UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE”

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

SPECIALIZAREA DREPT

SISTEMUL DE PROTECŢIE AL
DREPTURILOR OMULUI IMPUS DE
CONVENŢIA EUROPEI ŞI SITEMUL DE
PROTECŢIE IMPUS DE ORGANIZAŢIA
NAŢIUNILOR UNITE

Profesor coordonator Student

Prep.as. Catargiu Nicoleta Carmen

Vinţilă Narcisa Drept An.III, Gr.I

 CUPRINS

CAPITOLUL I. CONSILIUL EUROPEI ŞI IDEEA STATUTULUI DE

DREPT

1.1. Noţiuni introductive

1.2. Mecanismele de protecţie a drepturilor omului

CAPITOLUL II. SISTEMUL EUROPEAN DE PROTECŢIE A

DREPTURILOR OMULUI- ORGANE

2.1. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

2.2. Promovarea şi protecţia juridică a drepturilor omului

CAPITOLUL III. DECLARAŢIA REVOLUŢIEI FRANCEZE PRIVIND

DREPTURILE OMULUI ŞI CETĂŢEANULUI

3.1. Protecţia drepturilor omului în Uniunea Europeană

3.2. Respectarea drepturilor omului în sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite
3.3. Instrumente şi mecanisme

CAPITOLUL IV. CONCLUZII

 I. Consiliul Europei şi ideea statutului de drept.

1.1. Noţiuni introductive

Consiliul Europei este o organizaţie internaţională cu caracter interstatal, care a

fost creată la 5 mai 1949. Membrii originari ai acestei organizaţii au fost: Belgia,
Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi
Suedia. În prezent, ca urmare a primirii succesive de noi membri în decursul anilor,
Cosiliul Europei are 40 de membrii.
În preambulul Statutului Consiliului Europei se precizează că în concepţia
statelor membre „edificarea păcii bazată pe justiţie şi cooperare internaţională este de
interes vital pentru păstrarea societăţii umane şi civilizaţiei”. De aceea, statele
fondatoare ale acestei organizaţii îşî reafirmă „ataşamentul lor pentru valorile
spirituale şi morale care sunt moştenirea comună a popoarelor lor şi sursa reală a
libertăţii individuale, libertăţii politice şi a statului de drept, principii care formează
baza oricărei democraţii autentice”.
Scopul Consiliului Europei, aşa cum este definit de Statut, este „de a realiza o
mai mare unitate între membrii săi în scopul salvgardării şi realizării idealurilor şi
principiilor, care sunt moştenirea lor comună şi a facilitării progresului lor economic
şi social”1. Potrivit statutului , acest scop urmează a fi realizat prin discutarea
chestiunilor de interes comun şi prin încheierea de acorduri şi adoptarea unor acţiuni
comune în domeniile economic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ,
precum şi prin salvgardarea şi respectarea pe mai departe a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.
O dispoziţie importantă a Statutului este aceea care dispune că „Participarea
membrilor la lucrările Consiliului Europei nu va afecta activitatea acestora in cadrul
O.N.U. şi al altor organizaţii sau reuniuni internaţionale la care ele sunt părţi”2.
Statutul Consiliului Europei prevede o serie de condiţii pe care trebuie să le
îndeplinească statele care doresc să devină membre ale acestei organizaţii. Astfel,
potrivit art.3 alin.1, „Fiecare membru al Consiliului Europei trebuie să accepte
principiile statului de drept şi principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub
jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului”.
Pe de altă parte, după cum se precizează în alin.2 al aceluiaşi articol, „Fiecare
membru se angajează să colaboreze în mod sincer şi efectiv în realizarea scopului
Consiliului conform definiţiei acestuia din Capitolul I”.
Calitatea de membru al Consiliului o poate dobândi orice stat care este considerat
ca fiind în masură a se conforma prevederilor art.3 şi care are voinţa de a le realiza în
practică. Procedura de admitere implica invitarea statului în cauză de către Comitetul
de Miniştri pentru a deveni membru al Consiliului. Calitatea de membru se
dobândeşte oficial în momentul depunerii instrumentelor de aderare de către ţara în
cauză la Secretaul General al organizaţiei.

