Francisco de Goya

Francisco José de Goya y Lucientes (n. 30 martie 1746, Fuendetodos/Aragon — d. 16 aprilie

1828, Bordeaux/Franţa) a fost un important pictor şi creator de gravuri spaniol, la răspântia
secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. La un secol după Velázquez şi cu un secol înainte de
Picasso, Goya este punct de referinţă pentru două veacuri de pictură spaniolă. Ani de-a rândul
Goya a fost artistul curţii regale, la fel ca şi mulţi alţi pictori ai secolului al XVIII-lea. Ar fi rămas
probabil creator al unei picturi liniştite, echilibrate, dacă nu s-ar fi îmbolnăvit: surzenia îl izolează
de lume şi îl eliberează de convenţia picturii oficiale. La aproape cincizeci de ani, Goya porneşte
într-o incursiune în străfundurile misterioase şi zbuciumate ale sufletului omenesc. Ochiul lui
sarcastic, demascator, nu iartă pe nimeni.

„Francisco de Goya”: autoportret, 1815 — Academia San Fernando, Madrid

Viaţa şi opera
Francisco de Goya s-a născut la 30 martie 1746 la Fuendetodos, un mic sat în Aragon, în nordul
Spaniei. Curând familia se va stabili la Zaragoza - capitala provinciei Aragon. Goya urmează
şcoala la iezuiţi, după care intră ca ucenic în atelierul pictorului José Luzán Martinez, la care îşi
va exersa arta desenului copiind gravuri. În 1763, încearcă să se înscrie în Academia Regală San
Fernando din Madrid, dar este respins. Îşi continuă formaţia artistică sub îndrumarea lui
Francisco Bayeu pentru ca, în 1773, să se căsătorească cu Josefa, sora mai mică a maestrului său.
Goya va mai încerca încă o dată să fie primit în Academia San Fernando în anul 1766, dar va fi
din nou respins (în 1795 va fi numit director al acestei instituţii !).
Pe la sfârşitul anului 1769, Goya pleacă la Roma, unde va rămâne până în iunie 1771. În Italia
obţine o bursă din partea Academiei din Parma, care îl impulsionează să-şi continue munca
artistică, astfel că, la întoarcerea în Spania, Goya deţine deja certificatul de maestru. Se stabileşte
la Zaragoza şi decorează palatul Sobradiel, pictează o frescă pe bolta micului prezbiteriu al
catedralei El Pilar, realizează un ciclu de tablouri pentru călugării de la Aula Dei.

Francesco de Goya: Familia lui Carol al IV-lea, 1800-1801 - Museo del Prado, Madrid

Pictor al Curţii Regale

Din 1774, Goya face parte din echipa de pictori care, la Madrid - sub conducerea lui Francisco
Bayeu - pregăteau proiectele de goblenuri destinate palatelor regale de la Madrid şi Escorial. În
scurtă vreme, începe însă să picteze după propriile sale idei. Astfel, în anul 1781 pictează altarul
bisericii San Francesco el Grande din Madrid. După ce în 1783 pictează portretul contelui
Floridablanca, acesta îl introduce în sferele cele mai înalte şi îl prezintă tânărului frate al regelui,
Don Luis, care îi solicită pictorului executarea portretului familiei sale. Începând din anul 1785,
Goya va fi preferatul principelui Osuna, care îi comandă mai multe lucrări, devenind, alături de
rege, cel mai mare mecenat al artistului. Recunoaşterea oficială va veni în anul 1786, când devine
pictor al Curţii Regale, cu o rentă de 15.000 reali pe an. În 1788, noul rege al Spaniei, Carol al
IV-lea, îl menţine pe Goya în funcţia dobândită.

În anul 1792, artistul se îmbolnăveşte de o maladie care ne este necunoscută. După convalescenţa
petrecută în Andaluzia, se întoarce la Madrid, dar este şi rămâne surd. Boala a influenţat starea
fizică şi psihică a pictorului, care se reflectă în arta lui: aceasta câştigă în forţă interioară şi devine
expresivă, răpitoare. Abia acum se naşte adevăratul geniu al lui Goya.

