Sunteți pe pagina 1din 123

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

Carmen Nicoleta Coşug Oana Măriuca Firu

PROTECŢIA
INTERNAŢIONALĂ
A DREPTURILOR OMULUI
.

Galaţi
2009
2
3
CUPRINS

Capitolul 1
Regimul juridic al drepturilor omului ............................................................................... 5
1.1. Drepturile omului – noţiune şi natură juridică ................................................................ 6
1.2. Internaţionalizarea drepturilor şi libertăţilor omului ...................................................... 11
1.3. Principiile protecţiei internaţionale a drepturilor omului ............................................... 13
1.4. Clasificarea drepturilor omului ..................................................................................... 18
1.5. Limitele drepturilor omului ........................................................................................... 20
Sinteza ideilor principale .................................................................................................... 23
Întrebări de autoevaluare ................................................................................................... 25
Teste de autoevaluare ...................................................................................................... 25

Capitolul 2
Izvoarele internaţionale de consacrare şi de protecţie a drepturilor omului ........... 26
2.1. Izvoarele convenţionale ............................................................................................. 27
2.2. Izvoarele cutumiare ................................................................................................... 28
2.3. Izvoarele jurisprudenţiale ........................................................................................... 29
2.4. Alte izvoare ................................................................................................................ 29
Sinteza ideilor principale .................................................................................................... 30
Întrebări de autoevaluare ................................................................................................... 31
Teste de autoevaluare ...................................................................................................... 31

Capitolul 3
Sisteme internaţionale de consacrare şi protecţie a drepturilor omului ................... 32
3.1. Sistemul universal de consacrare şi protecţie a drepturilor omului ............................ 33
3.1.1. Aspecte generale .................................................................................................... 33
3.1.2. Organe create în cadrul O.N.U. cu competenţe în materia drepturilor omului ....... 34
3.1.3. Principalele documente adoptate în materia drepturilor omului .............................. 39
3.1.4. Instituţii specializate din cadrul O.N.U. cu relevanţă pentru problematica
drepturilor omului ............................................................................................................... 43
3.2. Sistemele regionale de consacrare şi protecţie a drepturilor omului .......................... 43
3.2.1. Sistemul regional interamerican .............................................................................. 43
3.2.2. Sistemul regional african ......................................................................................... 48
3.2.3. Sistemul regional arab ............................................................................................. 50
3.2.4. Asia şi problematica drepturilor omului .................................................................... 51
3.2.5. Sistemul regional european ..................................................................................... 51
3.2.5.1. Aspecte generale .................................................................................................. 51
3.2.5.2. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa ......................................... 53
3.2.5.3. Uniunea Europeană/ Comunităţile Europene ....................................................... 54
3.2.5.4. Consiliul Europei ................................................................................................... 63
Sinteza ideilor principale .................................................................................................... 70
Întrebări de autoevaluare ................................................................................................... 73
Teste de autoevaluare ...................................................................................................... 73

Capitolul 4
Proceduri internaţionale de protecţie a drepturilor omului ......................................... 74
4.1. Clasificarea procedurilor ............................................................................................. 75

4
4.2. Proceduri nejudiciare .................................................................................................. 77
4.3. Proceduri judiciare ...................................................................................................... 79
4.3.1. Aspecte generale de procedură ............................................................................... 80
4.3.2. Principalele etape ale procedurii desfăşurate în faţa Curţii europene a
drepturilor omului ............................................................................................................... 81
Sinteza ideilor principale .................................................................................................... 84
Întrebări de autoevaluare ................................................................................................... 85
Teste de autoevaluare ...................................................................................................... 86

Capitolul 5
Categorii de drepturi ale omului ..................................................................................... 87
5.1. Drepturile civile şi politice ............................................................................................ 88
5.2. Drepturile economice, sociale şi culturale ................................................................. 103
5.3. Categorii speciale de persoane protejate .................................................................. 104
Sinteza ideilor principale ................................................................................................. . 106
Întrebări de autoevaluare ................................................................................................. 107
Teste de autoevaluare .................................................................................................... 108

Capitolul 6
Protecţia drepturilor omului în România ..................................................................... 109
6.1. Surse internaţionale în materia drepturilor omului la care România este parte ........ 110
6.2. Reprezentarea în faţa Curţii europene a drepturilor omului ..................................... 111
6.3. Desemnarea candidaţilor la mandatul de judecător al Curţii europene a ................. 115
drepturilor omului
Sinteza ideilor principale ................................................................................................... 116
Întrebări de autoevaluare .................................................................................................. 117
Teste de autoevaluare ..................................................................................................... 118

Cheia testelor de autoevaluare ...................................................................................... 119

Bibliografia ...................................................................................................................... 120

5
Capitolul 1

Regimul juridic al drepturilor omului

1.1. Drepturile omului – noţiune şi natură juridică

1.2. Internaţionalizarea drepturilor şi libertăţilor omului

1.3. Principiile protecţiei internaţionale a drepturilor omului

1.4. Clasificarea drepturilor omului

1.5. Limitele drepturilor omului

OBIECTIVE

• însuşirea definiţiei drepturilor omului şi a celor mai importante teorii


privind problematica întemeierii drepturilor omului;
• aptitudinea de a distinge diferenţele existente între noţiuni precum:
drepturile omului, libertăţile omului, libertăţi publice, drepturi ale
cetăţeanului;
• cunoaşterea evoluţiei consacrării şi garantării drepturilor omului din plan
intern în plan internaţional, precum şi consecinţele acestui fenomen;
• însuşirea principiilor specifice care guvernează dreptul internaţional al
drepturilor omului;
• cunoaşterea criteriilor de clasificare şi a categoriilor de drepturi ale
omului consacrate şi garantate la nivel intern şi internaţional;
• înţelegerea necesităţii limitării drepturilor omului şi a modalităţilor
concrete de realizare a acestei limitări.

