Normalitate. Conformitate. Devianţă. Delincvenţă.

Sociologia devianţei este o disciplină r

tiv nouă în ansamblul celorlalte ramuri ale sociologiei, dar premisele sale teoretic
e se pot identifica în întreaga istorie a sociologiei moderne datorită includerii în ari
a de preocupări a problematicii normalităţii sociale a raportului dintre normă, valoare şi
comportament social. Aceste preocupări au fost determinate în esenţa lor de profundel
e schimbări care au însoţit procesul de trecere al societăţii de la formele ei tradiţionale
la cele moderne, ceea ce a pus în centrul atenţiei sociologului poziţia individului faţă d
e societate şi problema legitimităţii principiilor morale şi juridice ce fondează orientări
e normative şi valorice ale unui anumit sistem social-politic. ”Ordinea socială”, starea
relativă de echilibru şi armonie, poate defini orice societate care are la baza un
anumit sistem de norme şi valori caracteristice sau nu poate avea niciodată un carac
ter definitiv pentru că apar conflicte între valori, încălcări ale normelor sau chiar pune
rea la îndoială a legitimităţii acestora. Primele cazuri potenţate sunt caracteristice fen
omenului de devianţă, iar în ultimul caz, procesului de schimbare socială, care poate ge
nera înlocuirea vechii ordini sociale cu alta nouă. Noţiunea de „ordine socială” are doua s
nsuri principale: - un sens evaluativ, care se referă la succesiunea mai mult sau
mai puţin regulată a unor evenimente, fenomene, relaţii sociale. Acest punct de vedere
se află în centrul tuturor teoriilor sociologice care îşi propun să explice viaţa sociala
a univers ordonat de evenimente sociale. Stephen Menell în lucrarea “Sociological Th
eory. Uses and Unities” afirmă că demersul discernerii regularităţilor şi modelelor ordonat
în funcţionarea vieţii sociale face posibila descrierea şi explicaţia cu scopuri fundamen
tale ale cunoaşterii oferind posibilitate psihologului să identifice relaţii ordonate
nu numai în forme de organizare stabile, dar şi în evenimente sociale care implică confl
icte, schimbări sau limitări ale modului de funcţionare adecvată a legii şi ordinii în soci
tate. - un al doilea sens al ordinii sociale se referă la natura organizării social-
politice care caracterizează o anumita societate într-un moment determinant al dezvo
ltării sale, imprimând evaluării ordinii sociale anumite caracteristici ideologice gen
erate de necesităţile imperioase de conservare a sistemului în cadrul căruia orice încălcar
a normelor care îl susţin este calificat drept deviant şi sancţionat ca atare. ”Accentul
pus în

sociologia devianţei pe ordinea socială contribuie la reflectarea conştientă a limitelor

libertăţii individuale în aşa fel încât înţelegerea acestora să ne facă capabili de a deve
în raport cu orice constrângere.” (Guda, M.) Pentru a descifra semnificaţia unui compor
tament deviant este necesară o evaluare de ansamblu asupra modului specific în care
este conceputa într-o societate personalitatea normală şi, mai ales, măsura în care aceast
a reprezintă un produs concret al mediului social şi cultural în care evoluează actorul
social. Nu exista o singură personalitate ci o multitudine de personalităţi, fiecare e
pocă istorică, fiecare societate, cultură sau grup social elaborându-şi propriul său model
e personalitate, compatibil cu idealurile, valorile şi normele sale. Întreg procesul
de interacţiune socială, amploarea şi profunzimea relaţiei individului cu ceilalţi indivi
zi, cu grupurile şi comunitatea socială de care aparţine, reprezintă condiţia determinantă
dezvoltării sale ca persoană complexa. Ca rezultantă particulară şi originală a unui compl
x de determinări de natură biologică, psihologică şi socială rezultate din procesul sociali
ii şi integrării în comunitate, individul ajunge să realizeze din ce în ce mai eficient co
nduitele şi acţiunile solicitate de participarea sa la viaţa socială şi culturală a grupulu
, pentru a trece treptat de la un comportament reglat din exterior la unul defin
it prin autoreglare şi independenţă personală. Comportamentele socialmente normale ale m
embrilor unei societăţi sau a unui grup social sunt dictate şi de cultura de apartenenţă,
ceea ce modelează un aşa numit “sociotip” sau “personalitate de bază”. Aceasta, ”structura
emente psiho-sociologice şi de situaţii socio-culturale (sentimente, aspiraţii, atitud
ini, comportamente, valori, etc.) asemănătoare, comune unor anumite categorii de per
soane dintr-o societate dată” corespunde idealurilor şi intereselor unor anumite socie
tăţi. (Neveanu-Popescu, P.). În antichitatea greacă era frumuseţea şi virtutea, în Evul Med
era bravura şi virtuţile ostăşeşti, în epoca capitalismului timpuriu era autorealizarea per
onalităţii, ş.a.m.d. “Personalitatea de bază” este rezultatul acţiunii instituţiilor şi mod
culturale ale societăţii şi se formează începând din copilărie, prin condiţionarea comporta
lui şi învăţarea în mediul familial şi educativ şi reflectă condiţiile biologice, ecologice
rafice şi sociale ale grupului. Astfel devine posibilă adaptarea la instituţiile socie
tăţii care continuă să ii modeleze pe oameni în tot cursul vieţii. Epocile istorice inverse
ză, adeseori, criteriile de apreciere a normalităţii, astfel că în anumite perioade unele
acte sau

conduite considerate ca fiind morale ori normale pot deveni în cursul timpului imo
rale, deviante sau chiar delincvente. Astfel în unele societăţi musulmane sau islamice
se permitea consumul de droguri sau poligamia dar se interzicea în schimb consumu
l de alcool sau al unor alimente specifice (ex: carnea de porc). Sub influenţa evo
luţiei moravurilor, a obiceiurilor şi a tradiţiilor, o serie de reglementari îşi schimbă fo
ma şi conţinutul, influenţând şi fiind la rândul lor influenţate de transformarea valorilor
ormelor grupului. Exemplul tipic fiind cenzura puritana a religiilor protestante
care excludea în mod practic orice etalare în public a conduitelor sau manifestărilor
cu privire la problemele de sex spre deosebire de moravurile sexuale din Franţa c
are erau deosebit de lejere, adeseori scandaloase, în contrast puternic cu cele ex
istente în Anglia. Talcott Parsons menţionează că tradiţiile unei culturi oferă indivizilor
orientări de valoare, care furnizează o serie de cai alternative pentru a acţiona într-u
n fel sau altul într-o anumita situaţie socială, cultura generând repere de acţiuni. Socie
tatea influenţează nu numai acţiunile concrete ale indivizilor, dar le oferă anumite res
urse pentru a-şi putea construi anumite strategii de acţiune şi de a-şi regla în acest mod
conduita. M. Sherif (1969) definea normele astfel: ”Norma este un standard sau o
scală constând din categorii ce definesc o marjă de comportamente şi atitudini acceptabi
le şi o marjă de comportamente şi atitudini non-acceptabile pentru membrii unei unităţi so
ciale”. Universul normativ al unui grup nu este decât rareori un ansamblu omogen şi uşor
de identificat. Majoritatea aşteptărilor sunt implicite şi schimbătoare. Daca unele nor
me sunt necontestate, altele sunt acceptate de unii şi recuzate de alţii. Grupul de
referinţă este adesea dificil de circumscris într-o lume în care cei mai mulţi indivizi ap
arţin simultan mai multor grupări sociale cu norme diferite. De aici, implicit, şi dis
tincţia dintre devianţă şi nondevianţă riscă să fie problematică şi variabilă. Procesul de
lă se poate manifesta la nivelul conformismului, cu care adesea influenţa a fost asi
milată; conformismul se delimitează prin prezenta existentei unei norme dominante şi p
rin faptul că indivizii acceptă sistemul de comportamente prevăzut de această normă. Confo
rmarea presupune ”adaptarea unei persoane la norme sau la sistemul de norme propri
i unui grup social, instituţie sau organizaţie, încadrarea comportamentelor de rolin m
odele cunoscute şi consacrate grupal şi/sau social” (Zamfir, C.; Vlasceanu, L.). Kelma
n identifică trei forme de conformism, şi anume:

1. obedienţa, ce joacă un rol pur instrumental. Ea constă în adoptarea opiniei majorităţii,

din dorinţa de a câştiga aprobarea grupului şi de a evita situaţiile dezagreabile ce ar pu
tea rezida din noncomformismul său. Deci, obedienta asigură o reglare a raporturilor
cu sursa de influenţă, propriile sale credinţe nefiind atinse. Un asemenea proces apa
re în condiţiile unor relaţii de influenţă bazata pe raporturi de putere. Caracteristica r
emarcabilă a obedientei este că modelarea comportamentului nu durează mai mult decât dur
ează situaţia care o impune, o data ce sursa, agenţii de influenţă nu mai sunt prezenţi, in
ividul va înceta să se conformeze. 2. identificarea, ce se caracterizează prin dorinţa s
ubiectului de a stabili sau menţine relaţii pozitive cu grupul pe care îl consideră atra
ctiv. Subiectul ar ajunge să creadă cu adevărat ceea ce susţine, pertinent fiind nu răspun
sul specific la un conţinut specific, ci relaţia sa cu grupul. 3. interiorizarea, ca
re intervine atunci când atitudinile conformiste nu provin nici din contextul soci
al, ca în cazul obedientei, nici din vizibilitatea grupului, ci numai din invocare
a conţinutului informaţiei. Mecanismul constă în integrarea noii informaţii în sistemul pro
riu de valori al subiectului în modalitatea lui subiectiva de înţelegere a lumii si mo
ralităţii. Conformismul corespunde unei situaţii în care interacţiunea unui individ cu un
grup dă naştere unei presiuni ce se exercită asupra lui. Desigur, multe comportamente
similare cu a celor din jur nu reprezintă un comportament conformist. Unele dintre
conduitele similare pot fi manifestări ale unor uniformităţi naturale determinate de
stimuli fizici. Totuşi este în afara oricărei îndoieli că indivizii desfăşoară comportament
răspuns direct la influenţele exercitate asupra lor. Conformismul constituie adesea
dorinţa de a fi în acord manifest cu grupul, pentru ca desprinderea de grup, prin înd
epărtarea de la normele acestuia, se poate solda cu pierderea statutului sau ident
ificarea ca anormal. Opusul stării de conformitate este nonconformitatea sau devia
nţa, o lipsă de adeziune la normele şi valorile grupului, fie că se încalcă prescripţiile n
ative care indică cum trebuie să se comporte individul într-o situaţie socială anumită, fie
se încalcă chiar sistemul legislativ. Noţiunea de devianţă a fost elaborată mai întâi de do
ori, Sellin şi Merton, care încă din 1938 încercau să obţină obiectul de studii al socio-cr
nogenezei. ”Sellin definea devianţa ca ansamblul comportamentelor îndreptate contra no
rmelor de

conduită sau al ordinii constituţionale. În opinia lui Merton (1957), devianţa reprezintă
ansamblul comportamentelor disfuncţionale, ce ameninţă echilibrul sistemului social.” (P
reda, V.). Definit ca un comportament care se opune celui convenţional, devianţa cup
rinde nu numai încălcările legii (infracţiuni), ci orice deviere (abatere) de la regulil
e de convieţuire si imperativele de ordine ale unei forme de viaţă colectivă (societate,
grup, organizaţie, instituţie, cultura, subcultură). În acest sens, devianţa cuprinde o g
ama extrem de larga de conduite, de la cele bizare, excentrice, incompatibile cu
“codurile” culturale ale grupului sau societăţii, la cele aşa zise morale care nu sunt înt
tdeauna sancţionate de lege, şi până la cele cu caracter antisocial (actele infracţionale
sancţionate de lege) sau asocial (bolile psihice). Date fiind creativitatea şi plast
icitatea deosebită a conduitelor individuale, la fel ca şi diversitatea extremă a norm
elor ori regulilor sociale, se poate considera că: • orice individ într-o anumită perioa
dă a vieţii sale transgresează norma de conduită, devenind ca urmare, deviant; • nu orice
act sau comportament care se abate de la reguli trebuie apreciat ca fiind devian
t • reprezintă o acţiune relativă, echivocă, în măsura în care ceea ce este considerat devi
r-o anumită societate sau într-o anumită perioadă istorică este calificat drept normal în a
ta. Deci nici o acţiune sau conduită umană, prin ea însăşi, nu este deviantă, ci este calif
tă ca atare de normele şi valorile grupului de referinţă care impun standardele de aprec
iere si legitimitate pentru actele şi comportamentele socialmente acceptate sau in
deziderabile. Actele care nu aduc prejudicii valorilor sociale se circumscriu de
vianţei cu caracter moral. Aceasta se refera la situaţia tinerilor cu tulburări de pub
ertate, specifice vârstei, care datorită unui climat familial precar şi a unor disfuncţi
onalităţi educative dovedesc o slabă capacitate de a respecta exigentele normative imp
use de societate. Ca exemplu, avem elevii care manifestă un randament şcolar scăzut, i
ndisciplina, atitudini negative faţă de cadre didactice, colegi şi părinţi, cu participări
luctuante la activităţile organizate de comunitatea educativă. Se poate vorbi atât de de
vianţă ”negativa”, echivalentă cu încălcarea ordinii sociale, manifestata atunci când acţiu
divizilor depăşesc limite instituţionale acceptabile de toleranţă, cât şi de devianţă pozit
valentă cu schimbarea sociala manifestată, atunci

când aceste acţiuni pun sub semnul întrebării fundamentele ordinii sociale stabilite, pe
rmiţând afirmarea de noi tendinţe de organizare socială, inovarea de noi mijloace de rea
lizare a scopurilor sociale. O altă distincţie in cadrul devianţei, este cea operată de
Edwin Lemert (1951): devianţa primară (persoana rămâne una acceptată din punct de vedere s
ocial, dar al cărei stil de viata este departe de a fi dominat de un model deviant
). Daca individul începe să se caracterizeze prin comportamente deviante, este posib
il de identificat ca deviant, în mod public. Subiectul îşi organizează existenţa în jurul a
telor etichetate ca deviante, angajându-se astfel, în ceea ce se numeşte devianţă secundară
M. Cusson subîmparte devianţa în şapte categorii: a) infracţiunea şi delictele: omorurile,
furtul, violul, delincvenţa juvenilă, infracţiuni ale gulerelor albe; b) sinuciderea,
după apariţia studiului lui Durkheim, apare ca o primă etapă a constituirii controlului
social; c) consumul de droguri, cu toate implicaţiile sale dezorganizate de factură
psihosocială; d) transgresiunile sexuale: prostituţia, homosexualitatea, pornografia
, lesbianismul; e) deviantele religioase care, prin atitudini fanatice, antrenea
ză unele secte religioase, erezii, vrăjitorii; f) bolile mentale au fost incluse din
punctul de vedere al abaterii de la normele sociale; g) extremismul politic; h)
handicapurile fizice. În eterogenitatea acestei categorii exista o gradaţie de la p
erfect voluntar la involuntar. Pornindu-se de la studiile lui R. K. Merton (1971
) şi S. Moscovici (1976) se disting patru categorii de devianţi: a) Devianţi subcultur
ali. Aici Merton vorbeşte de nonconformişti, iar Moscovici de minorităţile active. Sunt
incluşi aici: teroriştii, dezidenţii şi membrii sectelor religioase. b) Transgresorii su
nt devianţii care în mod deliberat violează o normă a cărei validitate o recunosc. Ei nu a
cţionează din principiu, ci din interes, oportunism, pasiune. Majoritatea delincvenţil
or se încadrează în această categorie.

