Sunteți pe pagina 1din 4

Hanu Ancuţei – Povestirea

Povestirea este specia genului epic în versuri sau în proză mai mare decât schiţa, care prezintă un
singur fir narativ, accentul punându-se pe acţiune.
Povestirea în ramă este procedeul prin care una sau mai multe naraţiuni de sine stătătoare se
încadrează într-o altă naraţiune mai amplă care să le cuprindă în aceeaşi atmosferă epică, iar interesul se
concentrează asupra situaţiei neobişnuite povestite şi nu în jurul personajelor.

Trăsături:

1. Spaţiul este un topos în care mai mulţi povestitori relatează întâmplări pilduitoare,
respectând un ceremonial şi desfăşurând o artă a discursului memorabil.
2. Rolul naratorului este acela de a evidenţia fiecare povestitor şi a stârni interesul auditoriului.
3. Timpul narativ se situează într-un plan al trecutului, principala caracteristică fiind evocarea
unei lumi apuse.
4. Subiectivismul naraţiunii este dat de narator, care poate fi martor sau personaj narator al
întâmplăeilor evocate.

Contextul operei

Publicat în 1928, volumul „Hanul Ancuţei” reprezintă pentru creaţia lui Mihail Sadoveanu
„capodopera de la răscruce” (N. Manolescu), deoarece face trecerea spre etapa marilor cărţi sadoveniene,
dar este şi o sinteză a elementelor întâlnite în povestirile anterioare: „lumea ţărănească, natura, idilicul,
legenda, oralitatea.” (N. Manolescu).
Volumul este realizat prin tehnica povestirii în ramă, a cărei principală modalitate este inserţia.

Tema

Este povestea însăşi, pornindu-se de la ideea că povestea salvează omul de sub teroarea istoriei
de la moarte, transformându-l în personaj. Se încearcă povestea perfectă care este amânată mereu şi care
nu va fi atinsă. Povestirea e un mod de viaţă „o necesitate psihologică, o delectare, o artă a petrecerii
timpului” (Al. Săndulescu).

Rema

Volumul este o suită de nouă nuclee narative autohtone aşezate convergent, încadrate de o ramă
ce reprezintă discursul narativ genetic al naratorului principal.
Rama „într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanul Ancuţei” ... „şi comisul Ioniţă a uitat
cu desăvârşire că trebuie să ne spuie o istorie cum nu am mai auzit”, are un narator generic care asistă ca
martor la seara de la han devenind ascultător al fiecărei naraţiuni rostite de ceilalţi povestitori. Nu are
nume dar este acceptat de ceilalţi, iar prezenţa lui este redată prin prezenţa persoanei I şi conferă iluzia
autenticităţii. Ceilalţi naratori, naratori secunzi, sunt personaje în naraţiunea cadru şi, pe rând, ascultători
în povestirile relatate de ei.
Cei nouă naratori secunzi sunt:
- comisul Ioniţă („Iapa lui Vodă”);
- călugărul Gherman („Haralambie”);
- moş Leonte Zodierul („Balaurul”);
- căpitanul de mazili Neculai Isac („Fântâna dintre plopi”);
- Ienache Coropcarul („cealaltă Ancuţă”);
- ciobanul Constantin Moţoc („Judeţ al sărmanilor”);
- negustorul Dămian Cristişor („Negustor lipscan”);
- orbul Constantin („Orb sărac”);
- Zaharia fântânarul şi mătuşa Salomia („Istorisirea Zahariei fântânarul”).
Naraţiunea cadru este răsfirată de-a lungul textului şi include cele nouă povestiri.
Incipitul fixează coordonatele spaţio-temporale, „ într-o toamnă aurie” la Hanu Ancuţei.
Finalul sugerează ideea de crepuscul al unei civilizaţii pe care o salvează forţa creatoare a
povestirii.
Timpul are trei valenţe:
- timpul povestirii reconstituie, prin forţa cuvântului, o lume şi stă sub semnul vârstei de aur.
Acesta e timpul naratorului generic, care evocă nostalgic toamna aurie a tinereţii sale.
- timpul povestit al toamnei aurii când se spun toate povestirile
- timpul evocat al celeilalte Ancuţe
Semnificaţia timpului este dată de N. Manolescu: „ceea ce izbeşte este încremenirea în timp. Tot
ce trece de pragul hanului intră în timp şi încremeneşte. Timpul în care se povesteşte ce s-a întâmplat şi
timpul în care s-a întâmplat ce se povesteşte se scurge necontenit unul în altul ca nisipul în ceştile
clepsidrei”.
Semnificaţiile Hanului
Ca spaţiu al povestirii, hanul e un suprapersonaj fiind o realitate simbolică la care se raportează
eroii şi întămplările. Are valoarea mitică a paradisului pierdut. Este un loc de întâlnire între poveste şi
între nemoarte. Intrarea are sensul pătrunderii într-un spaţiu şi într-un timp fabulos al povestirii şi naşterii
ei continue. Hanul e un loc de popas şi de petrecere ocrotitor ca o cetate, fiind aşezat la răscruce de
drumuri şi destine. Zidurile hanului-cetate au valoarea simbolică a graniţelor între lumea reală şi cea a
povestirii, iar hanul devine personaj ce rezonează la trăirile povestitorilor: „Îl simţise şi hanul – căci se
înfioră prea lung”.
Semnificaţia focului
Focul realizează legătura cu strămoşii, are un rol de reflector şi pune în lumină povestitorul.

