MINISTERUL EDUCATIEI, CERCETARII, TINERETULUI SI

SPORTULUI
UNIVERSITATEA
FACULTATEA DE DREPT

DISCIPLINA:

TITLUL LUCRARII DE LICENTA:

COORDONATOR:

ABSOLVENT:

Bucuresti
-2011-

1
 PLANUL LUCRĂRII

CAPITOLUL I.
INTRODUCERE ÎN STUDIUL INFRACŢIUNII DE VIOLARE DE
DOMICILIU

Secţiunea 1. Aspecte generale privind infracţiunile contra

libertăţii
persoanei
Secţiunea 2. Istoricul incriminării infracţiunii de violare de
domiciliu

CAPITOLUL II.
ANALIZA INFRACŢIUNII DE VIOLARE DE DOMICILIU

Secţiunea 1. Condiţii preexistente ale infracţiunii de violare de

domiciliu
Obiectul infracţiunii
Subiecţii infracţiunii
Secţiunea 2. Conţinutul constitutiv al infracţiunii de violare de
domiciliu
Latura obiectivă
Latura subiectivă
Secţiunea 3. Forme, modalităţi, sancţiuni
Forme
Modalităţi
a) Săvârşirea faptei de către o persoană
înarmată
b) Săvârşirea faptei de către două sau mai
multe persoane impreună
c) Săvârşirea faptei pe timpul nopţii
d) Săvârşirea faptei prin folosirea de calităţi
mincinoase
Sancţiuni
Secţiunea 4. Aspecte procesuale

CAPITOLUL III.
ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE INFRACŢIUNEA DE

2
 VIOLARE
DE DOMICILIU ŞI ALTE INFRACŢIUNI

Secţiunea 1. Violarea de domiciliu şi tulburarea de posesie

Secţiunea 2. Violarea de domiciliu şi tulburarea folosinţei
locuinţei
Secţiunea 3. Violarea de domiciliu şi violarea sediilor organelor
de stat şi a
formaţiunilor politice

CAPITOLUL IV.
LEGITIMA APĂRARE ŞI VIOLAREA DE DOMICILIU

Secţiunea 1. Legitima apărare în noua reglementare

Secţiunea 2. Concluzii

3
 CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN STUDIUL INFRACŢIUNII DE VIOLARE DE

DOMICILIU

Secţiunea 1

Aspecte generale privind infracţiunile contra libertăţii

persoanei

Libertatea persoanei este un drept fundamental al omului,

o componentă majoră a condiţiei umane.
Atunci când vorbim de protecţia penală a libertăţii
persoanei, ne referim la noţiunea juridică de libertate ca valoare
socială promovată, dezvoltată şi ocrotită de normele juridice.
Problematica libertăţii persoanei şi-a găsit o consacrare din
totdeauna în legislaţiile fiecărui stat. Normele de drept
configurează conţinutul şi determină întinderea stării de
libertate, stabilind astfel „status libertatis” al persoanei, starea
de libertate fiind obiectul reglementărilor juridice.
Literatura juridică distinge ca atribut al persoanei umane dreptul
la libertate ca un drept fundamental al cetăţeanului. Ca atribut al

4
persoanei, libertatea însoţeşte toate manifestările sociale ale
acesteia, se încorporează în toate drepturile fundamentale ale
cetăţeanului ca o condiţie a exercitării acestora şi în acest sens
este garantată de Constituţie. Astfel, legea fundamentală1 a
ţării noastre stabileşte în Titlul II, Capitolul II, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor cum ar fi: dreptul la
viaţă şi integritate fizică şi psihică, libertatea individuală,
inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei, libertatea
de exprimare ş.a.
Dreptul la libertate este dreptul de a valorifica toate
însuşirile, atributele, interesele şi dorinţele legitime şi raţionale
ale omului, singura limită fiind aceea a legii care impune să fie
respectat şi dreptul recunoscut semenilor săi.
Ocrotirea juridică a drepturilor şi libertăţilor persoanei se
face ţinându-se seama de măsura în care exercitarea lor în
interes propriu nu contravine intereselor generale ale societăţii.
Astfel, Constituţia României prevede, în art.53, unele
situaţii în care se impune restrângerea exerciţiului unor drepturi
sau a unor libertăţi (apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a
sănătăţii, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea
instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi
naturale), fără ca această restrângere să aducă atingere
existenţei dreptului sau a libertăţii.
În plan internaţional, preocuparea pentru protecţia juridică
a drepturilor omului şi-a găsit o deplină consacrare în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului2 care este primul document
internaţional de ansamblu şi cu vocaţie de universalitate în
1 Constituţia României a fost adoptată la 21.11.1991 şi a intrat în vigoare la 08.12.1991,
fiind revizuită şi republicată în M. Of. nr. 767/31.10.2003.
2 Adoptată printr-o rezoluţie a Adunării Generale a ONU la 10.12.1948.

5
acest domeniu3.
Încă din art.1 al Declaraţiei este enunţat temeiul filosofic
pe care se sprijină concepţia despre drepturile omului şi
libertăţile fundamentale: „toate fiinţele umane se nasc libere şi
egale în demnitate şi drepturi”.
Declaraţia prevede numeroase drepturi: civile, politice,
economice, sociale şi culturale. Ca drepturi specifice ale omului
sunt consacrate, în primul rând, dreptul la viaţă, la libertate şi la
securitatea persoanei. Declaraţia mai consacra dreptul la
libertatea gândirii, dreptul la munca şi la alegerea liberă a
muncii, s.a.
Totodată, după cum se prevede în finalul Declaraţiei,
fiecare persoană este supusă, în exercitarea drepturilor sale,
unor îngrădiri prevăzute de lege, în „scopul asigurării,
recunoaşterii şi respectării drepturilor şi libertăţilor altuia”.
Întrucât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu a
fost concepută ca un document juridic obligatoriu pentru toate
statele, ci ca o expunere de principii fundamentale, Adunarea
Generală a adoptat în 1966, două pacte4 referitoare la drepturile
omului, care au o forţă obligatorie pentru statele părţi,
drepturile recunoscute de comunitatea internaţională trebuind a
fi garantate de state în mod corespunzător.
În cadrul sistemului european de apărare a drepturilor
omului, documentul cel mai important care a fost elaborat este
„Convenţia Europeana pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale”5.
3 Ov. Predescu, ,,Convenţia Europeană a drepturilor omului şi implicaţiile ei asupra dreptului
penal român”, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1988, p. 16.
4 Este vorba despre Pactul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul cu privire la
drepturile civile şi politice.
5 Semnată la Roma, la 04.12.1950, a intrat în vigoare la 03.09.1953

6
 Această Convenţie a fost primul instrument de drept
internaţional care a realizat apărarea individului în faţa
propriului stat, garantându-i drepturile şi libertăţile
fundamentale. Cea mai mare parte a drepturilor şi libertăţilor
ocrotite de Convenţie au un caracter civil sau politic. Amintim:
dreptul la viată, dreptul la libertate şi siguranţa persoanei,
dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului
şi a corespondenţei ş.a.
Dreptul la libertate prezintă numeroase şi variate aspecte:
dreptul la libertate fizică sau de mişcare, dreptul la libertatea
morală sau psihică, dreptul la inviolabilitatea domiciliului, a
corespondenţei.
Datorită însemnătăţii sale deosebite ca atribut esenţial al
persoanei şi ca valoare socială, dreptul la libertate este ocrotit
şi prin intermediul normelor de drept penal.
Aceste norme prevăd şi sancţionează, în raport cu
gravitatea lor, faptele de pericol social prin care se încalcă
dreptul la libertate, sub oricare dintre aspectele pe care le
implică, asigurându-se astfel ocrotirea sa prin intermediul
mijloacelor de drept penal.
Aceste fapte constituie infracţiunile contra libertăţii persoanei
şi sunt reglementate în Titlul II al Codului Penal, în Capitolul al II-lea de
la art.189 la art.196.
Obiectul juridic special al infracţiunilor contra libertăţii
persoanei îl constituie relaţiile sociale referitoare la dreptul persoanei
la libertate.
Unele dintre aceste infracţiuni aduc atingere relaţiilor
sociale ce ocrotesc libertatea fizică sau de acţiune a persoanei,

7
ca subiect de drepturi şi obligaţii în societate. Este vorba de lipsirea de
libertate în mod ilegal (art.189 C.p.), sclavia (art.190) şi supunerea
la munca forţată sau obligatorie (art.191 C.p.)
Libertatea individuală poate fi lovită în una sau alta din
componentele sale. Astfel în art.192, este incriminată violarea
de domiciliu. Inviolabilitatea domiciliului apare ca o prelungire a
libertăţii fizice de mişcare şi manifestare liberă a persoanei, la
adăpost de intervenţiile abuzive ale altora.
Alături de libertatea fizică, cetăţenilor le este asigurată
libertatea morală, pentru ca aceştia sa se poată manifesta liber
în viaţa socială, de familie, personală. Sunt incriminate
ameninţarea (art.193), şantajul (art.194) etc.
Legea penală asigură şi secretul datelor pe care o
persoana le încredinţează anumitor profesionişti sau funcţionari
obligaţi a nu le divulga (art.196).
Libertatea persoanei se manifestă şi în dreptul acesteia de
a comunica cu alţii prin mijloace folosite în condiţii în care să-i
asigure secretul comunicaţiilor (corespondenţă, telefon,
telegraf). Legea a incriminat astfel în art.195 C.p, violarea
secretului corespondenţei.
Prin incriminarea acestor fapte s-a urmărit în unele cazuri,
alături de ocrotirea, în principal, a unor relaţii sociale referitoare
la un anumit aspect al dreptului la libertate şi ocrotirea altor
relaţii referitoare la alte valori sociale.
Astfel, unele dintre aceste infracţiuni au şi un obiect juridic
secundar. De exemplu prin incriminarea şantajului s-a urmărit,
pe lângă ocrotirea relaţiilor sociale referitoare la libertatea
morală a persoanei şi apărarea relaţiilor sociale referitoare la

8
patrimoniul acesteia.
Întrucât infracţiunile contra libertăţii persoanei aduc
atingere unui drept subiectiv al persoanei, dreptul la libertate în
general, acestea nu au obiect material. Cu toate acestea, la
unele dintre aceste infracţiuni sau la modalităţile lor de
realizare poate să apară şi un obiect material.
De exemplu, în cazul infracţiunilor de lipsire de libertate în
mod ilegal şi şantaj, atunci când făptuitorul foloseşte violenţa,
obiectul material îl constituie corpul persoanei sau bunurile
asupra cărora s-au exercitat violenţe.
De asemenea, la infracţiunea de violare a secretului
corespondenţei, întâlnim un obiect material, atunci fapta se
realizează prin deschiderea, fără drept, a unei corespondenţe
adresate altuia, sau prin sustragerea, distrugerea sau reţinerea
unei corespondenţe. Obiectul material este în acest caz
corespondenţa care a fost deschisă fără drept sau care a fost
sustrasă, distrusă sau reţinută.
Şi la infracţiunea de sclavie, prevăzută în art.190 C.p,
întâlnim un obiect material, constând în corpul persoanei care a
fost redusă la un obiect al dreptului de proprietate6.
Infracţiunile contra libertăţii persoanei pot fi săvârşite de
orice persoană, legea necerând vreo calitate specială a
făptuitorului. Participaţia penală este posibilă în toate formele,
atât în forma coautoratului, cât şi în forma instigării sau
complicităţii.
Subiect pasiv al infracţiunilor contra libertăţii persoanei
poate fi orice persoană.

6 V. Dongoroz, S. Kahane s.a. Explicaţii teoretice ale Codului penal, partea specială,
vol.III, Editura Academiei Române, 1971 p.299.

9
 Infracţiunile contra libertăţii persoanei se săvârşesc, de
regulă, printr-o acţiune. De exemplu: acţiunea prin care o
persoană este lipsită de libertate, în cazul lipsirii de libertate în
mod ilegal, acţiunea de a pătrunde în domiciliul unei persoane,
în cazul violării de domiciliu, acţiunea de constrângere, în cazul
şantajului etc.
Infracţiunile de lipsire de libertate în mod ilegal şi de
violare de domiciliu, deşi, de regulă, infracţiuni comisive, pot fi
săvârşite şi printr-o inacţiune. Astfel, reprezintă inacţiune,
nepunerea în libertate, după însănătoşire, a persoanei care,
suferind de o boală contagioasă, a fost internată pentru
tratament împotriva voinţei sale. Sau, în cazul violării de
domiciliu constituie inacţiune refuzul făptuitorului de a părăsi
domiciliul.
Fiecare dintre aceste infracţiuni se realizează în modalităţi
specifice fiecăreia dintre ele, în lipsa acestora fapta
neconstituind infracţiunea respectivă.
Amintim cu titlu de exemplu: pătrunderea în locuinţa unei
persoane constituie infracţiunea de violare de domiciliu doar
dacă pătrunderea se face fără drept şi fără consimţământul
persoanei vătămate.
Infracţiunile contra libertăţii persoanei au ca urmare
socialmente periculoasă încălcarea dreptului la libertate, sub
unul din aspectele sale (o stare de încălcare a libertăţii de
mişcare a persoanei, în cazul infracţiunii de lipsire de libertate
în mod ilegal; o stare de încălcare a libertăţii morale a
persoanei, în cazul ameninţării, şantajului etc).
Între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi starea de

10
încălcare a dreptului persoanei la libertate trebuie să existe un
raport de cauzalitate. În cazul infracţiunilor contra libertăţii
persoanei, stabilirea raportului de cauzalitate nu ridică nici un
fel de probleme.
Infracţiunile contra libertăţii persoanei se săvârşesc cu intenţie.
Aceasta poate fi directă sau indirectă. Dacă faptele sunt
săvârşite din culpă, ele nu au caracter penal.
Pentru existenţa acestor infracţiuni, legea nu cere vreun
motiv sau scop special, cu o singură excepţie – la infracţiunea
de şantaj, latura subiectivă include şi scopul dobândirii în mod
injust a unui folos, pentru sine sau pentru altul.
În celelalte cazuri mobilul sau scopul sunt împrejurări de care se
ţine seama la individualizarea judiciară a pedepsei.
Având în vedere faptul că infracţiunile contra libertăţii
persoanei sunt de regulă infracţiuni comisive, săvârşite cu
intenţie, ele sunt susceptibile de acte pregătitoare şi tentativă,
dar legea nu prevede sancţionarea acestora cu excepţia
infracţiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal şi sclavia, unde
este sancţionată şi tentativa.
Infracţiunile se consumă în momentul în care se produce
urmarea periculoasă, adică starea de încălcare a libertăţii
persoanei.
Infracţiunile contra libertăţii persoanei sunt sancţionate cu
închisoarea, ale cărei limite variază de la o infracţiune la alta, în
funcţie de gradul de pericol social al faptelor incriminate.
În cazul infracţiunilor de violare de domiciliu, ameninţare,
violarea secretului corespondenţei, pedeapsa închisorii este
prevăzută alternativ cu amenda. Pedeapsa complementară a

11
interzicerii unor drepturi este prevăzută doar în cazul
infracţiunii de sclavie.
Sub aspect procesual, acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul violării de
domiciliu, în forma simplă, ameninţării, violării secretului
corespondenţei, precum şi în cazul divulgării secretului
profesional. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Unele dintre infracţiunile contra libertăţii persoanei sunt
prevăzute atât în formă simplă, cât şi în formă agravată. Este
vorba despre lipsirea de libertate în mod ilegal, violarea de
domiciliu şi şantajul. Celelalte sunt prevăzute numai în forma
simplă.