c) Indivizii cu tulburări de comportament sunt: alcoolicii şi toxicomanii, a căror act

iune, într-o primă fază are un caracter voluntar, iar după ce se instalează dependenţa, înc
ază a mai fi complet liberi. d) Handicapaţii. Deoarece aici sunt încadrate persoane cu
handicap fizic (orbi, cocoşaţi, paraplegici), debili si bolnavi mentali, a căror tulb
urare este consecinţa unor tulburări organice, considerăm ca se părăseşte domeniul acţiunii
luntare. Unii autori au încercat să sintetizeze într-o diagramă relaţia dintre diverse dim
ensiuni ale comportamentului antisocial. In particular, Frick, Lahey, Loeber, Ta
nnebaum, Van Horn, Christ, Hart şi Hanson (1993) au condus o cercetare asupra dezo
rdinii conduitei, individualizând două dimensiuni ale comportamentului antisocial: p
rima se referă la comportamentele publice şi private (forme ascunse sau deschise), a
doua exprima diferenţa dintre comportamentele mai distructive şi cele mai puţin distr
uctive (Fig. 1). Cele patru părţi care reies din figură, prezentate în sens orar, consti
tuie categoriile: agresivitate, opunere, violarea statusului şi violarea proprietăţii.
Cum se poate vedea şi în figură, unele comportamente aparţin clar unei secţiuni, pe când a
tele apar in zonele de limita dintre agresivitate şi opunere sau dintre violarea s
tatusului si violarea proprietăţii.

Reprezentarea bidimensională a acţiunilor disturbante ale conduitei din perspectiva

părinţilor şi a profesorilor, realizat de Frick şi colegii (1993)
Fig. 1 După părerea lui Huditeanu Al. (“Devianţa comportamentala la adolescenţi”), acţiunil
devierile comportamentale mai puţin grave sub raport juridic, dar supărătoare, cum sun
t: minciuna, inconsecvenţa comportamentală, violenţa verbală, copiatul la ore, fumatul o
stentativ, bruscarea de către băieţi a fetelor, refuzul de a saluta, diferite atitudin
i nonconformiste, aspecte care sunt întâlnite frecvent şi cu care se confruntă de obicei
profesorii, fiind tulburări de conduită mai uşoare, neinfracţionale în sensul propriu al
termenului, dar destul de răspândite şi care cer mult efort pentru a fi prevenite sau
eradicate, întră însă în sfera manifestărilor predelictuale şi nu strict infracţionale.

Delincvenţa formează una din speciile fenomenului de devianţă cu mari implicaţii pentru in
divid şi societate. Prin delincventă se desemnează conduitele morale inadecvate ale mi
norilor, ale adolescenţilor si ale tinerilor care nu au împlinit majoratul, dar care
se abat de la norma penală prin diferite forme de comportament. Punctul de vedere
psihologic are în vedere omul concret, al cărui comportament este determinat de mod
ul în care el există şi acţionează în mediul ambiant fizic şi social, de modul cum el “cuge
a acestui mediu şi-l evaluează, precum şi de modul în care omul se percepe şi se evaluează
e sine în raport cu alţii şi cu mediul său. Se poate conchide că nu există o singură defini
atisfăcătoare a normalităţii, conformării, devianţei, delincvenţei şi ca aprecierea ei pres
utilizarea unei multitudini de criterii. Personalitatea antinomică Cei mai mulţi ob
servatori ai lumii contemporane, în care trăiesc tinerii, admit că suntem la mijlocul
unei crize. Printre simptomele acesteia se pot evidenţia: • răspândirea epidemică a consum
ului de droguri; • schimbarea modelelor şi obscuritatea diferenţierii rolurilor de sex
; • propagarea ethosului Hippie în ambele lui forme: apocaliptică şi evanghelică. Prin apa
riţia “subculturii subterane” este propagat noul ethos, schimbarea graniţelor acceptării p
ublice, a eroticului şi a pornografiei. Pericolul personalităţii “hippie” (personalitate c
ontra normei) a atras atenţia opiniei publice prin numărul, in creştere, de tineri car
e manifestă principalele ei simptome. De exemplu, arată Adler ”într-o practică de 20 de an
i a psihoterapiei, am întâlnit rar un consumator de droguri ,cu excepţia celor care pr
oveneau dintr-o populaţie deviantă.” (Ibis, A.). Însă în ultimii ani numărul consumatorilor
droguri a crescut considerabil. Cuvântul “antinomic” (contra normei) a fost introdus
pentru a înţelege mai bine personalitatea Hippie şi el apare în vocabularul religios. ”Ant
inomia desemnează acele valori şi comportamente care au schimbat autoritatea eclezia
stică şi au pus la îndoiala legea morală. Există o similitudine între acest termen şi compo
mentul neconvenţional. Acest comportament particular şi tipurile de personalitate af
erente lui, poate şi se repeta în condiţii specifice.” (Ibis, A.).

Comportamentul antinomic este alcătuit din categorii psihiatrice, cum sunt stările d
e depresie şi de magie. El implică o supervigilenţă, activităţi sexuale, droguri, exerciţii
ligioase, înfometare ca părţi ale unui efort de a restabili o orientare suportabilă şi con
sistentă. Antinomicul se teme de depersonalizare, el caută să descopere factorii pertu
rbatori pentru a învinge plictiseala şi insensibilitatea. Sentimentul izolării si al s
eparării ii conduce la viziunea unei lumi străine şi detaşata de el. Există o ruptura pute
rnică intre Eul spectator si Eul actor. P. A. apreciaza, în primul rând, viul şi imediat
ul, neinhibatul şi scandalosul. In cazul P. A., caracteristicile vizuale sunt mani
pulative şi deformate de droguri şi frivolitate. Noţiunea de P. A. se diferenţiază de conc
eptul de anomie (lipsa regulilor) prin faptul că aceasta din urmă se referă la o absenţă a
valorilor specifice sau a comportamentului adaptiv, pe când P. A. se referă la un s
et de comportamente care îl fac incapabil pe individ să facă faţă eforturilor încordărilor
nitive, afective şi sociale. Personalitatea antinomică devine manifestă, revine în condiţi
i de puternice crize şi instabilităţi sociale, în condiţii specifice de stres, unde serveşt
aceeaşi funcţie adaptativă. În viziunea lui Adler, ”indivizii aflaţi în asemenea stări con
uale şi de stres sunt incapabili să-şi menţină organizarea lumii lor. În căutarea lor pentr
rdine şi securitate, ei văd vârsta de aur şi tânjesc să se întoarcă sub acoperişul lumii in
minunilor. Scăpând de amintirile pe care le resping şi de viitorul care îi înspăimântă, ei
un altar (fac un cult) pentru momentul prezent, un cult al imediatului.” (Smith, E
.&Co.). Antinomicul tânjeşte după prietenie, solidaritate şi căuta să se integreze într-un
p condus de un leader, are cultul prieteniei şi iubirii care îl fac sa învingă asperităţile
vieţii, incertitudinile. N. Adler a prezentat exemple prin care demonstrează că valori
le şi configuraţia personalităţii antinomice care se regăsesc în mişcarea „hippie” contempo
unt noi. Caracteristicile personalităţii deviante Perspectiva psihologică a devianţei înce
arcă să explice în ce măsura individul dispune de o capacitate intelectivă, afectivă, volit
vă, capabilă să menţină un echilibru între interesele, nevoile şi aspiraţiile sale şi mijlo
egitime de realizare a acestora. Definirea

delincvenţei, a deviantei, din punct de vedere psihologic, personalitatea individu

ală implicată în acte infracţionale cu accent pentru unii autori, pe conceptul de imatur
itate socială, sub raportul intensităţii, ca şi caracteristici specifice delincvenţei. Con
ceptul de insuficientă maturizare sociala subliniază dificultăţile de integrare socială, d
e conflict cu cerinţele unui anumit sistem valoric normativ, subliniind tulburări al
e structurării raporturilor sociale. De pe aceste poziţii cu abordare a devianţei sunt
evidenţiate Insuficienta proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor sociale şi cu
lturale (deficit de socializare) şi insuficienţa proceselor de acomodare la mediul s
ocial prin acte de conduite deviante. Astfel, caracteristica fundamentală a acesto
r subiecţi este caracterul disosant al maturizării sociale şi, deci, al dezvoltării pers
onalităţii (V. Preda). ”În cadrul acestei imaturizări se înregistrează decalaje de dezvolta
tre nivelul maturizării intelectuale, pe de o parte, şi nivelul dezvoltării afectiv-mo
tivaţionale şi caracterial-acţionale, pe de altă parte; decalaje între dezvoltarea intelec
tuală şi dezvoltarea judecăţilor şi sentimentelor morale (L. Kohlberg - 1976) sau atât o pe
turbare intelectuală cât şi o perturbare motivaţională şi caracterială.” (Petcu, M.). De pe
te poziţii, trăsăturile personalităţii delincvente se identifică cu instabilitatea emotiv-a
onală, inadaptarea socială, căutarea satisfacţiei materiale sau morale, prin infracţiune şi
duplicitatea comportamentului infractor. Instabilitatea emotiv-acţională este asocia
tă conturării profilului personalităţii delincvente. Această caracteristică nu este ataşată
usivist delincvenţilor, deoarece şi în rândul comportamentului conformist pot apare cazu
ri de instabilitate emotivă; dar, la conformişti, comportamentul social pozitiv, rea
cţiile emotiv-active sunt preponderente, relativ stabile având o dublă determinare, di
n ambianţă şi din sistemul de valori eticosociale. La aceştia, stabilitatea se manifestă l
a nivelul duratei reacţiilor reglate la nivel conştient, voluntar, precum şi lipsa osc
ilaţiilor excesive şi în constanta reacţiilor. În opoziţie cu conformiştii, delincvenţii, a
experienţă negativă a educaţiei deficiente, deprinderi şi practici antisociale, sunt insta
bili emotiv-afectiv, cu reacţii discontinue, salturi nemotivate de la o extremă la a
lta, inconstantă în reacţii faţă de stimuli, inconstantă preponderent endogenă. Instabilita
emoţională s-a conturat ca o trăsătură esenţiala a personalităţii insuficient maturizate a
ncventului, la acest nivel

evidenţiindu-se mai pregnant carentele dezvoltării personalităţii, traumatizările sale, de

cât nivelul dimensiunii cognitive. Inadaptarea sociala, ca şi caracteristică a delincv
enţilor, are drept cauză a insuficientei maturizări sociale carentele educative şi socio
-afective din grupurile respective. Anamneza evidenţiază, în majoritatea cazurilor, pr
ovenienţa din medii dezorganizate (orfani, semiorfani, părinţi divorţaţi, alcoolici, infra
ctori). Educaţia care are ca efect canalizarea în sensul încadrării în normele sociale ale
instinctelor omului, a proceselor de cunoaştere la copii, concomitent cu formele
de conduită adecvată, presupune şi formarea unor deprinderi utile şi trainice de pliere
pe cerinţele vieţii sociale. Exemplu: alimentarea realizată cu o ritmicitate a program
ului, educă, pe de o parte, stăpânirea nevoii de hrană, iar pe de altă parte realizarea no
rmei regimului zilnic constituind astfel primele elemente ale adaptării sociale. A
cum în perioada adolescenţei, daca nu sunt înlăturate atitudinile antisociale derivate d
in carentele influentelor educative, prin acţiuni educative nuanţate, modelate pe si
tuaţie, se stabilizează deprinderi negative, care actualizate în condiţii social-economi
ce nefavorabile, pot genera devianţă si chiar infracţiune. Carentele educative se mani
festă şi prin lipsa de stabilitate şi continuitate a influentelor educative. Dacă în perio
adele timpurii copilul are libertatea sa vagabondeze, prin contextele de grup în c
are se încadrează, prin modelele de leader la a cărui imagine aderă, apare posibilitatea
parcurgerii evoluţiei infracţionale, de la insignificantele mici hoţii, spre marile f
urturi şi crime. Vagabondajul înseamnă sustragerea tânărului de la influenţele educative fa
iliale şi posibila lui încadrare în bande de infractori. După teoria disociabilitatii a
lui R. Mucchielli (1981), disociabilitatea delincventului se exprimă prin următoarel
e: - neacceptarea colectivităţii, a societăţii; - falsa percepţie socială a celor din jur;
lipsa anticipării şi evaluării adecvate a consecinţelor actelor comise; - respingerea r
olului social acordat înainte de a deveni delincvent si pe care i-l pretinde colec
tivitatea. Căutarea satisfacţiei materiale sau morale prin infracţiune se încadrează într
acţiune nocivă societăţii, de inadaptare socială. Sub raport psihologic e o reacţie atipică
aracteristică delincvenţilor prin căutarea folosului material şi moral pe care-l aduce.