6
1.1. Drepturile omului – noţiune şi natură juridică
Drepturile omului reprezintă un concept filosofic, o condensare a tot ce a produs ca esenţă
filosofia umanistă din antichitate şi până în prezent1. Omul, ca fiinţă raţională, născută liberă, ca
măsură a tuturor lucrurilor, considerat ca scop şi niciodată ca mijloc, reprezintă valoarea supremă
pe care ar trebui să se concentreze tot ce înseamnă scopuri ale societăţii organizate politic în stat.
Istoria drepturilor omului nu este istoria unui marş triumfal, este istoria unei lupte, lupta
pentru respectarea demnităţii umane de către autorităţile statului. În aceeaşi idee, Preambulul
Declaraţiei revoluţiei franceze a drepturilor omului şi cetăţeanului din anul 1789 proclamă că
„ignorarea, uitarea şi dispreţul drepturilor omului sunt singurele cauze ale nenorocirilor publice”.
Un secol şi jumătate mai târziu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din anul 1948 reţine că
”ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie ce revoltă conştiinţa
oamenilor”, astfel că „este esenţial ca drepturile omului să fie protejate printr-un sistem juridic
pentru ca omul să nu fie constrâns, ca ultim recurs, la revoltă împotriva tiraniei şi opresiunii”.
Aşadar, două documente fundamentale în materia drepturilor omului, unul intern, cu valoare
universală, celălalt adoptat de o organizaţie internaţională cu vocaţie universală, pun în evidenţă
importanţa covârşitoare a acestor drepturi pentru dezvoltarea societăţii omeneşti2.
Noţiunea juridică de „drepturi ale omului” cunoaşte două accepţiuni în ordinea de drept3.
A. În primul rând face referire la dreptul obiectiv al drepturilor omului4, adică totalitatea
instrumentelor internaţionale care consacră şi protejează asemenea drepturi, precum şi a
mecanismelor instituţionale de garantare a lor.
B. În al doilea rând atunci când evocăm „drepturile omului” avem în vedere şi înţelesul de
drepturi subiective, conferite unui anumit titular.
A. În ceea ce priveşte prima accepţiune trebuie reţinut că Dreptul internaţional al drepturilor
omului este o ramură a dreptului internaţional public, al cărui obiect este studiul raporturilor dintre
oameni, studiu ce-şi fixează ca punct de referinţă demnitatea umană, determinând drepturile şi
facultăţile, care, în ansamblu, sunt necesare pentru înflorirea fiecărei personalităţi umane5.
Facem însă următoarea precizare: Dreptul internaţional al drepturilor omului protejează
fiinţa umană în timp de pace, în timp ce pentru situaţiile de conflicte armate, se activează
normele Dreptului internaţional umanitar, o altă ramură a dreptului internaţional public, care are ca
obiect protecţia fiinţei umane împotriva efectelor conflictelor armate, de exemplu, protecţia
femeilor şi a copiilor, protecţia ziariştilor în misiuni periculoase în zone de conflict armat,
prevenirea şi reprimarea crimelor de război, interzicerea sau limitarea utilizării unor arme, etc.6
B. Referitor la cea de-a doua accepţiune, şi anume la situarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, în categoria drepturilor subiective, arătăm că aceasta se impune în
mod firesc, întrucât aceste drepturi şi libertăţi sunt prerogative conferite de lege subiectului titular
de a adopta o anumită conduită şi de a pretinde altora desfăşurarea unei conduite corelative
adecvată dreptului său, ceea ce nu reprezintă altceva decât definiţia dreptului subiectiv. Se poate

1
Drepturile omului, consacrate şi garantate internaţional sunt drepturi individuale, ele neconfundându-se cu alte
noţiuni din dreptul internaţional public, cum ar fi drepturile popoarelor şi drepturile minorităţilor, care sunt drepturi
colective, au ca titulari o colectivitate. În schimb drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sunt drepturi
individuale.
2
Corneliu BÂRSAN, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I Drepturi şi libertăţi, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2005, p. 6
3
Ibidem, Op. cit., p.7
4
Se spune însă că Dreptul internaţional al drepturilor omului reprezintă, într-o formulare metaforică, doar „partea
emergentă a aisbergului” care nu ar putea să existe fără „straturile sale inferioare”, constituite de bazele filosofice şi
morale ale noţiunii de „drepturi ale omului”. Frederick SUDRE, Droit europeen et international des droits de l homme,
6 eme ed. refondue, PUF, Paris, 2003, p. 12
5
Rene CASSIN, Science de Droits de l homme, Methodologie et enseignement, Colloque de Nice, 1971, Rev. Dr.
Homme, 1072, vol. V
6
Ioan CLOŞCĂ, Ion SUCEAVĂ, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, 1995, pp. 221-250
7
spune aşadar, că, de fapt, drepturile subiective ale omului definesc poziţia acestuia în raport cu
puterea publică.
Dar, înainte de a fi drepturi subiective, o parte a drepturilor omului sunt drepturi naturale1.
Drepturile naturale exprimă ideea că oamenii sunt îndreptăţiţi să exprime anumite cerinţe
sau pretenţii, a căror legitimitate şi justificare decurge doar din natura lor umană, din condiţia de a
fi umani, şi care nu sunt pur şi simplu produsul legilor sau al unor aranjamente sociale2.
Este firesc să afirmăm, în acest caz, că titularii acestor drepturi sunt indivizii, ca fiinţe
umane, indiferent de apartenenţa lor juridică la un stat, aşa încât aceştia pot fi cetăţeni,
rezidenţi naţionali sau străini, titulari ai unui drept de şedere pe teritoriul unui stat sau chiar
rezidenţi ilegali.
Teoria drepturilor naturale se fundamentează pe ideea că există drepturi care se
situează în afara istoriei şi a timpului, că ele se manifestă într-o ordine anterioară – din punct de
vedere logic – sistemului normativ juridic. Aşadar drepturile omului existau chiar înainte de
apariţia lor în planul ideilor, apoi au fost preluate în cadrul luptei politice, deci au devenit obiect al
unei ideologii politice, pentru ca în cele din urmă să fie transpuse în norme de drept3.
Principiul fundamental al teoriei drepturilor naturale este că o acţiune sau un comportament
este corect numai dacă respectă drepturile fiecărei persoane. Pentru evaluarea morală a
corectitudinii comportamentului este lipsit de relevanţă dacă, prin respectarea acestor drepturi
individuale este susţinută valoarea binelui şi este evitat răul. Fiecare individ este îndreptăţit să
facă propriile sale alegeri privitoare la modul în care vrea să trăiască, cu condiţia ca acelaşi drept
să nu fie refuzat celorlalţi. Drept urmare, în teoria drepturilor naturale nimeni nu are vreo datorie
(obligaţie) faţă de sine. Nici măcar prezervarea propriei vieţi nu este o datorie faţă de sine şi de
aceea suicidul nu este condamnat pe aceste temeiuri. Este adevărat că John Locke condamnă
suicidul, dar nu pentru că ar duce la o prezumtivă violare a unei obligaţii pe care fiecare individ o
contractează faţă de sine, ci mai degrabă pe temeiul violării dreptului de proprietate pe care-l are
Dumnezeu faţă de viaţa individului4.
Imaginea globală despre moralitate pe care o conturează teoria drepturilor naturale este
una negativă: a nu viola drepturile celorlalţi este suma tuturor cerinţelor şi obligaţiilor
morale. Iar la rândul lor, drepturile naturale respective, pe care nu ne este îngăduit să le
încălcăm, sunt ele însele, în mod preponderent, drepturi negative. Dreptul la viaţă, de pildă, este
doar dreptul de a nu fi ucis, nu şi complementarul său pozitiv, de a ni se furniza de către ceilalţi,
mijloacele necesare prezervării şi întreţinerii vieţii. Nu există o datorie (obligaţie) de a ajuta pe
ceilalţi (exceptând obligaţiile care rezultă din relaţiile de paternitate sau de maternitate), ci numai o
obligaţie de a nu vătăma pe ceilalţi. Desigur, din punct de vedere moral este admirabil să-i ajutăm
pe ceilalţi, dar aceasta nu este în sens strict o obligaţie şi, drept urmare, statul nu poate să-i
constrângă în mod legitim pe indivizi să se ajute între ei.
Cum se poate însă argumenta validitatea şi veridicitatea unei asemenea teorii pentru cei
care contestă existenţa drepturilor naturale?
Un prim argument, însă fără valoare juridică ar putea să fie reprezentat de convingerea
oamenilor că posedă drepturi „naturale” în calitatea lor de fiinţa umane, şi nu ca urmare a
consacrării prin legi a acestora. Nu este însă un temei suficient, pentru că justificările unui
asemenea argument sunt de natură pur subiectivă.