1
Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului- mijloace interne şi internaţionle, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.99.
2
Victor Duculescu, Idem, p.99.
 În ceea ce priveşte organele Consiliului Europei, acestea sunt : Comitetul
Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară.
Comitetul de Miniştri examinează, la recomandarea Adunării Parlamentare sau
din proprie iniţiativă, măsurile adecvate pentru a promova scopul Consiliului, inclusiv
pentru încheierea de convenţii şi acorduri şi adoptarea de către guverne a unei politici
comune în anumite probleme.
Acesta este competent să emită decizii cu caracter obligatoriu cu privire la toate
chestiunile legate de organizarea şi aranjamentele interne ale Consiliului Europei,
adoptând în acest scop reglementări financiare şi administrative pe care le va
considera necesare.
Rezoluţiile Comitetului în chestiunile importante sunt luate cu unanimitatea
voturilor exprimate. Astfel, va fi necesar un vot unanim al Comitetului de Miniştri în
chestiunile recomandărilor adresate guvernelor, pentru amendarea unor articole
importante, precum şi pentru orice alte chestiuni în care, datorită importanţei lor, se
stabileşte că hotărârile vor fi luate cu unanimitate de voturi. În celelalte cazuri se va
recurge la regula majorităţii simple, iar pentru anumite probleme, ca de pildă
adoptarea bugetului, regulile de procedură etc., va fi necesară o majoritate de două
treimi.
Adunarea Parlamentară este organul deliberant al Consiliului Europei. Ea dezbate
acele chestiuni care sunt de competenţa sa, conform Statutului, şi prezintă concluziile
sale Comitetului de Miniştri, sub formă de recomandări.
Poate să dezbată şi să formuleze cu privire la orice probleme care se încadrează în
limitele scopului şi atribuţiilor Consiliului. Dar, în acelaşi timp, ea poate să facă
recomandări şi cu privire la orice probleme care îi sunt prezentate spre avizare de
către Comitetul de Miniştri.
În cadrul competenţei sale, Adunarea poate înfiinţa comitete sau comisii,
însărcinate să examineze şi să raporteze cu privire la anumite chestiuni. Ea îşi adoptă
propriile sale reguli de procedură şi alege dintre membrii săi un preşedinte, care
rămâne în funcţie până la următoarea sesiune ordinară.
Adunarea Parlamentară este compusă din reprezentanţi ai fiecărui stat membru,
aleşi de către Parlamentul naţional, dintre membrii săi, sau desemnaţi dintre membrii
Parlamentului, conform unei proceduri decise de acesta, sub rezerva dreptului fiecărui
guvern memvru de a face orice desemnări adiţionale necesare atunci când
Parlamentul nu este în sesiune şi n-a stabilit procedura de urmat. Fiecare reprezentant
trebuie să aibă naţionalitatea statului membru pe care îl reprezintă.
Cât priveşte rezoluţiile Adunării, acestea sunt adoptate cu o majoritate de două
treimi din voturile exprimate. Rezoluţiile care se referă la chestiuni de procedură
internă, inclusiv alegerea membrilor biroului, adoptarea regulamentului interior,
urmează să fie adoptate cu o majoritate ce se va stabili de către Adunare prin
aplicarea art.29 alin.5 din Statut.
Adunarea Parlamentară se întruneşte în sesiunea ordinară odată pe an, data şi
durata acesteia fiind stabilite, pe cât posibil, astfel încât să se evite suprapunerea cu
sesiunile parlamentare sau cu sesiunile Adunării Generale O.N.U. Sesiunile ordinare
nu vor dura mai mult de o lună, afară de cazurile excepţionale. Ele se desfăşoară la
sediul Consiliului, dar Adunarea şi Comitetul de Miniştri vor putea decide şi altfel.
 În ceea ce priveşte finanţele, se prevede că fiecare stat membru va suporta
cheltuielile propriei reprezentări în Comitetul de Miniştri şi în Adunarea
Parlamentară. Cheltuielile Secretariatului şi toate celelalte cheltuieli comune vor fi
împărţite într-o proporţie ce se va stabili ţinându-se seama de ponderea popolaţiei
statelor interesate. Secretarul General va cominica anual fiecărui guvern suma cu care
trebuie să contribuie, sumă care va trebui să fie depusă nu mai târziu de 6 luni de la
data notificării.
În decursul existenţei sale, Consiliul Europei a desfăşurat o activitate prodigioasă,
in special pe linia adoptării unor documente deosebit de importante. Astfel, au fost
adoptate peste 150 de convenţii şi tratate europene, printre care şi Convenţia
Europeană asupra drepturilor omului, din 1950. Aceste intrumente, obligatorii pentru
statele membre, sunt intregite cu un ansamblu de recomandări, care exprimă voinţa
statelor membre de a coopera rodnic pentru a găsi soluţii marilor probleme de
colaborare cu care se confruntă cei peste 400 milioane de europeni. Pe de altă parte,
trebuie menţionat că în afară de convenţii şi recomandări Consiliul Europei adoptă şi
promovează anumite programe. Printre acestea pot fi menţionate „Programul
Demostene” de asistenţă logistică pentru sprijinirea reformelor din ţările Europei
centrale şi de răsărit în domeniile constituţional, legislativ şi administrativ, care se
concretizează în special în reuniuni ale experţilor, acordări de burse şi vizite
reciproce.
Este de menţionat că, supunând Parlamentului proiectul de lege privind aderarea
României la Statutul Consiliului Europei, Guvernul României arăta, în Expunerea de
motive care însoţea proiectul de lege, că „În strategia Guvernului României,
integrarea deplină în mecanismele europene, şi continuarea adaptării politicii
externe ca şi a acţiunilor interne în sprijinul acestei politici, la spiritul european,
dominant şi în Consiliul Europei, este o prioritate.
Un obiectiv principal al politicii externe este primirea ţării noastre ca membru cu
drepturi depline alConsiliului Europei şi semnarea Convenţiei pentru Protecţia
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ca şi a altor documente
multilaterale elaborate sub egida Consiliului cu privire la respectarea drepturilor
omului şi a drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, lucru care va
conduce la alinierea României la standardele europene in acest domeniu”
O altă precizare pe care dorim să o facem este aceea că, la scurt timp după
dobândirea de către România a statutului de invitat special al Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei, Camera Deputaţilor a adoptat o „Declaraţie” cu privire la
Convenţia Europenă a Drepturilor Omului şi Protocoalele adiţionale la aceasta, la 18
februarie m1993. După cum se arată în acest document, „... având în vedere că
România, ca ţară europeană, împărtăşeşte toate principiile şi valorile europene,
inclusiv cele din domeniul drepturilor omului; Camera Deputaţilor din Parlamentul
României recomandă Guvernului României ca, până la crearea condiţiilor de ordin
practic şi procedural pentru adoptarea Convenţiei europene a drepturilor omului şi a
protocoalelor adiţionale la aceasta de către România, să analizeze posibilitatea ca în
acţiunile pe care le va întreprinde să ia în considerare şi să aplice prevederile
documentelor amintite”.3