12
 Secţiunea 2

Istoricul incriminării infracţiunii de violare de domiciliu

Libertatea individuală, ca valoare socială fundamentală,

presupune şi posibilitatea persoanei de a-şi desfăşura viaţa într-
un loc ales de ea, la adăpost de intervenţia abuzivă a anumitor
persoane.
Alături de libertatea persoanei de a se deplasa sau de a
acţiona potrivit voinţei sale, de a-şi alege munca pe care
înţelege să o presteze, de a lua hotărâri în mod liber, fără
temerea că i s-ar face vreun rău, trebuie să i se asigure, în
acelaşi timp, şi posibilitatea de a-şi desfăşura viaţa privată
acolo unde işi are domiciliul, fără imixtiuni abuzive şi nedorite
din partea altora. Această posibilitate este recunoscută
individului doar cu condiţia respectării ordinii de drept.
În acest sens se pronunţă şi legea fundamentală a ţării,
Constituţia. Astfel, deşi este folosită noţiunea tradiţională de
domiciliu, aceasta se extinde asupra tuturor locurilor supuse
uzului domestic aşa cum sunt enumerate în Codul Penal.
Inviolabilitatea domiciliului nu a fost justificată în baza
dreptului de proprietate, nici a faptului posesiei, nici pe baza
interesului ordinii publice, astfel că, incriminarea faptelor de
violare de domiciliu îşi are loc firesc printre infracţiunile contra
persoanei.
Se ştie că, în antichitate, romanii considerau locuinţa ca un
refugiu, azil sacru al persoanei. O lege (lex Cornelia de injuris)
pedepsea aspru nu numai pătrunderea prin violenţă în locuinţa

13
unor persoane, dar şi fapta unui particular de a smulge din
locuinţă pe cineva pentru a-l preda justiţiei. Totodată legislaţia
britanică numeşte locuinţa persoanei „fortăreaţa sa”, iar
revoluţia franceză proclama din primele clipe: „casa fiecărui
cetăţean este un loc inviolabil”, ceea ce semnifică importanţa
deosebită acordată locului unde persoana îşi avea adăpostul.
Necesitatea asigurării şi garantării acestui drept constituie
nu numai o problemă internă a statelor, ci şi a organizaţiilor
internaţionale care au adoptat o serie de acte în acest sens.
Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată sub
egida Organizaţiei Naţiunilor Unite proclama în art.12,
inviolabilitatea domiciliului. De asemenea, acest drept este
consacrat şi în articolul 47 al Pactului cu privire la drepturile
civile şi politice.
La rândul ei Comunitatea Europeană a adoptat Convenţia
europeană a drepturilor omului care, în articolul 8, paragraful 1,
consacră dreptul individului de a avea un domiciliu, adică un loc
ales în mod liber, unde să-şi desfăşoare viaţa personală la
adăpost de amestecul nedorit din partea altora.
Potrivit aceluiaşi articol, amestecul autorităţii publice nu
este admis decât în măsura în care este prevăzut de lege şi
dacă este o măsură necesară securităţii naţionale, siguranţei
publice, apărării ordinii publice şi prevenirii faptelor penale,
protecţiei drepturilor şi libertăţilor altora.
Legislaţia română răspunde în cea mai mare parte exigenţelor
Convenţiei. Astfel, legea fundamentală a ţării noastre consacră,
în art. 27, inviolabilitatea domiciliului ca drept fundamental al
fiinţei umane şi care reprezintă, alături de celelalte drepturi şi

14
libertăţi fundamentale ale omului, valori supreme şi garantate
ale societăţii7.
În acest sens, art. 27, alin. 1 statuează: ”Nimeni nu poate
pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei persoane
fără învoirea acesteia”.
În doctrina dreptului constituţional s-a subliniat că
inviolabilitatea domiciliului exprimă interdicţia pătrunderii în
domiciliul sau reşedinţa unei persoane. Această interdicţie nu
este absolută, fiind circumscrisă unor coordonate impuse de
necesitatea apărării ordinii de drept şi realizării justiţiei8.
Situaţiile respective sunt expres şi limitativ prevăzute de lege,
deoarece reprezintă nu numai restrângeri ale inviolabilităţii
domiciliului dar şi ale altor importante drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti: libertatea individuală, viaţa intimă, familială şi
privată, secretul corespondenţei, dreptul de proprietate.
Ele se regăsesc chiar în cuprinsul art.27 şi se constituie
într-un grup de garanţii având rolul de a asigura inviolabilitatea
domiciliului.
De la regula prevăzută în alin.1 al art. 27 se poate deroga
în patru situaţii expres şi limitativ prevăzute de lege, excepţiile
de la regulă, putând fi grupate în două categorii:
I. Pătrunderea în locuinţă a persoanelor învestite cu
exerciţiul autorităţii publice determinată de o atitudine ilegală şi
obstrucţionistă, ipoteză în care se încadrează:
• executarea unui mandat de arestare, a unei măsuri
asiguratorii asupra bunurilor sau, executarea unei hotărâri
judecătoreşti;
7 M.Constantinescu, I.Muraru ş.a. Constituţia României comentată şi adnotată, Bucureşti
8 Alexandru Ţuculescu, Garanţiile inviolabilităţii domiciliului. Percheziţia domiciliară.
Revista „Dreptul” nr.2/1996 p.59.

15
 II. Pătrunderea oricăror persoane, particulare sau oficiale
determinate de o stare de necesitate, în următoarele
situaţii:
• pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea
fizică sau bunurile unei persoane;
• pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice;
• pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
Situaţiile de mai sus care constituie limitări legale ale
dreptului la inviolabilitatea domiciliului absolvă de răspundere
penală, agenţii publici ori persoanele particulare care pătrund
în contra voinţei subiectului pasiv, dar, cu respectarea
dispoziţiilor legale în domiciliul acestuia.9
În alineatele 3 şi 4 se precizează că percheziţiile pot fi
ordonate exclusiv de magistraţi şi pot fi efectuate numai în
formele prevăzute de lege. Percheziţiile efectuate în timpul
nopţii sunt interzise, cu excepţia delictului flagrant.
Aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 27 se realizează prin
intermediul legii procesuale penale.
Pe baza acestor prevederi şi urmărind să ocrotească
libertatea persoanei sub acest aspect, legiuitorul a incriminat în
art.192 Cod Penal „pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o
locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de
acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte sau
refuzul de a le părăsi la cererea acesteia”.
Preocuparea legiuitorului pentru apărarea eficientă a
inviolabilităţii domiciliului rezidă şi din reglementarea formelor
agravate ale infracţiunii, prevăzute în alin 2 art 192: fapta se

9 Vasile Dobrinoiu,Nicolae Conea, Drept Penal – Partea specială, Editura LUMINA LEX, Bucuresti
2000

16
săvârşeşte de o persoană înarmată, de două sau mai multe
persoane împreună, în timpul nopţii sau prin folosire de calităţi
mincinoase.
Violarea de domiciliu a fost incriminată şi în Codurile Penale
anterioare.
În Codul penal de la 1864 violarea de domiciliu era prevăzută în
dispoziţiile art.151 care, în primul alineat încrimina fapta comisă
de funcţionarii publici, iar în alin. 2, fapta săvârşită de
particulari.
Astfel potrivit alin.1 exista violare de domiciliu când „orice
funcţionar administrativ sau judecătoresc, orice ofiţer de justiţie
sau agent al forţei publice se va introduce, în a sa calitate, în
domiciliul unui cetăţean, în contra voinţei acestuia, afară de
cazurile prevăzute de lege şi fără formalităţile ce ea prescrie”.
Alineatul 2 incrimina fapta săvârşită de „orice particular care,
prin ameninţări sau mijloace silnice, se introduce în domiciliul
unui cetăţean”.
Pedeapsa era în ambele cazuri, închisoarea de la 15 zile la 3 luni şi
amendă.
Observăm că fapta săvârşită de particulari constituia
infracţiune doar dacă era săvârşită prin ameninţări sau violenţe.
Pentru funcţionarii publici legea nu prevedea o asemenea
condiţie, în cazul lor se cerea, pentru existenţa infracţiunii, ca
pătrunderea în domiciliu unei persoane să se facă folosindu-se
de calitatea lor de funcţionari publici şi bineînţeles, împotriva
voinţei persoanei vătămate, cu excepţia cazurilor prevăzute de
lege.
În Codul Penal de la 1936 infracţiunea de violare de

17
domiciliu era reglementată în mai multe texte de lege, de la
art.496 la art. 500.
În art. 496 era prevăzută forma simplă. Astfel, constituia
infracţiunea de violare de domiciliu fapta aceluia care „prin
violenţă, ameninţare, efracţie, escaladare, întrebuinţare de chei
mincinoase, prin viclenie, ori în mod clandestin, pătrunde în
locuinţa unei persoane, în localul său de afaceri, în
dependinţele acestora sau într-un loc împrejmuit, în contra
voinţei aceluia care locuieşte acolo sau are dreptul de a dispune
de ele”.
Tot ca o formă simplă a infracţiunii era, potrivit art.498,
refuzul de a părăsi locurile arătate în art.496, la invitaţia
expresă a celui în drept, sau faptul de a rămâne acolo prin
viclenie sau în mod clandestin.
Forma agravată era reglementată în art. 497. Modalităţile
agravate prevedeau săvârşirea faptei: ,,de o ceată, în timpul
nopţii, prin simularea de calităţi oficiale sau prin întrebuinţarea
unui ordin falsificat al autorităţii publice”.
Articolul 499 incrimina fapta săvârşită de funcţionarii
publici. Atât în cazul infracţiunii în formă simplă, reglementată
de articolul 496, cât şi în cazul infracţiunii săvârşite de un
funcţionar public, legea prevedea sancţionarea tentativei.
În fine, potrivit art. 500, acţiunea penală era pusă în
mişcare, în toate cazurile, la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
În actualul Cod penal, violarea de domiciliu este
reglementată în art.192 în Titlul al II-lea, intitulat „Infracţiuni
contra persoanei”, Capitolul al II-lea care cuprinde „Infracţiuni

18
contra libertăţii persoanei”.
În dispoziţiile Codului Penal în vigoare cât şi în cel anterior,
se regăsesc, sub aspectul incriminărilor, o serie de deosebiri.
Astfel în actualul Cod penal nu se prevede folosirea de
mijloace calificate pentru existenţa infracţiunii, ci este suficient
ca făptuitorul să fi acţionat fără drept, spre deosebire de Codul
penal anterior unde se cerea ca fapta să fie săvârşită prin
violenţă, ameninţare, efracţie.
În Codul anterior exista violare de domiciliu şi în cazul
pătrunderii în localul de afaceri al persoanei vătămate. Actualul
Cod Penal nu mai cuprinde o asemenea prevedere. De
asemenea în Codul din 1936 nu se cerea ca locul împrejmuit să
ţină de locuinţă sau dependinţe, ca o condiţie necesară pentru
realizarea laturii obiective a infracţiunii.
Sub raportul sancţionator, în Codul Penal anterior
pedepsele erau mai uşoare (de la doua luni la 1 an), dar se
pedepsea tentativa, atât pentru faptele săvârşite de particulari
cât şi de funcţionari publici.
În ceea ce priveşte formele agravate ale infracţiunii,
actualul Cod penal prevede, ca o circumstanţă care contribuie
la creşterea gradului de pericol al infracţiunii, în plus faţă de
Codul anterior, săvârşirea faptei de o persoană înarmată. De
asemenea, potrivit Codului penal anterior, fapta era mai gravă dacă se
săvârşea prin simularea de calităţi oficiale, în actualul Cod,
fapta este mai gravă dacă se săvârşeşte prin simularea de
calităţi mincinoase. În acest fel, legiuitorul român de la 1969 a
urmărit extinderea sferei actelor de săvârşire a infracţiunii, în
scopul ocrotirii, cât mai eficient a domiciliului persoanei.

19
 Sub aspect procesual, potrivit art. 500 din Codul penal
anterior, acţiunea penală se pune în mişcare, atât pentru
formele simple ale infracţiunii, cât şi pentru cele agravate, la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În Codul penal de la
1969, numai pentru infracţiunea săvârşită în forma simplă
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate. Pentru modalităţile agravate, din alin. 2,
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

20
 CAPITOLUL II

ANALIZA INFRACŢIUNII DE VIOLARE DE DOMICILIU

Potrivit art. 192 C.p., constituie infracţiune

pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere,
dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără
consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le
părăsi la cererea acesteia. Fapta este mai gravă dacă se
săvârşeşte de o persoană înarmată, de două sau mai multe
persoane împreună, în timpul nopţii sau prin folosirea de calităţi
mincinoase.
Studiul infracţiunii de violare de domiciliu impune
analiza acesteia sub mai multe aspecte şi anume: stabilirea
obiectului juridic şi obiectului material al infracţiunii, a
subiectului activ şi a subiectului pasiv, cât şi analiza
conţinutului constitutiv al infracţiunii.

Secţiunea 1

Condiţii preexistente ale infracţiunii

de violare de domiciliu

Subsecţiunea 1. Obiectul infracţiunii

Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie

21
sfera de relaţii sociale a căror existenţă şi securitate sunt
condiţionate de asigurarea libertăţii persoanei de a-şi desfăşura
viaţa privată într-un loc ales în mod liber, la adăpost de
intervenţiile abuzive ale altora. Fiecărei persoane îi este
recunoscut dreptul de a avea un domiciliu, de a trăi fără teama
unei imixtiuni din partea persoanelor străine.
Libertatea persoanei, sub acest aspect constituie o
valoare socială, interesând nu numai pe individ, dar şi
societatea. Potrivit art. 27 din Constituţie, domiciliul este
inviolabil. Deşi Constituţia foloseşte noţiunea tradiţională de
„domiciliu”, în realitate garanţia inviolabilităţii se extinde
asupra tuturor locurilor supuse uzului domestic, aşa cum sunt
enumerate în Codul Penal. 10

Noţiunea de domiciliu, în sensul art.192 Cod Penal,

implică nu ideea de imobil, considerat în materialitatea sa, ci
ideea de loc în care o persoană îşi desfăşoară viaţa sa
personală. De asemenea, noţiunea de domiciliu, în sensul
textului, are un înţeles mai larg decât cel din vorbirea curentă,
incluzând nu numai locuinţa propriu-zisă ci şi orice încăpere,
dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta.
Inviolabilitatea domiciliului nu se justifică pe baza
dreptului de proprietate, nici a faptului posesiei, ci reprezintă un
aspect al libertăţii individuale, aşa încât incriminarea faptei de
violare de domiciliu îşi are locul firesc printre infracţiunile contra
persoanei.
În multe situaţii, având în vedere modalităţile de
săvârşire a faptei pot fi încălcate şi alte relaţii sociale ocrotite
de lege. De exemplu, dacă făptuitorul foloseşte violenţa
10 Gh. Nistoreanu, Alexandru Boroi – Drept Penal. Partea specială. Editura All Beck 2002

22
împotriva persoanei care se opune vor fi încălcate şi relaţiile
referitoare la integritatea corporala sau sănătatea persoanei.
Dacă actele de violenţă sunt îndreptate împotriva unor bunuri,
sunt încălcate şi relaţiile sociale care se referă la patrimoniul
persoanei vătămate.
În toate aceste cazuri, fiind fapte distinct incriminate
(loviri sau alte violenţe, vătămare corporală, distrugere), se vor
aplica regulile concursului de infracţiuni (între violare de
domiciliu şi vătămare corporală, sau între violare de domiciliu şi
distrugere).
În ceea ce priveşte obiectul material al infracţiunii de
violare de domiciliu, în doctrină părerile sunt împărţite.
Astfel unii autori consideră că, întrucât urmările
acţiunii făptuitorului se răsfrâng asupra unui drept subiectiv al
persoanei – dreptul la libertate, sub aspectul vieţii private,
infracţiunea nu are obiect material.
Alţi autori susţin ca infracţiunea ar avea un obiect
material, şi anume locuinţa, dependinţa, locul împrejmuit
asupra căruia se îndreaptă acţiunea făptuitorului.
Consider corectă prima opinie, întrucât legiuitorul,
incriminând violarea de domiciliu a inclus-o în categoria
infracţiunilor contra libertăţii persoanei, în care valoarea socială
ameninţată este dreptul persoanei la libertate şi nu o entitate
materială.
Infracţiunile contra libertăţii, precum şi cele contra
demnităţii mai sunt numite infracţiuni formale sau de atitudine,
la care rezultatul constă într-o stare de pericol11.
Dacă am admite că această infracţiune are obiect
11 C. Bulai „Manual de drept penal”. Partea generala. Ed. All Bucureşti 1997, pg.197

23
material, atunci am putea să o includem în categoria
infracţiunilor contra patrimoniului considerând că dreptul la
libertate al persoanei se încalcă prin atingeri aduse anumitor
părţi ale patrimoniului, şi anume locuinţei, unei încăperi,
dependinţelor sau locului împrejmuit ţinând de acestea.
Atunci când odată cu violarea domiciliului s-au produs
vătămări persoanelor sau bunurilor, obiectul material al
infracţiunilor de loviri sau alte violenţe, sau distrugere, va fi
corpul persoanelor sau lucrurile asupra cărora a acţionat
făptuitorul.

Subsecţiunea 2. Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană care

îndeplineşte condiţiile generale de vârstă şi responsabilitate
cerute de lege. Infracţiunea poate fi comisă în oricare dintre
formele de participaţie (coautorat, instigare, complicitate).
Legea nu impune vreo calitate subiectului activ al
infracţiunii. Dacă autorul are o calitate oficială (funcţionar sau
alt salariat), fapta va primi o încadrare diferită, după cum la
săvârşirea acesteia făptuitorul se găsea sau nu în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu.
Astfel fapta se va încadra în art. 246 ( art.258) ca abuz
în serviciu în cazul în care la comiterea infracţiunii, autorul şi-a
exercitat abuziv atribuţiile de serviciu. Când funcţionarul sau un
alt salariat nu se afla în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, dar s-a
prevalat de calitatea sa, această împrejurare va fi reţinută ca o

24
circumstanţă agravantă.
Fapta se va încadra în dispoziţiile alin. 2 al art. 192 în
cazul în care autorul faptei s-a prevalat de o calitate
mincinoasă.
În practica judiciară s-a hotărât că săvârşeşte această
infracţiune, chiar proprietarul care pătrunde în locuinţa
chiriaşului fără voia acestuia12, ori persoana care, deşi avea ordin de
repartiţie, intră cu forţa în cameră, înlăturând lacătul pus de
proprietarul apartamentului13.
Subiectul pasiv este persoana în folosinţa căreia se
găsea domiciliul violat. Subiectul pasiv nu se identifică cu
proprietarul locuinţei, nici cu posesorul, ci este cel care
foloseşte încăperea respectivă, chiar dacă nu i s-au perfectat
formele de dobândire a locuinţei (contractul de închiriere sau
actul de proprietate), având dreptul să permită sau să refuze
intrarea sau rămânerea în domiciliu a unei persoane. Acest
drept se poate exercita chiar împotriva proprietarului,
posesorului, chiriaşului principal etc.
Legea ocroteşte pe deţinătorul de fapt al locuinţei,
indiferent cât este de precar titlul său, împotriva oricăror acte
samavolnice ale unei persoane. Legalitatea într-un stat de drept
implică folosirea căilor legale de realizare a dreptului,
opunându-se oricărei încercări a cetăţenilor de a-şi face singuri
dreptate14.