1
Sunt drepturi naturale prin excelenţă dreptul la viaţă, dreptul la libertate şi dreptul de proprietate, însă lista poate
continua.
2
Mircea DUMITRU, Există drepturi individuale ca drepturi naturale? Elaborarea unui sistem de analiză a unor
reprezentări referitoare la instituţia drepturilor individuale, Analele Universităţii Bucureşşti, nr. II/2004, p. 6
3
D. LOCHAK, Les droits de l homme, Ed. La Decouverte&Syros, Paris,. 2002, p. 4
4
Mircea DUMITRU, Op. cit., p. 7
8
Un al doilea argument ar fi că nici un sistem social, nici un regim juridic nu se poate
justifica prin sine. Să presupunem pentru a avansa în demersul nostru că nu există nici un drept
natural1, că toate drepturile sunt generate de structura juridică şi de cutumele societăţii.
Este un fapt indubitabil că oamenii au puternice sentimente morale de contestare a oricăror
norme, reguli sau constrângeri sociale, dacă acestea sunt opresive sau lipsite de un fundament
justificativ legitim. În situaţiile de acest fel oamenii simt că drepturile individuale fundamentale care
le aparţin au fost violate, deşi ipotetic, astfel de drepturi, care nu-şi au originea în dreptul pozitiv,
istoric, al societăţii, sunt respinse de către legea existentă şi de către reprezentanţii autorităţii
statului. De aici decurge concluzia că sursa acestor drepturi fundamentale, care transced setul
drepturilor sancţionate de către dreptul pozitiv al societăţii şi care nu sunt captate de către „tabela”
acceptată a drepturilor pozitive ale indivizilor, este independentă de sursa drepturilor
consacrate de legile societăţii2.
Un alt aspect care trebuia analizat în cadrul acestei secţiuni este problematica întemeierii
drepturilor3. Trecând în revistă soluţiile semnificative în această privinţă reţinem următoarele:
a) drepturile sunt fundamentate pe conceptul că subiecţii lor au senzaţii şi ca urmare
posedă capacitatea de a suferi. Drepturile individuale acţionează, în acest caz ca un scut
protector care trebuie să minimizeze suferinţa indivizilor4.
b) drepturile sunt indicatorul unei valori intrinseci, care nu fluctuează ca urmare a
modificării condiţiilor sociale, morale, juridice şi, indiferent cât de reprobabil moral ar fi
comportamentul unor oameni, ei trebuie trataţi ca membri care au o valoare distinctivă intrinsecă
prin care aparţin unei ordini morale.
c) drepturile survin pe conceptul de demnitate umană.
Pentru că în cadrul drepturilor omului, noţiunea de demnitate umană este esenţială, căci ea
apare, prin excelenţă, ca un „principiu matrice”5 care constituie soclul drepturilor fundamentale
vom analiza mai îndeaproape această noţiune.
Demnitatea umană a irigat întotdeauna filosofia drepturilor omului6, chiar dacă acest
concept posedă o anumită autonomie în raport de drepturile omului pentru că acestea din urmă
induc o valorizare a demnităţii omului, în timp ce demnitatea desemnează omul în calitatea sa de
a aparţine umanităţii.7
Proclamarea demnităţii umane ca bază a sistemului juridic creează premisele înţelegerii
omului ca fiinţă universală, debarasată de prejudecăţile credinţei, rasei, etniei, condiţiei sau
poziţiei sociale, deschizând drumul liberalismului şi umanismului8.
Conceptul de demnitate umană este analizat ca unul metajuridic, şi nu juridic, deoarece
demnitatea trebuie privită ca valoare şi nu ca drept. Astfel, apărarea demnităţii umane ca
valoare supremă va deveni un obiectiv constituţional, în timp ce drepturile sunt doar consecinţele

