Sunteți pe pagina 1din 7

Amenintari ale interactiunii sociale

Ce sunt amenintarile “sociale”?

Cercetarea socială aplicată este o activitate umană. Şi rezultatele unei asemenea cercetări
sunt afectate de interacţiunile umane implicate. Ameninţările sociale pentru validitatea internă se
referă la presiunile sociale în contextul cercetării care pot conduce la diferenţe post-test care nu
sunt cauzate direct de tratament în sine. Majoritatea acestor ameninţări au loc din cauză că diferitele
grupuri (ex. Program şi comparaţie) sau oameni cheie implicaţi în desfaşurarea cercetării (ex.
Manageri şi administratori, profesori şi directori) sunt conştienţi fiecare de existenţa celorlalţi şi de
rolul pe care îl joacă în proiectul de cercetare sau au contact unii cu alţii. Multe dintre aceste
ameninţări pot fi minimizate prin izolarea celor doua grupuri (izolarea unuia fata de celalalt), dar
acest lucru conduce la alte probleme (ex. Este greu sa desemnezi aleatoriu şi apoi să izolezi; este
posibil ca aceasta să reducă generalizarea sau validitatea externă). Principalele ameninţări ale
interacţiunii sociale sunt:
• Difuziune sau imitare a experimentului
Aceasta se intamplă când un grup de comparaţie află despre program în mod direct sau
indirect de la participanţii grupurilor din program. Într-un context şcolar, copiii din diferite grupuri
ale aceleiaşi şcoli pot împartăşi experienţe în timpul pauzei de masă. Sau, studenţii din grupurile de
comparaţie, văzând ce primeşte grupul programului, îşi pot pregăti propria experienţă pentru a
încerca să o imite pe cea a grupului din program. În fiecare dintre cazuri, dacă difuziunea imitării
afectează funcţionarea post-test a grupului de comparaţie, aceasta poate periclita abilitatea voastră
de a aprecia dacă programul vostru este cel care generează rezultatul. Observaţi că aceste
ameninţări ale validităţii tind să egalizeze rezultatele între grupuri, minimizând şansa de a vedea un
efect al programului chiar şi când acesta există.
• Rivalitatea compensatorie
Aici grupul de comparaţie ştie ce primeşte grupul programului şi dezvoltă o atitudine
competitivă faţă de acesta. Studenţii din grupul de comparaţie pot vedea programul special de
meditaţii la matematică de care are parte grupul programului şi pot fi geloşi. Acest lucru ar putea să
le determine decizia de a concura cu grupul programului doar pentru “a le arăta” cât de bine se pot
descurca. Uneori, în astfel de contexte, participanţii sunt chiar încurajaţi de către profesori bine
intenţionaţi sau administratori să concureze unii cu alţii (deşi acest lucru ar avea sens educaţional
ca o motivaţie pentru studenţii ambelor grupuri de a munci mai mult, ar fi împotriva abilităţii
noastre de a vedea efectele programului). Dacă rivalitatea dintre grupuri afectează funcţionarea
post-test, aceasta ar putea îngreuna detectarea efectelor programului. Ca şi în cazul difuziunii si
imitării, această ameninţare funcţionează în general în direcţia egalizării funcţionării post-test a
grupurilor, crescând posibilitatea de a nu vedea efectele programului, chiar dacă programul este
eficient.
• Resentimente demoralizatoare
Aceasta este aproape opusul rivalităţii compensatorii. Aici studenţii din grupul de
comparaţie stiu ce primeşte grupul programului. Dar aici, în loc să dezvolte o rivalitate, se
descurajază sau se înfurie şi renunţă ( uneori i se spune efectul “du-te naibii”). Spre deosebire de
ameninţările anterioare, este posibil ca aceasta să genereze exagerări ale diferenţelor post-test dintre
grupuri, făcând ca programul să pară chiar mai eficient decât este în realitate.
• Egalizare compensatorie a experimentului
Aceasta este singura ameninţare dintre cele patru care implică mai degraba persoanele care
ajută la coordonarea contextului cercetării decât participanţii înşişi. Când participanţii din grupul de
comparaţie şi cel al programului conştientizează fiecare condiţiile celorlalţi şi-ar putea dori să fie în
celalalt grup (depinzând de dezirabilitatea percepută a programului ar putea funcţiona în ambele
sensuri). Adesea ei sau parinţii şi profesorii lor pot face presiuni asupra administratorilor pentru a-i
repartiza din nou în celalalt grup. Administratorii pot începe să simtă că alocarea de bunuri către
grupuri nu este “corectă” şi pot fi presaţi să îşi asume în mod independent responsabilitatea de a
compensa un grup pentru avantajul perceput al celuilalt. Dacă programul special de meditaţii la
matematică ar fi fost făcut cu computere de ultimă oră, puteţi fi siguri că parinţii copiilor repartizaţi
în grupul de comparaţie traditional necomputerizat ar fi pus presiune asupra directorului pentru a
“egaliza” situaţia. Probabil că directorul ar da grupului de comparaţie un alt bun sau i-ar lasa să
aibă acces la computere pentru alte materii. Dacă aceste programe “compensatorii” egalizează
funcţionarea post-test a grupurilor, acest lucru va tinde să acţioneze împotriva detectării unui
program eficient chiar si când acesta funcţionează. Spre exemplu, un program compensator ar putea
îmbunatăţi stima de sine a grupului de comparaţie şi ar putea elimina şansa voastră de a descoperi
dacă programul de matematică ar cauza schimbări ale respectului de sine comparativ cu pregatirea
tradiţională la matematică.
Atât timp cât ne angajăm în cercetarea socială aplicată va trebui să ne ocupam cu realităţile
interacţiunii umane şi efectele sale asupra procesului de cercetare. Ameninţările descrise aici pot fi
adesea minimizate construind grupuri multiple care să nu îşi dea seman unul de existenţa celuilalt
(grupul programului de la o şcoala, grupul de comparaţie de la alta) sau instruind administratorii cu
privire la importanţa păstrării apartenenţei la grup şi neinstituirea programelor egalizatoare. Dar nu
vom putea elimina niciodată în întregime posibilitatea ca interacţiunile umane să facă mai grea
evaluarea relaţiilor cauză-efect.
Introducere în design (schiţă, model)
Ce este designul de cercetare?
Designul de cercetare poate fi privit ca fiind structura cercetării – este “lipiciul” care uneşte
toate elementele într-un proiect de cercetare. Adesea descriem un design folosind o notaţie concisă
care ne permite să rezumăm o structură complexă a designului în mod eficient.