12 Trib. Jud. Harghita dec. Pen. Nr.375/1973, RRD nr.2/1974, p.170

13 Trib. Jud. Constanţa, dec. Pen. Nr.238/1972, RRD nr.11/1972, p.173
14 G. Antoniu „Infracţiuni prevăzute în legi speciale”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică
Bucureşti 1976 p.176

25
 Secţiunea 2

Conţinutul constitutiv al infracţiunii

de violare de domiciliu

Subsecţiunea 1. Latura obiectivă

Sub aspectul elementului material, infracţiunea se poate

realiza prin doua modalităţi, fie prin acţiunea de a pătrunde,
fără drept, intr-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de aceasta, fie prin acţiunea de a refuza
părăsirea locuinţei sau a celorlalte locuri menţionate mai sus la
cererea persoanei care le foloseşte.
Pentru existenţa infracţiunii în prima modalitate de
săvârşire se cere, mai întâi o acţiune de pătrundere. Această
pătrundere trebuie să fie efectivă, cu întreg corpul15. Nu va
exista violare de domiciliu în sarcina aceluia care introduce
numai capul pe fereastră ori sare pe acoperiş sau spionează de
la distanţă interiorul locuinţei. Va exista, însă, pătrundere atunci
când autorul aflat licit într-un imobil, intră fără drept, într-o
cameră locuită de altă persoană.
În literatura juridică se arată că există infracţiunea de
violare de domiciliu în cazul pătrunderii fără drept în camera
separată, pe care subiectul pasiv o ocupă într-o locuinţă
specială( de exemplu camera unui călugăr, camera separată a
unui bolnav, locuinţa unui militar situată în incinta unităţii, etc.)

15 I. Vasiliu, G. Antoniu ş.a., „Codul Penal comentat şi adnotat”, partea specială, vol. II,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p.176

26
 Dacă mai multe persoane locuiesc în comun şi au o
gospodărie comună, locuinţa lor este unică, în consecinţă, nici
una dintre ele nu este susceptibilă de a comite infracţiunea de
violare de domiciliu împotriva celeilalte.
Nu interesează cum se pătrunde în unul din locurile
arătate; aceasta poate avea loc prin constrângere, amăgire, pe
faţă sau pe ascuns în prezenţa sau în lipsa victimei.
Pătrunderea trebuie să se facă într-un domiciliu format
dintr-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând
de aceasta.
Nu sunt asimilate locuinţei mijloacele de transport, cu
excepţia remorcilor sau rulotelor care servesc, în anumite
cazuri, drept locuinţă.
În accepţiunea legiuitorului penal, domiciliul, cu cele
patru componente semnifică locul în care persoana vătămată îşi
desfăşoară viaţa privată fără amestecul abuziv al altora,
constituind o valoare socială ocrotită de legea penală.
Această accepţiune diferă de noţiunea de „domiciliu”
din dreptul civil care reprezintă un atribut de identificare a
persoanei fizice. Potrivit art. 13 din Decretul nr. 31/1954,
privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, „domiciliul
persoanei fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică
sau principală”.
„Domiciliul” provine de la expresia latina „domum
colere” care înseamnă „casa pe care o locuieşte cineva”.
Domiciliul persoanei fizice prezintă importanţă atât pentru
dreptul civil, cât şi pentru alte ramuri de drept.
Spre deosebire de accepţiunea domiciliului din dreptul

27
civil, unde înseamnă doar locuinţă statornică sau principală a
unei persoane, în dreptul penal i s-au adăugat şi cele patru
componente pentru a asigura libertatea vieţii private a
individului.
O altă deosebire dintre noţiunea de „domiciliu” din
dreptul civil şi cea din dreptul penal este că în legea civilă,
domiciliul este unic; adică fiecare persoană are un singur
domiciliu şi este stabil, aceasta presupunând o folosire
constantă a acestuia (fiind în acest mod şi locuinţă principală).
Plecarea cu caracter temporar de la domiciliu nu are
semnificaţia schimbării lui, domiciliul rămânând acelaşi. În
schimb, potrivit legii penale, domiciliul este locul unde persoana
îşi desfăşoară liber viaţa personală, indiferent dacă locuinţa
este permanentă sau temporară.
Prin locuinţă se înţelege un loc ales în mod liber,
destinat efectiv şi actual uzului domestic al uneia sau mai
multor persoane. Nu interesează dacă locul este închis sau
parţial deschis, stabil sau mobil, dacă este destinat special
acestui scop (de exemplu o casă sau apartament) sau nu este
destinat dar este folosit pentru locuit (de exemplu, este vorba
despre o magazie, staul, garaj etc. amenajate ca locuinţă sau
având destinaţia lor iniţială), dacă reprezintă o locuinţă
permanentă sau temporară (cameră de hotel închiriată pentru o
noapte, cabina unui vapor etc).
Ceea ce este esenţial este efectiva folosire a acelui
spaţiu delimitat pentru viaţa intimă a persoanei (repaus,
alimentare, satisfacerea necesităţilor inerente persoanei
umane).

28
 În practica juridică, s-a reţinut ca violare de domiciliu şi
fapta inculpatului care a pătruns, prin escaladarea unei ferestre,
într-un cămin, deoarece camerele dintr-un cămin constituie
pentru persoanele care le ocupă o adevărată „locuinţă” în
sensul dispoziţiilor art. 192 Codul penal.
În practica juridică s-a reţinut de asemenea că nu
constituie „locuinţă” construcţia destinată să servească drept
locuinţă, care nu este locuită în mod efectiv (de exemplu, casa
pe care cineva şi-a construit-o, dar încă nu s-a mutat în ea sau,
casa de vacanţă locuită doar pe anumite perioade ale anului).
Pătrunderea într-o asemenea construcţie va constitui
infracţiune de tulburare de posesie incriminată în art. 220 Codul
penal dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii pentru esenţa
infracţiunii.
De asemenea, nu constituie „locuinţă”, locul în care o
persoană locuieşte împotriva voinţei sale (camera ocupată de
un deţinut, camerele ocupate de persoane bolnave sau cele
ocupate de militari în cazarmă etc16).
„Încăperea” reprezintă o parte dintr-o construcţie
destinată să servească drept locuinţă şi care este folosită în
mod efectiv(de exemplu, o cameră dintr-un apartament, în care
o persoană îşi desfăşoară viaţa). Dacă mai multe persoane au,
fiecare, câte o cameră separată în acelaşi apartament,
infracţiunea de violare de domiciliu poate exista cu privire la
fiecare încăpere.17
Prin „dependinţe” se înţeleg locurile care direct sau
indirect sunt în relaţie de dependenţă faţă de locuinţă. Ele
16 Trib. Reg. Dobrogea RRD 10/1967, p.147
17 Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu ş.a., Drept Penal, Partea specială, Ed. Europa Nova,
Bucureşti, 1999, p.150

29
constituie o prelungire, un accesoriu al locuinţei şi întregesc
folosinţa acesteia. Intră în această categorie: bucătăria, cămara,
magazia, boxa de la subsol, etc. Nu interesează dacă aceste
locuri sunt acoperite sau nu, dacă fac corp comun cu locuinţa
sau nu. Sunt dependinţe şi spaţiile comune ale unui imobil (scara,
holul, terasa acoperită, etc).
În sfârşit, „locul împrejmuit” este un loc separat printr-o
îngrăditură de locurile învecinate, care întregeşte folosinţa
locuinţei (de exemplu o grădină, o curte). Nu este necesar ca
împrejmuirea să fie făcută cu un zid sau gard care să facă
inaccesibil locul. Este suficient ca împrejmuirea să fie făcută în
aşa fel încât să exprime voinţa titularului ca nimeni să nu
pătrundă acolo fără voia sa. Dacă locul împrejmuit nu are nici o
legătură cu domiciliul (cu oricare dintre cele patru componente)
nu sunt aplicabile prevederile art. 192.
În practica judiciară s-a reţinut că există violare de
domiciliu în situaţia în care inculpaţii au pătruns, pentru a tăia
nişte pomi, pe o porţiune de teren îngrădită, încorporată în
curtea casei persoanei vătămate, deşi o comisie a consiliului
popular stabilise că aparţinea inculpaţilor.18
Spre deosebire de Codul penal anterior, în actualul Cod
penal, nu sunt enumerate mijloacele susceptibile a fi folosite de
autor, ci este cuprinsă expresia „în orice mod”. Aceasta
înseamnă că, pentru existenţa infracţiunii, este indiferent, dacă
făptuitorul s-a folosit de violenţă, ameninţare, escaladare,
efracţie etc. şi dacă acţiunea s-a săvârşit pe faţă sau pe ascuns.
Unele dintre modalităţi pot constitui circumstanţe agravante (de
18 Trib. Jud. Dolj,dec.pen.24/1981,Repertoriu de practică judiciară în materie penală în
1981-1985 de V.Papadopol şi Şt. Daneş, p.288;Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică,Bucureşti,1989

30
exemplu fapta săvârşită în timpul nopţii sau de o persoană
înarmată etc.).
O altă cerinţă a legii este ca pătrunderea să se facă
fără drept , în mod abuziv, fără a exista o justificare legală. S-a
reţinut astfel ca violare de domiciliu şi nu tulburare a folosinţei
locuinţei (art. 320 C.pen.), fapta proprietarului care, pătrunzând
fără drept şi fără consimţământul chiriaşului său, într-o magazie
deţinută de acesta ca dependinţă a locuinţei sale, îi scoate afară
lucrurile şi îi demolează magazia19.
Infracţiunea există indiferent dacă persoana vătămată
deţine sau nu în baza unui titlu legal locuinţa, întrucât legea
urmăreşte să asigure libertatea persoanei de a-şi desfăşura
viaţa personală în locul pe care şi l-a ales.20
Constituie infracţiunea de violare de domiciliu şi fapta
soţului care, fiind despărţit de soţia sa şi având domiciliul
flotant, în altă parte, de a pătrunde în fosta locuinţă comună,
fără învoirea soţiei,21 deoarece calitatea de coproprietar asupra
bunurilor comune, aflate temporar, în această locuinţă, nu-l
îndreptăţeau să efectueze acţiunea de pătrundere în condiţiile
date. Chiar dacă locuinţa a fost anterior comună, prin mutarea
inculpatului, ea a rămas în exclusivitate în folosinţa soţiei, care
este singura în măsură să consimtă la pătrunderea cuiva în
locuinţă.
Dacă pătrunderea în locuinţă în virtutea unui drept
lipsind o cerinţă esenţială a legii pentru existenţa infracţiunii de
violare de domiciliu, fapta nu constituie această infracţiune (de
exemplu, pătrunderea în locuinţă pentru aducerea la îndeplinire
19 Trib.jud.Mureş,dec.pen.nr.485/1972, RRDnr.9/1973,p.150
20 Trib. mil.Bucureşti, dec.pen 789/1957 RRD nr.1/1958, p.166
21 Trib.jud.Mureş,dec.pen.698/1971,RRD nr.2/1972p.178

31
a unui mandat de arestare sau a unui ordin de percheziţie).
O ultimă cerinţă a legii pentru existenţa infracţiunii în
această primă modalitate de săvârşire, este ca pătrunderea în
locuinţă, încăpere etc. să se facă fără consimţământul
persoanei care le foloseşte.
Consimţământul pentru a fi valabil, trebuie să emane
de la o persoană responsabilă şi care are dreptul de a îngădui
sau de interzice intrarea altei persoane în locuinţă.
Consimţământul poate fi acordat şi condiţionat, caz în care
elementul material al faptei va exista numai dacă făptuitorul
pătrunde în locuinţă în alte condiţii decât cele stabilite.
Dacă locuinţa este folosită de mai multe persoane,
dreptul de a permite sau de a interzice pătrunderea cuiva în
locuinţa comună îl are oricare din acele persoane. În practică22
s-a stabilit că nu constituie infracţiunea de violare de domiciliu
fapta inculpaţilor care venind la un alt locatar, au intrat în
curtea unde locuiau reclamanţii, chiar dacă aceştia din urmă le-
au cerut să plece.
Lipsa consimţământului se poate manifesta în mod
expres, printr-o interzicere făţişă din partea subiectului pasiv
(de exemplu se pune în dreptul uşii, interzicând astfel accesul
făptuitorului) sau printr-o interzicere prealabilă a accesului
făptuitorului în locuinţă. Lipsa consimţământului poate avea şi
un caracter tacit, ea rezultând dintr-o anumită împrejurare. De
exemplu, persoana pleacă de acasă şi încuie uşa sau închide
poarta în momentul în care făptuitorul vrea să intre în locuinţă.
În cazurile în care lipseşte o interdicţie expresă din
partea victimei, lipsa consimţământului se prezumă până la
22 Trib. Capit.,col.III,dec.pen.nr.843/1962,J.N.nr.10/1963 p.147

32
proba contrarie, adică până când făptuitorul face dovada că a
pătruns în locuinţă cu consimţământul acesteia23.
Cea de-a doua modalitate de săvârşire a faptei constă în refuzul
făptuitorului de a părăsi locuinţa, încăperea, dependinţa sau
locul împrejmuit ţinând de acestea, la cererea persoanei care le
foloseşte.
Pentru existenţa infracţiunii în această modalitate se
cere, în primul rând prezenţa făptuitorului în locuinţă, încăpere,
dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea.
Nu interesează cum a pătruns în acel loc. În al doilea
rând, trebuie să existe o cerere adresată făptuitorului de a
părăsi locuinţa, încăperea în care se află. Cererea trebuie să fie
expresă, categorică, să exprime fără nici un dubiu, voinţa celui
care o formulează ca făptuitorul să părăsească locuinţa,
încăperea etc. O simplă aluzie nu este suficientă.
Acţiunea de pătrundere într-o locuinţă, încăpere,
dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, trebuie să fie
acţiunea unei persoane fizice responsabile, să fie un act de
voinţă al acesteia. Nu are relevanţă dacă acţiunea de
pătrundere s-a făcut prin folosirea unor mijloace fizice materiale
sau folosind numai forţa fizică a agresorului.
Pătrunderea este justificată dacă are loc la chemarea
victimei unei agresiuni. Nu va fi justificată însă, dacă ar avea loc
chiar în urma unei provocări din partea persoanei care se află în
locuinţă24
Nu interesează motivele unei asemenea comportări din
partea persoanei care locuieşte în locuinţa respectivă. Voinţa de

23 T. Vasiliu, D.Pavel ş.a. ,op. cit. Vol.ii, p. 178

24 “Legitima apărare în noua reglementare” – Ilie Pascu R.D.P. nr.1/2003

33
a interzice rămânerea în locuinţă nu se prezumă nici dacă
autorul comite în locuinţă un fapt ilicit sau o infracţiune.
Cererea trebuie să fie adresată făptuitorului de cel în
drept să aprobe rămânerea mai departe în locuinţă, sau să
emane de la un reprezentant al acestuia (indiferent dacă are
mandat sau nu, fiind suficient să reprezinte interesele persoanei
care locuieşte).
Cererea trebuie adresată direct celui vizat. Pentru
existenţa infracţiunii în această modalitate este necesar şi
refuzul făptuitorului de a părăsi locul în care se află. Refuzul se
poate exprima direct, făţiş dar şi într-o formă ascunsă,
rămânând în mod clandestin sau prin viclenie, mai departe în
locuinţă. Textul legii nu enumeră mijloacele susceptibile a fi
folosite de cel în cauză. Efectele refuzului sunt aceleaşi.
Cele două modalităţi de săvârşire a infracţiunii au
caracter alternativ. Asta înseamnă că dacă făptuitorul
săvârşeşte infracţiunea în ambele modalităţi (pătrunde fără
drept şi fără consimţământ în domiciliu şi refuză să-l
părăsească), infracţiunea rămâne unică. La individualizarea
pedepsei se va ţine seama de pericolul sporit pe care-l prezintă
fapta în această situaţie.
Prin săvârşirea oricărei dintre cele două acţiuni ale
infracţiunii se produce o încălcare a libertăţii persoanei de a-şi
desfăşura viaţa privată în conformitate cu voinţa sa. Între
acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată trebuie să existe
legătură de cauzalitate.
Dacă violarea de domiciliu se săvârşeşte printr-un
mijloc ce constituie el însuşi o infracţiune, se aplică regulile

34
referitoare la concursul de infracţiuni. De exemplu, săvârşeşte
infracţiunea de violare de domiciliu, aflată în concurs real cu
cea de vătămare corporală (art. 181 C. p.), inculpatul care, în
scopul pătrunderii în apartamentul victimei, i-a aplicat acesteia
câteva lovituri care i-au produs o vătămare ce necesită pentru
vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 zile.
În unele situaţii violarea de domiciliu serveşte ca
mijloc pentru săvârşirea altei infracţiuni, fiind aplicabile
dispoziţiile art. 33 alin.1, teza II referitoare la concursul real de
conexitate.
În practica judiciară25 s-a reţinut, în sarcina inculpatului
care a pătruns fără drept în curtea unei persoane şi fără
consimţământul acesteia, în scopul comiterii unui furt, ceea ce
a şi realizat, un concurs între violarea de domiciliu şi furt.
Probleme deosebite se ridică în ceea ce priveşte
relaţiile ce se nasc între violare de domiciliu şi furt calificat
reglementat în art.209 lit. i (furt prin efracţie, escaladare sau
prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei
mincinoase).
Atât în practica judiciară cât şi în doctrină problema
încadrării juridice a unor fapte de violare de domiciliu comise în
scopul săvârşirii infracţiunii de furt calificat a fost soluţionată în
mod diferit, în sensul că, în unele situaţii, violarea de domiciliu a
fost reţinută ca o infracţiune autonomă, în concurs real cu
infracţiunea scop, iar în alte cazuri s-a considerat că ea şi-a
pierdut autonomia infracţională, absorbându-se în conţinutul
infracţiunii în vederea căreia a fost comisă26.
25 T.S. , secţia penală, dec. Nr. 452/1981, RRD nr. 1/1981
26 V.Papadopol, Consideraţii cu privire la încadrarea juridică a faptelor de violare de
domiciliu comise în vederea săvârşirii altor infracţiuni, RRD nr.9, 1997, p.28

35
 Curtea de Apel Constanţa, prin decizia penală nr. 146
din noiembrie 1993, a decis că în cazul în care furtul comis prin
efracţie, escaladare ori prin folosire, fără drept, a unei chei
adevărate sau a unei chei mincinoase, există o singură
infracţiune - cea prevăzută în art. 208 raportată la art.209 C.
pen. În aceste condiţii, infracţiunea săvârşită de inculpat în
dauna persoanei vătămate este, potrivit art. 41 alin. 3 C. pen., o
infracţiune complexă, în latura obiectivă a acesteia incluzându-
se şi fapta de violare de domiciliu27.