1
Vom utiliza astfel metoda reducerii la absurd - reductio ad absurdum.
2
Mircea DUMITRU, Op. cit., pp. 8-11. Autorul ilustrează această idee astfel : chiar şi în societatea care legitima
juridic şi social sclavia exista dreptul individual fundamental al oamenilor la libertate egală, în virtutea faptului că şi
sclavii aveau aceeaşi natură umană ca şi oamenii liberi.
3
Ibidem, pp. 8-11
4
« Înclinaţia noastră este aceea de a acorda un credit mare puterii explicative a acestui punct de vedere şi de a
accepta şi una dintre consecinţele acestui punct de vedere care nu are totuşi o recunoaştere universală, faptul că în
comunitatea morală trebuie să includem şi animalele, care, tocmai pentru că au capacitatea de a suferi, au şi
drepturi.” Idem
5
B. MATHIEU, Pour une reconnaissance de « principes matriciels », en matiere de protection constitutionnele dea
droits de l homme, D. 1995, Chron., p. 211
6
B. EDELMAN, La dignite de la personne humaine, une concept nouveau, D. 1997. Chron., p. 185
7
D. GUTMAN, Les droits de l homme sont-ils l avenir du droit?, Mel F. Terre, L avenir du droit, PUF, Ed.
Jurischasseur, 1999, pp. 329, 334
8
Dan Claudiu DĂNIŞOR, Universalitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale potrivit Constituţiei României, Revista
de Drept Public, nr. 2/2004, p. 2
9
concrete ale acestei valori: dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, dreptul la libertate şi
siguranţă, etc.1
Conţinutul demnităţii este în aceste condiţii cu necesitate, fluid şi imprecis, fiind preferabil
ca el să nu fie definit şi astfel limitat. Valoarea demnităţii ar fi de vector al interpretării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, ea nefiind astfel un drept sau o libertate. Transformarea demnităţii
într-un concept juridic nu este preferabilă, chiar dacă ea ar fi doar aparent securizată,
deoarece s-ar putea preta ulterior la orice interpretare2.
d) drepturile se bazează pe raţionalitate. Natura proprie umanului este raţionalitatea, căci
spre deosebire de specii de animale, comportamentul oamenilor nu este controlat în întregime de
instinctele lor naturale. Echipamentul lor genetic lasă un spaţiu larg unor acţiuni care nu sunt
condiţionate sau determinate cauzal prin natura lor biologică. Oamenii trebuie să se folosească de
capacităţile superioare ale minţii lor pentru a rezolva probleme, a lua decizii, a acţiona în
circumstanţe diferite şi a supravieţui. O creatură non-umană poate supravieţui folosindu-se în mod
exclusiv de capacităţi instinctive înnăscute. Oamenii pot supravieţui numai folosindu-se de mintea
lor. Drept urmare, fiecare individ are un drept natural, inalienabil de a se folosi într-un mod
neconstrâns de mijloacele acestea vitale mintale de supravieţuire şi de dezvoltare a capacităţilor
sale înnăscute sau dobândite.3
În continuare vom proceda la câteva precizări terminologice. Studiul declaraţiilor şi
convenţiilor internaţionale, al actelor normative interne şi al doctrinei conduce la observaţia că se
utilizează frecvent termenii: "drepturile omului" şi "libertăţile omului". În această situaţie se
pune întrebarea: există, din punct de vedere juridic, deosebiri între drept şi libertate?
Într-o primă opinie4 s-a susţinut că cele două noţiuni nu se află pe acelaşi plan, fiind
distincte. În acest sens libertatea este concepută ca o putere de a acţiona sau de a nu acţiona,
toate libertăţile fiind libertăţi publice prin aceea că ele intră în dreptul pozitiv atunci când statul le
consacră în sistemul naţional de drept. Noţiunea de drepturi ale omului are o semnificaţie mai
largă deoarece ea rezultă din teoria dreptului natural potrivit căreia omul, tocmai pentru că este
fiinţă umană are un ansamblu de drepturi inerente naturii sale, nefiind important dacă dreptul
pozitiv le consacră sau nu. Astfel, libertăţile publice ar corespunde acelor drepturi ale omului pe
care un stat le recunoaşte în sistemul său de drept.
Opinia la care achiesăm este însă că, din punct de vedere juridic dreptul este o libertate şi
libertatea un drept5, ambele expresii desemnând, la modul cel mai general, facultatea,
capacitatea omului de a face sau de a nu face ceva. Utilizarea ambilor termeni pentru a exprima
acelaşi concept are o explicaţie istorică. Astfel, la început, în legătură cu statutul fiinţei umane, s-a
pus problema libertăţilor, ca exigenţe ale individului în opoziţie cu autorităţile publice. Respectarea
libertăţilor presupunea din partea autorităţilor o atitudine generală de abţinere, adică de a nu
împiedica exercitarea libertăţilor. Evoluţia politică şi socială a făcut să devină evidentă necesitatea
ca autorităţile publice să depăşească atitudinea de abstenţiune şi să treacă la atitudinea activă,
de acţiune, pentru a face posibilă realizarea anumitor libertăţi cetăţeneşti. S-a ajuns astfel la
sintagma "drept al omului", care implică obligaţia statului nu numai de a proteja libertăţile, dar şi
de a acţiona pentru a asigura cetăţeanului posibilitatea reală de a-şi exercita anumite libertăţi.
Cu toate că, din punct de vedere juridic, există deci sinonimie între drept şi libertate,
concluzionăm că "libertatea" pune accentul pe neintervenţia statului, pe când "dreptul"