Care sunt “elementele” incluse într-un design? Acestea sunt:

• Observaţii sau măsuri


Acestea sunt simbolizate de către un “O” în notaţia designului. Un O se poate referi la o
singură măsura (ex. O măsurare a greutăţii corporale), un singur instrument cu mai multe puncte
(ex. O scală a stimei de sine cu 10 puncte), un instrument complex cu mai multe parti (ex.un studiu)
sau o întreagă baterie de teste sau măsuri folosite cu o ocazie. Dacă trebuie să distingeţi între
măsuri specifice, puteţi să folosiţi indici la O, precum O1, O2 etc.
• Experimente sau programe
Acestea sunt simbolizate cu un “X” în notaţiile designului. X-ul se poate referi la o
interevenţie simplă (ex. O intervenţie chirurgicală realizată o singură dată) sau la un program
complex amestecat (ex. Un program de pregătire pentru angajare). De obicei, un grup de
comparaţie sau de control fără tratament nu are nici un simbol pentru tratament (unii cercetători
folosesc X+ sau X- pentru a indica tratamentul şi controlul). Ca şi în cazul observaţiilor, puteţi
folosi indici pentru a distinge programe diferite sau variaţii ale programului.

• Grupuri
Fiecărui grup dintr-un design îi este dată propria linie în structura designului. Dacă notaţia
designului are trei linii, exista trei grupuri în design.
• Repartizarea în grup
Repartizarea în grup este desemnată de o literă la inceputul fiecarei linii (grup) care descrie
cum a fost repartizat grupul. Principalele tipuri de repartizare sunt:
R = repartizare aleatorie
N = grupuri neechivalente
C = repartizare prin scurtatură