Caracterul de insuficienta maturitate psihica derivă din faptul că diferiţi excitanţi di

n mediul ambiant exercită asupra delincvenţilor o stimulare cu mult mai mare decât la
ceilalţi indivizi. Stimularea excesivă provine atât din sensibilitatea deosebită a infra
ctorului, cât şi din forţa specifica a stimulului, în condiţiile în care lipsesc inhibiţiil
e linie socială. Lipsa de cenzură morală e considerată o caracteristică a delincvenţilor. L
psa de inhibiţie socială trebuie înţeleasa ca o rezultantă a formării intereselor în direcţ
tisocială. Duplicitatea comportamentului infractor, considerată ca trăsătură a personalit
delincventului, apare ca o a doua natură, dând artificialitate întregului sau comporta
ment. Individul infractor, conştient de caracterul antisocial, distructiv al acţiuni
lor sale, lucrează în taină, observă, plănuieşte, se fereşte de controlul oamenilor şi în s
de al autorităţilor. Pentru cei ce desfăşoară comportamente deviante devine obsesivă străda
de a acţiona în maniera în care sa nu fie descoperit. Deoarece personalitatea infract
orului este determinată complet şi temeinic se înţeleg mai bine definiţiile date de diferiţ
cercetători conceptului de personalitate în legătură cu criminogeneza şi psihodiagnosticu
l comportamentelor deviante, pentru demonstrarea obiectivă a cauzelor si condiţiilor
determinată precum şi a circumstanţelor bio-psihopatologice, în situaţii concrete de ordi
n social, care motivează declanşarea comportamentelor deviante. Eysenck înţelegea prin p
ersonalitate “un larg câmp de investigaţii asupra fiinţei umane concepute ca un întreg”. Du
Pende, ”personalitatea se prezintă sub forma unei piramide biotipologice a cărei bază es
te formată din ereditate, cele patru suprafeţe fiind formate din amprenta morfologică,
de comportament, caracter şi inteligenţă, vârful piramidei constituind sinteza globală a
personalităţii” (Bus, I.). C. Păunescu (1994) a evidenţiat următoarele caracteristici ale p
rsonalităţii deviante, care contribuie la fixarea tulburărilor de comportament antisoc
ial: 1. modificări la nivelul structurilor morale; structurile morale se realizează,
în mod obişnuit, datorită procesului de socializare, care presupune o recepţionare, pre
lucrare şi investire cu forte operatorii a valorilor sociale, într-un cuvânt interiori
zarea valorilor. La nivelul infractorilor nu se realizează gândirea şi reflectarea mor
ală normală, astfel încât aceste persoane nu pot realiza şi nu pot recunoaşte limitele de c
nfluenta morală între sine şi lume, în baza unei scale de valori trăite, cunoscute şi asimi
ate;

2. modificări la nivelul relaţiilor afective: majoritatea relaţiilor afective la cei c

are prezintă devianţă în comportament sunt caracterizate prin dispariţie-apariţie. Asemenea
modificări pot fi determinate de experienţa infantilă frustrantă, care generează atitudini
de neîncredere şi ostilitate faţă de celelalte persoane, ce sunt percepute ca potenţiale
agresoare; 3. scăderea pragului de intoleranţă la frustraţie, care se reflectă în caracteru
egocentric al conduitei. Egocentrismul polarizează cele mai multe dintre procesel
e psihoafective, astfel încât infractorul percepe orice act care-l determină să renunţe sa
u să amâne o satisfacţie, ca pe o agresiune împotriva sa. Delincvenţii nu pot suporta, în r
laţiile lor cu instituţiile şi persoanele, regulile şi exigentele sociale, atitudinile p
rohibitive, autoritare sau punitive ale acestora. Nonadaptarea reprezintă o atitud
ine agresiv-regresivă, organizată în structura personalităţii ca răspuns la semnificaţia de
resivitate pe care o are orice limitare sau dirijare din afară; 4. inexistenţa senti
mentului culpabilităţii în urma încălcării normelor sociale: indivizii cu un comportament d
viant îşi pune în funcţiune diferite mecanisme psihice pentru a ieşi din starea de disconf
ort faţă de sentimentul culpabilităţii; mutarea responsabilităţilor asupra unor terţe perso
, devalorizarea unor criterii morale, etc. 5. sentimentul de devalorizare, care
se poate origina în: mecanismul interiorizării valorilor reprezentate de persoanele
model şi de grupul de apartenenţă si de referinţă, valori ce sunt preluate necritic sau ca
re reprezintă false valori; efectele acţiunii directe ale educaţiei “negative”; mecanismul
reprezentat de fenomenul devalorizării datorate stării conflictuale intre diferite
valori propuse prin intermediul a diferite mijloace mai mult sau mai puţin coercit
ive, valori care au o mare încărcătură afectogenă; 6. sentimentul de injustiţie ce apare ca
urmare a trăirii timp îndelungat a unei situaţii incompatibile, de neconsonanţă cu societa
tea şi valorile acceptate de aceasta; 7. contrarietăţile Eului ce se dezvoltă prin reali
zarea unei disocieri a Eului, în funcţie de situaţiile externe, fapt care duce la o co
nsecinţă slabă a unităţii şi echilibrului Eului. Din exterior, aceste modificări pluridimen
nale ale Eului, par să indice forţa acestuia, dar, de fapt, în interior, ele sunt gene
rate de nevoia de echilibru a unui Eu contrariat, cu ample conflicte, care vrea
să evite dezorganizarea de tip psihiatric;

8. tulburări de cunoaştere: în general cunoaşterea este disociată şi fragmentată la delincv

Ei trăiesc în special la timpul prezent, fără a învăţa din trecut si fără să ţină cont de
un efect principal, apare lipsa capacitaţii de anticipare. 9. perturbări ale mecanis
mului de apărare: modul de acţiune al sistemului de apărare de tip delincvent este păstr
area unui status quo caracteristic situaţiei infracţionale. Datorită structurii egocen
trice a personalităţii infractorului, Eul foarte puternic se opune, prin mecanisme d
e apărare, într-un mod foarte vehement oricărei modificări; 10. distorsiuni la nivelul s
tructurilor moral-relaţionale: la delincvent se manifestă fenomenul de “gol afectiv” car
e constă în inhibarea tendinţei instinctive de a stabili o relaţie afectivă de prietenie.
Acest fenomen se manifestă în forma unor antipatii bogate şi virulente şi a unor simpati
i puternice şi pasagere, care îl fac pe delincvent să fie mai puţin deschis socializării.
11. dezamăgirea social-morală; la delincvenţi, în procesul de formare al personalităţii, in
ervin o serie de distorsiuni şi conflicte care-l fac să nu mai dezvolte o anumita se
nsibilitate şi să nu mai interiorizeze valorile sociale. În această situaţie, orice sentim
ent umanitar este însoţit de o jenă interioară, fapt care îl determină pe delincvent să-si
iveze un sistem de apărare psihică prin dezangajare. Atitudini şi comportamente propri
i adolescenţilor Dezvoltarea psihică, a intelectului adolescentului îl maturizează în deos
ebi sub raport social şi cultural, îl face să devină avid de cunoaştere şi de participare c
responsabilitate, în deplina conştiinţă de cauză, la activităţi cu caracter social (partic
rea la spectacolele de teatru), se antrenează în elaborarea de lucrări originale în lite
ratură (de exemplu pot participa la scrierea unor articole pentru revista şcolii), a
rtă (lucrări care pot fi puse la o mică expoziţie a clasei, a scolii), ştiinţă, tehnică. Du
rtate, tânărul trăieşte mai intens ieşirea din societatea de tip tutelar, familial şi şcola
intrarea în viaţa culturalsocială sau într-o formă şcolară mai complexă. Având în vedere ca
icile biopsihice şi modelul integrării sociale, putem desprinde în cadrul adolescenţei,
următoarele trei subperioade:

a) Preadolescenţă (14 - 16 ani). Dezvoltarea psihică este intensă şi încărcată de conflicte

rioare, ca urmare a menţinerii unor stări de agitaţie şi impulsivitate, a unor momente d
e nelinişte si anxietate. Identitatea de sine şi adoptarea de comportamente individu
ale se dezvoltă sub influenţa planurilor intelectuale şi de relaţionare. Interesele se d
iversifică pe direcţia unor roluri pentru care se manifestă dorinţa de exercitare sau pe
ntru care apar preferinţe în situaţiile ocupaţionale legate de lectură, filme, TV, tehnică.
Pentru acestea se satisface dorinţa de afirmare personala, ce conţine componente ale
socializării. Atitudinile şi acţiunile sunt tot mai impregnante de planurile intelect
ual-afective, ceea ce modelează viaţă interioară; b) Adolescenţa propriu-zisă (16 - 18 ani)
E centrată pe o intelectualizare intensă, pe îmbogăţirea expresiei afective şi structurare
conduitelor ca însemn al personalităţii complexe. Notele personale şi specifice se expr
imă în atitudini de independenţă şi în îndeplinirea unei responsabilităţi prin care adolesc
se poată afirme şi autodepăşi. Adolescentul afişează o demnitate bazată pe valorile cultura
morale, în care încearcă să demonstreze simţ critic şi originalitate. El devine acum dorni
de competiţie şi confruntare. Deci, din punct de vedere psihologic, adolescentul es
te pregătit să răspundă dificultăţilor ivite. c) Adolescenţa prelungită (18 - 20 / 25 ani)
globata de mulţi autori în perioada adolescentei, dar sunt unii care o includ în cea a
tinereţii. Independenţa este dobândită în bună măsură sau este pe cale de a fi dobândită,
uce la dezvoltarea personalităţii şi afirmării tânărului prin stiluri personale în conduite
brăcăminte si comportament se adoptă atitudini moderniste. După Jean Russelet, se distin
g trei forme de conduite mai importante ce se produc prin prisma dorinţei adolesce
ntului de a se afirma şi de a fi unic în felul său. Prima este conduita revoltei prin
care adolescentul refuză ostentativ ceea ce a învăţat sau i s-a impus să înveţe, adoptă ati
i negativiste, contrazice pe alţii fără temei, îi ironizează, utilizează un limbaj ieşit di
omun cu atitudini pline de ironie, etc. A doua este conduita închiderii în sine, din
care transpare o autoanaliză şi cenzurare severă a sentimentelor, a atitudinilor şi acţiu
nilor, a introspecţiilor pentru cunoaşterea de sine şi disecarea comportamentelor alto
ra, lansarea într-o reverie care poate duce la îndepărtarea de realitate şi închiderea în s
ne. A treia formă este aceea a conduitei exaltării şi afirmării prin care se caută confrun
tări cu alţii

pentru a-şi verifică propriile capacităţi fizice, intelectuale şi afectiv-motivaţionale ado

tând, adeseori, atitudini extreme faţă de tot ceea ce dispreţuieşte sau care nu se încadrea
vederile sale. Asemenea caracteristici ale comportamentelor se manifestă prin toa
te formele activităţii psihice, dar unele din acestea sunt într-o stare mai activă faţă de
ltele. Adolescentul conştientizează limitele ce le are în asimilarea cunoştinţelor şi trăie
tări de anxietate în raport cu domeniile ce intră sub incidenţa ignoranţei. Conştientizarea
ignoranţei se realizează cu dificultate, iar atunci când se produce acest fenomen, se
adoptă o atitudine pozitivă faţă de instruire şi o tendinţă de a acumula cât mai multe info
Adolescentul conştientizează si alte situaţii care sunt mai puţin plăcute, conflictuale s
i tensionate. Comportamentele de învăţare capătă şi ele un anumit specific pentru această p
oadă, dat fiind faptul că sunt numeroase forme ale inteligentei, ale afectivităţii şi ale
motivaţiei ce imprimă întregii activităţi un caracter selectiv şi o încărcătură de investiţ
complexe. Literatura psihologică evidenţiază că tinerii adolescenţi inteligenţi sunt creati
i, activi sociabili, agitaţi, cu tendinţa de a atrage atenţia, debordanţi şi dornici de a î
vinge plictiseala; cei cu inteligenţa medie sunt prudenţi, lipsiţi de siguranţă, mai puţin
ociabili, dar autocritici până la devalorizarea activităţii lor; cei cu inteligenţa slabă,
aradoxal, sunt mai siguri şi mai puţin ezitanţi, manifestă o sociabilitate mai bună şi o oa
ecare expansiune socială, iar adolescenţii cu retarduri intelectuale sunt slabi crea
tivi şi se relaţionează fără o fundamentare realistă evidentă. În general, adolescenţii foa
eligenţi şi foarte creativi manifestă comportamente mai degajate, mai independente şi cu
 dorinţe de autoperfecţionare. Aceştia sunt şi mai nonconformişti, fenomen activ în resping
rea aspectelor convenţionale şi de afirmare a autorităţii. Adolescentul este sensibil faţă
e situaţia de respingere şi faţă de judecata adultului, ceea ce duce la apariţia unei ambi
guităţi comportamentale ce se transpune în forme de timiditate şi de confruntare, în care
conflictele şi frustraţiile pot deveni acute. Din intersectarea motivaţiei şi a afectivi
tăţii, la adolescent, se constituie o serie de comportamente ce sunt legate de condu
ite de amor propriu, politeţe, reticenţă, evitare, ruşine, bunăvoinţă, compasiune, etc. Com
xitatea comportamentelor ce caracterizează adolescentul este amplificata şi de varie
tatea trebuinţelor. Pe lângă conduitele normale, care denotă dimensionarea echilibrului şi
adaptării adolescentului, pot apărea conduite

amorale,
ce
se
caracterizează
prin
exprimarea
ostilităţii,
negativismului,
nonconformismului bazat pe ignoranţă, pe încălcarea unor reguli din necunoaşterea lor sau
nerealizarea implicaţiilor cu care se pot solda asemenea atitudini şi conduite imora
le, când încălcarea normelor şi regulilor se face în cunoştinţă de cauza sau deliberat. Ati
i şi comportamente specifice băieţilor şi fetelor la vârsta adolescenţei Creşterea numărulu
probleme în adolescenţă poate fi legată direct de schimbările hormonale de la pubertate (B
uchanan, Eccles şi Becker, 1992 cit. în Smith, E. & Co.), dar majoritatea problemelo
r ţin de efectele personale şi sociale ale schimbărilor fizice şi, mai important, de mom
entul apariţiei acestor schimbări. Maturizarea timpurie sau târzie a copilului (cu un
an mai devreme sau mai târziu decât media) afectează nivelul de satisfacţie al adolescen
tei faţă de înfăţişarea şi imaginea corpului ei. În general, băieţii de clasa a şaptea sau
au ajuns la maturizare mai repede, tind să aibă un autocontrol şi o stabilitate emoţion
ală mai reduse decât băieţii care se maturizează mai târziu. Ei sunt mai înclinaţi să fumez
, să se drogheze, să aibă probleme cu legea (Williams şi Dunlop, 1999 cit. în Smith, E. &
Co.). Băieţii care se maturizează mai târziu, spre deosebire de primii, au un nivel mai
redus al autostimei în clasa a VII-a, dar ajung de obicei să fie grupul cel mai echi
librat în ultimii ani de liceu (Peterson, 1989 cit. în Smith, E. & Co.). Maturizarea
precoce are efectul opus asupra autostimei fetelor, comparativ cu fetele care s
e maturizează mai târziu; maturizarea precoce duce la niveluri mai mari de anxietate
şi depresie, la un nivel mai mic al autostimei şi, în general, la un grad mai redus d
e satisfacţie pentru aspectul şi greutatea corporală. Fetele care se maturizează precoce
tind să se simtă jenate de faptul ca au corpuri mai feminine decât colegele lor - mai
ales pentru că standardele actuale de atractivitate feminine pun accentul pe o im
agine suplă. Totuşi, maturizarea precoce duce la creşterea popularităţii deoarece aceste f
ete sunt privite ca precoce din punct de vedere sexual. De asemenea, ele sunt ma
i înclinate să aibă o relaţie conflictuală cu părinţii, să abandoneze şcoala şi să se confr
bleme emoţionale şi comportamentale (Caspi şi Moffit, 1991; Stattin şi Magnusson, 1990 c
it. în Smith, E. &