3
Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului – mijloace interne şi internaţionale-
Editura Lumina Lex, Bucureşti 1998, p.105.
1.2. Mecanismele de protecţie a drepturilor omului

Ideile generoase cuprinse în Statutul Consiliului Europei, care au călăuzit această

prestigioasă organizaţie de la constituirea sa, şi-au găsit concretizarea şi materializarea în
Convenţia Europeană pentru protecţia drepturilor omului, adoptată în 1950, care a fost
ulterior completată cu mai multe protocoale anexă.
Trebuie observat însă că în comparaţie cu sistemul de protecţie a drepturilor
omului existent în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, mecanismul european oferă
imaginea unui sistem mult mai integrat, cu posibilităţi sporite pentru repararea
încălcărilor drepturilor omului în cazurile în care acestea au fost nesocotite. Dacă
sistemul O.N.U. se întemeiază în general pe ideea relaţiilor de la stat la stat , fiind foarte
prudent în recunoaşterea posibilităţii pentru statele care doresc, ori pentru indivizii
prejudiciaţi, de a pune în discuţie modul în care o serie de drepturi ale omului se
realizează în practică, sistemul european merge mai departe, stabilind o serie de proceduri
prin care statele pot fi chemate şi obligate a da explicaţii, iar în final, să execute anumite
hotărâri prin care s-ar stabili anumite încălcări ale dreptului omului în detrimentul
propriilor cetăţeni. În asemenea situaţii, ele pot fi condamnate la despăgubiri şi la
adoptarea unor măsuri de restabilire a drepturilor persoanelor cărora li s-au încălcat
drepturi fundamentale.
O periadă îndelungată de timp regionalizarea drepturilor omului nu a fost o idee
agreată de Naţiunile Unite. Ea a fost privită cu suspiciune, considerată o tendinţă de
fragmentare a mişcării pentru drepturile omului care pune sub semnul întrebării
universalitatea acestor drepturi. Odată cu elaborarea şi adoptarea, în 1966, a celor două
pacte Organozaţia Naţiunilor Unite a devenit mai receptivă la ideea de regionalism în
domeniul drepturilor omului.