1
Dan Claudiu DĂNIŞOR, Op. cit., p.4
2
Ibidem, p. 2
3
Mircea DUMITRU, Op. cit., pp.16-17.
4
J. RIVERO, Les libertes publiques, PUF, Themis, tome I, 8 eme ed., 1997, p. 22 şi urm.
5
Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, ed. a XI-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 140
10
accentuează obligaţia statului de a acţiona pentru a crea condiţiile necesare exercitării anumitor
libertăţi1.
Unele explicaţii comportă şi expresiile "drepturi ale omului" şi "drepturi ale
cetăţeanului". Cu toate că sunt într-o strânsă corelaţie, acestea nu se confundă. Expresia
"drepturile omului" evocă, după cum am arătat, drepturile fiinţei umane, ca fiinţă înzestrată cu
conştiinţă, raţiune şi voinţă, fapt ce-i conferă drepturi naturale inalienabile şi imprescriptibile,
dincolo de organizarea statală a societăţii. Dacă avem însă în vedere societatea organizată în
stat, din punct de vedere juridic omul se prezintă în trei ipostaze: cetăţean, străin sau apatrid. Pe
planul realităţilor juridice interne omul devine cetăţean, adică o fiinţă umană integrată în sistemul
socio-politic al statului respectiv. Drepturile sale sunt proclamate şi asigurate prin legea statului
căruia aparţine, sub denumirea de drepturi (libertăţi) cetăţeneşti. Realitatea statelor contemporane
demonstrează că doar cetăţenii unui stat beneficiază, ca principiu, de toate drepturile prevăzute în
Constituţie, străinii şi apatrizii beneficiind doar de drepturile considerate inalienabile fiinţei umane.
Aşadar, regăsim pe de o parte drepturile omului, ca o instituţie de drept internaţional, ca
sursă de reguli juridice stabilite de comun acord de către state pentru protecţia fiinţei umane2, iar
pe de altă parte drepturile cetăţeanului ca instituţie de drept intern, care însumează normele ce
reglementează statutul juridic al cetăţeanului.
Însă, existenţa principiul universalităţii3 în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale
face ca omul să prevaleze asupra cetăţeanului.
Având în vedere cele prezentate, putem înţelege motivele pentru care definirea
drepturilor fundamentale ale omului este o problemă controversată şi larg dezbătută în
literatura de specialitate. Încercând o sinteză a opiniilor dominante exprimate în doctrină, care se
bazează pe realităţile evidente ale practicii statelor actuale, definim drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului ca fiind acele drepturi subiective, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi
demnitatea acestuia, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, care
sunt recunoscute şi garantate prin acte internaţionale şi prin Constituţii4.
Trebuie subliniat faptul că, pentru a fi puse în valoare, drepturile omului trebuie să se
bucure de o anumită sancţiune juridică. Or, aceasta rezultă numai din depăşirea stadiului de
deziderat şi cuprinderea lor în reglementări interne şi internaţionale, oricare ar fi domeniu de
aplicare al acestora în spaţiu şi forţa lor juridică (poate fi vorba de o simplă declaraţie solemnă ca
în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sau, dimpotrivă, elaborarea unui mecanism
jurisdicţional internaţional de control al drepturilor garantate, ca în cazul Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului).
Subliniem faptul că drepturile omului nu sunt conferite de normele juridice
internaţionale în materie, ci ele sunt numai recunoscute, afirmate de acestea5.

1
Într-o altă opinie se arată că noţiunea de „drepturile omului” aparţine dreptului internaţional, iar cea de „libertăţi
publice” aparţine dreptului intern. Corneliu BÂRSAN, Op. cit., p. 10
2
Stelian SCĂUNAŞ, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pp. 3-4
3
Universalitatea se desfăşoară pe trei planuri: 1. pe plan raţional desemnează atribuirea drepturilor tuturor fiinţelor
umane. 2. pe plan temporal presupune ca aceste drepturi să fie generale şi abstracte – situate în marginea timpului şi
valide în orice moment istoric. 3. pe plan spaţial sugerează extinderea culturii drepturilor omului la toate societăţile
politice, fără excepţie. Gregorio PECES, Barba MARTINEZ, Theorie generale des droits fondamentaux, L.G.D.J.,
Paris, 2004, p. 271. Referitor la acest ultim aspect se sugerează o soluţie simplă : exportul, care poate fi paşnic, ca
valorile « europene » în fostele state comuniste, sau belicos, ca democraţia americană în lumea musulmană. Cu
privire la relativizarea temporală se afirmă că aceasta poate privi doar extinderea dreptului în efectele lui, deci
exerciţiul dreptului, şi nu existenţa dreptului. Dan Claudiu DĂNIŞOR, Op. cit., pp. 12-13
4
O altă definiţie a drepturilor omului care pune accent pe normele care reglementează materia aparţine profesorului
Corneliu Bârsan: drepturile omului reprezintă un ansamblu de norme juridice internaţionale prin care sunt
recunoscute individului atribute şi facultăţi care îi asigură demnitatea, libertatea şi dezvoltarea personalităţii sale şi
care beneficiază de garanţii instituţionale. Corneliu BÂRSAN, Op. cit., 14
5
Corneliu-Liviu POPESCU, Protecţia internaţională a drepturilor omului – surse, instituţii, proceduri, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2000, p. 7
11
În ceea ce priveşte îndatoririle1 individului foarte puţine norme juridice internaţionale fac
referire la acestea, ele reprezentând o chestiune marginală pentru dreptul internaţional, lipsită de
consistenţă juridică, rămânând, cel puţin la actuala etapă de dezvoltare a dreptului internaţional,
un simplu deziderat moral2. În schimb la nivel intern au o pondere însemnată, dat fiind interesul
direct al statelor de a stabili obligaţiile cetăţeneşti.
Aşadar, transpus în planul preocupărilor juridice, conceptul de drepturi ale omului
desemnează mai întâi drepturi subiective ale omului care definesc poziţia acestuia în raport cu
puterea publică, dar el devine o veritabilă instituţie juridică, un ansamblu de norme juridice
interne şi internaţionale care au ca obiect de reglementare promovarea şi garantarea drepturilor
şi libertăţilor omului, apărarea acestuia împotriva abuzului statelor.