Co.). Cu toate astea,adolescenţa timpurie este o perioadă relativ lipsită de probleme

pentru majoritatea băieţilor şi fetelor. Băieţii se caracterizează prin următoarele: • comp
entele desfăşurate de ei se pot observa mai cu seamă în cadrul grupurilor din care aceştia
 fac parte, constituite din mai mulţi membri; • ei petrec mai mult timp în fata televi
zoarelor, a calculatorului pentru a viziona unele filme de acţiune; • in ultimul tim
p, adolescenţii îşi petrec tot mai mult timp în faţa videojocurilor sau play station-ului,
care prin conţinutul lor pot influenţa comportamentul; • dat fiind faptul că băieţii tind,
mai mult decât fetele, să se reunească în locuri publice, activităţile lor sunt mai puţin p
bile de a fi controlate, deci au mari şanse de a desfăşura activităţi antisociale, fără a f
edepsiţi. Fetele se caracterizează prin următoarele: • fac parte din grupuri mai restrânse
ca număr decât cele ale băieţilor; • au o “prietena de suflet”, căreia îi destăinuie toate
e, cu care se sfătuieşte în anumite probleme, se ajută reciproc (uneori se “acoperă” una pe
alaltă în săvârşirea unor fapte ce nu trebuiesc a fie ştiute de alţii, în general, de părin
ritatea adolescentelor îşi întocmesc un jurnal în care scriu toate evenimentele care au
avut loc într-o anumită perioadă, precum şi unele comentarii, păreri, etc.; • atunci când s
flă în faţa televizorului, fetele urmăresc filme de dragoste, spre deosebirea băieţilor, el
având o fire mai sensibilă. În ceea ce priveşte agresivitatea comportamentelor deviante
, acestea sunt mai frecvente la băieţi decât la fete (Hyde, 1984; Maccoby, Jacklin, 19
74, 1980; Patterson, 1982; Rutter, Giller, 1983; Parke, Slaby, 1983 cit. în. Smith
, E. & Co., 2005, pag. 599). Totuşi dacă afirmăm această frecvenţă mai ridicată la nivelul
or decât la nivelul fetelor, trebuie să avem în vedere şi alte elemente: - Aceasta difer
enţă este prezentă în perioada preşcolară, dar e mult mai marcată la finalul pubertăţii şi
nţă; - Diferenţa sexuală variază, în oarecare măsură, în funcţie de cultura din care adoles
parte;

- Diferenţa sexuală se întâlneşte în aproape toate tipurile de delincvenţă; - Dacă în cazul

nţei, diferenţele sexuale există (ceea ce e dovedit) şi au existat din totdeauna, acum s
unt reduse; - Diferenţa sexuala în ceea ce priveşte agresivitatea poate fi mare, mai a
les în acţiunile de răspuns decât în cele iniţiative, în dinamica comportamentală masculin
ult decât în cea de cuplu sau grupuri mixte. “Factorii care conduc băieţii la o prepondere
nţă netă a hiperactivităţii par să fie cei mai influenţi. Creşterea testosteronului la băie
l adolescenţei poate mări tendinţele agresive (Rubin, Reinisch, 1990)” (Rutter M. M.). V
ariaţiile diferenţelor sexuale cu vârsta sugerează că un anumit rol îl au şi factorii socia
O altă caracteristică importantă legată de diferenţele sexuale este observata în ceea ce p
iveşte devianţa directă şi indirectă. Aşa cum e analizat, acţiunile de tip direct, verbale
ai ales, fizice se manifestă mai frecvent în cazul băieţilor, pe când cele indirecte carac
terizează relaţiile între fete (Bjorkqvist, 1994, cit. în Smith, E. & Co.. În timp ce băieţ
săvârşesc acţiuni asupra altor băieţi şi a fetelor, acestea din urma abuzează asupra altor
e. Relaţia comportament agresiv - devianţă Opus comportamentului prosocial care presup
une echilibru, cooperare, toleranţă, comportamentul agresiv poate fi considerat drep
t o caracteristică a formelor de comportament orientat în sens distructiv. În opinia l
ui J. Ranschburg (1979), agresivitatea se referă la toate acţiunile voluntare orient
ate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, ce are drept scop producerea într
-o formă directă sau simbolică a unei pagube, jigniri sau dureri.”Este o tendinţă antisocia
care, din păcate, face parte din natura umană şi care copiii trebuie să înveţe să o control
şi a o redirecţiona.” (Schaffer, H. R.). În societatea noastră, un comportament agresiv e
ste valorizat mai mult în unele grupuri culturale decât în altele. Tipurile de agresiv
itate. Agresivitatea apare sub mai multe forme: poate fi verbală sau fizică, exercit
ată în grup sau individual, poate fi însoţită de emoţii puternice sau pusă în desfăşurare c
poate fi directă sau indirectă. Poziţiile teoretice asupra agresiunii sunt:

a) poziţia behavioristă, care consideră ca agresiune orice comportament ce râneşte sau adu
ce prejudiciu altcuiva; b) poziţia neobehavioristă, care defineşte agresiunea ca o int
enţie de a răni sau de a aduce un prejudiciu altuia; c) poziţia cognitivista, după care
un comportament este considerat ca agresiv numai dacă este în acelaşi timp intenţionat s
i reprezintă o violare a normei care guvernează situaţia în care se produce. În viziunea l
ui S. Freud, agresivitatea este un instinct. Oamenii se nasc cu instinctul de a
agresa şi de a fi violenţi. Întrucât această “presiune” ereditară nu poate fi înlăturată, e
ca, în procesul influenţării educaţional-culturale să se găsească modalităţi nedestructive
alizare a tendinţelor agresive. După părerea lui Albert Bandura, agresivitatea este un
comportament social învăţat. Bandura consideră că, cel mai frecvent, modelele de conduită
gresivă sunt întâlnite în: - familie (părinţii copiilor violenţi şi ai celor abuzaţi şi mal
vin ei înşişi din familii în care metodele educative de disciplinare a copiilor au fost
pedepsele fizice); - mediul social (în culturile în care modelele de conduită agresivă s
unt acceptate şi admirate, agresivitatea se transmite uşor noilor generaţii: de exempl
u subcultura violentă a unor grupuri de adolescenţi oferă membrilor lor multe modele d
e conduită agresivă); - mass-media (în special televiziunea prin oferirea aproape ziln
ică a modelelor de agresivitate fizică şi verbală). În timpul adolescenţei, apare o adolesc
nţă fizică. Este în legătură cu energia biologică de derivare hormonală combinată cu senzaţ
scute, nemaiîncercate până acum, legate la un corp divers. Rar se întâmplă ca adolescenţii
ate propria forţă fizică pentru a demonstra celorlalţi că sunt diverşi, mai puternici şi că
ai sunt copii. ”Grupurile generaţiei de adolescenţi recunoaşte şi confirmă acţiunile agresi
Însă, comportamentul agresiv, într-o epocă caracterizată de necesitatea încercării de emoţ
ternice ,fie fizice cât şi psihice ,poate reprezenta şi modul în care un adolescent încear
că să-ţi exprime propriile nevoi şi dorinţe. Supărarea şi tristeţea, suferinţa interioară ş
tul pot duce la o agresivitate difuză, dificilă de controlat.” (Maiolo, G.).

Factori generatori ai comportamentului deviant la vârsta adolescenţei şi modalităţi de cun

oaştere. Urmărind Fig. 2 se pot observa grupele de factori care contribuie la explic
area comportamentelor deviante la adolescenţi. Fig. 2 Grupele de factori care cont
ribuie la explicarea conduitelor deviante

Trăsăturile negative întâlnite mai frecvent la adolescenţii devianţi - consideraţi imaturi

acterologic - sunt: toleranţa scăzută la frustrare; autocontrolul deficitar; egocentri
smul; impulsivitatea şi agresivitatea; subestimarea gravităţii greşelilor şi a actelor dis
ociale şi antisociale comise; nedezvoltarea sentimentelor morale, a motivelor supe
rioare de ordin social; indiferenţa şi dispreţul faţă de activităţile sociale utile (învăţa
evitarea efortului voluntar; dorinţa realizării unei vieţi “uşoare” fără muncă; opoziţia f
e juridice, morale şi respingerea acestora; devalorizarea de sine şi aderarea la sta
tutul de delincvent, la un stil de viaţă indezirabil social; imagine falsă despre lume
, despre relaţiile interpersonale, despre autonomia şi libertatea individuală, pe care
le concepe îndeosebi sub semnul forţei brute, agresivităţii şi violenţei. Huditeanu, Al.,
lucrarea sa “Devianţa comportamentală la elevi”, afirmă că “factorii individuali ai generăr
nduitelor deviante (sau aberante), ţin de capacitatea personală a fiecărui elev de a r
eacţiona, adică de resursele personale, de bogăţia şi calitatea <<schemelor de adaptare>>.
Unii sunt cu un potenţial mai mare de adaptare, maleabili, comunicativi, acceptând
interdicţii şi tolerantă la frustrare, alţii dimpotrivă mai rigizi, mai intoleranţi, mai pu
permisivi în raportul cu ceilalţi.” (Huditeanu, Al.). După părerea lui, factorii individu
ali sunt de două feluri, şi anume: 1. Factori constituţionali, dependenţi de zestrea ere
ditară şi de structura neuropsihică a copilului. Personalitatea e ca un sistem deschis
, îndreptat spre cucerirea unui mediu din ce în ce mai extins. Ea consistă în organizare
a bio-psiho-socio-culturală a individului uman, fiind o sinteză dinamic structurată a
potentialităţilor înnăscute si a însuşirilor dobândite, într-o formă individualizată, irepe
prie subiectului, în interacţiune specifică cu mediul social. Factorii biologici şi cei
psihologici joacă un rol important în manifestarea personalităţii şi în adaptarea sau inada
tarea socială. Factorii biologici. Studiile pe gemeni arată ca dacă un geamăn monozigot
are caracteristici de personalitate antisocială, celalalt geamăn va avea şi el aceste
caracteristici în aproximativ 50% din timp. În schimb, în rândul gemenilor dizigoti, rat
a de concordanţă pentru personalitatea antisocială este de numai 20% (Carey şi Goldman,
1997; Rutter s.a., 1990 cit. în Smith, E.). Una dintre cele mai importante caracte
ristici ale personalităţii

antisociale este impulsivitatea (Rutter, 1997 cit. în Smith, E., 2005). Multe stud
ii sugerează că aceste comp. impulsive şi agresive sunt legate de nivelurile scăzute ale
neurotransmiţătorului serotonina. (Berman, Kavussi şi Coccaro, 1997; Ferris şi Vreis, 1
997; Moffitt, s.a., 1998 cit. în Smith, E.,2005). Indivizii cu personalităţi antisocia
le prezintă, de asemenea, deficite în capacitatea de a se concentra, în gândirea abstrac
tă şi în formarea conceptelor, în formularea şi implementarea obiectivelor, în autoobservar
 şi autoconştientizare şi în trecerea de la pattern-uri de comportamente maladaptive la
altele mai adaptive (Henry si Moffitt, 1997 cit. în Smith, E., 2005). Multe studii
au susţinut că persoanele cu tulburare de personalitate antisocială au niveluri scăzute
de excitare nervoasă, ceea ce le poate determina să caute stimularea şi senzaţia prin a
cte impulsive şi periculoase (Raine, 1997). Un alt factor biologic-ereditar este d
eficienţa intelectuală, constând în insuficienţă sau întârziere în dezvoltarea mintală, a i
. Deficientul de inteligenţă, întârziatul mintal este inadaptat la societate. Lipsit de
discernământ, naiv şi influenţabil, se dovedeşte uneori incapabil de a-şi satisface trebuin
e şi de a avea grijă de dânsul. Depistarea insuficienţelor pe plan intelectual, nu este
atât de uşoara pe cât pare la prima vedere. Unii indivizi docili, bine educaţi, care pos
edă o excelentă memorie şi o mare fluenţă verbală, au cunoştinţe generale întinse care pot
eroare. La cealaltă extremă, persoane terne, şterse, timide au bun nivel intelectual,
deşi s-ar putea crede contrariul. De aceea se folosesc testele pentru aprecierea n
ivelului de inteligenţă al persoanelor examinate. Întârziatul mintal nu suferă de nici o b
oala deosebită: este pur şi simplu un individ care nu reuşeşte să se armonizeze în mod armo
ios grupului sau social, din cauza insuficienţei sale mintale. Deficienţele intelect
uale însă, devin tot mai mult o cauza, o premisă a devianţei comportamentale, mai ales a
tunci când întâlnesc condiţii favorabile, asociindu-se cu tulburări afective şi cu condiţii
favorabile de mediu. Au un puternic substrat ereditar modificările accentuate ale
vieţii afective şi ale voinţei: toleranţă foarte scăzută la frustrare; o pronunţată labilit
ctivă; indiferenţă afectivă (absenţa emoţiilor). În mod firesc avem dorinţe, trebuinţe, nev
iraţii pe care urmărim sa le satisfacem. Din multe motive şi factori, adeseori explica
bili şi de înţeles, multe nu se pot satisface nici imediat, nici dintr-o dată, nici fără ef
rt, nici fără a întâmpina anumite rezistenţe, nici fără a depăşi anumite obstacole şi dific
ne încadra în

