5.3.

Teoria valorii

Marx face distincţie clară intre valoarea de intrebuinţare şi valoarea de schimb, in

sensul că orice marfă este in acelaşi timp şi in mod contredictoriu, valoare de
intrebuinţare şi valoare de schimb. Aceasta inseamnă că analizei marxiste nu ii este deloc
străin conceptul de utilitate, in sensul că o marfă nu este produsă efectiv decat dacă este
utilă, dacă ea poate să satisfacă nevoile exprimate de societate. Schimbul de mărfuri nu
poate fi deci considerat ca un schimb de valori de intrebuinţare, căci schimbul implică o
compensaţie, o posibilitate de a găsi un echivalent. Ori, valoarea de schimb „apare
inainte de toate ca raportul cantitativ, ca proporţia in care valori de intrebuinţare de un
fel se schimbă pe valori de intrebuinţare de alt fel”.
Astfel, nu poate avea valoare de schimb decat un bun care satisface o necesitate,
un bun care a fost obiectul unui schimb. Totuşi, Marx spune „nu schimbul este cel care
reglează cantitatea de valoare a unei mărfi, ci, din contră, cantitatea de valoare a unei
mărfi este cea care reglează raporturile sale de schimb”.
In acelaşi timp, o singură caracteristică rămane comună tuturor mărfurilor, şi
anume aceea de a fi produse ale muncii : „munca este unica sursă a valorii sau mai
exact, insăşi substanţa acesteia”.
In trecerea de la muncă la valoare apare distincţia dintre munca concretă şi munca
abstractă. Prima formă de muncă, aceea care are drept scop crearea obiectivului util,
satisfacerea nevoilor oamenilor, este numită de Marx, muncă utilă sau muncă concretă. In
acest sens, el notează : „diferitele valori de intrebuinţare sunt produse ale activităţii unor
indivizi diferiţi, deci, rezultatul unor feluri de muncă individual diferite”. Cu toate
acestea, mărfurile sunt şi valori de schimb, ca atare, ele reprezintă muncă identică, lipsită
de deosebiri, adică munca in care individualitatea lucrătorilor este ştearsă. De aceea,
munca creatoare de valoare de schimb este munca abstract-generală („toate mărfurile
sunt transformate intr-o substanţă identică, eşantioane ale aceleiaşi munci
nediferenţiate”).
Pe de altă parte, el face diferenţiere in definirea muncii simple şi a muncii
complexe. Astfel, munca simplă reprezintă o cheltuire de forţă de muncă pe care o posedă
in medie in organismul său fizic orice om obişnuit, fără vreo formare specială. Despre
munca complexă, Marx, spune că in cadrul acesteia se manifestă o forţă de muncă mai
greu de format („o cantitate mai mică de muncă complexă este egală cu o cantitate mai
mare de muncă simplă”).
In acelaşi timp, Marx admite faptul că mărimea valorii unei mărfi variază direct
proporţional cu cantitatea de muncă, şi invers proporţional cu forţa productivă a muncii.
Aceasta din urmă este determinată de imprejurări variate, intre altele de „media de
indemanare a muncitorilor, de gradul de dezvoltare a ştiinţei şi a aplicabilităţii ei
tehnologice, de combinarea socială a procesului de producţie, de volumul şi de
eficacitatea mijloacelor de producţie, precum şi de condiţiile naturale”.
Valoarea unui bun este definită ca sumă a muncii indirecte şi a muncii directe.
Munca indirectă, munca trecută, reprezintă cantitatea de muncă incorporată pe parcursul
unor cicluri de producţie anterioare, in mijloacele de producţie folosite in cursul
procesului respectiv. In ceea ce priveşte munca directă, aceasta poate fi capital variabil –
munca necesară pentru reproducerea forţei de muncă) şi supramuncă, respectiv munca
neplătită. Valoarea unui bun apare deci, ca sumă a capitalului constant (c), utilizat pentru
producerea bunului respectiv, a capitalului variabil(v) şi a plusvalorii (p) :
M = c + v + p sau M = muncă indirectă(c) + muncă directă(v+p).