P. 1
Tiganiada Deleanu

Tiganiada Deleanu

|Views: 786|Likes:
Published by Andreea Kiriac

More info:

Published by: Andreea Kiriac on May 20, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as RTF, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/16/2013

pdf

text

original

Tiganiada I.Budai-Deleanu Faptul ca I.

Budai-Deleanu a indicat ca autori ai acestor note pe Mitru Perea si pe altii e ridicat problema paternitatii lor.Alaturi de numeroase personaje ale epopeii,in notele cu care scriitorul o insoteste,apar o sumedenie de tipuri,care maresc sfera sociala,din care isi alege autorul eroii.In Tiganiada unele perso-najeca ca Mitru Perea,Eruditeanu,P Nataroiu,Arhonda Suflainvant, Parintele Evlaviosul,Adevarovici etc. prefigureaza o lume pe care mai tarziu intr-un alt stadiu al dezvoltarii sociale,o va ridiculariza Caragiale in comediile sale. Comentatorii dialogheaza intre ei pt a denunta "goale cuvintele" tiganilor si surzenia fiecaruia dintre ei la ce spune cela-lalt.Un rol major îl are însuşi Mitru Perea, care apare sub numele lui Petru Maior, unde aici imprumuta mască unei personalităţi culturale majore, excelent istorica şi filologica,fiind capabil să explice etimologii, forme arhaice şi populare ori regionale ale limbii, să ofere sinonime, să semnaleze neologisme.El este si cunascator al tradiţiilor ţărăneşti ale românilor,fiind capabil să facă trimiteri exacte la obiceiuri, practici literare şi magice, şi mai stie să lămurească diverse chestiuni de poetică.Altfel spus, acesta e personajul cel mai erudit, mai creditabil din acest grup de comentatori;o faţa serioasă a

cititorului specializat care practică un fel de explicaţie de text atunci când discursul poetic i se pare că s-ar preta la ambiguităţi de natură să împiedice înţelegerea comună. Este acompaniat apoi de Părintele Filologos(erudit şi el),care cercetează”în tot feliul” izvoarele istorice, caută dovezi, atestări de locuri şi de documente, urmărind acurateţea informaţiei, nu o dată în ipostaze comice, căci drept texte de referinţă sunt luate şi însemnările originale ale „preaînvăţatului Tălălău”, acarui nume sugerează nerozia şi ignoranţa. O umbră a Părintelui Filologos este şi Erudiţian, personaj cultivat,acarui nume am putea spune ca ar fi despre un accent hermeneutic al lecturii.El este atent la acurateţea informaţiei, face trimiteri la textele originale care inspiră discursul poetic, este adeptul acribiei, în materie de documentare, dar şi de critică a textului; explică sensul comunicării, ceea ce vrea să spună „gândul poetului”, este moralistul, filosoful şi politicianul grupului. Cu o misiune indicată chiar de numele său, Criticos e cel care discerne adevărul de fals, apărând ca ipostază a conştiinţei lucide, chemate să certifice autenticitatea spuselor poetului: verbul lui preferat este a vedea, în formularea „se vede că”, aşadar a constata, a verifica şi a trage

concluzii, a se ”încredinţa” cu privire la adevărul faptelor („trebuie să spunem adevărul”), chiar dacă e neconvenabil, ca în cazul criticilor, pe care le aprobă, la adresa moravurilor unei părţi a clerului. Pe latura politică a problematicii se situează adnotările lui Politicos, care emite de obicei judecăţi asupra comportamentului mulţimii, dintr-o perspectivă de asemenea moralizatoare, de observator înţelept. Simpliţian vede lucrurile cu... simplitatea omului de bun simţ, care confirmă fără speculaţii inutile opinii sau atitudini exprimate în textul epopeii, subliniind asemenea adevăruri cu câte un „de bună seamă”, sau desigur. Gata, de obicei, să-l creadă pe cuvânt pe scriitor şi să-i aprobe judecăţile, are uneori şi rezerve exprimate tot în numele bunului simţ cumpănit, ca într-o exclamaţie din subsolul cântului IX: „Aici să mă ierte Parpangel! O face prea groasă!”... La partea artistică a textului, cel mai atent este Musofilos, prin nume iubitor de muze şi, în consecinţă, dispus să aprecieze valorile estetice, expresive, ale poemului şi să dea replici lecturilor obtuze ale altor comentatori. El justifică recursul poetului la anumite tipuri de limbaj figurat, la procedee retorice şi de prozodie. „Aceste trebuie să se înţeleagă poeticeşte” şi „alegoriceşte” – scrie el într-o notă la Cântul IV. El ştie ce este plăcerea