anumite exigenţe şi cerinţe. Se observă la elevii “problemă”, sub raportul comportamental d

iplinar, că doresc ca aceste dorinţe şi trebuinţe să fie satisfăcute întotdeauna, imediat ş
imească tot ceea ce îşi doresc. Ei, încorsetaţi de egoism, sunt dominaţi de incapacitatea d
a se detaşa de propriile trăiri, căutând numai drepturi, numai sa primească, neacceptând ş
atoriri. Devin incapabili de a accepta o frustrare, un reproş sau o sugestie şi fiin
d vorba de propriile trebuinţe egoiste, adeseori recurg la încercări de satisfacere pe
alte căi decât cele normale sau legale. Labilitatea afectivă (instabilitatea manifestăr
ilor şi trăirilor emoţionale), reacţiile imprevizibile (datorate insuficienţei dezvoltări a
autocontrolului afectiv, lipsa unei autonomii afective sunt alte trăsături ale perso
nalităţii adolescenţilor cu comportament deviant. Labilitatea afectivă este succesiunea
rapidă sau chiar coexistentă, sub influenţa unor factori externi sau a ideaţiei interne,
a unor sentimente diferite, adesea contradictorii. S-a spus ca labilitatea afec
tivă poate fi calificată drept “mobilitate a afectivităţii” sau “fugă de sentimente”. Refer
factorii biologic-ereditari, J. Selosse arată: ”în pofida existenţei unor semne certe b
iologice asociate cu delincvenţa, nici un practician nu consideră pe aceasta din urm
a drept o malatie a cărei etiologie ar fi de natura esenţial biologică” (Huditeanu, Al.)
. 2. Ca structură subiectivă, individual organizată, personalitatea se adaptează condiţiil
or obiective şi relaţiilor sociale prin procese de asimilare a informaţiilor, a cerinţel
or şi normelor mediului socio-economic şi cultural respectiv şi de acomodare la acest
mediu. Tocmai la perturbarea proceselor de asimilare şi acomodare trebuiesc căutate
cauzele devianţei juvenile. Aceştia sunt factorii individuali (neuro-psihici). Ei ţin şi
de trăsăturile de caracter ale adolescenţilor, care trebuiesc tratate individual (nu
toţi copii cu tulburări de caracter devin delincvenţi şi nu toţi delincvenţii au cunoscut,
copilărie sau adolescenţă, o fază a deviantelor caracteriale. Un alt posibil factor neur
o-psihic implicat în etiologia devianţei juvenile este disfuncţia cerebrală, relevată la d
elincvenţii minori prin E.E.G. (traseele electroencefalografice). Aspectul E.E.G.
nu reprezintă o constantă biologică bine conturată la adolescenţi, ca şi la adulţi. Se schi
raport cu vârsta şi cu ansamblul restructurărilor neuro-endocrine. Examinările repetate
pot permite delimitarea a ceea ce este pasager şi

consecutiv unei perturbaţii critice, faţă de ceea ce este constant şi ţine de structura ne
urologica a minorului care a săvârşit un anumit comportament deviant. Examenul E.E.G.
trebuie însoţit şi de alte investigaţii medicale, precum şi de examinări psihologice. R. Mu
helli exprimă că devianţii sunt caracterizaţi prin desocializare: a) falsa percepţie a cel
or din jur; b) absenţa aprofundării şi evaluării corecte a consecinţelor actelor omise; c)
respingerea sarcinilor şi rolurilor propuse de părinţi sau profesori; d) insolenţa, vol
untarism afectiv, opoziţie faţă de încercările educative ale adulţilor, chiar diverse reacţ
acte predelictuale, cronicizarea acestora, care duce la faptul ca personalitate
a tânărului sa devină deficitară, imatură sau greşit structurată. Factorii microsociali Dat
tă acţiunilor comune întreprinse de principalele instanţe sociale cu rol socializator (şco
ala, familia, grupul de muncă, ş.a.), cea mai mare parte a adolescenţilor îşi însuşesc exig
ele conformităţii de grup manifestându-se în concordanţă cu valorile sociale dezirabile. Ex
stă însă şi adolescenţi, în număr deloc neglijabil, care se îndepărtează de la modelele de
zirabile, adoptând comportamente deviante, nonconformiste. În societate există mai mul
te instanţe de socializare diferite, specifice fiecăreia din aceste instituţii, de exe
mplu familia, îndeplineşte funcţia de socializare într-un anumit climat afectiv, promovând
un stil educativ specific, un anumit tip de control şi de sancţiuni parentale asupr
a conduitei adolescenţilor; şcoala, întrebuinţează alte modalităţi de socializare mai funda
tate şi mai sistematizate decât cele utilizate de familie; grupurile de referinţă, reali
zează o socializare informală cu efect uneori mult mai puternic decât şcoala sau familia
. (Fig. 2.). Şcoala Se constată că un număr important de educatori sau de profesori diri
ginţi proferă să lucreze cu elevii care provin din familii normale, în care există un clim
at moral corespunzător şi nu cu acei elevi care au mari probleme familiale sau care
manifestă ei înşişi probleme educative. Pentru cadrul didactic socializarea morală nu însea
nă numai transmitere de informaţii, ci un proces de formare a unor deprinderi şi trasa
turi morale cu

rol de anihilare a comportamentelor imorale asimilate de adolescent în grupul fami

lial şi stradal. Cadrele didactice din unele şcoli, în lipsa unei asistente pedagogice
şi psihologice specializate pentru problemele copiilor caracteriali şi a devianţei ju
venile, nu găsesc întotdeauna metodele şi procedeele recuperatorii şi compensatorii adec
vate fiecărui caz pentru a înlătura greşelile educative ale familiei, pentru a evita ina
daptarea sau dezadaptarea şcolară a respectivilor minori şi adolescenţi. Astfel, mediul şc
olar poate prezenta uneori influenţe psiho-pedagogice negative, care să determine fe
nomenele negative mai sus amintite. Nu în puţine cazuri unii profesori preferă să îi trate
ze discriminatoriu pe elevii “problema” proveniţi din familii dezorganizate, recurgând,
atunci când sancţiunile nu dau rezultate, la marginalizarea acestora şi la recomandări p
entru şcoli speciale cu profil de reeducare. Ignorând climatul familial, problemele
specifice vârstei, dar şi prezenţa factorilor extraşcolari perturbatori, unele cadre did
actice au înţeles să aibă o atitudine pasivă, superficială, nereuşind să insufle optimism,
re în viaţa şi să redirijeze conduitele adolescenţilor spre carierele şcolare şi profesiona
dezirabile. Copilul iese din comunitatea de dragoste a familiei şi intră în comunitate
a de dreptate a şcolii, prezentând probleme de adaptare şi chiar o anumită criză. Iată câte
posibile influenţe negative ale şcolii, şi anume: a) Sub- şi supra- aprecierea capacităţilo
reale ale elevului. Elevul în şcoală trebuie să dobândească încrederea lui în forţele prop
easta nu i-o poate da nici notele umflate, nici descurajarea continuă în raport cu d
ificultăţile pe care le poate întâmpina, ci numai reuşitele reale de care el îşi poate da s
a foarte bine, ştiind cu destulă claritate când este apreciat obiectiv, sub- sau supra
- apreciat. Această încredere este însă, în mare măsură, ecoul aprecierii profesorului, al
derii pe care el o acordă elevului. Când exigentele profesorului faţă de elevi, consider
at submediocru sunt artificiale şi formale, învăţarea elevului respectiv devine formală şi
ecanică. Sarcinile şcolare prea uşoare au ca efect slăbirea energiei nervoase şi stingerea
intereselor de cunoaştere. Nestimulat de profesor, elevul în cauză va deveni tot mai
pasiv şi indiferent în timpul orelor, trecând treptat în rândul elevilor rămaşi în urmă la
emulţumit de răspunsurile unui elev, profesorul îşi va exprima în mai multe rânduri neîncre
ea în capacităţile acestuia de a se îndrepta în viitor, elevul respectiv va începe să se co
ngă tot

mai mult de “adevărul” celor spuse de profesor, dând răspunsuri din ce în ce mai nesigure ş
bţinând rezultate tot mai slabe. Docimologia este studiul ştiinţific al metodelor de pra
cticare a examenelor şi concursurilor, măsura care la noi s-a luat în învăţământ în ultimii
a efect asupra aprecierii şi a încrederii deosebite pe care o manifestă în capacităţile unu
elev, profesorul îl supraîncarcă intelectual, elevul în cauză fiind nevoit să facă mereu f
i disproporţii de ordin intensiv şi calitativ, între sarcinile şi cerinţele care-i sunt pu
se în faţă şi propria-i rezistenţă nervoasă. Acest dezacord între “cereri” şi “ofertă” îl p
lev să acţioneze fie prin protest şi respingere a exigenţei, fie printr-o îndeplinire form
ală a acesteia. De la această demobilizare poate contribui şi notarea incorectă, volunta
r sau involuntar, nestăpânirea cum se cuvine a metodelor docimologice. b) Dezacordul
asupra motivaţiilor conduitei elevului. Între factorii importanţi care ţin de activitat
ea fiecărui profesor în parte, care determină comportament deviant se includ şi unii cat
e ţin de stilul profesorului de a lucra cu elevii, de capacitatea sa de relaţionare şi
mai ales de capacitatea de comunicare şi de abordare a fiecărui elev în parte. Trebui
e să fie o artă ca pe de o parte sa reuşească să pretindă să fie exigent, să urmărească înd
onţinutului programei şcolare şi celelalte obiective privind dezvoltarea aptitudinilor
, capacităţilor cognitive, a inteligenţei, a tuturor obiectivelor instructiv-educative
şi totodată chiar în condiţiile de a pretinde elevilor ceea ce au de acut, să menţină comu
area cu ei, să-i înţeleagă, să-i apropie şi să prevină retragerea, refuzul, încăpăţânarea s
a numi “rezistenţa interioară” din partea elevului asupra unor măsuri ale profesorilor. Po
t să existe dezacorduri importante între profesor şi elev, cu privire la motivele care
determină o anumită conduită a elevului, atât în ceea ce priveşte reuşita, cât şi în ceea
c nereuşitele şcolare ale elevului. Acest dezacord aparent neimportant, se poate dov
edi ca factor psihologic cu consecinţe de accentuare a eşecului şcolar al elevului, în c
azul în care nu exista acorduri cu privire la cauzele acestui eşec, între opinia profe
sorului şi opinia elevului şi nu doar cu privire la rezultatele la învăţătură, dar în anumi
nifestări ale comportamentului general al elevului. De exemplu, în măsura în care profes
orul consideră pe elevul leneş şi îl califică astfel în faţa clasei, faptul acesta poate av
eventual şi efecte pozitive daca este un elev ambiţios, orgolios, puternic, cu un ps
ihic stabilizat şi echilibrat, chiar împotriva acestui fapt

se va concentra, încorda şi va căuta să dovedească faptul că nu este astfel. Dar, totodată,

posibil ca elevul să se simtă nu doar neînţeles, ci şi nedreptăţit, pentru că el considera
mai aici, în şcoală, în general, trebuie să găsească înţelegerea pentru stările lui mai gre
d Binet arată că lenea se poate deosebi între: - o lene “de ocazie”, care este tranzitorie
, accidentală, fiind determinată de un eveniment neplăcut, care ar fi putut lipsi; e o
descurajare temporară prin care, inevitabil, elevul trece, cum trecem cu toţii în tot
cursul vieţii, când avem de înfăptuit anumite lucruri sau, influenţe defavorabile din par
tea părinţilor sau nişte evenimente deosebite în care el a fost antrenat împreună cu alţi c
gi şi care aveau o tensiune emoţională, stârneau curiozitatea sau altceva; - lenea “din naş
ere” definită printr-o lipsă, un defect iniţial în preocuparea pentru muncă. În acest caz,
lescentul este apatic din fire, ceea ce se constată chiar din insensibilitatea sa
chiar faţă de stimulii obişnuiţi; în consecinţă, el este indiferent la orice, indolent, ind
s şi incapabil de a “gusta” plăcerea care este inspirată de perspectiva scopului de atins.
Mulţi elevi s-au apropiat de anumite discipline, au reuşit să-si construiască chiar un
destin în viaţa pornind de la anumite materii, în funcţie de impresia lor, sentimentul că
au fost mai bine înţeleşi de profesor, sprijiniţi, încurajaţi, ajutaţi sau înţeleşi îndeose
mpotrivă, s-au îndepărtat poate de discipline şcolare pentru care aveau chiar înzestrare n
ativă, anumite aptitudini, şi nu le-au urmat datorita unei lipse de tact, de adecvar
e a profesorului la situaţia elevului. c) Conflictele individuale în cadrul casei de
elevi. În cadrul clasei, ca in orice colectivitate umană şi cu atât mai mult în societate
a umană aflată în “tranziţie”, a existat şi există inevitabil o competiţie acerbă şi eviden
de interese dintre cele mai intense, acute. Acestea se vor accentua în viitor cu
atât mai mult cu cat nemaiexistând examenele de admitere pentru accesul la universit
ate şi preconizându-se că se vor lua în considerare rezultatele obţinute în anii de liceu,
tunci, din multiple direcţii vor interveni factori de presiune pentru a ajuta, a i
nfluenţa, a sprijini această competiţie acerbă. Acest fapt reproduce poate în “micro” o sta
de luptă, de conflict de interese şi de confruntare chiar după principiul “care pe care”.
Acest fapt determină crearea de grupuri şi subgrupuri, de fracţiuni cu caracter închis,
care nu comunică decât în cadrul lor strâmt şi care se izolează de restul clasei,
devenind “bisericuţe”. In aceste grupuri, care, adeseori după criterii proprii, “fac” opini
divergentă de restul clasei, sau, în raport cu poziţia oficială, se pot cultiva adeseor
i preocupări şi atitudini cu caracter predelictual: practicarea de jocuri de noroc,
vizionarea de filme pornografice, hoinărirea pe străzi, furturi sau tâlhării sau uneori
chiar atacuri asupra unor elevi din propria clasa sau din altele. Evident că acest
ea pot deveni surse de devianţă şi trebuie să existe o mare capacitate, o mare măiestrie,
o mare calitate a unui profesor pentru a menţine o stare de armonie, unitate, comu
nicare. d) Supraîncărcarea programei şi a orarului şcolar care determină apariţia fenomenul
i de saturaţie faţă de obligaţiile şcolare. Ca şi concluzie, majoritatea delincvenţilor ado
cenţi sunt inadaptaţi sau dezadaptaţi şcolar, ceea ce face ca atitudinea lor şcolară să nu
dezvolte, mai ales datorita unei motivaţii neadecvate faţă de învăţare, faţă de disciplina
faţă de munca în general. De asemenea, sentimentele lor etico-morale nu se dezvoltă adec
vat. Deci aceşti adolescenţi se caracterizează îndeosebi prin perturbarea laturii afecti
ve, motivaţionale, volitive şi atitudinale a personalităţii, care se structurează dizarmon
ic, disocial şi antisocial. Grupurile delictogene reprezintă un real pericol pentru
minorii şi tinerii care vin în contact si pe care îi includ în cadrul lor. Majoritatea c
omportamentelor deviante săvârşite de adolescenţi se efectuează în grup. În grupurile delic
ene se inseră mai ales minorii şi tinerii proveniţi din familii cu multe carente educa
tive, socio-afective şi morale, precum şi unii minori şi tineri nesupravegheaţi şi neîndrum
suficient de către părinţi. Subiecţii grupurilor sunt sugestibili, dintre care unii sun
t întârziaţi mintal sau cu intelect de limită. În cadrul bandelor, adolescenţii caută o rec
aştere a persoanei lor de către ceilalţi, o siguranţă în lupta contra celor care răspund de
dinea socială, o suplimentare a puterii, o refortificare a dispreţului şi cinismului şi
o facilitate a acţiunilor antisociale. Deci, adolescenţii cu comportamente deviante
urmăresc să aibă un reazem în satisfacerea trebuinţelor egoiste, ajungându-se la intensific
rea egocentrismului lor etic (R. Muchielli cit. în Smith, E., 2005). Stela Teodore
scu, referindu-se la sistemul relaţional de comunicare afectivă ce caracterizează antu
rajul tânărului, arată că acesta are un caracter antiadult, în situaţia în care multe acţiu
ctivităţi se desfăşoară fără intervenţia adulţilor şi, de multe ori, chiar împotriva lor. G
ieteni îi influenţează tot mai frecvent pe adolescenţi, înlăturând