• Timp
Timpul se mişcă de la stanga la dreapta. Elementele notate în stanga au loc înaintea
elementelor notate în dreapta.
Exemple de notaţii ale designului
Este întotdeauna mai simplu să explici notaţiile designului prin exemple decât să le descrii
în cuvinte. Figura prezintă notaţiile designului pentru un experiment pretest – posttest (sau înainte
– după) versus designul experimental selectat la întamplare al grupului de comparaţie. Să
parcurgem fiecare dintre părţile designului. Există doua linii în notaţie, deci studiul are doua
grupuri. Sunt patru O în notaţie, doi pe fiecare linie şi doi pentru fiecare grup. Când O sunt aşezaţi
vertical unul deasupra celuilalt înseamnă că sunt colectaţi în acelaşi timp. În notaţie puteţi vedea că
avem doi O luaţi înainte (în stanga) de a se aplica orice tratament – pretestul – şi doi O luaţi după
ce tratamentul este dat – posttestul. R-ul de la începutul fiecărei linii semnifică faptul că cele doua
grupuri sunt repartizate aleatoriu (făcând din acesta un design experimental).
Designul este un grup experimental versus grup de comparaţie pentru că linia de sus (grupul
experimental) are un X pe când ce linia de jos (grupul de control) nu are. Puteti vedea de ce mulţi
dintre studenţii mei au numit acest tip de notaţie metoda “tic-tac-toe” a notaţiei designului – sunt
multi X şi O! Uneori trebuie să fim mai precişi în descrieirea O-urilor sau a X-urilor decât suntem
prin folosirea unei singure litere. În figura a doua avem acelaşi design de cercetare cu indici la O.
Ce înseamnă asta? Pentru că toţi O indici 1 există o anumită măsură sau un set de măsuri colectate
pentru ambele grupuri în ambele ocazii. Dar designul are de asemenea doi O cu indicele 2, ambii
luaţi la posttest. Asta înseamna că a fost o măsură oarecare sau un set de măsuri colectate doar la
posttest.

Cu acest set simplu de reguli pentru a descrie un design al cercetării în forma notată, puteţi
explica în mod concis chiar şi structuri complexe ale designului. Şi, folosirea unei notaţii ajută să
arătaţi substructuri obişnuite ale designului în designuri diferite pe care nu le-am recunoaşte atât de
uşor fără notaţie.
Tipuri de designuri
Care sunt diferitele tipuri principale de designuri ale cercetarii? Putem clasifica designurile
într-o clasificare simplă întreită punând cateva întrebări cheie. În primul rând, designul dă
repartizări aleatorii grupurilor? (Nu uitaţi că repartizarea aleatorie nu este acelaşi lucru cu selecţia
aleatorie a unui eşantion dintr-o populaţie!) Dacă este folosită repartizarea aleatorie, numim
designul experiment aleatoriu sau experiment adevărat. Dacă nu este folosită repartizarea
aleatorie, atunci va trebui sa punem o a doua întrebare: Designul foloseşte ori grupuri multiple ori
valuri multiple de măsurare? Dacă raspunsul este da, îl vom eticheta ca design cvasiexperimental.
Dacă nu, îi vom spune design nonexperimental. Această clasificare întreită este folositoare în
special pentru a descrie designul cu respect pentru validitatea internă. În general un experiment
aleatoriu este cel mai puternic dintre cele trei designuri atunci când interesul este acela de a stabili o
relaţie cauză efect. Un nonexperiment este cel mai slab din acest punct de vedere. Mă grăbesc să
adaug aici faptul că nu vreau să spun că un nonexperiment este cel mai slab dintre cele trei
designuri în general, dar numai cu respect pentru validitatea internă sau estimarea ocazională. De
fapt, cea mai simplă formă de nonexperiment este un design de examinare singulară care constă
într-o singură observare O. Aceasta este probabil una dintre cele mai obişnuite forme de cercetare
şi, pentru unele întrebări de cercetare – în special pentru cele descriptive – este în mod clar un
design puternic. Cînd spun că nonexperimentul este cel mai slab cu respect pentru validitatea
internă, ce vreau să spun este că nu este o metodă extrem de bună pentru stabilirea relaţiei cauză-
efect care credeţi că ar putea să existe între un program şi rezultatele sale.
Pentru a ilustra diferitele tipuri de design, gândiţi-vă la unul din fiecare în notaţia
designului. Primul design este un experiment doar-posttest aleatoriu. Puteţi vedea că este un
experiment aleatoriu pentru că are un R la începutul fiecărei linii, indicând repartizarea aleatorie. Al
doilea design este un cvasiexperiment pre-post grupuri neechivalente. Ştim că nu este un
experiment aleatoriu pentru că nu a fost folosită repartizarea aleatorie. Şi ştim că nu este un
nonexperiment pentru că sunt şi grupuri multiple şi valuri multiple de măsurare. Asta înseamnă că
trebuie să fie un cvasiexperiment. Adaugăm eticheta de “nonechivalent” pentru că în acest design
nu controlăm în mod explicit sarcina şi grupurile pot fi neechivalente sau pot să nu fie
asemanatoare unele cu altele (vezi designurile de grupuri neechivalente). În final aratăm un design
doar postest nonexperimental. Aţi putea să folosiţi acest design dacă vreţi să studiaţi efectele unui
dezastru natural precum o inundaţie sau o tornadă şi vreţi să faceţi acest lucru intervievând
supravieţuitorii. Observaţi că în acest design nu aveţi un grup de comparaţie ( ex. interviu într-un
oraş din apropiere în care nu a fost tornadă pentru a vedea ce diferenţe a cauzat tornada) şi nu aveţi
valuri multiple de măsurare (ex. Un nivel pre-tornadă despre starea oamenilor din oraşul devastat
înainte de dezastru). Are sens să faceţi studiul nonexperimental? Bineînteles! Puteţi caştiga foarte
multe informaţii preţioase prin interviurile post-dezastru bine realizate. Dar s-ar putea să fie foarte
greu să stabiliţi care dintre lucrurile pe care le-aţi observat sunt cauzate de dezastru şi nu de alţi
factori precum particularităţile oraşului sau caracteristici pre-dezastru.