II. Sistemul european de protecţie a drepturilor omului cuprinde trei organe:

a) Comisia Europeană a Drepturilor Omului, compusă dintr-un număr de membri

egal cu acela al statelor, aleşi în mod individual. Membrii Comisiei sunt aleşi de către
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, pe baza unei liste întocmite de Biroul
Adunării Parlamentare. Mandatul Comisiei este de 6 ani , iar sediul este la Strasbourg.
Aceasta îşi stabileşte propriul său regulament, îşi alege preşedintele şi cei doi
vicepreşedinţi pentru o perioadă de trei ani.
b) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, creată in 1958 şi care şi-a început
activitatea în 1959, se compune dintr-un număr de judecători egal cu acel al statelor
membre. Spre deosebire de Comisie, membrii Curţii sunt aleşi de către Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei, pe baza unei liste prezentate de statele membre. Ei
sunt independenţi în luarea deciziilor. Sediul Curţii este, de asemenea, în oraşul
Strasbourg, iar judecătorii aleşi pe un termen de 9 ani, sunt reeligibili.
 c) Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei este un organ interstatal care este
chemat să adopte numai în cazuri deosebite.
Precedura care se desfăşoară în faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului şi a
Curţii prezintă unele specificităţi, după cum este vorba de plângeri individuale sau de
plângeri cu caracter etatic, formulate de unul dintre statele membre.
Procedura în faţa Comisiei, prima dintre organele solicitate a se pronunţa asupra
plângerilor care îi sunt adresate, comportă mai multe etape: prima dintre acestea se referă
la examinarea admisibilităţii cererii, iar numai în cazurile în care aceasta s-a produs, se
trece la examinarea în fond.
Examinarea admisibilităţii în principiu a cererilor intrduse în faţa Comisiei oferă
un important mijloc de filtrare a multitudinii de reclamaţii, petiţii, adresate acestui
organism.
În situaţia în care cererea este considerată admisibilă în principiu, Comisia va
stabili faptele, ori va încerca o soluţie amiabilă a cauzei. Dacă o asemenea reglementare
amiabilă s-a produs, procedura încetează pe baza unui scurt raport ce va fi transmis
statelor interesate, Comitetului de Miniştri şi Secretarului General al Consiliului Europei,
în scopul publicării.
În cazul în care procedura continuă, nefiind posibilă o soluţionare amiabilă sau în
cazul în care s-a procedat la o stabilire a faptelor pe baza unui examen în contradictoriu al
cererii, cu reprezentanţii părţilor, se întocmeşte un raport ce constată faptele şi care
implucă un aviz în legătură cu încălcările pretinse. Acest raport va fi transmis
Comitetului de Miniştri şi statelor interesate, dar nu va fi publicat.
O a doua mare fază a dezbaterilor cu privire la încălcarea drepturilor omului se
desfăşoară în faţa Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. Poate reţine cauza şi
stabili prin votul a două treimi din membrii săi dacă a existat sau nu o încălcare a
Convenţiei, în caz afirmativ dispunând un termen în care statul interesat va lua măsurile
ce decurg din decizia Comitetului de Miniştri. În caz contrar, sau dacă nu s-au adoptat
măsuri satisfăcătoare, Comitetul de Miniştri va putea da curs deciziei sale iniţiale,
adoptând măsurile corespunzătoare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este un organ jurisdicţional care
funcţionează ca o Cameră de 7 judecători, deşi numărul membrilor săi este egal cu acela
al tuturor statelor membre ale Consiliului Europei. Din Camera care va examina
plângerea face parte, din oficiu, şi judecătorul care este cetăţean al statului căruia i s-au
adus criticile, privind încălcarea drepturilor omului. Comisia participă şi ea la proces,
fiind reprezentată de un delegat desemnat din rândul membrilor săi, dar nu are calitate
procesuală, atribuţia sa fiind de a asista Curtea în calitate de „apărător al interesului
public”4.
Examinând pe fond, Curtea va decide în legătură cu încălcările despre care a fost
sesizată. Ea va putea, în mod suveran, pe baza probelor care se administrează, să
stabilească dacă a existat sau nu o încălcare. În cazul în care s-a constatat că nu a existat o
încălcare a prevederilor Convenţiei, dosarul se închide. În cazul în care Curtea a constatat
că s-a produs o încălcare a prevederilor Convenţiei, există de asemenea două situaţii.
În primul rând, există situaţii în care dreptul intern al ţării în cauză nu permite
decât într-un mof imperfect repararea consecinţelor încălcării, caz în care Curtea va

4
Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului- mijloace interne şi internaţionale-Editura
Lumina Lex, Bucureşti 1998, p.109
acorda celui prejudiciat o satisfacţie echitabilă, în conformitate cu prevederile art.50 din
Convenţie. În situaţia în care dreptul intern al statului în cauză permite înlăturarea
consecinţelor încălcării, statul respectiv va da urmare, prin mecanismele sale interne,
satisfacerii cererii persoanei prejudiciate.
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului trebuie să fie motivată; dacă nu
exprimă în totalitate părerea judecătorilor care au participat la dezbaterea cauzei, se va
face menţiune despre opiniile proprii, fiecare judecător trebuind să anexeze o expunere
cuprinzând propria sa opinie.
Hotărârea Curţii este definitivă, nerecurabilă şi obligatorie pentru părţi. Potrivit
prevederilor Convenţiei, „Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze
deciziilor Curţii în litigiile în care sunt părţi”5. Hotărârea Curţii va fi transmisă
Comitetului de Miniştri, care va urmări executarea ei.
Mai trebuie precizat că orice stat contractant este obligat să furnizeze, la cererea
Secretarului general al Consiliului Europei, explicaţii în legătură cu modul în care
dreptul său intern asigură aplicarea efectivă a tuturor prevederilor Convenţiei; membrii
Comisiei şi ai Curţii se bucură, în timpul exercitării funcţiei lor, de privilegiile şi
imunităţile prevazute în art.40 din Statutul Consiliului Europei şi de acordurile încheiate
în virtutea acestui articol; de remarcat sunt şi prevederile art.60 din Convenţie care dispun
că „ Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând
atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute în
conformitate cu legile oricărei Părţi Contractante sau oricăreo alte convenţii la care
această Parte Contractantă este parte, prevederi ce lasă statelor părţi şi posibilitatea unui
regim chiar mai favorabil; este de remarcat şi ideea prevalenţei autorităţii mecanismului
european de protecţie a drepturilor omului, consacrată de prevederile art.62, care dispune
că „Înaltele Părţi Contractante renunţă în mod reciproc, în afara unei înţelegeri speciale,
să se prevaleze de tratate, convenţii sau declaraţii ce există între ele, pentru a supune, pe
calea unei cereri,un diferend apărut din interpretarea sau aplicarea prezentei Convenţii la
un mod de soluţionare altul decât cele prevăzute de respectiva Convenţie”.