ambiguitatea statusului adolescentin, oferindu-i calităţi (autonomie, identitate, pr

estigiu) vizate de orice proces de socializare adecvat. În situaţia în care tinerilor
le lipsesc orientarea şi afecţiunea părinţilor, influenţa grupului de prieteni devine tot
mai puternică. Analizând mediul extrafamilial ales de adolescenţii cu comportament dev
iant, V. Dragomirescu a constatat: ”structura predominantă a mediului ales este cea
de grup constituit (73%); în grupul de <<prieteni>> predomină aceeaşi categorie de vârst
a si de acelaşi sex cu al minorilor cercetaţi, majoritatea elevi; preocupările princip
ale sunt hoinăreala, vizionările excesive de filme şi săvârşirea unor acte disociale sau an
isociale; în grupul de <<prieteni>> apar frecvent tineri delincvenţi, care devin lid
eri ai grupurilor delictogene.” (Preda, V., 1998). Grupurile delictogene, prin int
ermediul leaderilor, urmăresc să-şi sporească coeziunea şi sa-l determine pe fiecare membr
u să adere tot mai profund la identitatea şi la statutul de delincvent. Factorii mac
rosociali R. Cloward şi L. Ohlin au propus o teorie sociologica generală a comportam
entului deviant, sintetizând două teorii cu un caracter explicativ parţial: a) teoria
lui K. Merton care susţinea că blocarea accesului prin mijloace legitime la scopuril
e împărtăşite de o anumită colectivitate reprezintă o sursă efectivă a comportamentului dev
b) teoria lui E. Sutherland care pune accentul pe rolul condiţiilor favorizante p
entru declanşarea comportamentului deviant, respectiv accesul la oportunităţi ilegale.
Teoria lui Cloward şi Ohlin considera comportamentul deviant drept o consecinţă a com
binării a două tipuri de factori sociali, respectiv psihosociali. Astfel, o anumită pe
rsoană care nu are acces prin mijloace legitime, normale pentru realizarea scopuri
lor împărtăşite de colectivitate, poate ajunge să-şi realizeze scopurile prin mijloace ileg
le mai ales dacă are acces la astfel de mijloace. Realitatea a demonstrat permanen
t că Merton (1961) avea dreptate să afirme că atunci când un anumit sistem socio-economi
c şi cultural ridică în slavi, mai presus de orice, succesul drept scop al întregii soci
etăţi, câtă vreme structura socială respinge în mod riguros sau chiar barează mijloacele sp
succes pentru o parte considerabila a populaţiei, atunci comportamentul deviant ap
are pe o scara largă.

G. Basiliade relevă următoarele contradicţii de nivel societal, care sunt cauze de tip
macrosocial ale devianţei: contradicţiile între stadiile diferite de dezvoltare socio
economică a unor zone, între modelele diferite socio-culturale, între normativele mora
le ale societăţii globale şi moralitatea unor categorii de grupuri şi persoane, între valo
rile moralcetăţeneşti şi juridice şi modul individual sau colectiv de raportare la ele. Un
alt set de contradicţii cu efecte disfuncţionale sunt cele dintre nivelul de dezvol
tare al “conştiinţei colective”, ca factor neinstituţionalizat de reglare a comportamentel
or umane şi formele instituţionalizate de control social şi îndrumare educativă. Tot mai m
ulţi psihologi şi sociologi - pe baza unor cercetări mai sistematice subliniază faptul c
a mijloacele de comunicare în masă, prin conţinutul neadecvat pe care îl vehiculează uneor
i, pot propaga în rândul adolescenţilor cu tulburări caracteriale, atitudini disociale şi
antisociale. Deci, conţinutul agresogen, violent, imoral al unor filme, romane, re
viste, etc. poate precipita o devianţă latentă. În acelaşi timp, mijloacele de comunicare î
masa pot fi veritabile canale de transmisie a diverselor tipuri de conduite dev
iante. Scenele agresive şi violente văzute la cinematograf sau la TV pot constitui f
actori incitativi care grăbesc sau facilitează trecerea la acte agresive. Adeseori,
minorii reproduc exact tehnicile învăţate din diferite filme ce etalează comportamentul
agresiv al unor personaje. Se poate interveni prin anumite modalităţi pentru a se re
duce efectul filmelor violente asupra comportamentului adolescenţilor? D. L. Eron
arată că dacă un părinte urmăreşte filmul împreuna cu copilul său şi condamnă violenţa din
ene se poate reduce frecvenţa şi gradul imitării comportamentului agresiv. Desigur, ca
uzele generale, de tip macrosocial, respectiv factorii social-economici singuri
nu explică în întregime şi în mod concret fenomenul deviant şi dinamica acestuia. Se impune
deci, analiza cauzelor de nivel psihosocial şi psihoindividual, în intercondiţionările
lor complexe. Familia - sursă a comportamentelor deviante Cercetările din ultimele d
ecenii asupra evoluţiei fiinţei umane au scos în evidenţă rolul hotărâtor pe care-l au în c
urarea personalităţii, orientării liniilor fundamentale ale existenţei sale viitoare si
ale comportamentului social, anii copilăriei şi adolescenţei.

Familia este elementul natural şi fundamental al societăţii şi reprezintă una din verigile
sociale cele mai vechi, grupul ce asigură continuitatea şi afirmarea deplină a fiinţei
umane. Familia, în fapt, este primul mediu social în care indivizii se comportă ca fii
nţe umane. Ea reprezintă un cadru fundamental în cadrul căruia, datorită procesului de soc
ializare, tinerii asimilează primele noţiuni cu privire la datorie, responsabilitate
, interdicţie. ”Familiile sunt ambientul ideal pentru educarea copiilor: sunt grupur
i mici şi intime, care facilitează învăţarea de către copii a regulilor de comportament ade
vat; sunt în legătură cu alte ambiente externe (alte familii, muncă, distracţie, etc.), în
are copiii pot fi inseraţi încet; sunt compuse de indivizi care se dedică, cu pasiune,
îngrijirii copiilor, garantându-le asistenţă şi siguranţă.”(Schaffer, H. R., 1998). Tot Sc
r este de părere că definirea corectă a familiei de azi, spre deosebire de puţine deceni
i în urma, este o încercare complicată. Tradiţional, o familie venea considerată ca o unit
ate permanentă compusă dintr-un cuplu căsătorit, şi respectiv copiii, cu un tată, care asig
ră siguranţă, şi mama, care îngrijea copiii aduşi pe lume. Totul însă este schimbat acum: d
, familii formate de un singur părinte, concubinajul, inversiunea rolurilor dintre
soţ şi soţie, mame care lucrează, familii mixte, sunt semne ca multe dintre convenţiile o
riginale au fost abandonate, din momentul în care familia nu mai este unitatea per
manentă pentru fiecare ambient particular. Urmările acestor schimbări asupra copiilor
au dat locul multor preocupări; deci, cercetările familiei netradiţionale au evidenţiat
că se pot dezvolta personalităţi sănătoase, din punct de vedere psihologic, în contextul un
i mari varietăţi de grupări sociale şi ca aderenţă la o normă specifică nu e absolut esenţi
u bunăstarea copiilor. Fiecare societate are un anumit sistem familial, adică un sis
tem de reglementare a relaţiilor dintre bărbaţi şi femei de vârstă matură, şi dintre aceşti
i. Sistemele familiale pot fi diferenţiate între ele după: 1. gradul de cuprindere fam
ilial: nucleară (soţ, şotie şi copii minori) sau extinsă (rudele de sânge); 2. transmiterea
moştenirii unei familii (proprietate, nume, status): patriliniar, matrilianiar, bi
liniar; 3. stabilirea rezidenţei unui nou cuplu familial: patrilocal, matrilocal,
neolocal; 4. după modul de exercitare a autorităţii: patriarhal, matriarhal, egalitar.

Funcţiile familiei: totalitatea responsabilităţilor ce revin familiei în cadrul arhitect

onicii de ansamblu a activităţii economiei sociale, într-o anumită perioadă determinată ist
ric, asigură punerea în mişcare a structurii familiei, declanşând relaţiile dintre membrii
amiliei, conferind specificitate grupului familial. H. H. Sthal realizează o carac
terizare mai complexa a funcţiilor familiei: a) funcţii interne - cele care contribu
ie la crearea unui regim de viaţă intimă a familiei; sunt să asigure tuturor membrilor e
i un climat de solidaritate şi sprijin; b) funcţii externe - asigurarea posibilităţii de
dezvoltare a personalităţii fiecărui membru al grupului în aşa fel încât fiecare membru sa
poată integra în mod corespunzător în ansamblul vieţii sociale, în societatea externă a fa
iei. O alta clasificare şi prezentare a funcţiilor familiei este realizată de dr. M. V
oinea şi dr. A. Stanoiu, astfel: a) funcţia biologică - satisfacerea necesităţilor sexuale
ale partenerilor, o dimensiune de primă importantă a vieţii de familiei; perturbarea şi
incitarea acestora pot determina deseori o puternica dereglare a familiei pentr
u că aceste necesităţi nu sunt strict biologice instinctuale şi au o “puternică încărcătură
oţională”. Satisfacerea trebuinţelor sexuale trebuiesc integrate în contextul cerinţelor şi
rmelor morale specifice societăţii respective şi nu trebuie să constituie un scop în sine,
ci trebuie să capete valenţe şi semnificaţii în raport cu cerinţele majore de ordin social
să fie mijloc pentru implicarea personalităţii pentru creşterea gradului de armonie al
relaţiei dintre soţi, a coeziunii conjugale si familiale. O latură esenţială este aceea a
procreării copiilor. Aducerea pe lume, creşterea şi educarea copiilor constituie menir
ea de bază a familiei. b) funcţia economică a familiei - realizarea unor venituri sufi
ciente pentru întregul colectiv familial şi organizarea vieţii de familie pe baza unui
buget comun. Asigurarea unor condiţii de ordin material (locuinţa, mobilier, îmbrăcăminte
, etc.), poate garanta satisfacerea corespunzătoare a tuturor trebuinţelor de bază a m
embrilor familiali. Un loc important în analiza bazei economice o constituie locui
nţa pentru că nu reprezintă numai un loc de odihnă, ci şi cadrul în care familia îşi petrec
are parte a timpului, cadru pentru o activitate gospodărească, culturală, destindere şi
odihnă. c) funcţia de solidaritate a familiei - familia constituie un complex de rel
aţii interpersonale cu drepturi şi obligaţii reciproce, un sistem de participare la într
eaga viaţă de

familie, de asumare a unor responsabilităţi specifice. Sentimentul apartenenţei la gru

pul familial presupune dragoste, înţelegere, ajutor mutual, preocupări altruiste pentr
u dezvoltarea şi afirmarea personalităţii fiecărui membru familial. Aceste relaţii pot fi
analizate prin prezentarea distribuţiei autorităţii în familie pe verticală sau orizontală.
d) funcţia educativ-socializatoare a familiei. Părinţii exercită influenţe educaţionale asu
ra copiilor prin două modalităţi: - în mod direct, prin acţiuni mai mult sau mai puţin orga
izate şi dirijate; - în mod indirect, prin modele de conduită oferite, precum şi prin cl
imatul psiho-social existent în grupuri familiale. Insuficienţele exercitate se trad
uc într-o serie de efecte asupra comportamentului personalităţii copiilor fie asupra c
omponentelor instrumental-operaţionale, fie asupra celor atitudinal-relaţionale, fie
motivaţional-afective. Educaţia psihomorală presupune formarea unor trasatori atitudi
nale morale pozitive, prin prezenţa modelelor de conduită oferite de părinţi, pe care co
piii le preiau prin imitaţie şi învăţare şi prin climatul educativ în care se exercită infl
ducaţionale. Părinţii, între care există frecvente momente conflictuale sau care manifestă
titudini egoiste, oricât vor încerca să contureze la copiii lor modele comportamentale
pozitive, nu vor putea să obţină rezultatul scontat. Educaţia social-integrativă reprezin
tă nivelul de adaptare şi de integrare în raport cu sistemul cerinţelor vieţii şi activităţ
ciale şi este dependenţa în mare măsura de achiziţiile realizate în cadrul grupului de apar
enenţă. Astfel, modul de abordare interpersonală, modul de raportare la diferite norme
şi valori sociale, modul de implicare în viaţă şi activitatea grupului, exercitarea auton
omiei pot fi mult influenţate de modelele educaţionale parentale. Educaţia cultural-fo
rmativă constă în formarea şi cultivarea “apetitului” cultural, spiritual a atitudinilor, s
ntimentelor estetice a spiritului critic, receptarea unor produse artistice, în de
zvoltarea unor capacităţi creative, în cultivarea aptitudinilor şi sentimentelor religio
ase, etc. Multe cercetări (Lamb, 1981; Parke, 1981; Lewis, 1986) au demonstrat că taţi
i adoptă o modalitate de interacţiune cu copiii lor mai mult fizică şi activă decât cea ado
tata de mame, care sunt mai delicate, răspund într-un mod mai puţin tempestiv şi foloses
c mai mult formele de interacţiune verbale decât cele fizice. Astfel, copiii învaţă repede
că fiecare părinte are o funcţie: tatăl cea de coleg de joc, mama e cea care-l asistă. ”Da
oria cea mai