1.2. Internaţionalizarea drepturilor şi libertăţilor omului


Problematica drepturilor omului, cu multiplele sale semnificaţii, atât teoretice, cât mai ales
practice, este prezentă în zilele noastre, atât la nivelul preocupărilor fiecărui stat, cât şi la nivelul
preocupărilor comunităţii internaţionale.
Istoria demonstrează că, stadiul dezvoltării şi respectării drepturilor şi libertăţilor omului
depinde de stat, şi putem constata, în secolul nostru, pe de o parte o dezvoltare a drepturilor şi
libertăţilor omului, iar pe de alta o încălcare, în unele cazuri sistematică, a lor. Natura statului,
democratic sau autoritar, condiţionează în mod direct locul pe care îl ocupă drepturile şi libertăţile
în ierarhia valorilor sociale. Democraţia liberală este cea care corespunde cel mai bine
protecţiei drepturilor şi libertăţilor. Aceasta se bazează pe un echilibru între teoria democraţiei
pure, bazată pe reglementarea prin lege a unei sfere cât mai largi de raporturi sociale şi teoria
liberală pură bazată pe libertate neîngrădită. Democraţia în stare pură şi liberalismul în stare pură
au ajuns la eşecuri, în primul caz pentru că se suprimă progresiv libertăţile în favoarea interesului
public, şi în al doilea caz pentru că se acceptă libertăţile periculoase pentru societate.
Penetraţia şi expansiunea drepturilor omului din spaţiul juridic naţional în spaţiul juridic
internaţional, cu alte cuvinte internaţionalizarea acestora, marchează atât o revoluţie, dacă
fenomenul este privit din perspectiva relaţiei tradiţionale dintre dreptul intern şi dreptul
internaţional, cât şi o evoluţie dacă fenomenul este analizat în raport cu esenţa şi finalitatea sa3.
Filosofii Greciei antice au creat conceptul de libertate individuală, iar jurisconsulţii şi
pretorii romani au construit un sistem de drept în care recunoaşterea juridică a personalităţii şi
drepturile subiective care îi dădeau conţinut erau garanţia acestei libertăţi. Creştinismul a afirmat
universalitatea libertăţii persoanei, dar numai în raporturile cu Divinitatea, şi nu ca principiu de
organizare socială4. Abia şcoala dreptului natural desprinde fiinţa umană atât de ordinea
cosmică, cât şi de ideea divină, considerând-o ca valoare socială în sine, dotată cu atribute ce ţin
de autonomia ei şi aflată în centrul vieţii sociale5, împlinind astfel premisele necesare pentru
apariţia doctrinei moderne a drepturilor omului ca temei al democraţiei6.
Afirmarea şi consacrarea drepturilor şi libertăţilor a avut loc treptat, în primă fază doar în
interiorul fiecărui stat, începând cu sec. XVIII, şi, abia în sec. XX, pe plan internaţional.
Referitor la influenţa Marii Britanii în această materie, reţinem că textele engleze care
consacră drepturi şi libertăţi au apărut în lupta diverselor categorii sociale împotriva absolutismului
1
Exemplificăm cu art. 29 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului care dispune că individul are îndatoriri faţă de
colectivitate, numai în cadrul acesteia fiind posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale.
2
Corneliu BÂRSAN, Op.cit., p. 5
3
Valeriu STOICA, Structura juridică a drepturilor omului ca drepturi subiective, Revista Română de Drepturile
Omului, nr. 3/1993, p. 8
4
D. LOCHAK, Les droits de l homme, Ed. La Decouverte&Syros, Paris, 2002, p. 10
5
« În momentul în care teologii catolici au recunoscut că, după descoperirea « lumii noi » indienii trebuie să se
bucure de aceleaşi drepturi ca şi colonizatorii spanioli, a apărut ideea unei comunităţi mondiale fondată nu pe
credinţă, ci pe apartenenţa la aceeaşi natură, la aceeaşi demnitate umană, ceea ce constituie, în contextul epocii, o
mutaţie teologică fundamentală, prin care se conferă drepturilor omului valoarea lor universală ». Ibidem, p. 13
6
Valeriu STOICA, Op. cit., p. 9
12
feudal. Textele engleze sunt reprezentate de Magna Charta (1215), Habeas Corpus (1679)1 şi Bill
of Rights (1689)2. Toate aceste texte se remarcă prin faptul că nu proclamă principii universal
valabile privitoare la libertăţile persoanei, ci au avut în vedere înlăturarea unor abuzuri ale
autorităţilor feudale.
În ceea ce priveşte Statele Unite ale Americii au fost proclamate două declaraţii – cea a
drepturilor statului Virginia din 12 iunie 1776 şi cea de independenţă din 4 iulie 1776. Ultimul text
proclamă drepturile americanilor şi voinţa lor de a ieşi de sub autoritatea Marii Britanii. Declaraţia
nu are anvergură universală, ci este un text, destinat unui moment istoric precis, îndreptat
împotriva englezilor şi justificând libertăţile americanilor.
Trebuie evidenţiat, în acest sens, cazul Franţei, pentru că Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului din 1789 a fost un text fundamental, care a avut o influenţă hotărâtoare asupra
textelor naţionale şi internaţionale care au urmat.
Importanţa Declaraţiei rezidă în primul rând în faptul că priveşte atât omul, în sensul
generic al termenului, care are anumite drepturi naturale, cât şi cetăţeanul, care este omul aflat
în raporturi juridice cu un anumit stat, şi care, în acest sens se bucură de drepturi politice şi de
libertatea de a participa la activitatea publică. În al doilea rând textul Declaraţiei are un conţinut
filosofic şi juridic, formulând principii generale, fără a se preocupa de modul concret în care
acestea vor fi aplicate, ceea ce conferă vocaţie universală documentului, pentru că se poate
aplica tuturor oamenilor, indiferent de spaţiu şi timp3.
Primul document cu valoare universală a fost Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului adoptată în cadrul O.N.U. la 10 decembrie 1948, document ce a avut un ecou imens la
nivel mondial şi care a devenit un veritabil instrument internaţional care a declanşat construcţia
sistemului de protecţie a drepturilor omului4.
În concluzie reţinem că drepturile omului au deci funcţia principală de instrumente
juridice prin care identitatea individuală este apărată împotriva abuzurilor de putere care se
săvârşesc în numele sau la adăpostul instituţiilor care exprimă identitatea de grup. Era firesc
astfel ca protecţia juridică a drepturilor omului să transgreseze graniţele dreptului intern şi să
pătrundă în dreptul internaţional.
Internaţionalizarea drepturilor omului a generat următoarele consecinţe5:
1. modificarea conceptului de capacitate juridică;
2. modificarea conceptului de drept subiectiv.
1. Înţeleasă ca aptitudine generală de a fi titular de drepturi şi obligaţii, capacitatea
juridică este măsura fiinţei subiectelor de drept, deoarece acestea există numai în măsura în
care le este recunoscută capacitate juridică.
Până la constituirea dreptului internaţional al drepturilor omului fiinţa juridică a individului nu
avea o dimensiune proprie în dreptul internaţional. Numai din acest moment, individul
dobândeşte, pe lângă capacitatea juridică de drept intern, o capacitate juridică de drept
internaţional, ajungându-se astfel la întregirea fiinţei juridice a individului.
2. În structura juridică a dreptului subiectiv coexistă un element substanţial cu unul
procesual.