2.1. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Instrument juridic de largă rezonanţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,

adoptată la 4 noiembrie 1950, a reprezentat la timpul respectiv un document fundamental
pe linia protecţiei şi garantării drepturilor omului, atât prin procedura pe care a instituit-o,
cât şi prin larga arie de drepturi şi libertăţi cărora li se consacră recunoaşterea şi
garantarea.
Este de remarcat că înscriind o serie de drepturi care apar şi în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană aduce totuşi o serie de precizări
şi dezvoltări demne de relevat dacă ne gândim la faptul că ea a fost adoptată la numai doi
ani de la proclamarea Declaraţiei. Remarcăm, de pildă, că interzocând munca forţată sau
obligatorie, Convenţia precizează totodată şi acele situaţii care nu pot fi considerate
munci forţate sau obligatorii (art.4, pct.3).
Importante precizări întâlnim şi în legătură cu dreptul la libertate şi siguranţă.
Convenţia dezvoltă pe larg ideea dreptului la un proces echitabil, care trebuie desfăşurat

5
Articolul 53 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, amendată prin
Protocoalele nr.3, 5 şi 8 şi completată prin Protocolul nr.2
într-un termen rezonabil, în faţa unui tribunal independent şi imparţial, stabilit de lege
(art.6)
În spiritul tradiţiilor societăţilor democratice este înscris, cu multă vigoare, dreptul
persoanei la viaţă privată, considerându-se că nu este admis amestecul unei autorităţi
decât în măsura în care un asemenea amestec ar fi prevăzut de lege şi este necesar într-o
societate democratică, pentru protecţia unor anumite valori (art.8)
intre celelalte prevederi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului remarcăm
în mod deosebit prevederile art.13, care dispune că „ Orice persoană ale cărei drepturi şi
libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost violate, are dreptul la un recurs efectiv
în faţa unei instanţe naţionale, dacă violarea ar fi fost comisă de către persoane ce
acţionează în exerciţiul funcţiunilor lor oficiale”.

2.2. Promovarea şi protecţia juridică a drepturilor omului

În cadrul ONU, Carta Naţiunilor Unite a însărcinat un anumit număr de organe să

se preocupe cu problemele privitoare la drepturile omului şi libertăţile fundamentale.
Cele şase organe principale ale organizaţiei (art. 7 par 1) sunt: Adunarea Generală,
Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea
Internaţională de Justiţie şi Secretariatul. Toate participă activ – dar în măsuri diferite –
la eforturile Naţiunilor Unite pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale în toată lumea.
În 1977, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite recomandă statelor membre să
realizeze înţelegeri regionale pentru promovarea şi protejarea drepturilor omului. La ora
actuala funcţionează trei sisteme regionale, si anume: cel European (1950), cel Inter-
American (1978) şi cel African (1986).
ONU a creat un cadrul legal la nivel internaţional pentru promovarea şi protecţia
juridică a drepturilor omului. Pornind de la anul 1948 şi Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, fiecare continent având un anumit specific cultural, social adoptă
convenţii privind drepturile fundamentale ale omului, având astfel: La nivel american, în
materia drepturilor omului, merită amintite: Carta Organizaţiei Statelor Americane,
semnată la Bogota în 1948; Declaraţia americană a drepturilor omului şi Convenţia
interamericană a drepturilor omului. Astfel, sistemul american furnizează al doilea
exemplu de regionalizare a protecţiei drepturilor omului în cadrul unei organizaţii
internaţionale.
Sistemul african al Drepturilor Omului. În 1981 Adunarea şefilor de stat şi guvern
ai Organizaţiei Unităţii africane adoptau Carta Africană a Drepturilor Omului şi
popoarelor. Ea a intrat în vigoare în 1986, iar la 1 martie 200053 de state africane
devenisera parte la Cartă. Este apreciat ca unul dintre cele mai slab dezvoltate şi
ineficiente sisteme de promovare şi protecţie a drepturilor omului6.
Semnificaţia juridică a promovării şi apărării drepturilor omului la nivel european
este ridicată la un înalt nivel prin mecanismele instituite în cadrul Convenţiei Europene a
drepturilor omului. Acestea au suferit modificări succesive ce a necesitat ani de muncă
din partea unor iluştri jurişti care s-au aplecat asupra acestui domeniu.
6
http://www1.umn.edu/humanrts/adumat/presentations/PWRPT%20-%20African.pdf
 Astfel, prin Protocolul nr. 8 adoptat la Strasbourg la 19 martie 1985, au fost aduse
dezvoltări regulilor de procedură, stabilindu-se în special crearea unor Camere în cadrul
unor comisii, compuse din cel puţin 7 membrii, precum şi a unor Comitete compuse din
cel puţin 3 membrii, cu competenţa de a declara în unanimitate inadmisibilitatea sau
scoaterea de pe rol a unei cereri introdusă în aplicarea art. 25 din CEDO care consacră
dreptul persoanelor fizice, al organizaţiilor naţionale sau ale unor grupuri de persoane, de
a se adresa Comisiei.