27 C.Mitrache, Furt şi violare de domiciliu, RDP nr.1, 1994, p.124

36
 În legătură cu ideea absorbţiei infracţiunii de violare de
domiciliu în cea de furt calificat s-au formulat trei opinii
diferite,28astfel:
a) Potrivit unei opinii, în acest caz, furtul absoarbe în
mod natural violarea de domiciliu, indiferent dacă este săvârşit
în condiţiile art. 208 sau ale art. 209 C. pen., existând o
„complexitate naturală”29.
În esenţă se susţine că violarea de domiciliu constituie
o treaptă necesară în desfăşurarea activităţii care
caracterizează aici elementul material al infracţiunii de furt30,
astfel că „infracţiunea de furt înglobează în mod necesar în
conţinutul său obiectiv şi elementul obiectiv al violării de
domiciliu şi, ca urmare, nu se poate constata într-o asemenea
situaţie existenţa concursului real de infracţiuni”31.
Cu alte cuvinte, din moment ce furtul nu poate fi
comis, în concret, decât prin violarea domiciliului, rezultă că
furtul absoarbe în mod natural violarea de domiciliu.
Această opinie, după alţi autori, nu are temei legal,
bazându-se doar pe legătura de fapt de la mijloc la scop - care
există uneori, în concret, între infracţiunea de violare de
domiciliu şi aceea de furt. Astfel de legături de fapt,
întâmplătoare, pot exista şi între alte infracţiuni (de exemplu
între falsul în înscrisuri şi delapidare, între furtul unei arme şi
omorul comis cu acea armă, între vătămarea corporală şi

28 C-tin Duvac, Violare de domiciliu şi furt calificat, RDP nr. 4, 1998, p.86-89
29 G.Navrot, Încadrarea juridică a furtului săvârşit prin violare de domiciliu (I), RRD nr.6, 1974,
p.18-20
30 G.Navrot, op. cit. P. 19. În acelaşi sens Trib. reg. Banat, dec. Pen. 478/1963, J.N. , nr.11,
1963, p.176
31 G:Navrot op. cit., p.19

37
lipsirea de libertate în mod ilegal, între violarea de domiciliu şi
viol, etc.). Or, simpla legătură de fapt, întâmplătoare, nu
constituie un temei pentru a opera o absorbţie naturală,
dimpotrivă, potrivit art. 33 lit.a C. pen. există concurs chiar
dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau
ascunderea altei infracţiuni. Înlăturarea aplicării acestei
dispoziţii legale nu poate avea loc pe baza unor argumente
deduse din împrejurările de fapt ale cauzei, ci numai în temeiul
altor dispoziţii legale, derogatorii32.
b) Alţi autori consideră că numai furtul calificat săvârşit
în condiţiile art. 209 lit. i C. pen. (prin efracţie, escaladare, sau
prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei
mincinoase)absoarbe în mod natural infracţiunea de violare de
domiciliu, iar dacă furtul este comis în alte împrejurări (art. 208
sau art. 209 lit. a, b, c, d, e, g, h şi alin. 2 lit. b şi c) va exista
concurs de infracţiuni33.
În argumentarea acestei opinii se porneşte de la
fundamentul conceptului de „complexitate naturală”. Astfel, se
arată că există complexitate naturală în cazul în care o anumită
infracţiune, aşa cum este incriminată, nu se poate concepe fără
să cuprindă în conţinutul ei activitatea proprie altei infracţiuni,
în condiţiile în care aceasta din urmă este incriminată de lege34.
Absorbţia naturală decurge în mod implicit, dar necesar, din
cuprinsul expres al incriminării complexe absorbante.
Necesitatea săvârşirii întotdeauna şi a infracţiunii

32 M.Basarab, L.Moldovan, V.Suian, Drept penal.Partea specială.Pentru uzul studenţilor,

vol.I, Universitatea din Cluj-Napoca.Facultatea de Drept,1985, p.130

33 V.Papadopol, Consideraţii cu privire la încadrarea juridică a faptelor de violare de

domiciliu comise în vederea săvârşirii altor infracţiuni, RRD nr.9, 1975, p.28-35
34 D.Pavel, Infracţiunea complexă, J.N., nr.11, 1964, p.61

38
absorbite trebuie să apară ca o condiţie repetabilă în toate
cazurile concrete ce se subsumează incriminării respective35
prin urmare, va exista o complexitate naturală numai dacă din
însuşi conţinutul legal al infracţiunii absorbante rezultă, în mod
implicit, că săvârşirea acestei infracţiuni nu este posibilă decât
dacă se comite întotdeauna şi o altă infracţiune. De exemplu,
violul nu poate fi săvârşit decât dacă victima este lipsită de
libertate fizică (pe durata comiterii violului), cerinţă repetabilă
în cazul oricărei infracţiuni concrete de viol.
Aplicarea consecventă a celor arătate mai sus
presupune, examinarea conţinutului legal al furtului calificat
prevăzut la art. 209 lit. i Cod Penal, spre a vedea dacă
realizarea acestui conţinut implică sau nu, în mod necesar şi
întotdeauna, săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu.
Procedând astfel, se ajunge la concluzia evidentă că furtul
prevăzut în art. 209 lit. i C. pen., nu implică în mod necesar şi
întotdeauna comiterea unei violări de domiciliu. Dimpotrivă,
această modalitate a furtului calificat se comite, de regulă, în
marea majoritate a cazurilor concrete, fără violare de domiciliu.
Într-adevăr incriminarea din art. 209 lit. i C. pen nu vizează
furtul comis într-un loc anume (locuinţă, încăpere etc) ci orice
furt prin efracţie, escaladare etc. indiferent de locul unde ar fi
comis (într-o locuinţă, întreprindere, instituţie, pe stradă, în
tren, în avion etc.) şi indiferent de alte împrejurări concrete.
Numai furtul prin efracţie, escaladare comis prin pătrundere
fără drept într-o locuinţă, încăpere etc ar conduce la o absorbţie
naturală, ipoteză care constituie deci numai un caz particular al
furtului prevăzut art. 209 lit. i C. pen. Numai în aceste limite
35 D.Pavel op.cit. , p.68

39
efracţia încuietorilor unei locuinţe, încăpere, dependinţă etc.
escaladarea şi folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a
unei chei mincinoase ca mijloc de săvârşire a furtului implică,
întotdeauna, prin ele însele, datorită specificului acţiunii, şi o
violare de domiciliu, în sensul art. 192 C. pen., furtul săvârşit în
aceste condiţii agravante fiind de neconceput fără violarea
domiciliului persoanei vătămate36. Se susţine că legătura dintre
furtul calificat prevăzut în art. 209 lit. i C. pen. şi violarea de
domiciliu nu este „una de circumstanţă, depinzând de
împrejurările specifice fiecărei cauze, ci o legătură necesară,
impusă de însăşi reglementarea legală”. Autorii care susţin că
în acest caz există concurs de infracţiuni argumentează astfel:37
– când efracţia, escaladarea etc. au loc cu prilejul
pătrunderii într-o locuinţă, încăpere, dependinţă etc. există într-
adevăr o legătură între furtul calificat şi violarea de domiciliu,
dar această legătură este una de fapt. Ea nu decurge din
conţinutul legal al infracţiunii de furt calificat prevăzut în art.
209 lit. i C. pen. (care poate fi realizat şi fără violare de
domiciliu), ci din circumstanţa concretă în care se comite acest
lucru (locul concret unde are loc efracţia, escaladarea ori
folosirea cheii fără drept la intrarea într-o locuinţă, încăpere,
dependinţă etc.). Dacă lipseşte această circumstanţă concretă
nu mai există legătură între cele două infracţiuni. De exemplu,
făptuitorul a pătruns în mod legal într-o locuinţă a altei
persoane şi apoi a comis un furt prin efracţia încuietorilor unui
şifonier ori prin deschiderea cu o cheie mincinoasă a unei
valize, casete etc. Fapta constituie infracţiunea de furt calificat
36 V. Papadopol op. cit. p. 32.
37 M. Basarab, L. Moldovan, V. Suian, Drept penal. Partea specială. Pentru uzul
studenţilor, vol. I, Universitatea din Cluj-Napoca, Facultatea de Drept, 1985, p. 62

40
prevăzută în art. 209 lit. i C. pen., aceasta a fost comisă într-o
locuinţă dar nu a fost necesară săvârşirea infracţiunii de violare
de domiciliu.
– legătura de fapt dintre cele două infracţiuni este
repetabilă, dar numai dacă furtul calificat este comis în
condiţiile aceleiaşi circumstanţe concrete. Astfel de legături de
fapt repetabile, determinate de circumstanţe concrete, pot
exista şi în cazul altor infracţiuni. Exemplu: între furt şi ruperea
de sigilii. Între aceste două infracţiuni va exista o legătură ori de
câte ori furtul este comis, de exemplu, prin ruperea plumburilor
de la vagoanele C.F.R., deşi furtul nu implică în conţinutul său
legal, comiterea infracţiunii de rupere de sigilii. În practica
judecătorească s-a decis, cu deplin temei, că în acest caz există
concurs de infracţiuni38.
– legătura dintre furtul calificat prevăzut în art. 209 lit.
i C. pen. şi violarea de domiciliu nu este necesară nici chiar în
cazul în care efracţia, escaladarea etc. au loc la intrarea într-o
locuinţă, încăpere etc., aceasta furnizează doar o prezumţie
relativă că făptuitorul nu avea dreptul (ori consimţământul
locatarului) de a pătrunde în acel loc. În concret această
prezumţie poate fi oricând răsturnată prin proba contrară, cea
ce înseamnă că în anumite cazuri concrete furtul prevăzut în
art. 209 lit. i C. pen. poate fi săvârşit fără comiterea unei violări
de domiciliu, chiar dacă efracţia, escaladarea au avut loc chiar
la intrarea într-un domiciliu.
În concluzie, din conţinutul legal al infracţiunii de furt
calificat prevăzută art. 209 lit. i C. pen. nu rezultă, în mod
implicit, că această infracţiune nu ar putea fi comisă fără
38 Trib. jud. Hunedoara dec. pen. 527/1979, RRD, nr. 8, 1980 p. 62

41
violarea domiciliului. Dimpotrivă, această infracţiune se poate
comite în majoritatea cazurilor fără violarea de domiciliu. Uneori
există, totuşi, o legătură de la mijloc la scop între cele două
infracţiuni, dar aceasta decurge din împrejurarea de fapt că
efracţia, escaladarea etc. au loc la intrarea într-o locuinţă,
încăpere etc. Cei care au susţinut că datorită acestei legături
infracţiunea de violare de domiciliu este absorbită în cea de furt
calificat art. 209 lit. i C. pen., s-au bazat, în opinia altor autori39, pe
practica şi doctrina penală statornicite sub imperiului Codului
penal anterior care incrimina violarea de domiciliu ca
„infracţiune de instrument”40.
Potrivit art. 496 C. pen anterior constituia violarea de domiciliu
pătrunderea prin violenţă, ameninţare, efracţie, escaladare,
întrebuinţare de chei mincinoase, prin viclenie şi în mod
clandestin în locuinţa unei persoane; fapta se pedepsea cu
închisoare de la 2 luni la 1 an dacă nu constituia o infracţiune
mai gravă. Întrucât furtul constituia o infracţiune mai gravă (de
exemplu furtul prin efracţie, escaladare, folosirea de chei
mincinoase se sancţiona cu închisoare de la 1 la 5 ani) violarea
de domiciliu având caracter subsidiar, ceda locul infracţiunii
calificate de furt.
O astfel de dispoziţie nu o mai găsim în C. pen. actual;
ca urmare soluţia absorbţiei infracţiunii de violare de domiciliu
în infracţiunea de furt calificat nu ar mai putea fi susţinută.
Dimpotrivă, reţinerea şi sancţionarea distinctă a
infracţiunii de violare de domiciliu, când aceasta a fost săvârşită
cu ocazia comiterii furtului calificat apare a fi justificată şi din
39 C. Mitrache, Furt şi violare de domiciliu, RDP nr. 1, 1995 p. 126
40 Codul penal Carol al II – lea adnotat, partea specială, vol. III, editura Socec, Bucureşti,
1937, p. 437

42
necesitatea de a asigura o protecţie juridică unei valori sociale
importante care este inviolabilitatea domiciliului, drept al
persoanei umane consacrat prin dispoziţiile art. 27 din
Constituţia României.
c) Într-o a treia opinie se susţine că furtul calificat prevăzut în
art. 209 lit. i C. pen. este o infracţiune complexă, potrivit art. 41
alin. 3 C. pen., care absoarbe în conţinutul său, ca circumstanţă
agravantă, infracţiunea de violare de domiciliu. Potrivit acestei
opinii, când furtul este comis în alte circumstanţe decât cele
arătate mai sus, va exista concurs de infracţiuni41.
În combaterea acestei teze s-a susţinut în mod corect
că infracţiunea complexă definită în art. 41 alin. 3 C. pen.
constituie o unitate legală de infracţiune, deci nu poate exista
decât în temeiul unei dispoziţii exprese a legii. Aceasta
înseamnă că infracţiunea absorbită în conţinutul infracţiunii
complexe, ca element sau circumstanţă agravantă, trebuie să
fie indicată în mod expres în norma de incriminare, fie prin
denumirea acestei infracţiuni, fie prin arătarea acţiunii sau
inacţiunii sau a urmării specifice. Dacă norma de incriminare nu
indică în mod expres infracţiunea absorbită, nu poate fi vorba
de o infracţiune complexă în sensul art. 41 alin. 3 C. pen. ci
eventual de o complexitate naturală (dacă sunt îndeplinite
condiţiile cerute de aceasta, ipoteză respinsă în cazul furtului
prin efracţie).
În cazul de faţă, textul art. 209 lit. i C. pen. nu conţine
nici o referire expresă la infracţiunea de violare de domiciliu. În
acest text nu poate fi găsită nici denumirea infracţiunii care