În anul 1795, Goya o cunoaşte pe Ducesa de Alba. Frumoasa doamnă, care rămăsese văduvă, îl
invită la reşedinţa ei din Andaluzia, la Sanlácar, situată în apropiere de Cadiz. Ducesa se
dovedeşte totuşi inconstantă în sentimente, şi idila nu durează mult. Creaţiile lui Goya din această
perioadă dovedesc un ascuţit spirit critic până la maliţiozitate, cu penelul său îşi va bate joc de
toată lumea, chiar şi de persoanele regale. O dovadă în acest sens fiind de pildă celebrul tablou
Portret al familiei lui Carol al IV-lea, realizat în anii 1800-1801. Artistul priveşte monarhia
spaniolă cu un ochi lucid. Scriitorul Ernest Hemingway exclamă la vederea tabloului: "Pe fiecare
din aceste chipuri Goya a imprimat dispreţul pe care îl nutreşte pentru ei. Trebuie să fi geniu
pentru a-l putea convinge de contrariu pe rege, prea prost de altfel pentru a observa că pictorul
curţii îl condamnă în ochii întregii lumi". Într-adevăr artistul expune pregnant vanitatea şi
mediocritatea persoanelor portretizate.

La Maja Desnuda, 1799-1800 - Museo del Prado, Madrid

La Maja Vestida, 1800-1803 - Museo del Prado, Madrid

În îndatoririle sale de stat, dar şi în cele conjugale, regele este înlocuit de Manuel Godoy, tânărul
şi ambiţiosul său premier. Pentru acest om infatuat, urât de poporul spaniol care îl numeşte
măcelar ("chorizero"), Goya pictează celebrele tablouri La Maja Desnuda ("Maja dezbrăcată",
1799-1800) şi La Maja Vestida ("Maja îmbrăcată", 1800-1803). Maja Desnuda este unul din
rarele nuduri din pictura spaniolă şi totodată unul din cele mai renumite. Spre deosebire de Venus
la oglindă a lui Velázquez, Goya prezintă goliciunea în mod făţiş, aproape provocator.
Senzualitatea clară şi direct simţită nu poate lăsa privitorul indiferent. Tocmai din acest motiv
Godoy comandă o doua pânză mai convenţională, de aceleaşi dimensiuni, care prezintă o Maja
îmbrăcată, şi acoperă cu ea tabloul cu Maja dezbrăcată. Şiretlicul a fost descoperit şi în anul
1813 Inchiziţia confiscă ambele tablouri. Identitatea persoanei pictate a fost înconjurată de o aură
de legende, multă vreme s-a spus că artistului i-a servit de model chiar Ducesa de Alba,
modificând evident fizionomia, frumosul cap al femeii dând impresia că a fost lipit de trup, ca şi
cum Goya ar fi pictat trupul iubitei în aşa fel, încât să nu poată fi recunoscut de alţi ochi. Probabil
lui Goya i-a sevit drept model una dintre metresele lui Godoy, legendele însă au o viaţă lungă.
Din ce cauză voi muri ?, gravură din ciclul Los Caprichos, 1797-1799

Ăsta-i cel mai rău!, gravură din ciclul Los desastres de la guerra, 1810-1815

În afara tablourilor executate la comandă, pictorul realizează şi gravuri pe cicluri tematice. În

"Los Caprichos" ("Capriciile", 1797-1799) - într-un număr de optzeci de gravuri - artistul
prezintă fantasme care prind viaţă când raţiunea adoarme şi voinţa omului este guvernată de
prostie, mârşăvie, durere sau dorinţe neînfrânate. În anii 1810-1815 urmează un al doile ciclu,
"Los desastres de la guerra" ("Ororile războiului"), în perioada războiului cu Franţa
napoleoniană şi a înăbuşirii sângeroase a revoltei populaţiei din Madrid. Represiunea răsculaţilor
va face obiectul a două tablouri celebre: 2 mai 1808 - Masacrul de la Madrid, (1814) şi 3 mai
1808 - Împuşcarea revoltaţilor madrileni, (1814).

Bătrâneţe neliniştită

La sfârşitul anului 1807, armatele franceze ocupă Spania, împăratul Napoleon aşează pe tronul
Spaniei pe fratele său Joseph. La fel ca mulţi contemporani din toată Europa, Goya a crezut la
început că domnia lui Napoleon va duce la răspândirea ideilor revoluţionare şi la democratizarea
Spaniei. Aceste speranţe sunt şterse de războiul care va dura până în anul 1814, până în
momentul retragerii trupelor franceze. După întoarcerea la tron a regelui Ferdinand al VII-lea,
artistul trebuie să demonstreze că în timpul guvernării franceze a rămas fidel coroanei spaniole.
Ultima lucrare care i-a fost comandată de rege- un tablou destinat catedralei din Sevilla - va fi
executată în anul 1817.
Francisco de Goya: 3 mai 1808 - Împuşcarea revoltaţilor madrileni (Detaliu), 1814, Museo del
Prado, Madrid