Design experimental
Designurile experimentale sunt privite adesea ca cele mai “riguroase” dintre toate
designurile de cercetare sau ca “standardul de aur” în funcţie de care sunt judecate toate celelalte
designuri. Într-un anumit fel, probabil că sunt. Dacă puteţi să implementaţi bine un design
experimental (şi este într-adevăr un mare “dacă”), atunci experimentul este probabil cel mai
puternic design cu respect pentru validitatea internă. De ce? Amintiţi-vă că validitatea internă se
află în centrul tuturor deducţiilor cauzale sau cauză-efect. Când vreţi să stabiliţi dacă un anumit
program sau tratament cauzează un anumit rezultat sau rezultate, atunci aveţi interesul de a avea
validitate internă puternică. În mod esenţial, vreţi să stabiliţi propoziţia:
Dacă X, atunci Y
sau, în termeni mai familiari:
Dacă programul este dat, atunci rezultatul are loc
Din nefericire nu este de ajuns doar să arătăm că atunci când programul sau tratamentul are
loc apare şi rezultatul aşteptat. Aceasta pentru că pot fi multe motive, altele decât programul, pentru
care aţi observat rezultatul. Pentru a arăta că există o relaţie cauzală cu adevarat, trebuie să adresaţi
simultan cele doua propoziţii:
Dacă X, atunci Y
şi
Dacă nu X, atunci nu Y
Sau, din nou mai colocvial:
Dacă programul este dat, atunci rezultatul are loc
şi
Dacă programul nu este dat, atunci rezultatul nu are loc
Dacă puteţi să aduceţi dovezi pentru ambele propoziţii, atunci aţi izolat în mod efectiv
programul de toate celelalte cauze sau rezultate potenţiale. Aţi arătat că atunci când programul este
prezent, rezultatul are loc şi când nu este prezent, rezultatul nu are loc. Aceasta arată eficacitatea
cauzală a programului.
Gândiţi-vă la toate acestea ca la o bifurcaţie a drumului. Pe una dintre cărări implementaţi
programul şi observaţi rezultatul. Pe cealaltă cărare nu implementaţi programul şi rezultatul nu are
loc. Dar cum putem să mergem pe ambele cărări în studiu? Cum putem fi în doua locuri deodată?
În mod ideal, ceea ce vrem este să avem aceleaşi condiţii – aceiaşi oameni, context, timp etc – şi să
vedem dacă atunci când programul este dat obţinem rezultatul şi când programul nu este dat, nu îl
obţinem. Evident, nu vom putea ajunge niciodată la această situaţie ipotetică. Dacă dăm programul
unui grup de oameni, nu putem să nu îl dăm în mod simultan! Deci cum putem rezolva aceasta
presupusă dilemă?
Probabil că trebuie să privim problema puţin diferit. Ce ar fi dacă am putea crea doua
grupuri sau contexte pe cât de asemanatoare posibil? Dacă am putea avea încredere că cele două
situaţii sunt comparabile, atunci am putea administra programul într-una (şi să vedem dacă
rezultatul are loc) şi să nu dăm programul în cealalaltă (şi să vedem dacă rezultatul nu apare). Şi,
dacă cele două contexte sunt comparabile, atunci ar fi ca şi când am merge pe ambele cărări ale
drumului în mod simultan!
Asta este exact ce încearcă să realizeze un design experimental. În cel mai simplu tip de
experiment, cream doua grupuri care sunt “echivalente” între ele. Un grup (grupul de program sau
tratament) primeşte programul şi celălalt grup (grupul de comparaţie sau control) nu îl primeşte. În
toate celelalte privinţe grupurile sunt tratate la fel. Au oameni asemănători, trăiesc în contexte
asemanatoare, provin din medii asemanatoare etc. Acum, dacă observăm diferenţe în rezultate între
aceste doua grupuri, atunci diferenţele sunt datorate singurului lucru care diferă în cele doua
grupuri – unul a primit programul şi celălalt nu.