III. Declaraţia revoluţiei franceze privind drepturile omului şi cetăţeanului

Această Declaraţie din 26 august 1789, dă expresie filosofiei dreptului natural şi

consacră principiul egalităţii tururor persoanelor în faţa legii, ca princiupiu pe care se
întemeiază celelalte drepturi şi libertăţi, cum sunt : dreptul la proprietate, la securitate, la
rezistenţă fără de opresiune, libertatea de gândire, de expresie şi de manifestare.
Declaraţia de independenţă a coloniilor engleze din America, adoptată la 4 iulie 1776 la
Philadelphia, proclamă principiul egalităţii între indivizi, dreptul la viaţă şi libertate ca
drepturi inalienabile şi instituirea guvernelor cu consimţământul celor guvernaţi. Punerea
în aplicare a drepturilor astfel proclamate, atât în SUA, cât şi în Franţa s-au realizat prin
constitutii scrise. Contribuţii însemnate la definirea şi cristalizarea drepturilor omului au
adus şi actele constituţionale engleze de la sfârşitul sec. Al XVII-lea. Astfel „Habeas
Corpus”, act adoptat de Parlament în 1976, garantează inviolabilitatea persoanei, iar
„Bill of Rights” (Declaraţia drepturilo) din 1689 recunoaşte dreptul la alegeri libere,
libertatea cuvântului, eliberarea sub cauţiune, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu
juri, precum şi alte drepturi, însă primul document european în care au fost schiţate
primele elemente ale protecţiei juridice a persoanei umane este „Magna Carta
Libertatum”, document prin care se reglementează raporturile regelui cu nobilimea li
biserica engleză, şi care consacră dreptul la judecată potrivit legii. „Nici un om liber nu
va fi închis sau expulzat sau nimicit în vreun fel fără a fi judecat în mod egal cu egalii săi,
potrivit legilor ţării”.7

3.1. Protecţia Drepturilor Omului în Uniunea Europeană

Uniunea Europeană respectă şi promovează principiile universale aşa cum sunt

remarcate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţie complementară
Internaţională a Drepturilor Civile şi Politice şi Convenţia Internaţională a Drepturilor
Economice, Sociale şi Culturale. Activitatea Uniunii este bazată pe un instrument
internaţional şi religios major pentru protecţia drepturilor omului, inclusiv Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. Aceste instrumente protejează valori comune cu privire
la libertăţile fundamentale şi principiile fundamentale, care sunt universale, indivizibile şi
interdependente. Respectul pentru aceste valori este o condiţie pentru dezvoltarea
eficientă în orice societate.
Un pas important în integrarea drepturilor omului şi principiile democratice în
politica Uniunii Europene, a fost făcut cu intrarea în forţă a Tratatului Uniunii Europene
7
www.euroavocatura.ro
din 1 noiembrie 1993. Tratatul consideră că unul dintre obiectele politicii externe comune
şi de securitate ale Uniunii Europene este dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi
regulilor dreptului şi respectul pentru drepturile omului şi libertăţilor fundamentale.
Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în forţă la 1 mai1999, marchează un alt pas
important în integrarea drepturilor omului în aranjamentul legal al Uniunii Europene.
Acest Tratat inserează un nou articol 6 în Tratatul Uniunii Europene, care reafirmă că
Uniunea Europeană „este fondată pe principiile libertăţii, democraţiei, respectului pentru
drepturile omului şi libertăţilor fundamentale, regulilor dreptului, principii care sunt
comune Statelor Membre”8. Tratatul de la Amsterdam a adus pe primul piedestal o clauză
generală în combaterea discriminării, stipulaţii cu privire la azil, refugiaţi şi imigranţi şi
chestiuni convingătoare în domeniul angajării, condiţiilor de servici şi protecţiei sociale.
Uniunea Europeană s-a referit de altfel prin propria declaraţie cu privire la
drepturile omului care, în armonie cu Declaraţia Drepturilor Omului a Consiliului
European din Luxembourg din 28-29 iunie 1991, sunt părţi esenţiale din relaţiile
internaţionale şi o piatră de temelie a cooperării europene. La data de 28 noiembrie,
Consiliul şi reprezentanţii Statelor Membre s-au întalnit în interiorul Consiliului şi au
adoptat o rezoluţie a drepturilor omului, democraţiei şi dezvoltării strategiei, procedurilor
şi priorităţilor puse la punct pentru cultivarea consistenţei şi solidităţii tuturor iniţiativelor
diverse de dezvoltare.
În data de 10 decembrie, Uniunea Europeană, a adoptat o Declaraţie cu ocazia a
50-a aniversări a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care susţine că politica
Uniunii Europene, pe subiectul drepturilor omului, trebuie să continue şi, când este
necesar să fie întărită şi îmbunătăţită. Declaraţia inlude 6 paşi realistici în legătură cu
îmbunătăţirea în Uniunea Europeană a politicii drepturilor omului.
Încă dinaintea lui 1990, Consiliul European a inclus sistematic mai puţin sau mai
mult aşa numitele clauze ale drepturilor omului în programele sale bilaterale şi acordurile
de cooperare cu ţările din lumea a treia.
În iunie 1998 Uniunea Europeană a decis, ca parte integrală din politica
drepturilor omului, să întărească activităţile internaţionale în legătură cu pedeapsa cu
moartea. Uniunea va face eforturi în legătură cu abolirea universală a pedepsei cu
moartea, o politică ţinută puternic, acum acceptată de toţi membrii Uniunii Europene.
Uniunea preţuieşte atât exerienţa pe care o posedă numeroase organizaţii ce
lucrează la implementarea drepturilor omului, cât şi impactul lor semnificativ şi vizibil în
domeniul drepturilor omului.