41 L. Biro, Încadrarea juridică a furtului săvârşit prin violare de domiciliu (II), RRD nr. 6,
1974, p. 20 - 22

43
pretinde că ar constitui circumstanţa agravantă (violarea de
domiciliu), nici acţiunea specifică acestei infracţiuni
(„pătrunderea fără drept într-o locuinţă, încăpere etc.”) şi nici
urmarea acesteia („încălcarea libertăţii domiciliului”). Noţiunile
de „efracţie, escaladare şi folosirea fără drept a unei chei
adevărate sau a unei chei mincinoase” au un sens larg, diferit
de cel al noţiunii de „pătrundere” într-o locuinţă, încăpere etc.
Astfel chiar dacă efracţia priveşte încuietorile unei locuinţe, ea
nu înseamnă „pătrunderea în locuinţă” ci numai „înlăturarea
dispozitivului de închidere” a locuinţei respective. Prin urmare,
autorul este de părere că în mod greşit se consideră că violarea
de domiciliu ar constitui o circumstanţă agravantă absorbită în
conţinutul „infracţiunii complexe” prevăzută în art. 209 lit. i C.
pen. 42.
Discuţii au apărut şi în cea ce priveşte legătura dintre
tâlhăria săvârşită într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia şi
violarea de domiciliu. Astfel, unele instanţe au decis că
pătrunderea inculpatului fără drept, în timpul nopţii, în locuinţa
părţii vătămate, urmată de exercitarea de violenţe asupra
acesteia, pentru a reuşi să plece cu bunul sustras din acea
locuinţă, constituie atât infracţiunea de tâlhărie prevăzută la
art. 211 alin. 2 lit. f şi d C. pen. cât şi infracţiunea de violare de
domiciliu prevăzută în art. 192 alin 2 C. pen. săvârşite în
concurs real43.
Alte instanţe au decis că tâlhăria săvârşită în condiţiile
art. 211 alin. 2 lit. f C. pen. - într-o locuinţă sau în dependinţele
acesteia – este o infracţiune complexă în al cărei conţinut intră

42 M. Basarab şi alţii, op. cit. p. 134

43 C. S. J. s. pen. d. 1474/1999 (nepublicată)

44
şi violarea de domiciliu care astfel îşi pierde autonomia44.
În doctrina penală opiniile în această privinţă sunt de
asemenea împărţite: unii autori promovează prima soluţie, alţii
o susţin pe cea de-a doua. Autorii care promovează existenţa
unei singure infracţiuni, şi anume de tâlhărie în împrejurarea la
care ne referim, pornesc mai întâi de la modul în care
făptuitorul a ajuns în locuinţa victimei ori în dependinţele
acesteia unde a comis tâlhăria. Dacă pătrunderea în locuinţă
sau într-o dependinţă a acesteia s-a realizat în urma
consimţământului persoanei care le foloseşte, comiterea
tâlhăriei în această situaţie atrage încadrarea juridică doar în
art. 211 alin. 2 lit. f C. pen.; în ipoteza în care făptuitorul
pătrunde fără drept în locuinţă sau o dependinţă ţinând de
aceasta, ori refuză să le părăsească şi comite tâlhăria trebuie să
se reţină concurs real al infracţiunii între violarea de domiciliu şi
tâlhăria în formă prevăzută în art. 211 alin.2 lit. f C. pen.; şi, în
sfârşit, în cazul în care tâlhăria se săvârşeşte în locuinţă sau
dependinţele acesteia unde făptuitorul pătrunde, fără drept,
prin efracţie, escaladare sau prin folosirea unei chei adevărate
sau a unei chei mincinoase nu poate fi reţinută infracţiunea de
violare de domiciliu ci numai infracţiunea prevăzută în art. 211
alin. 2 C. pen. Se motivează că atât timp cât fapta de furt din
conţinutul infracţiunii complexe de tâlhărie s-a comis în
condiţiile art. art. 209 lit. i C. pen. aceasta absoarbe şi
conţinutul infracţiunii de violare de domiciliu45.
Un alt autor 46,împărtăşind aceeaşi soluţie, susţine că va
44 C. de Apel Bucureşti, S. a II-a pen. d. 343/1998, Culegere de practică judiciară penală,
1998, editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 289, J. Moreni şi pen. 1963/1997 (nepublicată)
45 Costel Niculeanu, Despre infracţiunea de tâlhărie comisă într-o locuinţă sau
dependinţele acesteia şi valoarea de domiciliu, D., nr. 2, 1998 p. 60-63
46 Dorin Ciuncan, Din nou despre infracţiunea de tâlhărie comisă într-o locuinţă sau

45
exista o singură infracţiune în cazul tâlhăriei comise într-o
locuinţă sau dependinţele acesteia, neavând relevanţă dacă
făptuitorul a pătruns în asemenea locuri prin efracţie,
escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate
sau mincinoase, ori în alt mod, întrucât condiţia infracţiunii
complexe este unitatea de rezoluţie infracţională.
În literatura de specialitate, s-a susţinut şi ideea că nu
se poate accepta absorbţia naturală sau legală a violării de
domiciliu în furtul calificat prevăzut în art. 209 lit. i C. pen. ori în
tâlhăria săvârşită într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia,
nefiind îndeplinite cerinţele unor atare soluţii47.
Pentru a susţine soluţia contrară, cea a concursului de
infracţiuni, un alt autor48 a analizat ipotezele în care s-ar putea
afla făptuitorul care săvârşeşte tâlhăria într-o locuinţă sau
dependinţe ale acesteia.
1.Astfel, o primă ipoteză ar fi aceea în care făptuitorul a
pătruns în locuinţa sau dependinţele ale acesteia cu
consimţământul persoanei care le foloseşte şi ulterior
săvârşeşte infracţiunea de tâlhărie. În acest caz este limpede că
ne aflăm în faţa numai a infracţiunii de tâlhărie, cu agravanta
prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. f C. pen.
2.Într-o a doua ipoteză, făptuitorul pătrunde într-o
locuinţă sau dependinţă cu consimţământul persoanei care le
foloseşte, însă la cererea expresă a acesteia de a le părăsi
refuză şi săvârşeşte tâlhăria. În această situaţie există un
concurs de infracţiuni, fiind săvârşită atât fapta de violare de

dependinţe ale acesteia şi violarea de domiciliu, D, nr. 2, 1998, p. 60-63.

47 Ioan Petru Cernat, Din nou despre infracţiunea de tâlhărie comisă într-o locuinţă sau
dependinţe ale acesteia şi violarea de domiciliu, D, nr. 4, 1999, p. 96.
48 Ilie Pascu,Tâlhăria săvârşită într-o locuinţă, RDP nr. 2, 2001, p.107-109.

46
domiciliu, prin refuzul făptuitorului de a părăsi locuinţa la
cererea persoanei îndreptăţite să-şi dea consimţământul, cât şi
infracţiunea de tâlhărie în formă agravată.
3. Într-o a treia ipoteză, făptuitorul pătrunde fără drept
în locuinţă sau dependinţe ale acesteia şi comite tâlhăria (de
exemplu, uşa de la locuinţă este deschisă făptuitorul pătrunde
şi săvârşeşte tâlhăria). Şi în această ipoteză făptuitorul comite
un concurs de infracţiuni, şi anume: infracţiunea de violare de
domiciliu în modalitatea alternativă a pătrunderii fără drept în
domiciliul victimei şi infracţiunea de tâlhărie în modalitatea
normativă agravată.
4. Aceeaşi soluţie şi în cazul ipotezei când pătrunde
prin efracţie sau escaladare în curtea persoanei vătămate unde
săvârşeşte tâlhăria, deoarece legiuitorul asimilează atât
violarea de domiciliu, cât şi tâlhăria în modalitatea agravată
când s-au comis într-o locuinţă cu aceea când faptele de mai
sus s-au săvârşit într-o dependinţă a acesteia.
5. Într-o ultimă ipoteză făptuitorul, după ce pătrunde
prin efracţie, escaladare sau prin folosirea unei chei adevărate
ori a unei chei mincinoase într-o locuinţă sau dependinţe ale
acesteia, comite tâlhăria. Soluţionarea acesteia readuce în
discuţie problematica furtului săvârşit prin efracţie, escaladare
sau prin folosirea unei chei adevărate sau a unei chei
mincinoase: dacă în acest caz fapta de violare de domiciliu este
absorbită sau nu în aceea de furt calificat. Această chestiune se
ridică şi în cazul tâlhăriei agravate (în art. 211 alin. 2 lit. f)
deoarece infracţiunea de furt constituie infracţiunea
componentă a infracţiunii de tâlhărie, relaţiile sociale privitoare

47
la patrimoniu fiind în principiu ocrotite prin această incriminare
(obiectul juridic principal al infracţiunii de tâlhărie îl constituie
tocmai aceste relaţii).
Aşa cum se subliniază în teoria dreptului penal, ori de
câte ori există un complex de acte sau activităţi săvârşite de
aceeaşi persoană, pentru a decide dacă există o singură
infracţiune sau o pluralitate de infracţiuni ne vom raporta la
conţinuturile de incriminare adică la faptele descrise în normele
de incriminare din partea specială a Codului penal. În toate
situaţiile când aceeaşi persoană prin activitatea sa a realizat
conţinutul mai multor incriminări, există o pluralitate de
infracţiuni49. Prin urmare, în ipotezele pe care le-am analizat,
dacă coexistă infracţiunea de violare de domiciliu cu furtul
calificat (în art. 209 lit. i C. pen.) implicit va coexista şi cu
infracţiunea de tâlhărie; ca atare ne vom afla în prezenţa unui
concurs de infracţiuni.

Subsecţiunea 2. Latura subiectivă

Violarea de domiciliu se săvârşeşte cu intenţie, care

poate fi directă sau indirectă, fapta săvârşită din culpă nefiind
incriminată. În prima modalitate de săvârşirii a infracţiunii,
făptuitorul are reprezentarea faptului că pătrunde fără drept şi
fără consimţământul persoanei în domiciliul acesteia şi
urmăreşte producerea urmării socialmente periculoase.
În a doua modalitate, făptuitorul îşi dă seama că prin
inacţiunea sa are loc o rămânere ilegală în domiciliul unei
49 C. Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Editura ALL, Bucureşti 1997, p. 466

48
persoane ( este vorba despre un refuz de a părăsi locuinţa la
cererea expres exprimată în acest sens de către victimă ) şi
acceptă eventualitatea producerii urmării periculoase.
Nu va acţiona cu vinovăţie cel care pătrunde într-o
locuinţă folosită de mai multe persoane, atâta timp cât are
aprobarea uneia dintre acestea. La fel şi în cazul în care
anterior sau concomitent o persoană din locuinţa respectivă îşi
dă consimţământul iar alta se opune. Într-o asemenea situaţie,
făptuitorul nu acţionează cu vinovăţie, deoarece el are
consimţământul necesar dn partea uneia dintre persoanele
îndreptăţite şi este explicabil ca el să considere acţiunea
săvârşită ca îndreptăţită.
Eroarea făptuitorului asupra inexistenţei
consimţământului persoanei îndreptăţite înlătură caracterul
penal al faptei de violare de domiciliu.
Nu interesează dacă făptuitorul a acţionat sub un
anume motiv sau a avut vreun scop special. Aceste împrejurări nu
influenţează nici un fel existenţa infracţiunii dar se va ţine
seama de ele la individualizarea judiciară a pedepsei.

Secţiunea 3

Forme, modalităţi, sancţiuni

A. Forme

Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, nu sunt

pedepsite. Când aceste acte constituie, prin natura lor, încălcări

49
ale altor dispoziţii prevăzute de legea penală, vor fi sancţionate
potrivit acelor dispoziţii (de exemplu: loviri sau alte violenţe,
ameninţare, injurii etc.).
Infracţiunea de violare de domiciliu se consumă în
momentul când s-a produs urmarea imediată, adică atunci când
făptuitorul a pătruns în locuinţa unei persoane fără drept şi fără
consimţământul acesteia sau a refuzat să părăsească locuinţa
la cererea victimei.
Dacă autorul săvârşeşte fapta sub ambele forme
(pătrunderea fără drept şi refuzul de a părăsi locuinţa),
infracţiunea este unică. La individualizarea pedepsei se va ţine
seama de pericolul sporit pe care îl reprezintă fapta în această
situaţie. Dacă infracţiunea este comisă prin violenţă sau
ameninţare sau prin alt mijloc care este incriminat distinct, va
exista concurs de infracţiuni, în afara cazului când modalitatea
folosită constituie o circumstanţă agravantă.
Dacă făptuitorul săvârşeşte infracţiunea de violare de
domiciliu pentru a realiza un alt scop (vătămare corporală, viol,
ameninţare, omor etc.), va răspunde pentru un concurs de
infracţiuni.
Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca
făptuitorul să rămână o anumită perioadă de timp în domiciliul
unde a pătruns sau de unde a refuzat să plece.
În ambele modalităţi de săvârşire, violarea de domiciliu
este o infracţiune instantanee. Dacă prezenţa făptuitorului în
domiciliul pe care l-a violat se prelungeşte în timp, violarea de
domiciliu devine o infracţiune continuă.
Când fapta a fost săvârşită în participaţie, infracţiunea

50
păstrează caracterul de continuă chiar dacă numai unul sau unii
dintre participanţi rămâne în domiciliul violat50.
Dacă violarea de domiciliu capătă caracterul de
infracţiune continuă, va exista şi un moment al epuizării.
Epuizarea are loc în momentul în care făptuitorul părăseşte
domiciliul violat.
În practica judiciară51 s-a arătat că acela care în cursul
unei nopţi pătrunde într-o locuinţă, în scopul de a vorbi cu soţia
sa, de care trăia despărţit, dar este scos cu forţa din locuinţă,
iar după un interval de timp pătrunde a doua oară, în acelaşi
scop, în locuinţa respectivă, nu săvârşeşte o infracţiune
continuată de violare de domiciliu, ci un concurs de infracţiuni
distincte de violare de domiciliu, aceasta pentru că în momentul
săvârşirii primului fapt, el nu avea reprezentarea concretă că în
noaptea respectivă va mai viola domiciliul părţii vătămate încă
o dată.
Dacă între momentul consumării infracţiunii şi
momentul epuizării faptei (atunci când infracţiunea este
continuă) se produc consecinţe cu caracter penal, se vor aplica
regulile cu privire la concursul de infracţiuni.
B. Modalităţi

Infracţiunea de violare de domiciliu se poate realiza nu

numai în modalităţile prevăzute în art. 192 alin. 1 C. pen.,
pentru forma simplă a infracţiunii (pătrunderea imediată şi
refuzul de părăsi locuinţa), dar şi în modalităţile agravate,
potrivit art.192 alin. 2 C. pen. Astfel, conform textului legal,

50 V. Dongoroz, S. Kahane ş.a., op. cit., p. 312

51 Trib. Reg. Crişana, dec. pen. 471/1967, J. N. Nr. 9/1967, p. 175

51
infracţiunea este mai gravă dacă se săvârşeşte în următoarele
împrejurări:
a) dacă se săvârşeşte de o persoană înarmată;
b) dacă fapta se săvârşeşte de două sau mai multe
persoane împreună;
c)dacă fapta se săvârşeşte în timpul nopţii;
d)dacă fapta se săvârşeşte prin folosirea de calităţi mincinoase.

a) Săvârşirea faptei de către o persoană

înarmată

Conform art.151 alin.1 C.pen. „persoana înarmată” este persoana

care în momentul săvârşirii faptei, are asupra sa un instrument,
piesă sau dispozitiv declarat armă prin dispoziţiile legale.
Potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, „persoana înarmată” este
persoana care, în momentul săvârşirii faptei, are asupra sa un
obiect de natură a fi folosit ca armă şi pe care îl întrebuinţează
la atac. Pentru existenţa agravantei, în prima situaţie, având în
vedere că este vorba despre o armă propriu-zisă, este suficient
ca făptuitorul să aibă asupra sa o astfel de armă.
În literatura de specialitate, potrivit unei opinii52, arma trebuie să
fie vizibilă pentru victimă, având, astfel un efect intimidant
asupra acesteia. Conform unei alte opinii53, agravanta există
independent de această împrejurare deoarece, având arma
asupra sa, făptuitorul este mai hotărât şi mai îndrăzneţ în
acţiunea sa.
În cea de-a doua situaţie, întrucât nu este vorba de o

52 V.Dongoroz, S.Kahane, ş.a. op. cit. , vol.III, p.292

53 T.Vasiliu, D.Pavel, op.cit., vol.I, p.107

52
armă propriu-zisă, este necesar ca făptuitorul să folosească
efectiv obiectul susceptibil a fi folosit ca armă. Dacă obiectul nu
este folosit efectiv pentru atac, acesta nu constituie „armă” în concepţia
legii penale şi prin urmare, nu poate fi reţinută această
agravantă.
În practica judiciară, s-a reţinut infracţiunea de violare
de domiciliu, în această formă agravată, fapta unei persoane de
a fi pătruns fără drept într-o locuinţă, fără consimţământul celui
care o foloseşte, înarmată cu un cuţit pe care l-a folosit în
activitatea sa agresivă54.
În schimb s-a decis că agravanta nu este aplicabilă în
cazul inculpatului care s-a „înarmat” cu un lemn, cu care a spart
geamurile şi unele obiecte din locuinţa victimei, în care a
pătruns fără drept, deoarece lemnul nu este o armă special
confecţionată pentru a servi la atac sau apărare şi nici nu poate
fi asimilat cu o armă, în condiţiile art.151 alin.2, întrucât nu a
fost folosit efectiv pentru atac împotriva victimei55.
Raţiunea agravantei este ca şi în cazul lipsirii de
libertate în mod ilegal, gradul de pericol social sporit al
făptuitorului, acesta recurgând la mijloace de natură să-i
asigure, în mare măsură reuşita în săvârşirea infracţiunii.
În literatura de specialitate s-a mai conturat o opinie56, susţinută
de cei care afirmă că violarea de domiciliu are ca obiect
material însuşi domiciliul violat. Ei sunt de părere că făptuitorul
poate folosi obiectul asimilat armei pentru atac atât împotriva

