Secţiunea 1.Scurt istoric al asigurărilor sociale.

Odată cu dezvoltarea capitalismului în România şi creşterea din punct de

vedere numeric a proletariatului, s-au acutizat şi revendicările sociale şi
economice, între care asigurarea socială a muncitorilor a ocupat o poziţie
prioritară.
Drepturile de asigurări sociale ale muncitorilor au fost, într-o primă fază
acordate prin statutele muncitoreşti sub formă de sprijin mutual între aceştia.
Treptat, s-a conturat ideea instituţionalizării acestor drepturi prin intermediul
legilor care trebuiau să garanteze drepturile de asigurări sociale
În 1895, a fost adoptată, legea minelor care a instituit introducerea asigurării
sociale obligatorii pentru minerii şi muncitorii din industria petrolieră, prin
instituţionalizarea dreptului la pensie şi a dreptului la o indemizaţie în cazul
accidentelor de muncă. Legea a dispus înfiinţarea unei case de ajutor şi a unei case
de pensii, ale căror fonduri erau realizate prin contribuţia egală a patronilor şi
muncitorilor.
Legea Missir pentru organizarea meseriilor a dispus, printre altele,
înfiinţarea unui sistem de asigurări sociale pentru meseriaşi pe baze corporatiste.
După cum se observă, legea a completat procesul de instituţionalizare a
asigurărilor sociale la o nouă categorie socială – meseriaşii. Legea a instituit
principiul asigurării obligatorii pentru accidente, boli şi bătrâneţe a tuturor
salariaţilor care făceau parte din corporaţii.
Legea a fost apreciată la vremea respectivă ca una dintre cele mai moderne
legi europene în domeniu.
Întrucât România a adoptat sistemul comutativ al asigurărilor sociale şi a
realizat un sistem de asigurări sociale obligatorii de stat doar pentru titularii
contractelor de muncă şi meseriaşi, alte categorii socio - profesionale au simţit
nevoia să realizeze sisteme proprii de asigurări sociale.
 Primul sistem privat de securitate socială apărut în România a fost cel al
avocaţilor, la care ne vom referi în prezenta lucrare.
Totodată, s-au pus bazele altor sisteme private de asigurări sociale printre
care amintim: cel al bisericii ortodoxe române, cele ale membrilor uniunilor de
creaţie (scriitori, muzicieni, artişti plastici).
Deşi în titulatură legea s-a referit la unificarea asigurărilor sociale, în
realitate a perpetuat sistemul de asigurări sociale de tip comutativ, avându-se în
vedere în continuare doar salariaţii şi meseriaşii.
Legea a precizat cu claritate principiile de bază ale sistemului de asigurări
sociale din România, printre care amintim, în primul rând, principiul
contributivităţii şi cel al solidarităţii.
Legea a stabilit cota de contribuţie pentru asigurări sociale de 6% calculată
supra salariului şi suportat în părţi egale de către patroni şi salariaţi. S-a prevăzut,
de asemenea, garantarea sistemului de către stat şi subvenţionarea fondului de
asigurări sociale de către stat la nevoie.
În 1938 a fost adoptată o nouă lege a asigurărilor sociale prin care s-a
încercat să se ţină sub control persoanele asigurate. Deşi legea a prevăzut o serie de
îngrădiri, totuşi, în linii mari, sistemul de asigurări sociale a continuat să
funcţioneze în aceleaşi condiţii create de legea Ioaniţescu
În cadrul asigurărilor sociale, puterea comunistă din România a continuat
abordarea acestora conform concepţiei comutative care şi aceasta a fost privită în
mod restrictiv.
Conform noii ideologii, legiuitorul comunist s-a preocupat să garanteze
drepturile de asigurări sociale ale salariaţilor într-o concepţie centralizatoare.
Pe planul organizării sistemului de asigurări sociale, această concepţie a
generat constituirea asigurărilor sociale de stat ca principal sistem de asigurări
sociale care cuprindea salariaţii întreprinderilor de stat precum şi, în mod restrictiv,
unele categorii de oameni ai muncii asimilaţi salariaţilor.
Liberii profesionişti şi agricultorii nu au fost cuprinşi în sistemul asigurărilor
sociale de stat. De aceea, ei au beneficiat de drepturi de asigurări sociale doar în
măsura în care au perpetuat sistemele de asigurări autonome, create în perioada
interbelică.
În perioada 1945 – 1949 puterea comunistă s-a concentrat, într-o primă fază,
asupra modificării sistemului de asigurări sociale preexistent. Cea mai importantă
lege privind modificarea în acest sens a fost decretul lege nr. 409/30.05.1945, care
a prevăzut majorarea şi indexarea pensiilor.
Reforma sistemului de asigurări sociale de tip comunist a fost realizată prin
adoptarea legii nr. 10 din 01.01.1949 pentru organizarea asigurărilor sociale de
stat.
Legea pensiilor din 27-28 decembrie 1966, care a intrat în vigoare în 1967, a
constituit un pas înainte în rezolvarea problemelor legate de dreptul la pensie al
salariaţilor.
Ultima lege în domeniul asigurărilor sociale, adoptată de puterea comunistă,
a fost legea nr. 3/08.07.1977, care s-a caracterizat prin impunerea unor restricţii a
drepturilor de asigurări sociale.
Asigurările sociale după 1989.
Odată cu schimbarea regimului politic în România, s-a intrat într-o perioadă
de tranziţie care s-a caracterizat prin foarte multe şovăiri şi nostalgii.
Într-o primă fază, noua putere a fost preocupată mai mult de ameliorarea
legislaţiei de asigurări sociale preexistentă decât de modificarea ei radicală. De
aceea, se poate afirma că în această primă fază a lipsit reforma în cadrul sistemului
de asigurări sociale. Singurul sistem de asigurări sociale independent care s-a
dovedit a fi viabil şi a continuat să funcţioneze a fost cel al avocaţilor.
 Reforma reală a sistemului asigurărilor sociale de stat a pornit odată cu
apariţia Legii nr. 19/2000.
Legea a realizat modificarea de substanţă a concepţiei asupra asigurărilor
sociale, având puternice valenţe împrumutate de la concepţia distributivă asupra
asigurărilor sociale, făcând posibil accesul la sistemul de asigurări sociale tuturor
persoanelor producătoare de venituri, fără a se limita ca în trecut doar la titularii
contractelor de muncă.
Asigurările sociale de sănătate au fost organizate in mod independent prin
Legea 145/1997 privind asigurările sociale de sănătate.
Ulterior a apărut OUG 150/2002 - privind asigurarea şi funcţionarea
sistemului de asigurări sociale de sănătate, care abrogat Legea 145/1997.
Reforma în domeniul sanitar a avut ca bază legală Legea nr. 95/2006, care a
abrogat printre altele şi OUG 150/2002. Această lege, prin Titlul VII – intitulat
"Asigurările Sociale de Sănătate" a redefinit întregul sistem de asigurări sociale de
sănătate.
Sistemul de Asigurări Sociale de Sănătate este gestionat de Casa Naţională a
Asigurărilor de Sănătate, înfiinţată prin Legea 145/1997