3.2. Respectarea drepturilor omului în sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite

În preambulul Declaraţiei se precizează că drepturile pe care aceasta le proclamă

reprezintă un standard comun de atins de toate popoarele, în aşa fel încât aceste drepturi
sa fie recunoscute şi respectate pretutindeni de către toate statele. Declaraţia a fost
încorporată în preambulul multor state şi reluată de alte documente ale Adunării
Generale, şi a contribuit la formarea unor reguli cutumiare bazate pe conţinutul
declaraţiei. Statul nostru şi-a exprimat comsimţământul de a deveni parte a Organizaţiei
Naţiunilor Unite printr-o scrisoare oficială a Preşedintelui de atunci al ţării în 1992.

8
www.euroavocatura.ro
 Importante dispoziţii privitoare la drepturile omului se găsesc şi în Carta ONU, iar
în preambulul acesteia, popoarele Naţiunilor Unite îşi exprimă hotărârea de a reafirma
credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei
umane, în drepturi egale între bărbaţi şi femei şi între naţiunile mari şi mici. Pe parcurs,
după Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Adunarea Generală a ONU a adoptat
peste 60 de convenţii, pacte şi alte documente privind drepturile omului şi libertăţilor
fundamentale.
Carta Naţiunilor Unite (1945) prevede că unul dintre scopurile principale ale
Organizaţiei Naţiunilor Unite este reprezentat de promovarea şi încurajarea respectului
pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Trei ani mai târziu, Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului pune bazele unui corp de principii care proclamă dreptul
la viaţă, libertate şi naţionalitate, dreptul de a munci şi de a fi educat.
Toate organele şi agenţiile specializate din sistemul ONU sunt într-un fel sau altul
implecate în protejarea drepturilor omului. Cea mai mare realizare a Organizaţiei în acest
sens este reprezentată de adoptarea unui set de legi în domeniul drepturilor omului care
pentru prima dată în istorie asigură cadrul legal de protecţie şi promovare a libertăţilor
fundamentale ale omului. Activitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite în domeniul
drepturilor ONU este coordonată de Înaltul Comisar ONU pentru Drepturile Omului care
cooperează cu guvernele statelor membre pentru a eficientiza activitatea în acest
domeniu.
Carta Naţiunilor Unite subliniază ca fiind scopurile fundamentale ale ONU
urmatoarele: menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, realizarea cooperării
internaţionale în domeniul economic şi social, promovarea şi încurajarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale indiferent de rasă, sexm limbă sau religie şi
dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiunile lumii. Funcţionarea Organizaţiei este
realizată prin intermediul a 6 organe principale: Adunarea Generală, Consiliul de
Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de
Justiţie şi Secretariatul.
Atribuţiile Adunării se circumscriu în sfera: funcţionării organizaţiei,prin alegerea
metodelor de organizare a propriilor lucrări, desemnarea membrilor altor organe ONU,
gestionarea resurselor financiare; cooperării în domeniul politic, Adunarea Generală
făcând recomandări care au ca scop promovarea cooperării internaţionale; drepturile
omului. Atribuţiile Adunării Generale în sfera drepturilor omului privesc: definirea
normelor fundamentale ale drepturilor omului, promovarea şi garantarea generală a
normelor privind drepturile omului precum şi protecţia internaţională a acestora.
Consiliul de Securitate este un organ colegial restrâns, ale cărui atribuţii privesc
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Consiliul este compus din 15 membri dintre care 5 permanenţi (principalii
învingători din cel de-al doilea război mondial, SUA, Uniunea Sovietică, China, Marea
Britanie, Franţa) şi 10 membri nepermanenţi care sunt aleşi de Adunarea Generală pentru
o perioadă de 2 ani. Criteriile care stau la baza alegerii membrilor nepermanenţi sunt .
reprezentate de contribuţia statelor la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi
repartiţia geografică echitabilă. Consiliul are o funcţionare permanentă, iar preşedinţia
Consiliului este asigurată, prin rotaţie, pe o perioadă de o lună, de către reprezentantul
fiecărui stat membru al Consiliului.
Consiliul Economic şi Social este format din 18 state, alese de Adunarea Generală
pentru o perioadă de 3 ani. Membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate sunt aleşi
automat la expirarea mandatului de 3 ani. ECOSOC desfăşoară anual o sesiune principală
de 4-5săptămâni, la New York sau Geneva şi două sesiuni cu caracter organizatoric la
New York. Competenţele ECOSOC privesc domeniul economic, social, cultural,
educaţional, al sănătăţii publice, al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. În
subordinea ECOSOC se află şi Comisia drepturilor omului.
Curtea Internaţională de Justiţie este principalul organ judiciar al ONU, fiind
format din 15 judecători independenţi ale]i pentru o perioadă de 9 ani. Curtea are o dublă
competenţă: contencioasă, rezolvând litigiile între statele care îi recunosc competenţa, fie
datorită faptului că sunt parte a unui tratat prin care este recunoscută competenţa de
soluţionare a Curţii, fie ca urmare a unui compromis, prin care Curtea devine competentă
într-o anumită cauză, sau ca urmare a angajamentului prealabil al statelor de a supune
litigiul care va apărea între ele, competenţei Curţii şi respectiv consultativă, Curtea
putând să dea avize consultative cu privire la orice probleme de natură legală în situaţia
în care este sesizată de un organ ONU sau de o instituţie specializată a sistemului ONU.9
Consiliul de Tutelă şi-a încetat activitatea, principala sa atribuţie constând în
administrarea teritoriilor aflate sub tutelă. O dată cu independenţa statului Palau, în 1994,
Consiliul de Tutelă şi-a încetat activitatea. Potrivit Cartei ONU, Secretariatul este alcătuit
din Secretarul-General şi personalul necesar funcţionării organizaţiei. Secretarul-General
este cel mai important funcţionar al Organizaiei. El este numit de Adunarea Generală la
propunerea Consiliului de Securitate. Carta ONU nu prevede durata mandatului acestuia,
însă în practică s-a impus mandatul pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii o
singură dată. Totodată, în practică s-a impus şi nedesemnarea unui candidat la funcţia de
Secretar-General din partea statelor membre permenente ale Consiliului de Securitate.10
Atribuţiile Secretarului-General se circumscriu în sfera administrativă şi în sfera
politică. Pe plan administrativ Secretarul-General este cel mai înalt funcţionar
administrativ al Organizaţiei, monitorizând organizarea sesiunilor ONU şi activităţile
instituţiilor din sistemul ONU. Pe de altă parte, potrivit Cartei, Secretarul-General
trebuie să îndeplinească orice alte funcţii care îi sunt încredinţate de celelalte organe
ONU. Pe plan politic, Secretarul-General trebuie să sesizeze Consiliul de Securitate cu
privire la orice acţiune care consideră că ar putea ameninţa pacea şi securitatea
internaţională. De asemenea, Secretarul-General poate juca un rol extrem de important în
soluţionarea unor diferende internaţionale prin intermediul bunelor oficii şi al
concilierii.11

