. Franz Joseph I caută să salveze Austria de la această criză
creând în 1867 dualismul austro-ungar. Ungurii aveau același drepturi ca austriecii și alături de
aceștia participau la conducerea imperiului. Erau supuși cu toții monarhiei Habsburgice.
Celelalte popoare din Imperiu erau considerate inferioare și nu aveau drepturi. Austria a devenit
Austro-Ungaria, în urma compromisului numit în mod curent Ausgleich. Dualismul austro-ungar
a salvat temporar statul de la grava criză ce îl cuprinsese. După emanciparea ungurilor fiecare
popor credea că se poate ridica și el. Dar speranțele le vor fi înșelate crunt. Austriecii și
maghiarii vor declanșa o prigoană nesfârșită împotriva celorlalte națiuni din imperiu. Dualismul
austro-ungar va fi epocă neagră pentru popoarele înglobate în stat.

Habsburgii au fost una dintre cele mai importante şi mai influente dinastii regale europene.
Istoria acestei familii, care a condus unele din cele mai importante state europene – Spania,
Austria, Ungaria, Belgia, Olanda, Germania – începe în secolul al XI-lea şi se întinde pe
parcursul a peste 600 de ani. La începutul secolului al XVII-lea, ramură spaniolă a dinastiei s-a
stins însă brusc. Oamenii de ştiinţă cred că au descoperit cauza acestei dispariţii subite: incestul.
Cercetătorii spanioli au ajuns recent la concluzia că ultimul rege de Habsburg al Spaniei, Carol al
II-lea (1661-1700), a fost rodul unui mariaj care, din punct de vedere genetic, era aproape la fel
de consangvin ca şi relaţia frate-soră sau părinte-copil.
Generaţii întregi au suportat consecinţele dramatice ale obişnuitelor mariaje între membri ai
aceleiaşi familii pentru păstrarea intactă a patrimoniului dinastic. Perpetuarea acestor căsătorii
consangvine a culminat cu venirea pe lume a acestui monarh – bolnăvicios şi impotent – odată cu
care “filiala” spaniolă a dinastiei şi-a dat obştescul sfârşit.
Carol al II-lea al Spaniei era supranumit El Hechizado (cel Vrăjit), pentru că dizabilităţile sale
fizice şi mentale erau puse pe seama unor acte de vrăjitorie. Studiile recente dezvăluie însă o
realitate complet diferită – strămoşii săi fuseseră mai toţi înrudiţi, motiv pentru care Carol
suferea de cel puţin două maladii congenitale.
Pentru a afla ce moştenire genetică poseda Carol al II-lea, cercetătorii spanioli au studiat peste
3000 de membri ai familiei de Habsburg, reprezentanţi a nu mai puţin de 16 generaţii. Astfel,
savanţii au descoperit că acesta poseda un coeficient de consangvinitate egal cu cel al
progeniturilor rezultate din incesturi.
În ciuda diformităţilor fizice şi a nenumăratelor probleme de sănătate, Carol al II-lea s-a căsătorit
de două ori, dar a fost incapabil să procreeze, stingându-se din viaţa la vârsta de 39 de ani fără
urmaşi. Prima sa soţie a fost Maria Luiza de Orleans (1662-1689), încântătoarea fiică a lui Filip
I, Duce de Orleans, fratele lui Ludovic al XIV-lea. După zece ani de mariaj, Maria Luiza a intrat
într-o depresie profundă şi a murit la vârsta de 27 de ani.
Profesorul Gonzalo Alvarez, de la Universitatea Santiago de Compostela din Spania, a descoperit
că în familia de Habsburg rata mortalităţii infantile era mult mai ridicată decât la restul
populaţiei. De asemenea, incidenţa mare a diformităţilor fizice, cel mai bine exemplificate de
faimoasa “buza Habsburg” (în realitate prognatism mandibular caracterizat prin dezvoltarea în
exces a mandibulei). Nu numai că suferea de o versiune extrem de severă a acestei maladii
congenitale, dar limba lui Carol al II-lea era atât de mare încât nici măcar nu-i încăpea în gură,
nu putea vorbi corect, era incapabil să mestece şi saliva excesiv. Monarhul spaniol avea, de
asemenea, un cap supradimensionat, probleme stomacale şi, potrivit primei sale soţii, suferea de
ejaculare precoce.
“A fost incapabil să vorbească până la vârsta de patru ani şi nu a mers în picioare decât după
opt ani. Era mic de statură, sfrijit şi total neinteresat de ce se petrecea în jurul său. Arată mult
mai bătrân decât era, prezenta umflături la nivelul picioarelor, abdomenului şi fetei, iar în
ultimul an de viaţă abia se mai putea ridica, suferind de halucinaţii şi crize convulsive”, a
explicat profesorul Alvarez.
Afecţiunile lui Carol al II-lea au fost rezultatul direct al acestui şir interminabil de mariaje între
rude apropiate. Pedigriul imediat al lui Carol al II-lea a fost în mod excepţional populat cu
nepoate care au născut copiii unchilor lor. Tatăl lui Carol al II-lea, Filip al IV-lea (1605-1665),
era unchiul mamei sale, Mariana de Austria (1634-1696), iar străbunicul său, Filip al II-lea
(1527-1598) fusese, de asemenea, unchiul străbunicii sale, Anna de Austria (1549-1580), astfel
că bunica sa, Maria Ana de Austria, îi era totodată şi mătuşă.
În cei 200 de ani care au precedat venirea pe lume a lui Carol al II-lea, nouă din cele unsprezece
mariaje produse în familia de Habsburg au avut loc între persoane înrudite biologic (două fiind
între unchi şi nepoate şi două între verişori de gradul unu).
Dürnkrut