Pe 20 iunie 1819 moare soţia pictorului, Josefa. Un an mai târziu, se va muta lângă Madrid, unde
îşi cumpără o casă, pe care o va denumi cu umor negru "Quinta del Sordo" ("Casa Surdului"),
însoţit de Leocadia Weiss, devenită tovarăşă de viaţă după moartea Josefei. Artistul trăieşte izolat
de lume, stilul său devene grav, satira din tabloul Bătrânele (sau Hasta la Muerte, 1808-1810)
capătă trăsături macabre într-un ciclu (1821-1823) de paisprezece scene înfiorătoare: "Doi
bătrâni mâncând supă", "Saturn devorându-şi copiii" etc., care produc o impresie extraodinar de
deprimantă, adeseori de-a dreptul insuportabilă. În creaţia lui, drumurile artei şi ale frumuseţii s-
au separat, temele pictate necesitau alte categorii estetice, incluzând şi "urâtul". Privirea artistului
transformă oroarea realităţii în opere pline de dramatism şi cruzime.

Francisco de Goya: Bătrânele sau Timpul (Hasta la Muerte), 1808-1810 - Musée de Beaux-Arts,
Lille
În anul 1823, Ferdinand al VII-lea le cere francezilor ajutor armat pentru a înăbuşi revoluţia care
izbucnise la Madrid. În 1824, Goya pleacă la Plombières-les-Bains, o staţiune din munţii Vosgi.
După o lună în care vizitează Parisul, se stabileşte la Bordeaux. Faptul că se găsea în străinătate
nu îi slăbeşte forţa de creaţie. Goya pictează scene de coridă, portrete ("Lăptăreasa din
Bordeaux", 1827), realizează miniaturi. În primăvara anului 1825 se îmbolnăveşte, trei ani mai
târziu, pe 16 aprilie 1828, moare la Bordeaux. Rămăşiţele artistului vor reveni în Spania, la
sfârşitul primului război mondial. De la el ne ramâne şi cunoscuta frază " Somnul raţiunii naşte
monştrii"

Aprecieri critice
„Pentru a putea să-şi dezvolte geniul, a trebuit să rişte ca arta lui să înceteze să mai placă.” —
André Malraux

„În mormântul lui Goya se odihneşte vechea artă spaniolă, universul pierdut pentru totdeauna al
toreadorilor, majos şi manolas, universul călugăriţelor, contrabandiştilor, bandiţilor şi
vrăjitoarelor, întregul folclor bogat al peninsulei.” — Théophile Gautier

„Tot ceea ce îi datorează arta modernă a rămas în deplină opoziţie cu pictura academică şi
neoclasicistă a epocii.” — Pierre Gassier

Moartea lui Goya, un mister

Cauza morţii – atac cerebral, după ce a suferit o afecţiune virală stranie sau intoxicaţie gravă cu
plumb

Locul de odihnă – înhumat într-un singur sicriu împreună cu rămăşiţele pământeşti ale unui
prieten, deşi s-a descoperit un singut craniu; biserica San Antonio de la Florida, Madrid

Pe când Goya avea 46 de ani – şi era un pictor talentat, plin de succes şi absolut convenţional – a
suferit chinuri groaznice de pe urma unei boli misterioase, ce era la un pas să-i curme viaţa şi care
i-a modificat definitiv personalitatea şi arta – aparent, insuflându-i măreţie.

Tablourile sale fuseseră iscusite, fermecătoare, unele excesiv de pitoreşti. Însă acel Goya ce a
reapărut după boală, surd şi parţial orb, era un suflet chinuit cu o nouă perspectivă: lucrările sale
erau acum, ca într-un coşmar, pline de disperare, vicioase şi crude – toate fiind prezentate într-o
manieră originală şi genială. Boala, a cărei natură i-a făcut pe biografii lui să se contrazică, a
marcat sfârşitul pictorului convenţional şi debutul unuia revoluţionar.

Declanşarea bolii sale a fost bruscă, lovind spre sfârşitul anului 1792. Pictorul a fost îngrozit de
aspectul bizar al simptomelor: ameţeală, greaţă, dezechilibru, confuzie, halucinaţii, convulsii,
semipareză pe partea dreaptă, auz şi vorbire diminuate, un ţiuit permanent în urechi şi, faptul cel
mai temut pentru un artist plastic, orbirea parţială.

