Sunteți pe pagina 1din 2

Caracterizare

Neculai Isac este personajul narator, principal, rotund, tridimensional din povestirea „Fântâna
dintre plopi” care face parte din volumul „Hanu Ancuţei” de Mihail Sadoveanu.
Neculai Isac are două portrete: un portret al povestitorului „ajuns la cărunteţă” şi un portret al
personajului, tânărul erou al întâmplărilor povestite.
Portretul fizic al maturului este realizat în mod direct de către naratorul generic, acesta evidenţiind
vârsta („om ajuns la cărunteţă”), vestimentaţia, ce sugerează statutul social de mic boier („purta ciubote de
iuft cu turetci înalte şi ilic de postav cu nasturi rotunzi de argint”, „cu o blăniţă cu guler de jder” atârnată
„într-un lănţujel”) şi trăsături fizice („obraz smad”, „mustăcioară tunsă şi barbă rotunjită”, „nas vulturesc şi
sprâncene întunecoase”). Se notează şi un defect fizic („avea ochiul drept stâns”) care constituie punctul de
plecare a povestirii lui Neculai Isac.
Statutul său social reiese şi din formula de adresare folosită de comisul Ioniţă: „Nu eşti domnia ta
prietenul meu Neculai Isac, căpitan de mazili?” Numele de mazili îl purtau boiernaşii care fuseseră în
slujbă la domnie şi care căzuseră în dizgraţie. Ei erau organizaţi într-un corp militar de rezervă, purtând
grade militare, dar fără a împlini slujbe active. Aerul demn şi tragic al căpitanului se datorează rangului
nobiliar şi tristeţii. Venirea lui produce un efect deosebit asupra celor de la han.
„El face parte dintre acei din care s-au recrutat căpitanii eroici de odinioară. ... e urmaşul clasei
războinice moldoveneşti ... are în purtarea şi în vorba lui o descendenţă aristrocratică.” (G. Ibrăileanu)
Trăsăturile morale sunt evidenţiate prin mijloace indirecte de caracterizare: sociabilitate,
(zâmbind cu prietenie se integrează între drumeţii de la Hanu Ancuţei), blândeţe şi înţelepciune bătrânească
(„glas moale şi blând”), poftă de viaţă (ascultă cu plăcere lăutarii şi o prinde de mână pe Ancuţa). Se
adresează ceremonios şi arhaic: „Domnia ta”, „Domnilor şi fraţilor”.
Auzind despre spiritul aventurier de odinioară al căpitanului de mazili, oamenii îl consideră om
„cum le place”, iar în Ancuţa se trezeşte acea cochetărie a oricărei femeii în preajma unui adevărat bărbat,
fie şi beneficiind numai de faima gloriei apuse, trecându-i „pe dinainte uşurel, mlădiindu-se cum ştia ea că-i
şade mai bine”.
El povesteşte din dorinţa de a revedea trecutul, pentru a-l înţelege, căci pierderea ochiului îi dă
puterea vizionară, ca unui alt clarvăzător al trecutului, Homer. Sufletul are doi ochi, unul priveşte timpul şi
dragostea, iar cel de-al doilea priveşte veşnicia şi intelectul. Astfel, ochiul drept ca simbol al soarelui se
îndreaptă spre activitate, spre viitor, în timp ce ochiul stâng ca simbol al lunii se îndreaptă spre pasivitate
spre trecut. Una din feţele sufletului este inferioară, întoarsă spre trup, cealaltă este superioară, întoarsă spre
inteligenţă. Ochiul reconstituie acel abis temporal, „în neagra fântână a trecutului” căpitanul Isac intuind
încă imaginea vie a Margăi, păstrată într-un registru virtual al memoriei ancestrale.
Portretul tânărului Neculai Isac este realizat prin mijloace directe de caracterizare de către
comisul Ioniţă care le prezintă călătorilor de la han trăsăturile morale şi fizice ale căpitanului de mazili:
„voinic şi frumos – şi rău”, care „bătea drumurile, căutându-şi dragostele”, „adulmeca pe drumuri fără
hodină şi fără astâmpăr”.
La fel se autocaracterizează la începutul povestirii sale şi Neculai Isac: „Eram un om buiac şi
ticălos”. Din acest motiv mama făcea acatiste la biserică pentru a i se linişti băiatul, dar tatăl nu spune
nimic pentru că şi el fusese la fel „şi-i făcuse multe zile amare”. Tot el scoate în evidenţă că era harnic:
”Om nevrednic nu pot să spun c-am fost. Aveam oi şi imaşuri şi neguţam toamna cu vinuri.” Atât comisul
Ioniţă, cât şi naratorul secund subliniază principala sa trăsătură de caracter: îi plăceau femeile. „Şi-a avut
ibovnice către toate zările.” ”Îmi erau dragi ochii negri.” Portretul moral se întregeşte cu trăsături sugerate
indirect de faptele, gesturile, acţiunile personajului. Astfel, tânărul era generos cu femeia pe care o iubea: îi
dă un ban Margăi, iar de la Paşcani îi cumpără „o scurteică de blană de vulpe”. Din lupta cu ţiganii reies
vitejia şi priceperea.