54 T.S., secţia pen. , dec.1435/1979, RRD nr. 2, 1980, p.405

55 T.S., secţia pen. , dec. nr.2876/1976, Repertoriu alfabetic de practică judiciară pe anii
1976-1980, de V.Papadopol şi M.Popovici, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1982, p.405
56 Dorin Ciuncan, folosirea armei la săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, RDP,
nr.2, 1996, p.25

53
victimei cât şi împotriva obiectelor aflate în locuinţa acesteia.
De asemenea ei afirmă că agravanta este reţinută şi dacă
atacul s-a îndreptat asupra altor persoane aflate în domiciliu
sau asupra altor bunuri din locuinţă decât cele ale persoanei
care foloseşte locuinţa.
Întrucât, prin folosirea de arme de către infractori, este
pusă în primejdie ordinea publică, integritatea persoanelor şi a
bunurilor, legiuitorul a reglementat, prin L. 17/199657, regimul
armelor de foc şi muniţiilor.
Faptele de nerespectare a regimului armelor şi
muniţiilor au un grad ridicat de pericol social, aşa încât pentru
protejarea valorilor sociale ocrotite de lege, a fost incriminată,
la art.279 C.pen. , fapta de nerespectare a regimului armelor şi
muniţiilor. Astfel, art. 279 prevede în alin.1 că este infracţiune
„deţinerea, portul, confecţionarea, transportul, precum şi orice
altă operaţiune privind circulaţia armelor şi muniţiilor sau
funcţionarea atelierelor de reparat arme fără drept”. De
asemenea constituie infracţiune potrivit alin.2 şi nedepunerea
armei sau a muniţiei în termenul fixat de lege, la organul
competent, de către cel căruia i s-a respins cererea pentru
prelungirea valabilităţii permisului port armă”. Legea specială
stabileşte, în art.3, că prin ,,arme de foc” se înţelege acele
arme a căror funcţionare determină aruncarea unuia sau mai
multor proiectile, substanţe aprinse sau luminoase ori
împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare.
Sunt considerate arme de foc potrivit art.3 din L.17/1996: armele
militare, armele de tir, armele de vânătoare, armele ascunse a căror
existenţă nu este vizibilă sau bănuită, arme de panoplie,
57 Publicată în M.O. nr.74 din 11 aprilie 1996

54
precum şi orice alte arme care acţionează ca arme de foc.
Întrucât toate aceste categorii de arme sunt arme propriu-zise, nu sunt
considerate arme în sensul art.151 alin.2, armele asimilate. Nu intră în
această categorie nici piesele sau părţile dintr-o armă şi armele
care nu sunt în stare de funcţionare58.
Legea, reglementând regimul armelor şi muniţiilor
stabileşte în primul rând condiţiile referitoare la deţinerea şi
portul armelor şi muniţiilor. Astfel, persoanele fizice pot deţine
sau purta arme numai cu autorizaţia organelor prevăzute de
lege, care le eliberează un „permis pentru armă”.
În cazul în care cel care pătrunde fără drept, într-o locuinţă
a unei persoane, având asupra sa o armă, dacă nu a respectat
dispoziţiile legale referitoare la regimul armelor şi muniţiilor,
săvârşeşte atât infracţiunea de violare de domiciliu cu
agravanta respectivă, cât şi cea de nerespectare a regimului
armelor şi muniţiilor, aflate în concurs.
În schimb, dacă făptuitorul pătrunde în locuinţa unei
persoane , fără drept, având asupra sa o armă pentru care avea
permis sau autorizaţie, fapta de a avea asupra sa o armă nu
constituie infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi
muniţiilor (cu condiţia să nu fie îndeplinite celelalte condiţii
pentru existenţa infracţiunii), ci doar o circumstanţă agravantă
a violării de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. 2.

b) Săvârşirea faptei de două sau mai multe

persoane
împreună

58 V. Dongoroz, S.Kahane ş.a., op. cit., vol.IV, p.329

55
 Participarea mai multor persoane la săvârşirea faptei
creşte gradul de pericol social al infracţiunii, întrucât măreşte
şansele de reuşită ale făptuitorului, care acţionează cu mai
multă eficienţă, reducând sau chiar anihilând posibilitatea
victimei de a se apăra.
Săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane
împreună, poate avea loc fie atunci când toţi participanţii
acţionează în calitate de coautori, fie atunci când cel puţin una
dintre persoane acţionează în calitate de autor, iar celelalte în
calitate de complici concomitenţi.
Nu are relevanţă dacă la săvârşirea faptei au participat
şi persoane care nu răspund penal. Legea a avut în vedere
cooperarea materială care înlesneşte comiterea infracţiunii.
Participantul care răspunde penal este sancţionat pentru forma
agravată a infracţiunii, chiar dacă toţi ceilalţi participanţi sunt
exoneraţi de răspundere. Dacă fapta este săvârşită de cel puţin
trei persoane împreună, împrejurare care constituie
circumstanţă agravantă generală, potrivit art. 75, lit.a C. pen.,
se va aplica doar agravanta specială, pentru că acelaşi temei nu
poate să tragă o dublă agravare a pedepsei.
Circumstanţa agravantă este o circumstanţă reală (art.
28) şi prin urmare, instigatorii şi complicii anteriori, care au ştiut
că fapta va fi săvârşită de două sau mai multe persoane
împreună, vor răspunde şi ei pentru forma agravată a
infracţiunii.

c) Săvârşirea faptei în timpul nopţii

56
 Fapta săvârşită în timpul nopţii prezintă un grad de
pericol social sporit pentru că stârneşte în sufletul victimei o
stare de firească tulburare şi o temere, care slăbesc curajul şi
posibilitatea de a se apăra, ceea ce uşurează comiterea
infracţiunii.
Pentru aplicarea agravantei este suficient să se
stabilească faptul că violarea de domiciliu s-a săvârşit în timpul
nopţii. Agravanta ia în considerare faptul că, prin împrejurările
specifice, noaptea creează condiţii mai favorabile de săvârşire a
infracţiunii.
Atât în practica judiciară cât şi în literatura de
specialitate s-au ivit două probleme. Prima se referă la durata
nopţii în condiţiile în care legiuitorul nu se referă la acest
aspect.
Potrivit unei opinii timpul nopţii este intervalul de timp
în care sunt interzise percheziţiile domiciliare respectiv între orele
20-06 conform art. 103 C. proc. pen.
Într-o altă opinie, circumstanţa se reţine din momentul
în care în mediul rural, oamenii se retrag de la muncile
câmpului. Într-o altă opinie se consideră că timpul nopţii este
cuprins între momentul în care apune soarele şi până se ridică
zorile.
Durata timpului nopţii nu este stabilită de legiuitor,
reţinerea agravantei făcându-se în mod concret în funcţie de
condiţiile de săvârşire a faptei. Printre împrejurările care pot
duce la reţinerea circumstanţei agravante menţionăm:
ambianţa generală pe care o presupune lăsarea întunericului
(reducerea vizibilităţii, retragerea oamenilor pentru odihnă),

57
precum şi factorii care influenţează durata nopţii (anotimpul,
condiţiile atmosferice, poziţia geografică, ş.a.).
A doua problemă ivită în literatura de specialitate şi în
practica judiciară este dacă inculpatul trebuie sau nu să profite
de această ambianţă specifică. Problema s-a pus în momentul
soluţionării unei cauze în care făptuitorul a pătruns pe timp de
noapte, într-un loc iluminat artificial.
Potrivit unei opinii, agravanta se reţine numai dacă
făptuitorul profită de ambianţa specială, săvârşind mai uşor
infracţiunea. Opinia majoritară însă consideră că agravanta se
reţine indiferent dacă făptuitorul profită sau nu de această
ambianţă specifică. Important este ca, în momentul şi la locul
săvârşirii faptei, să se fi instalat întunericul ca fenomen natural.
Aceasta pentru că, atunci când legiuitorul a înţeles să
determine reţinerea unei circumstanţe de împrejurarea că
făptuitorul a profitat în mod efectiv de aceasta, a prevăzut-o în
mod expres. De exemplu, în cazul omorului calificat prevăzut în
art. 175 lit.d C.pen.- „profitând de starea de neputinţă a victimei
de a se apăra”.
Pentru că legea nu face nici o distincţie, în practica
judiciară59s-a reţinut agravanta atât în cazul în care violarea de
domiciliu se realizează prin pătrunderea fără drept cât şi în
cazul în care fapta se realizează prin refuzul făptuitorului de a
părăsi încăperea, dependinţa sau locul împrejmuit, la cererea
persoanei care le foloseşte.
În schimb, într-o speţă, agravanta nu a fost reţinută60 în
cazul în care infracţiunea de violare de domiciliu se săvârşeşte
59 Trib. jud. Timiş, dec. pen. nr.662/1971, RRD, nr.11, 1971, p.172
60 Trib. jud. P Prahova, dec.pen. nr.327/1884, RRD nr.6, 1985, 61, cu notă de Eugenia
Chivulescu

58
prin refuzul făptuitorului de a părăsi imobilul, în cauză fiind
aplicabile numai revederile art.192 alin.1 C.pen. Această soluţie
a fost criticată în literatura de specialitate.
Consider că agravanta trebuie reţinută indiferent de
modalitatea de săvârşire a faptei, întrucât ea prezintă acelaşi
grad de pericol social crescut, conferindu-i făptuitorului şanse
mai mari de comitere a infracţiunii.

d) Săvârşirea faptei prin folosirea de calităţi

mincinoase

Săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu prin

folosirea de calităţi mincinoase agravează infracţiunea, întrucât
cresc şansele de reuşită ale făptuitorului. Victima, intimidată de
calitatea pe care o arată făptuitorul sau indusă în eroare, nu
reacţionează aşa cum ar fi făcut-o dacă ar fi cunoscut că
făptuitorul nu posedă, în realitate, calitatea respectivă.
Săvârşirea faptei în această modalitate se aseamănă
cu cea prevăzută la infracţiunea de lipsire de libertate în mod
ilegal (art. 189 alin. 2 C. pen.), deoarece în ambele cazuri este
vorba de folosirea de către făptuitor a unor calităţi pe care nu le
are în realitate.
Deosebirea între cele două modalităţi priveşte felul
calităţii invocate de făptuitor. Astfel, la infracţiunea de lipsire de
libertate în mod ilegal, agravanta constă în simularea de calităţi
oficiale(calităţi aparţinând unei categorii restrânse de
funcţionari; exemplu: procuror, ofiţer de poliţie etc.), dar nu
orice fel de calitate oficială, ci numai una dintre acele calităţi

59
care, dacă ar fi reală, ar permite acelei persoane să comită
actul încriminat .
În schimb, la violarea de domiciliu, agravanta
presupune folosirea de calităţi mincinoase. În sfera calităţilor
mincinoase, care este foarte largă, intră orice calitate pe care
făptuitorul şi-o atribuie, deşi în realitate nu o posedă. De
exemplu: calitatea de rudă, calitatea de lucrător la telefoane, la
gaze, electricitate, calitatea de poliţist, de care făptuitorul se
foloseşte pentru a intra în domiciliul străin. Dacă făptuitorul a
uzat în mod mincinos de o calitate oficială, va exista şi
infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale incriminată în art.
240 C. pen.
În timp ce în cazul lipsirii de libertate în mod ilegal,
făptuitorul simulează o anumită calitate oficială, în cazul violării
de domiciliu, acesta foloseşte orice calitate mincinoasă.

C. Sancţiuni
În modalităţile simple de săvârşire a infracţiunii,
prevăzute în alin 1 art. 192, pedeapsa este închisoare de la 3
luni la 3 ani sau amendă, limite majorate prin legea 140/1996
prin care a fost modificat Codul penal. Până la această lege,
pedeapsa era închisoare de la 3 luni la 1 an sau amendă.
Dacă există cauze care modifică pedeapsa
(circumstanţe atenuante, agravante, recidivă, concurs de
infracţiuni), mai întâi se stabileşte dintre cele două pedepse
alternative (închisoare sau amendă), pe cea aplicabilă cauzei,
abia pe urmă îşi vor produce efectul la pedeapsa aleasă,
cauzele modificatoare.

60
 Formele agravate ale infracţiunii prevăzute la alin. 2,
se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani61.

Secţiunea 4

Aspecte procesuale

Pentru infracţiunea simplă, acţiunea penală se pune în

mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Organul
competent să primească plângerea este organul de cercetare
penală sau procurorul62. Instanţa competentă să soluţioneze
cauza în primă instanţă este judecătoria.
Părţile pot pune capăt pricinii prin împăcare, situaţie în
care, după caz, organul de urmărire penală va dispune
încetarea urmăririi penale, iar instanţa pronunţă încetarea
procesului penal.
În cazul modalităţilor agravate, acţiunea penală se
pune în mişcare din oficiu de către procuror. Urmărirea penală
este de competenţa organului de cercetare penală. Împăcarea
părţilor în cazul alineatului 2 nu produce efecte.

61 Înainte de modificarea limitelor pedepsei, prin L. 140/1996, pedeapsa era cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
62 Conform art. 279 alin. 2 lit. b, C. proc. pen.

61
 CAPITOLUL III

ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE VIOLAREA DE DOMICILIU

ŞI ALTE INFRACŢIUNI

Secţiunea 1

Violarea de domiciliu şi tulburarea de posesie

În conformitate cu prevederile art. 220 C. pen.,

tulburarea de posesie constă în „ocuparea, în întregime sau în
parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia”.
Cele două infracţiuni se deosebesc, mai întâi, prin
obiectul lor juridic special. Astfel, infracţiunea de violare de
domiciliu, are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare
la dreptul persoanei de a-şi desfăşura viaţa privată în mod liber,
nestingherită de intervenţia vreunei alte persoane. În schimb,
tulburarea de posesie are ca obiect juridic special relaţiile
sociale referitoare la posesia asupra bunurilor imobile, prin
săvârşirea infracţiunii, aducându-se atingere stării de fapt în
care se află un bun imobil, provocând o schimbare ilicită a
posesiei acestuia.
Infracţiunea de violare de domiciliu face parte din
categoria infracţiunilor contra libertăţii persoanei, în timp ce
infracţiunea de tulburare de posesie se încadrează în sfera
infracţiunilor contra patrimoniului.
Cele două infracţiuni se deosebesc, de asemenea, şi în

62
ceea ce priveşte obiectul material. Astfel, considerând corectă
opinia conform căreia violarea de domiciliu este lipsită de obiect
material, tulburarea de posesie are un obiect material constând
în bunul imobil aflat în posesia unei persoane, indiferent dacă
această persoană este sau nu proprietar al imobilului.
O primă asemănare dintre cele două infracţiuni este
dată de faptul că subiect atât al infracţiunii de violare de domiciliu,
cât şi al infracţiunii de tulburare de posesie poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile cerute de lege subiectului
activ al unei infracţiuni. La tulburarea de posesie, subiect al
infracţiunii poate fi şi proprietarul imobilului stăpânit legitim de
o altă persoană63.
Participaţia penală este posibilă, la ambele infracţiuni,
în toate formele, atât în forma coautoratului, cât şi în forma
instigării sau complicităţii.
Sub aspectul laturii obiective, dacă violarea de domiciliu, în
prima sa modalitate de săvârşire presupune numai o acţiune de
pătrundere, efectuată în condiţiile prevăzute de art. 192 C.
pen., în cazul tulburării de posesie este vorba de o pătrundere
urmată de luarea în stăpânire a imobilului. Luarea în stăpânire a
imobilului trebuie să fie efectivă, adică să aibă o anumită
durată. Dacă nu este îndeplinită această condiţie, fiind vorba
doar de o pătrundere, fapta va constitui violare de domiciliu,
dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
săvârşirea acestei infracţiuni.
Tot în ceea ce priveşte latura obiectivă, cele două
infracţiuni se aseamănă prin aceea că, în cazul violării de