1
Înseşi dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului, conţinute în art. 5, par. 4 conform căruia orice persoană
lipsită de libertate prin arestare sau deţinere, are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta
să statueze asupra legalităţii deţinerii sale, sunt inspirate direct din Habeas Corpus. Mai mult decât atât Curtea
europeană a drepturilor omului a recunoscut în Decizia sa din 9 ianuarie 2003, Kadem/Malta (nepublicată), că
garanţia de habeas corpus conţinută în Convenţie vine să întărească ideea că orice detenţie prelungită dincolo de
perioada avută iniţial în vedere, reclamă intervenţia unui « tribunal », ca o garanţie împotriva arbitrariului. Corneliu
BÂRSAN, Op. cit., p. 22, citând site-ul Curţii europene a drepturilor omului www.hudoc.echr.coe.int,
2
Tudor DRĂGANU, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Ed. "Dacia", Cluj-Napoca, 1992, p.14.
3
Corneliu BÂRSAN, op. cit., pp. 23-24
4
Evoluţia consacrării în documente internaţionale a drepturilor omului, ulterioară acestui moment, va fi analizată pe
larg în capitolele următoare ale lucrării.
5
Valeriu STOICA, Op. cit., pp. 9-13
13
a) Elementul substanţial sau conţinutul dreptului este suma prerogativelor, puterilor
recunoscute de lege titularului acelui drept. În baza acestor facultăţi titularul poate să se comporte
într-un anumit fel sau poate pretinde altora un anumit comportament.
Aprecierea acestor prerogative ca fiind recunoscute sau conferite de lege nu reprezintă
doar o simplă diferenţă de formulare, ci exprimă o opţiune fundamentală în favoarea esenţei
individuale sau a esenţei sociale a fiinţei umane. Ideea de recunoaştere semnifică preexistenţa
acestor prerogative în raport cu legea şi trimite la doctrina dreptului natural. Identitatea fiinţei
umane este un dat, astfel încât legea nu poate decât să stabilească anumite limite de exercitare a
drepturilor subiective pentru prevenirea sau sancţionarea abuzului de drept. Ideea că aceste
atribute sunt conferite prin lege apare ca rezultat al deplasării accentului de la individ către
societate; drepturile subiective există numai dacă şi numai în măsura în care societatea le conferă
indivizilor1.
b) Elementul procesual este posibilitatea de a cere protecţia legii ori de câte ori elementul
substanţial al dreptului subiectiv este încălcat. Acest element nu preexistă legii, el este creat prin
lege. Cea mai importantă formă pe care o îmbracă elementul procesual este dreptul material la
acţiune prin intermediul căruia violarea dreptului subiectiv este dedusă în faţa unui organism cu
atribuţii jurisdicţionale.
Internaţionalizarea drepturilor omului modifică în dublu sens această structură juridică:
a) elementul substanţial nu mai este recunoscut doar în dreptul intern, ci şi în dreptul
internaţional al drepturilor omului. Sistemul universal de protecţie al drepturilor omului, care
funcţionează în cadrul O.N.U. coexistă cu diversele sisteme regionale astfel încât este posibil ca
elementul substanţial al oricărui drept al omului, ca drept subiectiv, să aibă două sau trei
reglementări diferite: una în dreptul intern, alta în tratatele cu vocaţie universală şi încă una în
convenţiile cu vocaţie regională. Drepturile omului devin astfel drepturi subiective cu geometrie
variabilă.
b) elementul procesual din structura juridică a drepturilor omului se multiplică întrucât
dreptul de acţiune în faţa organismelor interne de jurisdicţie este dublat de un drept de a cere
protecţia organismelor specializate din cadrul sistemului internaţional.
Aşadar, internaţionalizarea drepturilor omului se traduce juridic printr-o anumită limitare a
suveranităţii statale în materia drepturilor omului, concretizată în caracterul obiectiv pe care l-au
căpătat drepturile2.

1.3. Principiile protecţiei internaţionale a drepturilor omului3


Protecţia internaţională a drepturilor este guvernată de următoarele principii:
1. Caracterul recent al protecţiei internaţionale a drepturilor omului
Protecţia internaţională a drepturilor omului este o ramură de drept nouă, având o vechime
de numai o jumătate de secol, deşi în dreptul intern protecţia drepturilor omului are în unele state
o existenţă de mai multe secole. Dreptul internaţional al drepturilor omului s-a autonomizat în
cadrul dreptului internaţional, în principal, prin recunoaşterea calităţii individului ca subiect de
drept4.
Până la primul război mondial reglementările internaţionale sunt foarte puţine şi au un
caracter sectorial (vizând doar dreptul internaţional umanitar şi interzicerea sclaviei şi a muncii
forţate), după primul război mondial se adaugă protecţia lucrătorilor în cadrul Organizaţiei
Internaţionale a Muncii şi protecţia minorităţilor naţionale care viza doar zona europeană, mai
precis statele ce au rezultat după descompunerea Imperiului Austro-ungar sau care şi-au mărit
teritoriul în acest fel.

