Tiganiada

I.Budai-Deleanu

Faptul ca I.Budai-Deleanu a indicat ca

autori ai acestor note pe Mitru Perea si pe altii e
ridicat problema paternitatii lor.Alaturi de numeroase
personaje ale epopeii,in notele cu care scriitorul o
insoteste,apar o sumedenie de tipuri,care maresc
sfera
sociala,din care isi alege autorul eroii.In Tiganiada
unele perso-najeca ca Mitru Perea,Eruditeanu,P
Nataroiu,Arhonda Suflainvant, Parintele
Evlaviosul,Adevarovici etc. prefigureaza o lume pe
care mai tarziu intr-un alt stadiu al dezvoltarii
sociale,o va ridiculariza Caragiale in comediile sale.
Comentatorii dialogheaza intre ei pt a
denunta "goale cuvintele" tiganilor si surzenia
fiecaruia dintre ei la ce spune cela-lalt.Un rol major îl
are însuşi Mitru Perea, care apare sub numele
lui Petru Maior, unde aici imprumuta mască unei
personalităţi culturale majore, excelent istorica
şi filologica,fiind capabil să explice etimologii,
forme arhaice şi populare ori regionale ale
limbii, să ofere sinonime, să semnaleze
neologisme.El este si cunascator al tradiţiilor
ţărăneşti ale românilor,fiind capabil să facă
trimiteri exacte la obiceiuri, practici literare şi
magice, şi mai stie să lămurească diverse
chestiuni de poetică.Altfel spus, acesta e
personajul cel mai erudit, mai creditabil din
acest grup de comentatori;o faţa serioasă a
cititorului specializat care practică un fel de
explicaţie de text atunci când discursul poetic i
se pare că s-ar preta la ambiguităţi de natură
să împiedice înţelegerea comună.
Este acompaniat apoi de Părintele
Filologos(erudit şi el),care cercetează”în tot
feliul” izvoarele istorice, caută dovezi, atestări
de locuri şi de documente, urmărind acurateţea
informaţiei, nu o dată în ipostaze comice, căci
drept texte de referinţă sunt luate şi
însemnările originale ale „preaînvăţatului
Tălălău”, acarui nume sugerează nerozia şi
ignoranţa. O umbră a Părintelui Filologos este
şi Erudiţian, personaj cultivat,acarui nume am
putea spune ca ar fi despre un accent
hermeneutic al lecturii.El este atent la
acurateţea informaţiei, face trimiteri la textele
originale care inspiră discursul poetic, este
adeptul acribiei, în materie de documentare,
dar şi de critică a textului; explică sensul
comunicării, ceea ce vrea să spună „gândul
poetului”, este moralistul, filosoful şi
politicianul grupului.
Cu o misiune indicată chiar de
numele său, Criticos e cel care discerne
adevărul de fals, apărând ca ipostază a
conştiinţei lucide, chemate să certifice
autenticitatea spuselor poetului: verbul lui
preferat este a vedea, în formularea „se vede
că”, aşadar a constata, a verifica şi a trage
concluzii, a se ”încredinţa” cu privire la
adevărul faptelor („trebuie să spunem
adevărul”), chiar dacă e neconvenabil, ca în
cazul criticilor, pe care le aprobă, la adresa
moravurilor unei părţi a clerului. Pe latura
politică a problematicii se situează adnotările
lui Politicos, care emite de obicei judecăţi
asupra comportamentului mulţimii, dintr-o
perspectivă de asemenea moralizatoare, de
observator înţelept. Simpliţian vede lucrurile
cu... simplitatea omului de bun simţ, care
confirmă fără speculaţii inutile opinii sau
atitudini exprimate în textul epopeii, subliniind
asemenea adevăruri cu câte un „de bună
seamă”, sau desigur. Gata, de obicei, să-l
creadă pe cuvânt pe scriitor şi să-i aprobe
judecăţile, are uneori şi rezerve exprimate tot
în numele bunului simţ cumpănit, ca într-o
exclamaţie din subsolul cântului IX: „Aici să mă
ierte Parpangel! O face prea groasă!”... La
partea artistică a textului, cel mai atent este
Musofilos, prin nume iubitor de muze şi, în
consecinţă, dispus să aprecieze valorile
estetice, expresive, ale poemului şi să dea
replici lecturilor obtuze ale altor comentatori. El
justifică recursul poetului la anumite tipuri de
limbaj figurat, la procedee retorice şi de
prozodie. „Aceste trebuie să se înţeleagă
poeticeşte” şi „alegoriceşte” – scrie el într-o
notă la Cântul IV. El ştie ce este plăcerea
estetică, preţuieşte capacităţile de sugestie ale
textului; şi, faptul cel mai important, îi
apostrofează pe cititorii necultivaţi (adevăratul
înţelegător al poemului nu poate fi decât omul
„procopsit” cultural): „Acum şi mie-mi scapă
răbdarea când văd luări aminte de acest feliu!
Am luat seama mai înainte că care nu înţălege
ce este poezia şi ce va să zică poetul, acela
mai bine să tacă (...). Unde ar fi izvodirile
poeticeşti ale lui Omer, a lui Virghil şi, în
vremile noastre, a lui Milton la inglezi, a lui
Tasso la italieni şi a lui Clopstoc la nemţi, de ar
fi socotit aceste învăţate noroade de dânşii,
cum socotesc aceşti mai sus cârtitori asupra
poetului nostru?” (Cântul VI). Că „aceste toate
să înţăleg alegoriceşte” şi că poetul „le-au