3.3. Instrumente şi mecanisme

Instrumente internaţionale prin care se asigură protecţia drepturilor omului sunt

următoarele: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului(1948), Declaraţia privind
Dreptul la Dezvoltare (1986), Pactul Internaţional privind Drepturile Economice, Sociale
şi Culturale, Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, Convenţia pentru
Eliminarea Oricăor Forme de Discriminare Împotriva Femeilor, Convenţia Împotriva
Torturii şi a Altor Tratamente Crude şi Inumane, Convenţia privind Drepturile Copilului,

9
www.euroavocatura.ro
10
Idem.
11
Idem.
Convenţia Internaţională privind Protecţia Drepturilor Muncitorilor Emigranţi şi a
Familiilor Acestora.
Mecanismele convenţionale (stabilite prin tratate) prin care se realizează
activitatea de promovare şi protejare a drepturilor omului sunt următoarele: Comitetul
pentru Drepturile Omului, Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale şi Culturale,
Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale, Comisia pentru Eliminarea
Discriminării Împotriva Femeilor, Comisia Împotriva Torturii, Comisia pentru Drepturile
Copilului. Există şi mecanisme care monitorizează respectarea drepturilor omului în
diverse ţări precum Burundi, Congo, Haiti.12

IV. Concluzii

Având în vedere locul drepturilor omului în construcţia europeană, dar şi faptul că

prima jurisdicţie internaţională de protecţie a drepturilor fundamentale a fost asigurată de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului- organ judiciar creat de Convenţia pentru
apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale- am supus atenţiei sistemul de
organizare, strucura şi funcţionarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, subliniind
aspectele privind procedura în faţa Curţii, inclusiv cea de examinare a admisibilităţii
cererilor şi procedura referitoare la fond.
.

12
www.euroavocatura.ro
 BIBLIOGRAFIE

Prof.univ.dr. Victor Duculescu, PROTECŢIA JURIDICĂ A

DREPTURILOR OMULUI – mijloace interne şi internaţionale,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

www.euroavocatura.ro