Barbarii.

Eseu despre mutaţie (II)

Refuzul lumilor închise

Poate că obsesia barbarilor, şi totodată marea lor idee, este tocmai acest refuz al lumilor
închise, al tradiţiilor locale şi izolate, cu reguli proprii de apreciere şi reproducere. Ce rost
are o cultură rafinată dar inaccesibilă sau un joc care nu ţine cont de capriciile
spectatorului? Cărţile întăresc acest lucru. Altădată considerate o încununare a
spiritualităţii, dar totodată un punct-terminus al ei, cărţile au devenit <i> „sisteme-
pasagere“.</i> Cândva promovate într-un câmp restrâns, al criticilor şi revistelor de
specialitate, azi s-a ajuns la o <i> „publicitate debordantă şi agresivă“,</i> la
clasamente aleatorii sau la transformarea lor în accesorii pentru ziare. Viziunea barbarilor
asupra calităţii literare este diferită: <i> „ceea ce refuză ei, ceea ce nu-i interesează, este
cartea care respectă pe de-a întregul gramatica, istoria, gustul civilizaţiei cărţilor“.</i>
Se înţelege că Proust, Faulkner, Thomas Mann sau Paul Valery, exponenţi ai unei
civilizaţii trecute, greu de apreciat fără un exerciţiu al lecturii, fără o cultură literară,
istorică şi chiar mitologică, sunt capete de drum. Pentru barbari, <i> „dacă printr-o carte
trec cantităţi de lume, e de citit; dacă însă lumea întreagă s-ar găsi acolo, dar imobilă,
lipsită de comunicare cu exteriorul, cartea e inutilă“.</i> Aşa se explică succesul
literaturii motivaţionale, al unor cărţi-extensii ale unor filme ori semnate de persoane
publice (cartea de faţă e un bun exemplu). Baricco surprinde însă şi o mutaţie mai
profundă, la nivel stilistic: dacă înainte scriitorii privilegiau <i>stilul</i>, expresivitatea,
astăzi ei caută să se alinieze la <i>„limba imperiului, un soi de latină, care se formează
la televizor, în cinematograf, poate şi în jurnalism, alcătuită dintr-un anumit lexic, dintr-
un set de secvenţe emoţionale standardizate, din câteva tabuuri...“. </i> În cazul
literaturii italiene, autorul consideră ca „Numele trandafirului“ al lui Umberto Eco
marchează această nouă orientare, o îmbinare captivantă de roman poliţist, istorie şi
filosofie <i>„care nu ţâşnea din talentul unui animal-scriitor, ci din inteligenţa unui
teoretician“</i> al comunicării. Puteţi să nu fi citit nimic despre Aristotel, teologie sau
Evul Mediu, şi cartea tot vă va plăcea.
Cu riscul de a ofensa mulţi iubitori de literatură, putem să-l dăm ca exemplu şi pe Milan
Kundera, un alt scriitor-teoretician, care îmbină (frumos, ce-i drept) psihologia cu
dragostea şi cu trecutul comunist, într-o manieră mai mult eseistică decât literară.
Comparaţi-l, însă, cu tradiţia cehă a unor povestitori ca Hašek şi Bohumil Hrabal, şi veţi
vedea cât de clară este această trecere a cuvântului scris din domeniul expresivităţii în cel
al comunicării.

Google şi experienţă

În Google, autorul vede modelul barbarilor de a experimenta şi principiul lor de apreciere

şi organizare a cunoaşterii. Ierarhiile nu mai depind de calitatea intrinsecă a lucrurilor, de
valoarea lor consacrată de ştiinţă sau cultură, ci de milioanele de linkuri care le
recomandă. Mutaţia barbară este că, de acum, <i> „cunoaşterea care contează este aceea
în măsură să intre în secvenţă cu celelalte cunoaşteri. Aproape că nu există alt criteriu al
calităţii, şi chiar al adevărului, întrucât toate sunt înghiţite de acest unic principiu –
densitatea Sensului este acolo pe unde cunoaşterea trece, pe unde ea e în mişcare“.</i>
A cunoaşte, a înţelege, a te bucura nu mai înseamnă profunzime, apropierea de esenţa
lucrurilor, ci un <i>surfing</i> la suprafaţa lor: <i> „a experimenta lucrurile devine
totuna cu a petrece în ele exact timpul necesar pentru a extrage un impuls suficient
pentru a ajunge altundeva“.</i> Popasul este o pierdere de sens, iar spectaculozitatea
este cea care le accelerează mişcarea.
Reţelele de socializare, atât de populare în ultimii ani, conţin o mutaţie care surprinde
perfect teoria lui Baricco privind acest fel de a experimenta. În viaţa de zi cu zi, un om
are puţini prieteni, fiindcă prietenia înseamnă istorie, comuniune, o profunzime a
sentimentelor. În reţelele de socializare, însă, numărul lor e nelimitat, fiindcă aici ea este
doar o reţea care se extinde la „suprafaţă“. Adevărata prietenie înseamnă descoperirea
celuilalt; pe Internet ea are un caracter narcisist, ţinând mai mult de afişarea sinelui.