Toţi biografii lui Goya au jucat intuitiv al bioistoricilor. Sifilisul pe care pictorul îl contractase în
tinereţe putea justifica anumite simptome, dar nu şi recuperarea sa aproape miraculoasă.
O presupunere recenta şi probabilă, exprimată în anul 1962, de către virusologul britanic dr.
Terence Cawthorne, este cea a unei infecţii virale rare, Vogt-Koyanagi, numită după cei doi
medici care au identificat-o în anul 1906, A. Vogt şi V. Koyanagi. Însuşi Cawthorne a tratat cinci
persoane ce prezentau simptome asemănătoare celor ale lui Goya. El şi-a dat seama că boala
debutează, în general, printr-o inflamare temporară a suprafeţei uveei (strat pigmentat al irisului),
şi continuă prin surzenie, crize de ameţeală, şi adesea orbire. Unele simptome dispar, în vreme ce
altele se permanetizează.

Însă o teorie şi mai recentă a fost avansată în anul 1972. Dr. William Niederland a argumentat că
pictorul a suferit o intoxicaţie gravă cu plumb – şi posibil cu mercur – , acestea provocând leziuni
cerebrale. Niederland dezvăluie faptul că artistul folosea cinabru – un compus mercuric -, iar cele
mai multe tablouri ale sale erau realizate peste grunduri din alb de plumb preparate de el.
“Amestecarea acestui compus toxic pentru obţinerea unei vopseli este extrem de riscantă – scrie
Niederland – deoarece facilitează inhalarea şi ingestia prin mânuire directă”.

Niderland s-a întrebat de ce Goya ar fi suferit atât de puternic de intoxicare cu plumb când mulţi
alţi pictori din vremea sa nu prezentau simptome. Răspunsul a fost găsit în detaliile referitoare la
tehnica artistică utilizată de Goya. În primul rând, Goya folosea din abundenţă alb de plumb, mai
mult decât orice altă nuanţă, pentru a obţine celebra sa luminozitate sidefie. În al doilea rând,
Goya era extraordinar de prolific şi, probabil, cel mai rapid mare portretist din istorie, reuşind
uneori să termine un tablou în una sau două şedinţe de pozat. Niederland a calculat că din
plumbul ingerat în organism, cantitatea absorbită de intestine şi eliberată în fluxul sangvin este
mai mică de zece procente, în timp ce restul este excretat digestiv. Însă plumbul inhalat sub
formă de pulbere este cu mult mai periculos; organismul reţine până la 60 de procente. Doar prin
inhalare, fără a pune la socoteală contactul cu pielea şi cu buzele, Goya a absorbit probabil, în
urma utilizării intensive a vopselii albe, o cantitate de trei ori mai mare de plumb decât cei mai
mulţi pictori ce au suferit simptome minore de intoxicare cu plumb.

Niederland a dovedit, de asemenea, şi faptul că Goya a suferit o serie întreagă de atacuri ce l-au
incapacitat temporar, primul pe când avea 32 de ani, cel mai grav la 46 de ani, iar ultimul cu doi
ani înainte de a muri.
Cât despre schimbarea bruscă a stilului de pictat al lui Goya produsă după atacul aproape fatal de
la vârsta de 46 de ani, surzenia, orbirea parţială şi depresia cronică rămase de pe urma bolii pot
justifica uşor modificarea personalităţii şi a perspectivei artistice a pictorului.

În ciuda acestor atacuri, Goya a prosperat în calitate de pictor al Curţii Spaniei. Până şi tablourile
sale senzuale “Maja” au reuşit să scape de furia Inchiziţiei, deşi împotriva lui au fost lansate
acuze de obscenitate. Atunci când, în anul 1824, autocratul Ferdinand VII a iniţiat o serie de
măsuri punitive împotriva liberalilor, ameninţând siguranţa lui Goya, bătrânul pictor s-a refugiat
în oraşul francez Bordeaux, unde a locuit şi a lucrat într-un exil autoimpus.

Pe data de 16 aprilie 1828, el a murit ca urmare a unui atac cerebral şi a fost înmormântat în
cimitirul Chartreuse din Bordeaux. În anul 1899, la deschiderea mormântului pentru mutarea
cadavrului în locul său de odihnă permanent din Madrid, s-a descoperit că osemintele lui Goya
erau amestecate cu cele ale unui prieten al său, Martin Goscoechea, cu care a împărţit mormântul.
Sicriul conţinea două schelete, însă un singur craniu. Fiind nesigure care oseminte aparţin
pictorului, autorităţile au transferat tot conţinutul sicriului la Madrid.

Din perspectiva măreţiei artistice, dacă pictorul şi-ar fi încheiat cariera artistică înaintea bolii
grave din 1792, el ar fi fost amintit de istoria artei doar în treacăt, ca un artist talentat, popular în
vremea sa, dar ar fi rămas departe de graniţa grandorii.