„Fântâna dintre plopi”este a patra povestire şi are ca temă evocarea iubirii tragice care se
amestecă cu regretul nostalgic pentru lucrurile care au fost şi nu mai pot fi. Personajul narator este
căpitanul de mazili, Neculai Isac de la Bălăbăneşti, din ţinutul Tutovei. Naraţiunea la persoana I,
subiectivă, cu focalizare internă , implică două planuri:
- reprezentarea evenimentelor trăite în tinereţe (timpul narat)
- autoanaliza faptelor din perspectiva maturităţii (timpul naraţiunii)
Naratorul este autodiegetic, homodiegetic în raport cu personajele şi intradiegetic în raport cu
povestirea. În povestire se relatează un singur fapt epic, o poveste de iubire cu rol de iniţiere pentru
tânărul de odinioară, petrecută în urmă cu peste 25 de ani. Atmosfera povestirii ţine de modul în care
naratorul regizează o anumită tensiune pentru a capta atenţia şi a menţine interesul ascultătorilor. Astfel i
se face lui Neculai Isac un portret de către naratorul generic, apoi comisul Ioniţă dă câteva amănunte
incitante despre tinereţea acestuia, iar Ancuţa îşi aminteşte că mama ei îi povestise despre o întâmplare
înfricoşată a acestui om. La rândul său, căpitanul de mazili amână povestea, încadrându-se în ceremonial.
Întâi duce caii la adăpost, apoi cere vin, cinsteşte cu oamenii de la han, toţi mănâncă şi lăutarii se apropie.
Acţiunea povestită de Neculai Isac se derulează alert, fiind identificate toate momentele subiectului.
Expoziţiunea îl prezintă pe tânărul Neculai Isac într-o toamnă când duce vinuri în ţinutul Sucevei
şi face popas la Hanu Ancuţei, suferind din cauza fetei care-l părăsise. Plimbându-se călare pe malul
râului Moldova, întâlneşte un grup de ţigani care se scaldă. E întâmpinat de Hasanache, un cerşetor
bătrân, care o alungă, fără succes, din calea boierului pe Marga, o ţigăncuşă de 18 ani.
În intrigă, frumuseţea fetei îl tulbură şi le dă celor doi câte un ban de argint.
Desfăşurarea acţiunii debutează cu apariţia fetei a doua zi la han pentru a-i arăta pantofii
cumpăraţi cu banul primit. Neculai Isac îi dă întâlnire la două ceasuri după apusul soarelui la fântâna
dintre plopi. După o noapte petrecută împreună, îşi promit o nouă întâlnire de dragoste la întoarcerea lui
de la Paşcani, unde trebuia să-şi vândă marfa. La a doua întâlnire de la fântână, el îi aduce fetei o haină
roşcată şi fata-i mărturiseşte că Hasanache o trimisese la han ca să-l seducă, planul fiind ca ţiganii să-l
omoare şi să-i ia banii pe marfă.
În punctul culminant, Marga este conştientă că va fi omorâtă de ai săi că i-a trădat, dar se
sacrifică în numele dragostei. Tânărul fuge călare, scapă cu viaţă, dar o prăjină aruncată de urmăritori îi
scoate un ochi.
În deznodământ, Neculai Isac revine cu făclii şi cărăuşii de la han care auziseră strigătele sale, la
fântâna dintre plopi, unde sângele proaspăt de pe colacul de piatră este pentru el semnul că fata fusese
ucisă de ţigani şi aruncată în fântână.
Autenticitatea naraţiunii este susţinută de relatarea la persoana I şi de intervenţia Ancuţei care
adevereşte întâmplarea ştiută de la mama ei.