Beethoven şi barbarie
Aşadar, acum, citind aceste rânduri, vă aflaţi în inima barbariei. Sau, cel puţin, într-un
ventricul mai nostalgic al său. O incursiune prin muzica clasică vă va oferi o altă
perspectivă. Întreaga noastră idee de civilizaţie este ilustrată de destinul Simfoniei a IX-a
a lui Beethoven. „Odă bucuriei“, cu care se încheie această lucrare, este imnul U.E. Şi
CD-urile îi datoreză ceva lui Beethoven: în 1982, durata lor standard a fost stabilită încât
pe ele să încapă simfonia în întregime.
Cioran afirma că <i> „dacă n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica“</i>. Într-un fel
are dreptate, însă nu e vorba de suflet, ci mai degrabă de spiritualitatea occidentală a
ultimilor 200 de ani, care s-a născut odată cu capodopera lui Beethoven. Baricco
apreciază că ideea modernă de spiritualitate s-a dezvoltat abia în romantism. În lupta ei
cu aristocraţia, burghezia avea nevoie de alte repere, în afara celor religioase şi nobiliare.
Ei au răspândit ideea că <i> „omul ar purta în sine un orizont spiritual ce nu putea fi
redus la credinţa sa religioasă“</i>, că există un spaţiu doar al nostru, al artei, al culturii,
chiar al puterii şi nobleţei personale, prin care ne elevăm. Beethoven deschide acest
drum. Fără a fi specialişti, ascultând doar acest minunat Andante din Concertul
Brandenburgic nr. 2 al lui Bach, atât de senin, simetric şi înălţător, apoi acest melodic şi
distins „Elvira Madigan“ al lui Mozart (interpretat de pianistul român Dinu Lipatti) şi în
final „Oda bucuriei“, înţelegem năzbâtia lui Beethoven. La început firav, venind parcă de
altundeva, fiorul creşte, prinde curaj, devine glas şi se revarsă izbăvitor în final. Barrico
aminteşte că <i> „această muzică lărgea hotarele limbajului pământesc al muzicii;
totodată, textul lui Schiller îl convoca în mod explicit pe Dumnezeu dinaintea
spiritualităţii omului. Această muzică îi recunoştea acelui drum spiritual ţinta cea mai
înaltă, pe Dumnezeu. Ba chiar deducea orizontul religios din materialele spiritualităţii
laice a omului; îl plasa ca ultimă treaptă a unei ascensiuni pe de-a întregul umane“.</i>
Din păcate, la capătul acestei spiritualităţi nu a stat Dumnezeu, ci deliruri naţionaliste şi
ideologice, două conflagraţii mondiale şi apoi Războiul Rece. Poate acesta este unul din
motivele pentru care barbarii nu mai au încredere în civilizaţia rafinamentului, efortului şi
a profunzimilor intelectuale. Muzica clasică ilustra aproape toate principiile vechii
culturi: răbdare, efort, sedimentare de cunoştinţe, pasiune, profunzime. Mutaţiile din
lumea vinului şi a cărţilor ne-au arătat însă că barbarii neagă acest principiu, după care
<i> „pentru a atinge înalta nobleţe a valorii, trebuie străbătut un drum sinuos, dacă nu
de suferinţă, cel puţin de răbdare şi de ucenicie“.</i> Ei nu caută eternitatea şi nici să
construiască ceva durabil. Asemenea nomazilor din istorie, ţelul lor este clipa şi mişcarea:
<i> „s-ar putea afirma că adevăratul coşmar al barbarului e să rămână împotmolit în
punctele prin care tranzitează, ori încetinit de tentaţia unei analize, ori de-a dreptul oprit
de-o inopinată deviaţie spre profunzime. De aceea, el tinde să caute staţii de trecere
care, în loc să-l reţină, îl expulzează. Caută creasta valului, ca să poată surfa ca un
zeu“.</i>
Aşa cum pentru aristocraţia de acum 200 de ani muzica lui Beethoven era etalonul
barbariei, lucrurile se pot vedea altfel în timp. Poate se vor exprima destul de bine, în
chipul lor efemer. Cine le poate citi în viitor, până la urmă?

http://www.youtube.com/watch?v=2MtZxQ4m_jQ Andante, Bach

http://www.youtube.com/watch?v=koN9m0ltRFY Elvira Madigan
http://www.youtube.com/watch?v=FbhXZCZ0aE0 Odă Bucuriei