grea a părinţilor este aceea de a şti folosi şi de a face sa fie folosite porţile şi uşile.
oarece acestea sunt necesare. Dau sensul limitei, al sfârşitului. Dar şi protejează când e
nevoie. Un adolescent are nevoie sa ştie, că poarta e deschisă şi poate ieşi ,se poate înd
părta, dar şi să reintre când s-a terminat explorarea sau când a întâmpinat greutăţi şi are
e un loc sigur în care să se refugieze. Deoarece problema nu e aceea de a nu-i lăsa să i
ntre în pădure, ci aceea de a face ca adolescenţii să aibă echipamentul adaptat misiunii p
e care o au de îndeplinit.” (Maiolo, G., 2004). Părinţii au nevoie de curaj şi încredere. C
raj de a-i lăsa să se “aventureze” şi încrederea că fiii lor sunt în stare să se descurce.
e un aspect al dificultăţii de a fi părinte. A educa un copil este o artă. Nu este un lu
cru uşor, nici natural, dar e posibil a găsi un stil propriu, chiar dacă presupune tim
p şi răbdare. Modul de comunicare în interiorul familiei şi interacţiunile dintre membrii
sunt in strânsă relaţie cu stilul educativ folosit de părinţi. 1. Atitudinea autoritară a p
nţilor. Prin intermediul interdicţiilor formulate de către părinţi se asigură pentru începu
eglarea din exterior al comportamentului copilului, ca apoi, treptat, acesta sa-şi
interiorizeze aceste interdicţii, astfel să se realizeze trecerea de la acţiuni neper
mise din cauza pedepselor la acţiuni permise din cunoaşterea şi evaluarea corectă a aces
tora. Astfel, Vincent arată că pentru a păstra echilibrul interior adolescentul trebui
e să ştie precis, în lupta dintre bine şi rău, care este binele şi care este răul; copilul
buie să ştie ca legea există şi pentru cei mici si pentru cei mari şi că el trebuie să se c
ormeze unui anumit număr de reguli. În cadrul familiei, mediul socio-afectiv prin ex
celenţă, copilul îşi va putea investi resursele sale informaţionale, va învăţa să se autoco
e, rezultatul fiind o experienţă afectivă şi socială complexă. Ori, severitatea excesivă, c
nterdicţii deseori însoţite de brutalitate, cu ameninţări, privaţiuni, sancţiuni foarte sev
, îşi pune negativ amprenta asupra procesului de socializare şi formare a personalităţii.
Această severitate excesivă poate fi rezultatul convingerii că părinţii autoritari sunt ne
cesari unei bune educaţii, adaptabilităţi şi integrare socială. Nu este considerat faptul
că o autoritate excesivă potenţată uneori şi de temperamentele dominatoare ale părinţilor,
drept rezultat o supunere faţă de părinţi, dar vor manifesta agresivitate, ostilitate l
atentă. Copilul frustrat de dragostea paternă corespunzătoare, poate deveni un adult n
esociabil, egoist, adesea va

reacţiona cu agresivitate, obiectul agresivităţii fiind chiar părintele tiranic sau toţi d
eţinătorii autorităţii şcolare, etc. Acest tip de metodă educativă poate fi startul conduit
r deviante la tineri (fuga de acasă, vagabondajul) care pot degenera în acte delincv
ente. De obicei, părintele care manifesta o severitate excesiva este tatăl, R. Vince
nt prezentând următoarele tipuri: a) tatăl dominator a cărui autoritate este expresia un
ei personalităţi puternice, exigente, care ştie să se afirme si sa reuşească, şi care se bu
de un prestigiu apreciabil. Este tipul de tată care pretinde ascultare şi respect, în
ochii căruia soţia şi copiii sunt fiinţe slabe care trebuie conduse şi protejate. Copiii a
cestui tip de tată sunt adesea timizi şi inhibizi, dar se pot manifesta atunci când ca
racterul lor prezintă analogii cu caracterul tatălui, şi ca fiinţe rebele şi autoritare. C
onflictele dintre asemenea personalităţi pot duce la rupturi brutale ale raporturilo
r tată-fiu. b) tatăl tiran are o autoritate care operează în compensaţie şi prin salturi, f
ind în fond o fire timidă, adesea slabă. Izbucnirile sporadice şi aberante de autoritate
duc, în ultimă instanţă, la devalorizarea figurii paterne, prin stări de inhibiţie, frică,
stabilitate. Se pot concura apoi şi dezechilibrări mai profunde care pot apărea în momen
tul când copilul devine conştient de mediocritatea reală a părintelui a cărui imagine încet
ază de a se mai constitui ca model. c) tatăl demisionar care renunţă, tatăl veşnic plecat d
acasă, cel care e mereu ocupat şi pretinde să nu fie întrerupt din ocupaţiile sale. De as
emenea, tatăl demisionar este şi cel care datorită personalităţii sale nu se simte capabil
să-şi controleze şi sa-şi îndrume copiii. Lipsa controlului, favorizează la rândul său apa
titudinilor recalcitrante, formând la copii deprinderea de a nu se controla impera
tivelor şcolare, sociale sau morale. În cazul unei mame tiranice, care în fond nu este
cu adevărat femeie, nu înţelege că a fi om nu poţi să te realizezi decât pe linia biologic
accepţi feminitatea care presupune mai ales dragoste, tandreţe, afectivitate. Incap
abila de a înţelege aceste lucruri, ea îşi foloseşte propriul copil ca un mijloc şi ca vict
mă a acestui refuz. Semnificativ pentru consecinţele metodei educative, bazate pe se
curitatea excesivă sunt rezultatele obţinute de V. Dragomirescu: 75% dintre adolesce
nţii cu comportament deviant provin din familii unde se afla metoda disciplinei st
ricte. Un efect al atitudini tiranice parentale poate fi lipsa încrederii în părinţi car
e nu vor şti niciodată problemele, nevoile, dorinţele copiilor lor,

sentimentele pozitive şi deschise ale copiilor fiind practic inexistente. Copiii c

rescuţi întrun climat socio-afectiv neadecvat vor fi uşor influenţabili de modele devian
te, însuşindu-şi valenţele afective specifice grupurilor antisociale, modelul ideal al păr
inţilor fiind abandonat. 2. Atitudinea superprotectoare. În cazul în care copilul este
în centrul atenţiei şi beneficiază în mod exagerat de grijă, dragostea şi afecţiunea adulţ
oate conduce la o serie de efecte negative asupra profilului comportamental al a
cestuia. Copilul poate deveni o fire mult prea voluntară, revendicativă şi impulsivă, re
laţiile cu cei din jur, de nervozitate şi încăpăţânare din partea copilului. Rezultatele un
astfel de metode pot fi incapacitatea tânărului de a privi lucrurile decât prin prisma
intereselor proprii, evitarea contactului cu realitatea şi tendinţa de a se refugia
în visare şi în lumea imaginaţiei, pasivitate, lipsa de iniţiativa, dorinţa de a rămâne mi
psa de interes pentru viitor. După cum arată R. Mucchielli, la un procent destul de
ridicat de delincvenţi minori s-au constatat legături afective prea strânse cu o mama
prea iubitoare care se sacrifică în întregime de dragul copiilor, arătându-le o dragoste n
elimitată, fără să-si dea seama că astfel îşi poate pierde autoritatea în faţa lor. O atmos
vă este creată şi atunci când supraprotecţia mamei vine în contrabalansarea atitudinii tira
ice a tatălui; aceasta atitudine de contrazicere bulversează copiii, reperele lor co
mportamentale fiind incerte. Carentele de autoritate ale părinţilor pot decurge şi din
insuficienta supraveghere, îndrumare şi control a copiilor, care este de cele mai m
ulte ori factor predictiv al deviantei juvenile, mai ales dacă este asociat şi cu pr
ecocitatea adolescentului, sub influenţa altor factori extra-familiali. Scăpaţi de sub
controlul părinţilor, alunecarea copiilor respectivi către grupuri deviante este foar
te probabilă mai ales la adolescenta, aceasta vârstă fiind “perioada visărilor”. Părinţii c
onsideră copiii idoli, îngeri, regi, nu înţeleg că asemenea atitudini pot conduce la condu
ite deviante având drept bază rezistenţa scăzută la frustrare, atitudini egoiste şi exclusi
iste în sistemul de relaţii cu membrii societăţii, agresivitate în planul intercomunicaţion
l. 3. Atitudinea rece-indiferentă a părinţilor. Această atitudine a părinţilor nu creează p
isele necesare formării emoţiilor, sentimentelor simpatetice şi atitudinilor pozitive
faţă de adulţi şi faţă de societate, ducând în numeroase cazuri la instalarea unei agresivi
nte. Adolescenţii “respinşi” de

părinţii lor au tendinţa de a manifesta în mare măsură tulburări comportamentale. Semnifica

pentru această categorie de copii sunt: instabilitatea emoţională, iritabilitatea, ne
glijenţa în ţinută şi activitate, indiferenta faţă de şcoală, o serie de atitudini antisoci
alitate, etc. Nefiind acceptat nici acasă, nici la şcoala, copilul caută un grup unde
să se simtă acceptat. Faţă de răceala afectivă şi antipatia pe care simte că părinţii o man
l răspunde tot prin antipatie şi agresivitate. Aceasta face ca adolescentul să aibă relaţi
i dereglate cu părinţii, să nu le împărtăşească problemele, să nu le ceară sfatul (A. Bandu
Walters, 1963 cit. în studiul lui Guda, M.). Atmosfera conflictuală şi perturbările cli
matului moral al familiei. Climatul familial reprezintă o formaţiune psihosocială foar
te complexă, care cuprinde ansamblul de stări psihice, modul de relaţionare interperso
nală, atitudini, nivel de satisfacţie, etc. Acest climat poate fi pozitiv sau negati
v şi se interpune ca un filtru între influentele educaţionale exercitate de părinţi şi achi
iţiile psihocomportamentale realizate la nivelul personalităţii copilului. De aceea, p
entru realizarea unei bune socializări, pentru formarea pozitivă a personalităţii sale,
copiii au nevoie de părinţi calmi, înţelegători, afectuoşi, atât în relaţiile directe părin
cât şi în relaţiile părinţi-copii. Copiii trăiesc intens orice eveniment intervenit între
certurile, neînţelegerile, violenţele fiind total nefavorabile. Cuplul social, constit
uit ca un veritabil model social, prezintă o serie de influenţe hotărâtoare asupra copii
lor privind formarea concepţiei despre viata, a modurilor de comportare şi relaţionare
în raport cu diferite norme şi valori. Atunci, în cazul familiei a căror raporturi inte
rpersonale se caracterizează prin conflicte, certuri, violenţe, părinţii devin modele ne
gative care pot induce la copii agresivitatea şi comportamentul antisocial, părinţii n
eputând să se bucure de nici un prestigiu, iar imaginile lor se devalorizează definiti
v în ochii copiilor. Consumul şi abuzul de alcool influenţează negativ atmosfera familia
lă prin apariţia de certuri şi conflicte violente, afectând totodată şi resursele financiar
ale familiei. Dezorganizarea familiei nu trebuie considerată drept un factor cauz
al al delincvenţei juvenile, numai în măsura în care împiedică îndeplinirea unora dintre fu
le sale privind organizarea vieţii şi educarea copiilor. Aşa se întâmplă, de exemplu, în nu
oasele cazuri în care divorţul părinţilor este o consecinţă a unui climat familial socioafe
tiv perturbat, cu certuri, conflicte violente, imoralitate, alcoolism, etc. Date
le statistice privind implicarea dezorganizării familiei printre factorii cauzali
ai delincvenţei juvenile

relevă procentaje între 25% şi 60%, primul loc ocupându-l dezorganizarea familiei prin d
ivorţ. Bugetul şi condiţiile materiale ale familiei. O societate în schimbare care se co
nfruntă cu o perioadă de tranziţie implică, într-o oarecare măsură, instabilitate politică,
ală, economică şi culturală care pot conduce la o confuzie şi incertitudine cu tulburări în
aţa de fiecare zi a oamenilor şi instituţiilor. Alături de funcţia biologică a educaţiei, f
a economică capătă valenţe deosebit de importante în analiza şi prezentarea microclimatului
familial, realizarea celorlalte funcţii fiind condiţionată şi de aceasta funcţie. Neputinţa
asigurării unui nivel minim de trai într-o familie duce deseori la încercarea de compe
nsare a lipsurilor materiale prin mijloace ilegale, fie de către părinţi sau chiar de
către copii. Adoptând un astfel de comportament, părinţii oferă imaginea unor comportament
e deviante care pot fi preluate chiar de copiii familiei respective sau mai grav
, părinţii sugerând ca singură şi necesară o astfel de conduită. O altă categorie este cea
iilor care adoptă o astfel de conduită, în special participând la infracţiuni ca furtul, în
iunea, tâlhăria, etc. chiar dacă părinţii nu acceptă şi adoptă aceste comportamente antisoc
din necesitatea compensării unor trebuinţe pe care un cadru familial nu le poate sa
tisface. Perpetuarea sărăciei, fenomen tot mai pregnant al zilelor noastre, poate de
termina şi marginalizarea copiilor respectivi, iar reacţiile acestora pot fi de tipu
l manifestărilor delincvente destul de violente. Atunci când sentimentul de siguranţă, d
e confort şi bunăstare nu este asigurat copiilor de către familie, aceştia se vor îndrepta
spre grupuri delincvente. Prioritatea pentru părinţii cu salarii mici sau chiar şomer
i este depăşirea acestor obstacole, funcţia educativă şi socializatoare a copiilor fiind n
eglijată sau plasată altor instituţii şi grupuri sociale. “Întrucât familia poate fi privit
un sistem relativ deschis în care circulă afecţiunea, intimitatea, ajustări de identitat
e familială, ea are un stil pe care îl consumă, unul care se acceptă ca oficial şi un nive
l existenţial spre care aspiră... Echilibrul familiei se bazează pe forţa de coeziune şi r
eflectarea regulilor sociale şi deseori ale unui leader, de obicei persoană cea mai
de forţă, mai inteligentă ori mai capabilă să stabilească un echilibru afectiv şi material.
hiopu, U.; Verza, E.). Influenţa factorilor devianţi familiali trebuie privită în interc
ondiţionarea multiplă cu factorii extrafamiliali şi cu cei psihoindividuali ai adolesc
enţilor.