Defectele sale sunt lipsa de experienţă şi incapacitatea de a prevedea urmările faptelor săvârşite.
Prima întâlnire cu ţiganii şi cu fata care umblă prin apă în fusta ei roşie este relatată din perspectiva
tânărului, care nu vede capcana din această întâmplare. Marga nu e, aşa cum afirmă cerşetorul, „o fată
proastă care n-a ieşit încă în lume”, ci se supune grupului, acceptând rolul de momeală pentru tânărul
călător. Comportamentul ei ulterior este imprevizibil pentru îndrăgostitul naiv şi pentru ascultători, care
adoptă perspectiva unică a naratorului subiectiv. Tânărul crede că trăieşte etapele unei idile superficiale, dar
se vede prins în capcana întinsă de ţigani. Plăteşte nechibzuinţa sa cu lumina unui ochi. Scapă cu viaţă tot
datorită tinereţii: calităţile fizice şi seninătatea inconştientă.
Dacă ar fi conştientizat valoarea avertismentului fetei, sacrificiul, profunzimea sentimentelor ei,
pericolul în care se afla fata şi ar fi încercat să o protejeze, şi-ar fi diminuat şansele de salvare. Licărul de
conştiinţă se aprinde prea târziu, iar manifestările lui sunt regretul şi autocondamnarea.
Tânărul aventurier avea o reputaţie de Don Juan, pe care mama încerca să o potolească prin
acatistele puse la biserici, el devenind un cavaler rătăcitor asemenea lui Lancelot.
Privirea Margăi îl hipnotizează. „am simţit în mine ceva fierbinte: parcă aş fi înghiţit o băutură
tare”. Când s-au întâlnit la han, Marga „se răsucea uşor în loc mlădiindu-şi mijlocul”, iar în momentul
despărţirii devine ezitantă, cochetă, neştiind cum să-şi dea o întâlnire.
Ancuţa cea tânără îşi aşază mărgelele la gât, părul la urechi şi se mlădiază „cum ştie ea că-i şade
bine”. „E acea stare sufleatescă pe care a indicat-o Flaubert în cunoscutul pasagiu unde ne arată pe madame
Bovary impresionată de un ilustru decrepit căruia îi mersese vestea că a fost amantul reginei Maria
Antoaneta cu vreo jumătate de veac în urmă. E acea trezire a cochetăriei oricărei femei adevărate, când
simte un mascul de rasă – fie şi beneficiind numai de faima gloriei trecute”. (G. Ibrăileanu)
Neculai Isac poate fi asemănat cu zeul scandinav Odin. Încă de la intrarea sa în scenă, naratorul
generic notează: „Iar călăreţul pe cal pag parcă venea spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri”, „îşi
scoase pălăria de pâslă neagră”.
La nivelul istoriei, fântâna are funcţie erotică şi thanatică, în timp ce la nivelul discursului, acest
topos este evidenţiat ca un loc al amintirii şi al trecerii timpului, care prăbuşeşte în neant toate actele
umane. Marga răsare în apă şi va sfârşi în acelaşi element. Oglinda apei are două valenţe: apa neclintită
sugerează aparenta armonie, iar mişcarea frunzelor reflectate în apă dau imaginea unei oglinzi sparte, motiv
anticipativ al despărţirii. Fântâna conţine apa cunoaşterii, a iniţierii. Dacă vrei să o bei, trebuie să renunţi la
ceva, aşa cum zeul Odin a acceptat să renunţe la un ochi. Lui Neculai Isac i se ia un ochi, în consecinţă,
acceptă iniţierea, înţelepciunea, gustând fără să vrea sângele care i se pare a fi cel al Margăi, de pe colacul
fântânii.
Prin admiraţia faţă de tată, pe care îl „înlocuieşte” inconştient comportându-se la fel ca el, prin
manifestarea sentimentului de vinovăţie şi prin faptul că îi „lipseşte o lumină” din cauza consecinţelor
tragice se aseamănă cu Oedip. Ca şi eroul din mitologie, atras prin slăbiciunea sa spre propria-i cădere, dar
aflând chiar în această cădere puterea de a se ridica, Neculai Isac ajunge să facă figură de erou biruitor.