Deci cum creăm doua grupuri care sunt “echivalente”? Abordarea folosită în designul
experimental este să repartizăm aleatoriu persoane dintr-un bazin comun de oameni în cele doua
grupuri. Experimentul se bazează pe această idee de repartizare aleatorie în grupuri ca bază pentru
obţinerea a două grupuri similare. Apoi, îi dăm unuia tratamentul sau programul şi celuilalt nu i-l
dăm. Observăm aceleaşi rezultate în ambele grupuri.
Cheia succesului experimentului este repartizarea aleatorie. De fapt, chiar şi cu repartizarea
aleatorie nu ne aşteptam niciodată ca grupurile create să fie exact la fel. Cum ar putea să fie când
sunt formate din oameni diferiţi? Ne bazăm pe ideea de probabilitate şi presupunem că cele două
grupuri sunt “probabilistic echivalente” sau echivalente în intervaluri probabilistice cunoscute.
Deci, dacă repartizăm aleatoriu persoane în doua grupuri şi avem suficienţi oameni în studiul nostru
pentru a obţine echivalenţa probabilistică dorită, atunci putem considera că experimentul este
puternic în validitate internă şi avem probabil o şansă bună de a stabili dacă programul cauzează
rezultatul (rezultatele). Dar sunt multe lucruri care pot merge prost. Putem să nu avem un eşantion
suficient de mare. Sau pot exista persoane care să refuze să participe în cadrul studiului sau să
renunţe pe parcurs. Sau putem fi contestaţi cu succes din motive etice (până la urmă, pentru a folosi
această abordare trebuie să refuzăm programul anumitor persoane care l-ar merita la fel de mult ca
şi ceilalţi). Sau putem întampina rezistenţă din partea personalului studiului care ar vrea ca unii
dintre “favoriţii” lor să beneficieze de program. Sau ar putea să insiste ca fii/fiicele lor saă fie
introduşi în noul program într-un studiu educaţional pentru că ar însemna să aibă note mai mari.
Concluzia este că designul experimental este intruziv şi dificil de desfaşurat în cele mai
multe contexte reale. Şi, pentru că un experiment este adesea o intruziune, într-o anumită măsură
creaţi o situatie artificială astfel încât să stabiliţi relaţia cauzală cu validitate internă ridicată. Dacă
este aşa, atunci limitaţi gradul de generalizare la contexte reale al rezultatelor voastre unde nu aţi
realizat un experiment. Asta înseamnă că aţi redus validitatea externă pentru a obţine o validitate
internă mai mare.
• istorie
• maturizare
• testare
• instrumentaţie
• mortalitate
• regresie la mijloc
• selecţie
• selecţie-istorie
• selecţie-maturare
• selecţie-testare
• selecţie-instrumentare
• selecţie-mortalitate
• selecţie-regresie
• difuziune sau imitare
• egalizare compensatorie
• rivalitate compensatorie
• resentimente demoralizatoare
În final, nu există un raspuns simplu (indiferent ce vă spun ceilalţi!). Dacă situaţia este
corectă, un experiment poate fi un design de folosit foarte puternic. Dar nu este aşa în mod automat.
Propria mea apreciere este că experimentele aleatorii sunt potrivite probabil în nu mai mult de 10 %
din studiile de cercetare socială care încearcă să stabilească relaţii cauzale.
Designul experimental este el însuşi un subiect destul de complex. Am discutat despre cele
mai simple designuri experimentale – un program cu doua grupuri versus designul grupului de
comparaţie. Dar există multe variaţii ale designului experimental care încearcă să realizeze diferite
lucruri sau să rezolve diferite probleme. În această secţiune veţi explora designul de bază şi apoi
veţi învăţa unele dintre principiile din spatele principalelor variaţii.