63 O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură şi presă
„Şansa” SRL Bucureşti, 1997, p. 296

63
domiciliu, pătrunderea trebuie să se facă fără drept, şi tot fără
drept trebuie să fie ocupat imobilul aflat în posesia altei
persoane. Această cerinţă a legii este îndeplinită dacă, spre
exemplu, fără să aibă vreun drept, iar în cazul tulburării de
posesie, în momentul ocupării imobilului, făptuitorul nu avea un
titlu legitim care să-i justifice fapta64.
În fine, ca modalităţi de săvârşire, tulburarea de
posesie presupune violenţă sau ameninţare, desfiinţarea sau
strămutarea semnelor de hotar (în ceea ce priveşte modalităţile
agravante). La violarea de domiciliu, legiuitorul nu a prevăzut
vreo modalitate concretă prin care se realizează pătrunderea în
locuinţă sau refuzul de a o părăsi. Dacă făptuitorul, prin violenţă
sau ameninţare pătrunde în locuinţa unei persoane, în sarcina
sa va fi reţinut un concurs de infracţiuni între violarea de
domiciliu şi ameninţare sau violare de domiciliu şi loviri sau alte
violenţe etc.
Sub aspectul laturii subiective, ambele infracţiuni se
săvârşesc cu intenţie. Făptuitorul trebuie să fi ştiut, momentul
în care a săvârşit fapta, că pătrunde fără drept şi fără
consimţământul persoanei în domiciliul acesteia şi prin aceasta,
îi încalcă libertatea sau că ocupă fără drept un imobil aflat în
posesia altuia.
Dacă făptuitorul, în mod greşit a considerat că este
îndreptăţit să pătrundă în domiciliul unei persoane sau să ocupe
imobilul, fapta sa nu constituie infracţiune, întrucât îi lipseşte
unul din elementele constitutive, şi anume, intenţia.
Nici în cazul violării de domiciliu, nici în cazul tulburării

64 O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură şi presă
„Şansa” SRL Bucureşti, 1997, p. 296

64
de posesie nu se cere un motiv sau scop special, însă de acesta
se va ţine seama la individualizarea judiciară a pedepsei.
Tentativa, deşi posibilă la ambele infracţiuni, nu este
sancţionată de lege. În ceea ce priveşte momentul în care se
consumă cele două infracţiuni, există unele deosebiri. Astfel,
violarea de domiciliu se consumă în momentul în care
făptuitorul pătrunde fără drept în domiciliul unei persoane sau
atunci când refuză să îl părăsească. În schimb, tulburarea de
posesie se consumă în momentul în care cel care pătrunde în
imobil ia în stăpânire efectivă imobilul respectiv. Dacă nu are
loc o luare efectivă în stăpânire , fapta nu constituie
infracţiunea de tulburare de posesie, ci, posibil, violarea de
domiciliu, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege
pentru existenţa acestei infracţiuni.
Şi violarea de domiciliu şi tulburarea de posesie sunt
susceptibile de a fi săvârşite în formă continuă, în primul caz,
atunci când prezenţa făptuitorului se prelungeşte în timp, iar în
al doilea caz, atunci când, după luarea în stăpânire, efectiv, a
imobilului, făptuitorul rămâne în acesta. În aceste situaţii,
infracţiunile se epuizează când făptuitorul părăseşte domiciliul
pe care l-a violat (în cazul violării de domiciliu) sau când
încetează ocuparea fără drept a imobilului.
Cele două infracţiuni se aseamănă şi sub aspect procesual.
Astfel, în cazul violării de domiciliu, în forma simplă, cât şi în
cazul tulburării de posesie , acţiunea penală se pune în mişcare
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate .Împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală.

65
 Secţiunea 2

Violarea de domiciliu şi tulburarea folosinţei locuinţei

Potrivit prevederilor art. 320 alin.1 C.pen., tulburarea

folosinţei locuinţei constă în „fapta prin care se tulbură în mod
repetat folosinţa locuinţei locatarilor dintr-un imobil ori prin care
se împiedică normala folosinţă a locuinţei”.
Problema asemănărilor şi deosebirilor dintre cele două
infracţiuni prezintă importanţă atunci când tulburarea folosinţei
locuinţei se realizează în a doua modalitate prevăzută de lege şi
anume prin împiedicarea normalei folosinţe a locuinţei, întrucât,
în această situaţie, făptuitorul împiedică folosinţa normală a
unei anumite locuinţe, punându-l pe titularul dreptului de
folosinţă în situaţia de a nu-şi putea exercita, în mod firesc,
dreptul său65.
Cele două infracţiuni se aseamănă prin faptul că, prin
incriminarea lor, legiuitorul a urmărit apărarea dreptului
persoanei de a-şi desfăşura viaţa privată în mod liber,
nestingherit, netulburat de vreo faptă a unei alte persoane.
Însă ele se deosebesc prin obiectul juridic special. Astfel,
violarea de domiciliu are ca obiect juridic special relaţiile sociale
referitoare la dreptul persoanei de a-şi desfăşura în mod liber
viaţa privată. Tulburarea folosinţei locuinţei are ca obiect juridic
special relaţiile sociale în cadrul cărora fiecare locatar poate
beneficia nestingherit de folosinţa locuinţei sale.
Prin incriminarea faptei prevăzute la art.192 C.pen. se
65 T.Vasiliu, D.Pavel, ş.a. , op. cit. , vol.II, p.434

66
ocroteşte un drept fundamental al persoanei şi anume dreptul
la libertate, de aceea infracţiunea de violare de domiciliu face
parte din categoria infracţiunilor contra persoanei, prevăzute în
Titlul al II-lea al Codului penal, în care sunt ocrotite drepturile
fundamentale ale persoanei (la viaţă, la integritate fizică şi
corporală, la libertate, la demnitate ).
În schimb, tulburarea folosinţei locuinţei face parte din
categoria infracţiunilor care aduc atingere unor relaţii privind
convieţuirea socială, prevăzute în Titlul al IX-lea al Codului
penal. Aceste relaţii privind convieţuirea socială implică
contacte directe, frecvente între oameni, cum ar fi: relaţiile de
familie, cele referitoare la sănătatea publică relaţiile între
locatari, cele referitoare la liniştea publică etc.
Tulburarea folosinţei locuinţei constituie o încălcare a
dreptului asigurat fiecărei persoanei de a se bucura de folosinţa
nestânjenită a locuinţei şi, totodată, o sursă de noi conflicte
care pot duce, în unele cazuri şi la săvârşirea altor fapte penale(
insulte, ameninţări, loviri etc.)66.
Nici una din cele două infracţiuni nu are obiect material,
fiind încălcat, în cazul violării de domiciliu, dreptul la libertate al
persoanei, iar în cazul tulburării folosirii locuinţei, dreptul
oricărei persoane de a folosi nestingherită o locuinţă în care îşi
desfăşoară viaţa privată.
Subiect al infracţiunilor poate fi orice persoană,
participaţia penală fiind posibilă în toate formele (coautorat,
instigare, complicitate).
În practica judiciară67s-a reţinut că fapta proprietarului
66 O.Loghin, T.Toader, op. cit. , p.572
67 Trib. jud. Mureş, dec. pen. nr.485/1972 , RRD nr.9, 1973, p.150, cu notă critică de
I.Mureşan

67
care, pătrunzând fără drept şi fără consimţământul chiriaşului
său într-o magazie deţinută legal de acesta, îi scoate lucrurile
afară şi demolează magazia, constituie infracţiunea de violare
de domiciliu şi nu de tulburare a folosinţei locuinţei.
Soluţia a fost criticată, arătându-se că în sarcina
inculpatului trebuie să se reţină şi infracţiunea de tulburare a
folosinţei locuinţei, prevăzută în art.320 C. pen.
Într-o altă opinie, s-a susţinut că ceea ce legea
ocroteşte în acest caz este normala folosire a locuinţei, inclusiv
a dependinţelor, împotriva faptelor şicanatorii de orice fel
(oprirea apei, a curentului, a ascensorului etc.), însă locuinţa şi
dependinţele acesteia continuă să existe ca atare. Dacă
făptuitorul distruge o locuinţă sau o dependinţă, prin aceasta el
nu aduce atingere normalei ei folosinţe, ci însăşi existenţei
acesteia68.
Sub aspectul laturii obiective, cele două infracţiuni se
deosebesc prin modalităţile de săvârşire. Astfel, infracţiunea de
violare de domiciliu se săvârşeşte fie printr-o pătrundere fără
drept în locuinţa unei persoane, fie prin refuzul de a o părăsi, iar
tulburarea folosinţei locuinţei se săvârşeşte fie printr-o faptă
prin care se tulbură în mod repetat folosinţa locuinţei locatarilor
dintr-un imobil, fie printr-o faptă prin care se împiedică normala
folosinţă a locuinţei.
Sub aspectul laturii subiective, atât violarea de domiciliu, cât
şi tulburarea folosinţei locuinţei se săvârşesc cu intenţie care
poate fi directă sau indirectă, fără să includă vreun scop sau
motiv special.
În ce priveşte consumarea, dacă violarea de domiciliu
68 A se vedea C.Bulai, Practică judiciară penală, vol.III, p.275

68
este o infracţiune instantanee, care se consumă în momentul în
care făptuitorul pătrunde fără drept în locuinţa altei persoane
sau refuză să o părăsească, în schimb, tulburarea folosinţei
locuinţei, în prima sa modalitate de săvârşire, este o infracţiune
de obicei, care presupune mai multe acte repetate la diferite
intervale de timp. De aceea, tentativa nu este posibilă la
această formă. În cea de-a doua modalitate, tulburarea
folosinţei locuinţei se consumă în momentul în care , printr-un
singur act, se împiedică efectiv normala folosinţă a locuinţei.
Infracţiunile sunt diferite şi în privinţa regimului
sancţionator, legea prevăzând o pedeapsă mai mare în cazul
violării de domiciliu, însă acţiunea penală în cazul ambelor
infracţiuni69 se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, împăcarea părţilor înlăturând răspunderea
penală.

Secţiunea 3

Violarea de domiciliu şi violarea sediilor organelor de

stat şi a formaţiunilor politice

Noţiunea de locuinţă în sensul art.192 C.pen. nu

cuprinde şi sediile organelor de stat şi a formaţiunilor politice.
Violarea sediilor organelor de stat şi a formaţiunilor
politice este reglementată în art.2 din D.L.nr.88/1990 privind
unele măsuri de ocrotire a organelor de stat, a instituţiilor

69 La violarea de domiciliu, în cazul alin. 1 acţiunea penală se pune în mişcare la plângere

prealabilă.Pentru alin.2 acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.s

69
publice, a sediilor partidelor şi formaţiunilor politice, a liniştii
cetăţenilor şi a ordinii de drept.
Astfel, potrivit art.2 alin.1 al D.L.88/1990, infracţiunea
constă în „fapta persoanei de a pătrunde, fără drept, în sediile
organelor centrale şi locale de stat, ale altor instituţii publice,
ale partidelor şi formaţiunilor politice, tulburând desfăşurarea
normală a activităţii acestora”.
Această infracţiune specială constituie o variantă de
specie a infracţiunii de violare de domiciliu prevăzută în art.192
alin.1 şi 2 C.pen. ,în sensul că vizează libertatea de desfăşurare
a activităţii normale în sediile autorităţilor de stat şi ale
formaţiunilor politice.
Prin incriminarea acestei fapte nu se are în vedere
posesia, ca atribut al proprietăţii, ci asigurarea normalei
desfăşurări a activităţii organelor şi formaţiunilor politice, în
sediile acestora, aşa încât această infracţiune nu poate fi
considerată o variantă de specie a infracţiunii de tulburare de
posesie, aşa cum au arătat unii autori70, pentru că, aşa cum
prevede expres textul, ceea ce se tulbură nu este posesia, ci
normala desfăşurare a activităţii organelor sau formaţiunilor
politice.
Această infracţiune specială poate fi inclusă în
categoria infracţiunilor contra persoanei, reglementate în Titlul
II , partea specială, C. pen. , subgrupa infracţiunilor contra
libertăţii persoanei, capitolul II din Titlu.
Obiectul juridic generic este acelaşi atât la violarea de
domiciliu de drept comun, cât şi la infracţiunea specială şi constă

70 Gh. Diaconescu, D-L nr.88/1990, comentariu în „Infracţiuni în legi speciale şi legi

extrapenale”, vol.I, Editura „Sirius”, Bucureşti, 1994

70
în relaţiile sociale referitoare la dreptul persoanei la libertate,
printre aspectele libertăţii persoanei numărându-se şi
inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei.
Obiectul juridic special îl constituie, la infracţiunea de drept
comun, relaţiile sociale referitoare la dreptul persoanei de a-şi
desfăşura în mod liber viaţa privată, iar la infracţiunea specială,
relaţiile sociale care asigură inviolabilitatea sediilor organelor
centrale şi locale de stat, ale instituţiilor publice şi formaţiunilor
politice şi implicit, desfăşurarea normală a activităţii acestora.
Referitor la obiectul material, nici violarea de domiciliu de
drept comun, nici infracţiunea specială, nu au obiect material,
deşi unii autori71consideră că aceasta din urmă ar avea un
obiect material constând în imobilele, cu rol de sediu, în care îşi
desfăşoară activitatea organizaţiile sau instituţiile respective.
Subiect activ al ambelor infracţiuni poate fi orice
persoană fizică, responsabilă penal, însă, pentru infracţiunea
specială, subiectul activ trebuie să fie o persoană fizică ce nu
este îndreptăţită să pătrundă în sediul respectiv. Este vorba de
un „subiect activ cu calificare negativă”72. Subiect pasiv al
violării de domiciliu de drept comun este persoana în folosinţa
căreia se găsea domiciliu violat. Subiectul pasiv al infracţiunii
speciale este autoritatea de stat sau organizaţia politică al cărei
sediu a fost violat. Participaţia penală este posibilă sub toate
formele.
În privinţa laturii obiective, spre deosebire de infracţiunea
de drept comun care prezintă două modalităţi de săvârşire a
faptei (pătrundere fără drept sau refuzul de a părăsi locuinţa),

71 A.Ungureanu, A.Ciopraga, op.cit., p.245,

72 A.Ungureanu, A.Ciopraga, op. cit., p.247

71
latura obiectivă a infracţiunii speciale se realizează doar printr-o
acţiune de pătrundere în sediile organelor, instituţiilor publice
sau ale partidelor politice.
Pătrunderea trebuie să se facă fără drept, adică fără
permisiunea reprezentanţilor oficiali ai organelor sau
organizaţiilor cărora le aparţine sediul, de regulă, prin
exercitarea de violenţe, ameninţări, sau prin presiuni exercitate
de un grup de persoane care nu poate fi oprit.
În practica judiciară 73s-a arătat că fapta inculpaţilor de
a fi pătruns, fără drept, în grup şi prin forţă, prin escaladarea
gardului, în noaptea de 13 iunie 1990, în curtea Televiziunii
Române şi unii dintre ei chiar în clădire - ceea ce a creat
personalului instituţiei o stare de temere, tulburând
desfăşurarea normală a activităţii Televiziunii - constituie
infracţiunea prevăzută în art.2 alin.2 D.L.nr.88/1990.
Dacă cel care intră în sediu are dreptul să facă acest
lucru în virtutea calităţii pe care o deţine (funcţionar al
autorităţii respective, al organului ierarhic superior etc.), nu se
realizează condiţia pătrunderii fără drept.
Potrivit art.2 alin.1 din D.L., pătrunderea trebuie să se
facă în sediile organelor centrale şi locale de stat, ale
instituţiilor publice, ale partidelor şi formaţiunilor politice.
„Organele centrale şi locale de stat” sunt cele arătate
în Constituţie: Parlamentul cu cele două camere, Preşedintele,
Guvernul, ministerele, prefecturile etc.
Instituţiile publice74 sunt organismele definite ca atare
prin actul de înfiinţare, organizare şi funcţionare. De exemplu:

73 T.M.B. , s. p. Nr. 42/1990, în „Culegere de practică judiciară penală”, 1991, p.205-206

74 A.Ungureanu, A.Ciopraga, op. cit. , p.246

72
instituţia „Avocatul poporului”, „Academia Română”, instituţiile
publice de învăţământ etc.
Partidele politice75 sunt constituite potrivit D.L.nr.8/1989,
inclusiv organizaţiile sau filialele locale ale acestora.
Formaţiunile politice76 sunt alte organizaţii care nu sunt
constituite ca partide politice, dar cărora le sunt recunoscute
drepturi politice.
Tot în ceea ce priveşte latura obiectivă, în cazul
infracţiunii speciale, pătrunderea trebuie să tulbure normala
funcţionare a activităţii organului sau formaţiunii politice, să
aibă o anumită gravitate, ceea ce nu se întâmplă la violarea de
domiciliu de drept comun.
Latura subiectivă, pentru ambele infracţiuni,
presupune vinovăţie sub forma intenţiei, directe sau indirecte,
fiind aplicabile prevederile art.19 alin.2 C.pen., deoarece sunt
infracţiuni comisive, iar legea nu prevede expres că se
sancţionează fapta săvârşită din culpă.
În speţa dată, împrejurarea că inculpaţii nu au urmărit
producerea acestui rezultat nu semnifică absenţa laturii
subiective, fiind suficient ca făptuitorii să fi prevăzut şi acceptat
producerea urmării periculoase. Lipsa de ripostă a soldaţilor
care asigurau paza Televiziunii nu este de natură a-i exonera de
răspundere pe inculpaţi, neconferindu-le dreptul de a pătrunde
în curte şi chiar în clădire.
Tentativa este sancţionată în cazul infracţiunii speciale,
potrivit art.3, D.L. nr.88/1990, spre deosebire de infracţiunea de
drept comun, unde tentativa, deşi posibilă, nu este sancţionată.