zugrăvit după regulele poesii(i)” o mai spune o
dată, spre finalul poemului. Acea „didactică a
lecturii” este astfel ilustrată substanţial de
Musofilos, ca expresie a conştientizării de către
autor a limitelor posibilei interpretări a operei
sale în epocă.
O altă categorie de „receptori”
fictivi este cea a cititori-lor care nu au acces la
specificul discursului poetic, neridicându-se
mai sus de înţelegerea naivă, literală, a
poemului sau manifestând chiar ostilitate faţă
de anumite idei ce le provoacă mentalitatea
retrogradă, conformistă, dogmatică. E genul de
oameni cu care Ion Budai-Deleanu se luptă în
primul rând, uzând de mijlocele ironiei,
umorului, comicului, grotescului, ridiculizându-i
mai acid ori mai îngăduitor. Treapta cea mai de
jos o reprezintă în această galerie Cocon
Idiotiseanul care de cele mai multe ori se miră
prosteşte de fanteziile poetului, nu poate
pricepe „ce va să zică poetul”, preferă
comunicarea directă, liniară şi prozaică a ideii
sau rămâne fidel formelor mai elementare ale
literaturii, celei folclorice, în care versul începe
cu veşnica „Frunză verde”... Dupa el urmează
Ono-chefalos, în greceşte „cap de măgar”,
comic prin mecanica unor fixaţii legate de
documentul invocat ca sursă a inspiraţiei
(„cum să nu fie cântat, dacă se află scris aşa?”
– Cântul III).El are o minte înceată, cu mirări
naive,aprobând, din când în când, reflecţii
acceptabile pentru bunul simţ comun ori
verificate prin proprie experienţă. Cei mai
ironizaţi sunt, în grade diferite, personaje
precum Popa Nătărău din Tândrânda, cu
pitoreştile sale afurisenii contra celor care-i
vorbesc de rău pe oamenii bisericii, Părintele
Disdimonescul, care ştie ce se cade şi ce nu se
cade a spune despre sfinţi şi îi detestă pe
draci. La rândul său, un Părinte Evlaviosu, e
considerat mai curând cu umor şi apare ca o
mască comică,fiind preocupat pentru
corectitudinea doctrinară reli-gioasă... În
schimb, comentatori ca Mândrilă ori
Adevărovici sunt ironizaţi ca înţelegând doar
evidenţele, fără a-şi pune întrebări mai
complicate...
Lista cititorilor fictivi contiunua astfel
se poate vedea, destul de limpede ca din suita
de personaje citate de scriitor le sunt distribuite
foarte atent rolurile, admiţând totuşi unele
interferenţe de preocupări, cu intenţia evidentă
de a acoperi o arie cât mai largă a
problematicii pe care o poate pune scrierea sa,
în egală măsură în faţa celor care sunt capabili
să-i înţeleagă mesajul şi procedeele artistice de
mediere a lui, ca şi a cititorilor naivi sau chiar
obtuzi. Onomastica foarte sugestivă în
pitorescul ei contribuie mult la expresivitatea
acestor schiţe de portret caracterologic, iar
limbajul pus în gura personajelor
comentatoare, care intră în dialog, se aprobă
ori se admonestează reciproc, are de
asemenea partea lui de culoare mai degrabă
de natură comic-comediografică. şi datorită
„subsolurilor” sale, Ţiganiada a putut fi
caracterizată, aşadar, drept o „carte-spectacol”
(Elvira Sorohan). „Dramatizarea lecturii, ca text
secund, pe roluri”, cum se exprimă aceeaşi
cercetătoare, adaugă un procent important de
vivacitate mai amplului spectacol al epopeii
eroi-comice, îi evidenţiază caracterul ludic, de
„jucăreauă”, de artefact poetic, cu toate
libertăţile şi licenţele specifice lumii ficţional-
alegorice. Este nivelul asupra căruia au pus
accentul principal un număr de interpreţi mai
recenţi, vorbind despre o „comedie a
literaturii” (N. Manolescu), cu procentul ei
însemnat de gratuitate. Alţii, printre care cel
mai recent este Ion Urcan, în studiul citat
(Opera literară a lui Ion Budai-Deleanu, Casa
Cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004) sa atras
atenţia asupra unilateralităţii,dat fiind
importanţa mesajului tranzitiv, cu trimitere la
un ideal naţional românesc şi la stările de
lucruri din Transilvania.Toate numele
comentatorilor au o seminificatie si mi-meaza
procedeul numelor compuse din
Batrahomiomahia.Cine incearca o clasificare a lor se
vede nevoit sa urmeze insasi clasifi-carea autorului,
care ierarhizeaza,si acorda dupa categoria menta-la
careia apartine personajul.
In subsolul Tiganiaidei,la nivelul
secolului si in limba-jul secolui s-a scris cea mai
ingenioasa si diversa critica de vulga-rizare a unui
text literar,judecat simultan si de pe pozitia criticii eru-
dite.Aceasta e arareori grava,iar de cel mai multe ori
e ironica sau cu intelesuri alegorice.Serioasa e numai
critica filologica,ramasa in general neatinsa de aripa
ironiei atotdominatoare.Atunci ca se in-cepe sa se
pronunte asupra ei,se simte urmarit de umbra inteli-
genta a scriitorului care vegheaza,gata sa-i dea un
nume si sa-l aduage la lista comentatorilor increzatori
in puterea lor de a pa-trunde ironia.