estetică, preţuieşte capacităţile de sugestie ale textului; şi, faptul cel mai important, îi apostrofează pe cititorii necultivaţi (adevăratul înţelegător al poemului nu poate fi decât omul „procopsit” cultural): „Acum şi mie-mi scapă răbdarea când văd luări aminte de acest feliu! Am luat seama mai înainte că care nu înţălege ce este poezia şi ce va să zică poetul, acela mai bine să tacă (...). Unde ar fi izvodirile poeticeşti ale lui Omer, a lui Virghil şi, în vremile noastre, a lui Milton la inglezi, a lui Tasso la italieni şi a lui Clopstoc la nemţi, de ar fi socotit aceste învăţate noroade de dânşii, cum socotesc aceşti mai sus cârtitori asupra poetului nostru?” (Cântul VI). Că „aceste toate să înţăleg alegoriceşte” şi că poetul „le-au zugrăvit după regulele poesii(i)” o mai spune o dată, spre finalul poemului. Acea „didactică a lecturii” este astfel ilustrată substanţial de Musofilos, ca expresie a conştientizării de către autor a limitelor posibilei interpretări a operei sale în epocă. O altă categorie de „receptori” fictivi este cea a cititori-lor care nu au acces la specificul discursului poetic, neridicându-se mai sus de înţelegerea naivă, literală, a poemului sau manifestând chiar ostilitate faţă de anumite idei ce le provoacă mentalitatea retrogradă, conformistă, dogmatică. E genul de oameni cu care Ion Budai-Deleanu se luptă în

primul rând, uzând de mijlocele ironiei, umorului, comicului, grotescului, ridiculizându-i mai acid ori mai îngăduitor. Treapta cea mai de jos o reprezintă în această galerie Cocon Idiotiseanul care de cele mai multe ori se miră prosteşte de fanteziile poetului, nu poate pricepe „ce va să zică poetul”, preferă comunicarea directă, liniară şi prozaică a ideii sau rămâne fidel formelor mai elementare ale literaturii, celei folclorice, în care versul începe cu veşnica „Frunză verde”... Dupa el urmează Ono-chefalos, în greceşte „cap de măgar”, comic prin mecanica unor fixaţii legate de documentul invocat ca sursă a inspiraţiei („cum să nu fie cântat, dacă se află scris aşa?” – Cântul III).El are o minte înceată, cu mirări naive,aprobând, din când în când, reflecţii acceptabile pentru bunul simţ comun ori verificate prin proprie experienţă. Cei mai ironizaţi sunt, în grade diferite, personaje precum Popa Nătărău din Tândrânda, cu pitoreştile sale afurisenii contra celor care-i vorbesc de rău pe oamenii bisericii, Părintele Disdimonescul, care ştie ce se cade şi ce nu se cade a spune despre sfinţi şi îi detestă pe draci. La rândul său, un Părinte Evlaviosu, e considerat mai curând cu umor şi apare ca o mască comică,fiind preocupat pentru corectitudinea doctrinară reli-gioasă... În schimb, comentatori ca Mândrilă ori

Adevărovici sunt ironizaţi ca înţelegând doar evidenţele, fără a-şi pune întrebări mai complicate... Lista cititorilor fictivi contiunua astfel se poate vedea, destul de limpede ca din suita de personaje citate de scriitor le sunt distribuite foarte atent rolurile, admiţând totuşi unele interferenţe de preocupări, cu intenţia evidentă de a acoperi o arie cât mai largă a problematicii pe care o poate pune scrierea sa, în egală măsură în faţa celor care sunt capabili să-i înţeleagă mesajul şi procedeele artistice de mediere a lui, ca şi a cititorilor naivi sau chiar obtuzi. Onomastica foarte sugestivă în pitorescul ei contribuie mult la expresivitatea acestor schiţe de portret caracterologic, iar limbajul pus în gura personajelor comentatoare, care intră în dialog, se aprobă ori se admonestează reciproc, are de asemenea partea lui de culoare mai degrabă de natură comic-comediografică. şi datorită „subsolurilor” sale, Ţiganiada a putut fi caracterizată, aşadar, drept o „carte-spectacol” (Elvira Sorohan). „Dramatizarea lecturii, ca text secund, pe roluri”, cum se exprimă aceeaşi cercetătoare, adaugă un procent important de vivacitate mai amplului spectacol al epopeii eroi-comice, îi evidenţiază caracterul ludic, de „jucăreauă”, de artefact poetic, cu toate libertăţile şi licenţele specifice lumii ficţional-

alegorice. Este nivelul asupra căruia au pus accentul principal un număr de interpreţi mai recenţi, vorbind despre o „comedie a literaturii” (N. Manolescu), cu procentul ei însemnat de gratuitate. Alţii, printre care cel mai recent este Ion Urcan, în studiul citat (Opera literară a lui Ion Budai-Deleanu, Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004) sa atras atenţia asupra unilateralităţii,dat fiind importanţa mesajului tranzitiv, cu trimitere la un ideal naţional românesc şi la stările de lucruri din Transilvania.Toate numele comentatorilor au o seminificatie si mi-meaza procedeul numelor compuse din Batrahomiomahia.Cine incearca o clasificare a lor se vede nevoit sa urmeze insasi clasifi-carea autorului, care ierarhizeaza,si acorda dupa categoria menta-la careia apartine personajul. In subsolul Tiganiaidei,la nivelul secolului si in limba-jul secolui s-a scris cea mai ingenioasa si diversa critica de vulga-rizare a unui text literar,judecat simultan si de pe pozitia criticii erudite.Aceasta e arareori grava,iar de cel mai multe ori e ironica sau cu intelesuri alegorice.Serioasa e numai critica filologica,ramasa in general neatinsa de aripa ironiei atotdominatoare.Atunci ca se in-cepe sa se pronunte asupra ei,se simte urmarit de umbra inteligenta a scriitorului care vegheaza,gata sa-i dea un nume si sa-l aduage la lista comentatorilor increzatori in puterea lor de a pa-trunde ironia.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->