Caracterizarea personajelor

Personajul narator relatează întâmplarea din perspectiva tânărului neştiutor, dar reprezentarea
faptelor sale este însoţităde analiza şi condamnarea lor din perspectiva maturului din cauza consecinşelor
tragice.
Sunt realizate două portrete: al tânărului Neculai Isac şi al maturului.
Tânărul are defectele vârstei: neştiinţa sau lipsa experienţei de viaţă şi incapacitatea de a
prevedea urmările faptelor săvârşite. Prima întâlnire cu ţiganii şi cu fata care umblă prin apă cu fusta ei
roşie, este relatată din povestirea tânărului care nu vede capcana din această întâmplare. Marga este la
început o momeală pentru tânărul călător. Comportamentul ei ulterior este imprevizibil pentru
îndrăgostitul naiv. Tânărul crede că trăieşte etapele unei idile superficiale, dar se vede prins în capcana
întinsă de ţigani. Plăteşte nechibzuinţa sa cu un lumina unui ochi.
Prin caracterizare indirectă se scot în evidenţă calităţile fizice şi seninătatea inconştientă. El
scapă cu viaţă datorită tinereţii. Dacă ar fi conştientizat valoarea avertismentului fetei, pericolul în care se
afla şi ar fi încercat să o protejeze, el şi-ar fi diminuat şansele de salvare.
Licărul de conştiinţă se aprinde prea târziu iar manifestările lui sunt regretul şi condamnarea.
Portretul fizic al maturului este realizat direct de naratorul generic încă de la venirea acestuia la
han. Vestimentaţia şi formula de adresare folosită de comisul Ioniţă reflectă statutul său social: „căpitan
de mazili”. Numele de mazili îl purtau boiernaşii care erau în slujbă la domnie, dar care căzuseră în
dizgraţie. Aerul demn şi tragic al căpitanului se datorează rangului nobiliar şi tristeţii. Venirea lui la han
produce un efect deosebit celor de acolo: „ Era un om ajuns la cărunţeală, dar se ţinea drept şi sprinten pe
cal”. El povesteşte din dorinţa de a revedea trecutul pentru al înţelege, căci pierderea ochiului îi dă
puterea vizionară. Deşi fântăna nu mai există, el o poate vedea. Pentru el timpul interior s-a oprit într-un
prezent etern când a înţeles că inconştienţa sa înseamnă vinovăţie.
Marga este caracterizată indirect prin fapte, gesturi şi statut social. Ea este eroina tragică a
acestei poveşti de iubire. Condiţia ei umilă de ţigăncuşă care se lasă folosită de grupul nomad pentru a-i
jefui pe călătorii dornici de aventuri trupeşti, este umanizată şi metamorfozată de puterea dragostei
adevărate. Aflată în situaţia limită de a se supune legii nescrise a cetei primitive sau de a-l salva pe
bărbatul iubit, ea alege jertfa de sine. E un personaj romantic şi acţionează în situaţii excepţionale. Este
caracterizată direct de personajul narator care-i realizează portretul fizic. Ceea ce-l atrage la ea este
privirea. Fata răsare din apă şi va sfârşi tot în elementul acvatic.

Semnificaţia fântânii

Fântâna este un centru al lumii, un loc sacru care nu-i mai protejează pe îndrăgostiţi, fiind
pângărit de vina fiecăruia şi sortit pieirii. Astfel ea are un rol erotic protejând iubirea celor doi, dar şi
dramatic prin sacrificarea Margăi.
Naraţiunea se îmbină cu dialogul şi cu scurte pasaje narative. Relatarea personajului narator se
încheie cu deznodământul povestirii, dar naraţiunea are un epilog care constă în dialogul ascultătorului şi
în comentariile naratorului generic care înregistrează efectul actului narării asupra povestitorului:
întoarcerea spre sine şi trecut.
Modalităţile narării sunt: relatarea, reprezentarea şi povestirea, iar dominanta stilistică este
oralitatea care se realizează prin utilizarea persoanei I şi a-II-a în dialogul acestora.
Ceremonialul povestirii constă în faptul că dialogul presupune un sistem de convenţii:
- apariţia povestitorului
- pretextul care declanşează povestirea
- formulele de adresare
Naratorul se adresează interlocutorilor într-un mod ceremonios, adecvat rangului său nobil:
„domnilor şi fraţilor, ascultaţi ce mi s-a întâmplat”, iar ascultătorii intervin în final cu întrebări,
comentarii şi reflecţii.
Discursul naratorului generic vizează:
- atmosfera din afara hanului;
- introducerea în scenă a unui nou povestitor;
- modul în care este întreţinută atmosfera benefică povestirii în interiorul hanului;
- elementele de portret ale naratorului secund;
- modul de a povesti al naratorului secund;
- atitudinea ascultătorilor faţă de cele povestite integrând de cele mai multe ori şi pe cea
personală.

Registre stilistice

Farmecul zicerii este dat de prezenţa elementelor de limbaj popular („singur ca un cuc”), arhaic
(„catastih”, „mazil”), regional („buiac”, „bojma”, „imaş”, „roşă”).
Limbajul personajelor (ţiganii) contrastează cu cel al naratorului personaj (boier) indicând
diferenţa socială şi culturală.
Expresivitatea este realizată prin metafore („catastihul acelor vremi, a început să mi se încurce”),
epitetul de caracterizare („mări largi”, „ochi iuţi”, „răcni răguşit”) şi comparaţia sugestivă („am simţit în
mine ceva fierbinte, parcă aş fi înghiţit o băutură tare”).
„Fântâna dintre plopi” este o povestire deoarece e o naraţiune subiectivată (relatată din unghiul
povestirorului implicat ca protagonist al întâmplării), care se limitează la relatarea unui singur fapt epic,
acordându-se importanţă actului narării ce are ca efect reînvierea unei lumi apuse. Povestirea se situează
într-un plan al trecutului, principala sa caracteristică fiind evocarea. Accentul este pus pe întâmplări şi
situaţii, de unde caracterul etic exemplar al povestirii. Relaţia narator – receptor presupune oralitate,
ceremonial şi atmosferă.
Prin „Hanu Ancuţei” Sadoveanu îmbracă această unicitate într-o subtilitate aparte, proprie lui,
superioritatea de a percepe viaţa.