Posibilităţi de prevenire, ameliorare şi înlăturare a comportamentelor deviante Contribuţia

psihologiei dezvoltării este, în mod particular, îndreptată înspre sectorul prevenirii, am
eliorării şi înlăturării comportamentelor deviante ale copiilor. După Weissberg şi Greensbe
(1998) în examinarea studiilor asupra acţiunilor de prevenire putem distinge două para
digme principale: prima, definită “ştiinţa prevenirii” prevede o elaborare de planuri de i
ntervenţie plecând de la cunoştinţele teoretice asupra problemei şi de la validitatea mode
lelor propuse, la nivel ştiinţific. A doua paradigma, definită “cercetări-acţiuni în colabo
e cu comunitatea” prevede o colaborare activă între operatori şi experţi plecând de la proi
cte şi experienţe aflate deja la cunoştinţa comunităţii. ”Pentru a descrie activitatea de p
enire şi diversele ei nivele s-au folosit mai multe clasificări. Una dintre definiţiil
e cele mai acceptate este aceea a lui Caplan care furnizează o tipologie bazată pe t
rei modele: prevenirea primară, secundară şi terţă. Prima este o intervenţie destinată într
populaţii. Prevenirea secundară este îndreptată înspre subgrupurile populaţiei care prezint
tr-o fază precoce, câteva forme de devianţă. Terţa prevenire are scopul de a reduce durata
şi urmările problemelor de o anumită gravitate.” (Menesini, E., 2000). Munca de preveni
re presupune cunoaşterea şi eliminarea cauzelor şi condiţiilor care generează devianţa juve
ila, la nivelul micro- şi macro- social. Nivelurile la care sunt posibile prevenir
ea, ameliorarea şi înlăturarea comportamentelor deviante sunt: 1. la nivel individual;
2. la nivelul familiei; 3. la nivelul şcolii; 4. la nivelul grupurilor; 5. la niv
elul comunităţii. La nivel individual Iată masurile cele mai importante ce trebuiesc l
uate de fiecare pentru combaterea propriului comportamentului deviant:

a) Contactul moral. Această apropiere se bazează asupra moralei şi a reflectării, ca opo

rtunitate pentru interiorizarea regulilor, dar, din păcate, nu totdeauna foloseşte l
a împiedicarea adolescentului deviant de a acţiona din nou, în mod agresiv; b) Contact
ul legal - cuprinde o serie de reguli pe care adolescentul deviant ar trebui să le
cunoască. Obiectul este aplicarea legii şi pedeapsa poate fi uşoară, medie sau grea. La
şcoală, pedeapsa poate fi privită ca o consecinţă. În multe cazuri, găsirea problemei e ra
a şi nu vine cerută consilierea psihologica; c) Contactul uman - se bazează pe dorinţa d
in partea profesorului sau consilierului psihologic de a înţelege adolescentul devia
nt şi persoana lui. Acest lucru implică capacităţi de ascultare şi de stabilire a unei com
unicări, în scopul schimbării, nu numai al comportamentului,dar şi al gândului şi sentiment
lor copilului aflat în dificultate. Metodele, în acest sens, sunt: - contactul fără acuz
are - se prevede un proces de responsabilizare şi implicare a aşa zisei “majoritate tăcu
tă”; - metoda intereselor împărtăşite - subliniază importanţa unui traseu terapeutic indivi
care poate duce la colaborarea succesivă între deviant şi victimă. La nivelul familiei
Măsurile primordiale ce trebuie întreprinse pentru diminuarea fenomenului devianţei ju
venile sunt: - adoptarea unui sistem de măsuri de stimulare economica a familiilor
cu mari dificultăţi financiare şi crearea unei “şcoli a părinţilor” care sa aibă drept efe
lizarea coeziunii familiale; - cunoaşterea psihologică a propriilor copii; - alcătuire
a unor programe educative de supraveghere a activităţii şi anturajului tinerilor; - as
igurarea unor condiţii optime de studiu; - întărirea legăturilor cu toate instituţiile edu
cative, în special cu şcoala. Multe întâlniri între părinţi şi profesori sunt frustrante şi
urmare creşterea iritaţiei deja existente la primii, mai ales dacă profesorii nu fac n
imic pentru a ajuta copilul aflat în dificultate.

La nivelul şcolii La nivel şcolar, una dintre strategiile avansate de mulţi cercetători
e aceea de a defini unele obiective sau o linie model de urmat in cadrul program
ei. Olweus (1993) a semnalat necesitatea unei ample consultări în şcoală, asupra problem
ei. Din punctul de vedere al valutarii eficacităţii, Smith şi Sharp (1994) au evidenţiat
cum că politica şcolară poate fi una dintre strategiile cele mai eficace pentru a pre
veni şi a ameliora comportamentul deviant. Şcoala îşi însuşeşte problema şi găseşte, în cad
i autonomii, strategiile şi rezolvările la nivelul instituţiei, al clasei sau la nivel
ul individual al copiilor. Iată principalele măsuri ce trebuiesc luate la nivelul şcol
ii, în vederea prevenirii, ameliorării şi îndepărtării comportamentului deviant juvenil: -
reşterea autorităţii corpului profesoral printr-o politică salarială decentă; - înfiinţarea
care unitate şcolară a cabinetelor de asistenţă psihopedagogică (dotarea şi comunicarea com
uterizată cu reţeaua educaţională locala şi naţională); - perfecţionarea activităţii profes
riginte prin absolvirea unor cursuri de psihologie a copilului, sociologia famil
iei, sociologia delincvenţei juvenile, etica profesională, metode şi tehnici de cunoaşte
re a personalităţii elevului şi colectivelor de elevi; - instituţionalizarea obligativităţi
participării la orele de religie în învăţământul gimnazial şi liceal; - tratarea cu mai ma
teres, în special, a orelor de educaţie morală şi, în general, a orelor de dirigenţie; - as
gurarea unui program de audienţe destinat părinţilor cu copii-problemă; - supravegherea
permanentă a elevilor-problemă şi prezentarea sistematică a unor studii de caz în clasă; -
tudierea dreptului constituţional si a celui penal în clasele liceale; - cooptarea e
levilor-problemă în diferite cercuri şcolare şi intensificarea activităţilor educative extr
olare (vizite, excursii, etc.); - organizarea unor dezbateri, mese rotunde cu in
vitarea unor specialişti din cadrul instituţiilor de control social.
La nivelul grupurilor În cadrul generaţiei de adolescenţi, pot fi considerate următoarel
e măsuri: a) ”Operatorul prieten”. Activitatea adolescenţilor îşi poate asuma diferite form
. Cei care desfăşoară rolul de “operator prieten” pot acţiona ca şi un suport pentru copiii
oaspăt sosiţi în şcoală, pot asuma un rol activ în momentele de pauză ale activităţii didac
rganizând jocuri sau alte activităţi. Le poate fi asociat lor rolul de “fraţi de sânge” al
vilor izolaţi sau refuzaţi de propria clasă; b) Consultarea tinerilor de aceeaşi vârstă (ca
inet condus de tineri). Acest tip de intervenţie reprezintă o forma de ajutor mai st
ructurata în comparaţie cu prima: cuprinde ascultarea în grup; activarea unei linii te
lefonice de ajutor condusă de tineri şi crearea unui cabinet unde să poată fi luate în con
siderare cererile de ajutor ale colegilor de vârstă; c) Medierea conflictelor între co
legi. Problemele conflictuale cele mai comune dintre clase (ofensa, îmbrâncirea cole
gilor) se pot agrava daca nu sunt “întâmpinate” si rezolvate. O metodă de rezolvare a conf
lictului prin medierea adolescenţilor e aceea de a crea o climă de colaborare şi de as
cultare care va permite de ajungere la un acord reciproc sau la situaţia de “victori
e-victorie” (după Cowie şi Sharp, 1996), în care ambele părţi sunt mulţumite de soluţia neg
Unele metode de intervenţie, la nivelul clasei de elevi, sunt: - Apropierea din c
adrul clasei. În timpul activităţilor şcolare, în clasă, e posibilă tratarea şi înţelegerea
cepte legate de înţelegerea fenomenului deviant. Se poate discuta în clasă cu tinerii ch
iar plecând de la probleme sociale. Se poate cere elevilor să studieze cum în cadrul s
ocietăţii nu se încurajează comportamentele agresive şi violente. Alţi stimuli sunt: activi
de rol, de scriere a unui eseu asupra conflictelor între elevi la scoală, de intervi
u, de folosire a chestionarelor cu alţi tineri şi profesori în modul de a aduna inform
aţii asupra fenomenului deviant. - Potenţialitatea abilitaţilor sociale este un alt pl
an cu care se poate acţiona. Activităţile pot fi prezentate sub forma de poveşti, jocuri
, video si filme. E o strategie pentru împiedicarea devianţei şi atingerea unor motivaţi
i afective care stau la baza fenomenului. Argyle (1983) susţinea că una dintre compo
nentele de bază ale abilitaţilor sociale este perceperea situaţiei,

realizarea unui proiect de potenţiare a abilitaţilor, de decodificare a semnalelor c

omunicative provenite de la celălalt, poate ajuta copii aflaţi în dificultate. - Promo
varea cooperării. După Rigby şi colaboratorii (1997) copiii devianţi sunt mai puţin cooper
anţi decât media. E foarte important rolul educatorului de a crea condiţii de cooperar
e şi de ajutor între colegi. A crea o clasă cooperativa e o artă ce necesită resurse şi ene
gie. La nivelul comunităţii La nivelul comunităţii, un contribut important poate fi cons
iderat de radio sau reviste locale ce apar si aduc la cunoştinţă întâmplări ale unor victim
care vor să facă cunoscută povestea, experienţa lor. Mass-media pot contribui la proiec
tul împotriva deviantei prin: adunarea de fonduri, găsirea voluntarilor, promovarea
politicii programului, schimbarea comportamentului persoanelor comunităţii, transmit
erea informaţiilor (TV, radio, ziare, reviste). Obiectivul este acela de a realiza
o intervenţie asupra părinţilor în scopul de a preveni de la origine fenomenul şi de a li
mita urmările comportamentelor deviante. La nivelul altor instituţii sociale ale com
unităţii, sunt necesare următoarele măsuri: - înfiinţarea centrelor şi cabinetelor de consu
nţă familială si şcolară specializate în cauzele cu elevii-problemă; - reorganizarea comisi
r pentru ocrotirea minorilor prin realizarea unei evidenţe operative ale familiilo
r-problemă; comisiile vor trebui să pună sub interdicţie judecătorească sau decădere din dr
urile părinteşti a părinţilor delincvenţi, alcoolici şi agresivi; - adoptarea unei noi legi
laţii pentru tineret în domeniul învăţământului, familiei, sistemului electoral, asociaţiil
tineret, etc.; - eliminarea disfuncţiilor organelor specializate de control socia
l (poliţie, justiţie, procuratură, autoritate tutelară); - organizarea unor programe edu
cative autentice la nivelul televiziunii şi radioului (problema mai sus menţionată); -
înfiinţarea pe lângă comisiile de administraţie ale posturilor de televiziune cu impact n
aţional, a comisiilor educative (alcătuite din pedagogi, psihologi, sociologi) având c
a

obiectiv selecţionarea filmelor cu caracter artistic, în dauna celor care propovăduies

c agresivitatea, imoralitatea, promiscuitatea.
BIBLIOGRAFIE
1. Brate, A. – 2000, “Problematica agresivităţii: mit şi realitate. în "profil" - rev. şcol
studenţilor la psihologie a ULBS”, Editura "Lucian Blaga" din Sibiu, nr.1. pag. 13-
14 2. Bus, I. – 1997, “Psihologie Judiciară”, Editura Presa Universitară Clujeană , ClujNap
ca 3. Hudiţeanu, Al. – 2001, “Devianţa comportamentală la elevi”, Editura Psihomedia , Sibi
4. Ibis, A. – 2004, “Adolescentul deviant în confruntare şi dialog cu profesorii”, Editur
a Pansofia, Bucureşti 5. Maiolo, G. – 2000, “Adolescenze spinose”, Editura Erickson, Tre
nto 6. Menesini, E. – 2000, “Bullismo. Che farè? Prevenzione e strategie d’intervento ne
lla scuola”, Giunti Gruppo Editoriale, Firenze 7. Neveanu - Popescu, P. – 1978, “Dicţion
ar de psihologie”, Editura Albatros , Bucureşti 8. Petcu, M. – 1999, “Delincvenţa. Repere
psihosociale”, Editura Dacia , Cluj-Napoca 9. Preda, V. – 1998, “Delincvenţa juvenilă”, Pre
a Universitară Cluj 10. Rutter Michael, Marjorie – 1995, “L’arco della vita. Continuità, d
iscontinuità e crisi nello sviluppo”, Giunti Gruppo Editoriale, Firenze 11. Schaffer
, H. R. – 1998, “Lo svilupo sociale”, Edizione italiana, Raffaello Cortina Editore, Mi
lano 12. Smith, E. & Co. – 2005, “Introducere în psihologie”, Ediţia a XIV-a, Editura Tehn
ică, Bucureşti 13. Schiopu, U.; Verza, E. – “Psihologia vârstelor”, Editura Didactică şi Pe
ică, Bucureşti 14.Tomşa, Gh. – 1999, “Orientare şi dezvoltare la elevi”, Casa de editură si
"Viaţa românească", Bucureşti 15. Verza, E. – 1994, “Psihologia vârstelor”, Editura Pro-Hum
te, Bucureşti