75 Idem
76 Idem

73
 Sub aspect procesual, infracţiunea specială se urmăreşte şi
se judecă din oficiu, în vreme ce infracţiunea de drept comun ,
în forma simplă, se urmăreşte şi se judecă la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate. Atunci când violarea de
domiciliu este săvârşită în formă agravată, acţiunea penală se
pune în mişcare din oficiu.
Formele agravate ale infracţiunilor sunt aproape identice şi
anume: săvârşirea faptei de către o persoană înarmată, de
către două sau mai multe persoane împreună, în timpul nopţii
sunt comune la ambele infracţiuni. Însă infracţiunea specială
mai conţine, ca circumstanţe agravante, săvârşirea faptei prin
violenţă sau prin efracţie, dar îi lipseşte agravanta din art. 192
alin.2 C.pen. şi anume săvârşirea prin folosirea de calităţi
mincinoase.

74
 CAPITOLUL IV

LEGITIMA APĂRARE ŞI VIOLAREA DE DOMICILIU

Secţiunea 1

Legitima apărare în noua reglementare

Legitima apărare este o modalitate a constrângerii

psihice ce se naşte
dintr-un pericol care sileşte pe cel constrâns sa comită un fapt
penal, pentru a se
salva pe el sau pentru a salva pe altul77. Ea este o cauză care exclude
caracterul penal al faptei datorită lipsei de vinovăţie în condiţiile
în care aceasta este săvârşită.
Legile penale moderne, în totalitatea lor, stipulează legitima
apărarea. Majoritatea Codurilor penale au înscris legitima
apărare în partea generală, astfel că aceasta este aplicabilă
tuturor infracţiunilor comise în stare de legitimă apărare78.
Codul penal român decretat la 22 octombrie 1864 promulgat la 30
octombrie 1864 şi modificat la 17 februarie 1874, prevedea
legitima apărare atât în partea generală ( art. 58 ), cât şi în
partea specială ( art. 255 – 257 ), şi numai pentru salvarea
vieţii.

77 V. Dongoroz, Drept penal ( reeditarea ediţiei din 1939 ), Asociaţia Română de Ştiinţe
Penale, Bucureşti, 2000, p 359.
78 V. Dongoroz, op. cit., p. 365.

75
 Codul penal din anul 1937, cunoscut şi sub denumirea
de ,, Codul penal Carol al II-lea ”, stipula legitima apărare în art.
132, aceasta fiind admisă atât pentru salvarea vieţii persoanei,
cât şi pentru apărarea libertăţii acesteia ( fizice, morale,
sexuale, etc. ), a onoarei sau averii persoanei.
Codul penal român din anul 1968, cu modificările şi
completările ulterioare, în vigoare în prezent, reglementează
legitima apărare în partea generală, în art. 44 . Conform
prevederilor art. 44 alin. 2 şi 3 C.pen., ,, Este în stare de legitimă
apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac
material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia
sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav
persoana şi drepturile celui atacat ori interesul public.
Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care,
din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări
proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care
s-a produs atacul ”.
Aşadar, legitima apărare apare ca o ripostă pe care o
dă o potenţială victimă împotriva unui atac ce pune în pericol
grav persoana, drepturile acesteia ori interesul public, ripostă
determinată de necesitatea apărării valorilor sociale periclitate79.
Prin legea nr. 169 din 10 aprilie 2002 privind modificarea şi
completarea Codului penal, a Codului de procedură penală şi a
unor legi speciale80, art. 44 C.pen. a fost completat cu alineatul 21 care are
următorul cuprins: ,, Se prezumă că este în legitimă apărare şi
acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără
drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin

79 C. Mitrache, op. cit.

80 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I nr. 261 din 18 aprilie 2002.

76
alte asemenea mijloace intr-o locuinţă, încăpere, dependinţă
sau loc împrejmuit ţinând de acestea. “.
Prin această completare adusă art. 44 C.pen.
legiuitorul român a încercat să răspundă, pe de o parte,
exigenţelor constituţionale referitoare la inviolabilitatea
siguranţei persoanei, a domiciliului şi reşedinţei acesteia, iar pe
de altă parte, sentimentului de siguranţă de care omul trebuie
să se bucure în propria locuinţă şi în locurile care ţin de aceasta.
Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate81 legiuitorul
prin această completare a dispoziţiilor art. 44 C.pen. a instituit o
prezumţie relativă în sensul că, dacă nu este îndeplinită şi
condiţia proporţionalităţii dintre apărare şi atac, atunci când
persoana al cărei domiciliu a fost violat a înlăturat pătrunderea
fără drept, aceasta nu va beneficia de dispoziţiile legale
referitoare la legitima apărare, răspunzând penal pentru faptele
săvârşite pentru respingerea agresorului.
În doctrina penală modernă a fost stipulată drept
cauză de justificare a omorului sau lovirii lor ori a vătămărilor
corporale necesitatea actuală a legitimei apărări, astfel încât,
întotdeauna, reacţiunea la un atac se consideră a fii necesară.
Codul penal român de la 1864 stipula în art. 256 din Cartea a II-a
intitulată ,, Despre crime şi delicte în specie şi despre
pedepsele lor ” că : ,, Nu este nici crimă nici delict, când cel ce
a săvârşit omuciderea, rănirile şi loviturile a fost silit la aceasta
prin necesitatea actuală a unei legitime apărări, conform art. 58
”.
Potrivit doctrinei penale de atunci82, omorul se considera
81 C. Naghi, T. Dima, Instituţia legitimei apărări după modificarea suferită prin Legea nr.
169/2002 - ,, Dreptul ” nr. 7/2003.
82 Codice penal român . Adnotat şi comentat de Ioan I. Condeescu, Bucureşti, 1883, p.

77
legitim dacă erau îndeplinite trei condiţii.
- atacul să fi fost îndreptat în contra siguranţei
persoanei;
- apărarea să fi fost necesară, în sensul
existenţei unui pericol actual;
- agresiunea să fi fost injustă;
Nu era considerat în legitimă apărare cel care depăşise
limitele unei apărări proporţionale cu atacul îndreptate
împotriva sa (de exemplu, când agresorul care nu avea o armă
asupra sa putea fi respins de către făptuitor fără ca acesta să-l
ucidă ).
În Codul penal român de la 1864 erau prevăzute în art.
257 trei cazuri particulare printre situaţiile de legitimă apărare,
şi anume :
- dacă omorul sau lovirile ori vătămările
corporale erau săvârşite ca urmare a
respingerii de către făptuitor, pe timpul nopţi, a
unui atac din partea agresorului, după ce
acesta pătrunsese prin escaladare sau efracţie,
intr-un apartament locuit sau într-o casă
locuită, sau în dependinţele acestora;
- dacă fapta era săvârşită de către cel care se
apărase împotriva unui furt sau jaf comise cu
violenţă;
- când faptele menţionate mai sus s-au săvârşit
de o femeie după ce fusese siluită;
Primele două cazuri erau preluate din Codul penal
francez decretat la 12 februarie 1810 şi promulgat la 22
163.

78
februarie 1810 ( art. 329 pct. 1 şi 2 )83.
Astfel, omorul era considerat licit, când făptuitorul era
atacat în timpul nopţii în propria locuinţă de agresori, care
spărgeau încuietorile ori escaladau zidurile sau gardurile, sau
pătrundeau în aceasta indiferent de timp sau de mijloacele
folosite, dar cu scopul de a-şi însuşi bunuri din averea
făptuitorului prin violenţă. Pentru ca făptuitorul să fi fost în
stare de necesitate actuală de legitimă apărare trebuia
îndeplinite mai multe condiţii:
- atacul să fi fost nelegitim, prin escaladare sau
efracţie;
- să fi fost săvârşit în timpul nopţii la o casă
locuită;
- atacul să fi fost săvârşit în scopul însuşirii de
bunuri prin violenţă.
În prezent, şi în alte legislaţii penale, cum ar fi cea
franceză, italiană sau suedeză se prevede că este prezumat ori
că se află în legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta
pentru a împiedica pătrunderea intr-o incintă locuită, sau
domiciliu, ori pentru a proteja un bun; sau că legitima apărare
este permisă pentru respingerea unui atac împotriva averii sau
proprietăţii84.
În Statele Unite ale Americii reglementarea legitimei
apărări, în situaţii similare cu cele la care ne-am, referit mai
înainte, este de competenţa fiecărui stat federal în parte. În
principiu, legitima apărare este reglementată în mod similar
existând totuşi şi unele deosebiri. În majoritatea cazurilor cei

83 Code pènal et Code de justice militaire, Petite Collection Dalloz, 1938, p. 156.
84 I. Pascu, Legitima apărare în noua reglementare, R.D.P. nr. 1/2003.

79
atacaţi pot folosi orice mijloace, inclusiv cele letale, dacă
apreciază în mod raţional că acestea sunt necesare pentru a
preveni sau a pune capăt infracţiunilor contra incintelor sau
împotriva proprietăţii.

Secţiunea 2

Concluzii

În societatea românească de azi atacurile împotriva

incintelor locuite, precum şi cele îndreptate împotriva
proprietăţii ( pătrunderea într-o locuinţă pe timpul nopţii, prin
efracţie sau escaladare, ori prin violenţă; furturile sau jafurile
executate prin violenţa ş.a. ) sunt tot mai frecvente. Acestea au
un caracter special şi un impact social negativ puternic, de
natură să zdruncine încrederea cetăţeanului în democraţie şi în
instituţiile statului de drept.
Opinia majoritară este aceea că, cel atacat în locuinţa
sa, în înţelesul cel mai larg al ei, adică locul unde persoană îşi
desfăşoară efectiv viaţa sa privată, ori în dependinţele unei
locuinţe ( de exemplu magazii, pivniţe, garaje , etc. ), prin
acţiuni de natură să-i pună în primejdie reală viaţa şi
proprietatea se poate apăra prin orice mijloace, chiar letale,
dacă apreciază în mod raţional că acestea sunt necesare pentru
a preveni sau a pune capăt agresiunii.
Riposta făptuitorului trebuie să fie justă în sensul că
aceasta are la bază voinţa celui atacat de a se apăra.

80
 CUPRINS

CAPITOLUL I.
INTRODUCERE ÎN STUDIUL INFRACŢIUNII DE VIOLARE DE
DOMICILIU

Secţiunea 1. Aspecte generale privind infracţiunile contra

libertăţii persoanei ..4
Secţiunea 2. Istoricul incriminării infracţiunii de violare de domiciliu
............11

CAPITOLUL II.
ANALIZA INFRACŢIUNII DE VIOLARE DE DOMICILIU

Secţiunea 1. Condiţii preexistente ale infracţiunii de violare de

domiciliu…... 17
Obiectul
infracţiunii…………………………………........................................17
Subiecţii
infracţiunii………………………………….......................................20
Secţiunea 2. Conţinutul constitutiv al infracţiunii de violare de
domiciliu ......21
Latura
obiectivă………………………………………. ....................................21
Latura
subiectivă………………………………………....................................39
Secţiunea 3. Forme, modalităţi,
sancţiuni…………………………………......40
Forme………………………………………………….....................................40
Modalităţi…………………………………………….......................................
42
a) Săvârşirea faptei de către o
persoană înarmată
…… ........................41
b) Săvârşirea faptei de către două sau
mai multe persoane împreună…44

81
 c) Săvârşirea faptei pe timpul
nopţii……………….. ............................44
d) Săvârşirea faptei prin folosirea de
calităţi mincinoase…… ..............46
Sancţiuni………………………………………………....................................
49
Secţiunea 4. Aspecte
procesuale……………………………………………...49

CAPITOLUL III.
ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE INFRACŢIUNEA DE
VIOLARE
DE DOMICILIU ŞI ALTE INFRACŢIUNI

Secţiunea 1. Violarea de domiciliu şi tulburarea de

posesie……......................51
Secţiunea 2. Violarea de domiciliu şi tulburarea folosinţei
locuinţei……........54
Secţiunea 3. Violarea de domiciliu şi violarea sediilor organelor de
stat şi a formaţiunilor
politice…………………...............................................................57

CAPITOLUL IV.
LEGITIMA APĂRARE ŞI VIOLAREA DE DOMICILIU

Secţiunea 1. Legitima apărare în noua

reglementare………………………......62
Secţiunea 2. Concluzii .........
………………………………………………......66

82
 BIBLIOGRAFIE

I. LEGISLAŢIE

1. Constituţia României
2. Codul penal
3. Codul de procedură penală
4. Codul penal Carol al II – lea adnotat, partea specială, vol. III,
editura Socec, Bucureşti, 1937
5. Codice penal român . Adnotat şi comentat de Ioan I.
Condeescu, Bucureşti, 1883
6. Code pènal et Code de justice militaire, Petite Collection Dalloz, 1938
7. Legea nr. 169 din 10 aprilie 2002 privind modificarea şi
completarea Codului penal, a Codului de procedură penală şi
a unor legi speciale - publicată în Monitorul Oficial al României,
partea I nr. 261 din 18 aprilie 2002

II. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII:

1. Gh. Nistoreanu, Alexandru Boroi – Drept Penal. Partea Specială.

Editura All Beck Bucureşti 2002
2. Ov. Predescu, „Convenţia europeană a drepturilor omului şi
implicaţiile ei asupra dreptului penal român”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti
1988
3. V. Dongoroz, S. Kahane ş.a. Explicaţii teoretice ale Codului
penal, partea specială, vol.III, Editura Academiei Române,
1971
4. Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea Drept Penal – Partea specială Editura
Lumina Lex 2000 Bucureşti
5. C. Bulai „Manual de drept penal”. Partea generala. Ed. All Bucureşti
1997
6. Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu ş.a., Drept Penal, Partea
speciala, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999
7. M. Basarab, L. Moldovan, V. Suian, Drept penal. Partea specială.
Pentru uzul studenţilor, vol. I, Universitatea din Cluj-Napoca,
Facultatea de Drept, 1985
8. M.Constantinescu, I.Muraru ş.a.Constituţia României
comentată şi adnotată, Bucureşti
9. Alexandru Ţuculescu, Garanţiile inviolabilităţii domiciliului.
Percheziţia domiciliară. Revista „Dreptul” nr.2/1996

83
10.G. Antoniu „Infracţiuni prevazute în legi speciale”, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti 1976 I. Vasiliu, G.
Antoniu ş.a., „Codul Penal comentat şi adnotat”, partea
specială, vol. II, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedica, Bucureşti,
1975

III. STUDII, Articole din Reviste de Specialitate:

1. V.Papadopol, Consideraţii cu privire la încadrarea juridică a

faptelor de violare de domiciliu comise în vederea săvârşirii
altor infracţiuni, RRD nr.9, 1997
2. C-tin Duvac, Violare de domiciliu şi furt calificat, RDP nr. 4,
1998
3. G.Navrot, Încadrarea juridică a furtului săvârşit prin violare
de domiciliu (I), RRD nr.6, 1974
4. C. Mitrache, Furt şi violare de domiciliu, RDP nr. 1, 1995
5. L. Biro, Încadrarea juridică a furtului săvârşit prin violare de
domiciliu (II), RRD nr. 6, 1974
6. C. Naghi, T. Dima, Instituţia legitimei apărări după
modificarea suferită prin Legea nr. 169/2002 - ,, Dreptul ” nr.
7/2003.
7. M. Basarab şi alţii, op. cit.

IV. PRACTICĂ JUDICIARĂ:

1. Trib. Jud. Harghita dec. Pen. Nr.375/1973, RRD nr.2/1974

2. Trib. Jud. Constanţa, dec. Pen. Nr.238/1972, RRD nr.11/1972
3. Trib. Reg. Dobrogea RRD 10/1967
4. Trib. Jud. Dolj,dec.pen.24/1981,Repertoriu de practică
judiciară în materie penală în 1981-1985 de V.Papadopol şi
Şt. Daneş, p.288;Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică,Bucureşti,1989
5. Trib.jud.Mureş,dec.pen.nr.485/1972, RRDnr.9/1973
6. Trib. mil.Bucureşti, dec.pen 789/1957 RRD nr.1/1958
7. Trib.jud.Mureş,dec.pen.698/1971,RRD nr.2/1972
8. Trib. Capit.,col.III,dec.pen.nr.843/1962,J.N.nr.10/1963
9. C. S. J. s. pen. d. 1474/1999 (nepublicată)
10.C. de Apel Bucureşti, S. a II-a pen. d. 343/1998, Culegere de
practică judiciară penală, 1998, editura All Beck, Bucureşti,
1999, p. 289, J. Moreni şi pen. 1963/1997 (nepublicată)

84
11.Trib. Reg. Crişana, dec. pen. 471/1967, J. N. Nr. 9/1967
12.T.S., secţia pen. , dec.1435/1979, RRD nr. 2, 1980, p.405
13.T.S., secţia pen. , dec. nr.2876/1976, Repertoriu alfabetic de
practică judiciară pe anii 1976-1980, de V.Papadopol şi
M.Popovici, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1982
14.Trib. jud. Timiş, dec. pen. nr.662/1971, RRD, nr.11, 1971
15.Trib. jud. Mureş, dec. pen. nr.485/1972 , RRD nr.9, 1973,
p.150, cu notă critică de I.Mureşan
16.T.M.B. , s. p. Nr. 42/1990, în „Culegere de practică judiciară
penală”, 1991

85