1
Valeriu STOICA, Op. cit., p. 8
2
Dan Claudiu DĂNIŞOR, Op. Cit., p. 14
3
Corneliu-Liviu POPESCU, Op. cit., pp.7-16
4
Valeriu STOICA, Op. cit., p. 8
14
Abia violările grave, masive şi sistematice ale drepturilor omului comise de unele state la
nivel intern, în timpul celui de-al doilea război mondial au determinat o poziţie comună a statelor
în cadrul comunităţii internaţionale în sensul cooperării internaţionale în materie. Momentul
naşterii protecţiei drepturilor omului este reprezentat de adoptarea la 10 decembrie 1948, la
Paris, de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, a Declaraţiei universale a
drepturilor omului, chiar daca acest document nu este un tratat internaţional, ci numai un act
internaţional de soft-law.
2. Egalitatea în drepturi a oamenilor
Acest principiu reprezintă de fapt egalitatea de şanse a oamenilor, ca posibilitate de
exercitare în deplină egalitate a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale prevăzute de legile
interne şi internaţionale. Mai mult, din acest principiu decurge principiul nediscriminării care
presupune ca toţi oamenii să se bucure de drepturile şi libertăţile lor fundamentale fără deosebire
de rasă, sex, religie, convingeri politice, naţionalitate, sau orice alt criteriu ce ar putea favoriza pe
unii în detrimentul altora.1
3. Excluderea competenţei naţionale exclusive în materia drepturilor omului şi
limitarea suveranităţii statului prin consacrarea şi garantarea internaţională a drepturilor
omului
Problematica drepturilor omului a devenit un domeniu al cooperării internaţionale, ea nu
mai reprezintă o materie a competenţei naţionale exclusive, rezervată numai suveranităţii statale,
înţeleasă în mod absolut şi discreţionar. Aşadar suveranitatea statului nu este absolută, una dintre
limitele sale fiind drepturile omului. Putem spune în acest caz că suveranitatea naţională se
opreşte acolo unde încep drepturile omului, întrucât suveranitatea statului trebuie să constituie
temei pentru protejarea drepturilor omului, iar nu pentru încălcarea lor. Trebuie remarcat faptul că,
în acest domeniu, limitarea suveranităţii unui stat nu se face în favoarea unui alt stat, ci în
favoarea indivizilor şi a drepturilor acestora.
Esenţa întregului mecanism de apărare internaţională a drepturilor omului constă în
acceptarea de către state a faptului că drepturile omului nu mai pot fi lăsate la discreţia fiecărui
stat în parte, ci, conştiente de necesitatea reducerii riscurilor de încălcare gravă a acestora la
nivel intern, sub acoperirea suveranităţii statale absolute, statele au convenit să coopereze la
nivel internaţional în acest domeniu. Reţinem aşadar că în această materie există o îmbinare a
dreptului internaţional cu cel intern, de unde şi necesitatea stabilirii unor relaţii între cele două
tipuri de norme juridice prezente.
4. Crearea unui regim internaţional de ordine publică şi excluderea regulii
reciprocităţii în materie
Prin tratatele privind drepturile omului se nasc în primul rând drepturi pentru destinatarii,
pentru beneficiarii tratatelor, adică pentru indivizi, nu pentru părţile la tratat, deci nu pentru state.
Atunci când statele devin părţi la tratate internaţionale în materia drepturilor omului ele îşi asumă
aşadar obligaţii faţă de indivizi, dar şi faţă de colectivitatea internaţională, instituindu-se aşadar un
regim de ordine publică internaţională de la care nu se poate deroga. Acest fapt se traduce
printr-o atingere remarcabilă adusă uneia dintre dogmele cele mai bine stabilite ale dreptului
relaţiilor între state, cea a neingerinţei.2
Principiul reciprocităţii îşi are temeiul în ideea de contract, în consensualismul pe care îl
presupune în general un tratat internaţional, cu consecinţa posibilităţii ridicării excepţiei de
neexecutare. În materia drepturilor omului nu se aplică regula reciprocităţii, şi implicit nici excepţia
de neexecutare, adică, dacă un stat parte la un tratat încalcă drepturile omului acest fapt nu
îndreptăţeşte un alt stat parte să încalce drepturile omului3. Drepturile omului nu sunt deci o
1
Stelian SCĂUNAŞ, Op. cit., p.10
2
Henri LABAZALE, La Convention europeenne de Droits de l Homme. Commentaire article par article, sous la
direction de Louis-Edmond Pettiti, Emmanuel Decaux et Pierre-Henri Imbert, Economica, Paris, 1999, p. 572
3
Avizul Curţii Internaţionale de Justiţie din 21 iunie 1971, Rec C.I.J. 1971, p. 55, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, Afacerea Irlanda contra Regatului Unit, 18 ian. 1978, seria A, nr. 25, p. 90.
15
chestiune contractuală, care să privească potrivit principiului relativităţii actelor juridice numai
părţile la aceste tratate, ci, dimpotrivă sunt o chestiune ce interesează în egală măsură indivizii,
statele şi societatea internaţională.
Mai mult, unele norme de protecţie a drepturilor omului au dobândit valoare de cutumă, ele
impunându-se şi statelor care nu sunt parte la tratate, în timp ce altele, precum reprimarea
genocidului, interzicerea sclaviei, interzicerea discriminării, interzicerea torturii, garantarea
regulilor fundamentale într-un proces judiciar, au fost integrate în jus cogens, devenind norme
imperative ale dreptului internaţional public, cu forţă juridică superioară prin care nu se poate
deroga prin norme dispozitive.
Dacă la nivel intern Ministerul Public este cel care veghează la respectarea ordinii publice,
la nivel internaţional, în materia drepturilor omului, neexistând un asemenea organism, statele
sunt cele care au dreptul la o acţiune populară, sesizând un organ internaţional împotriva altui
stat, care încalcă drepturile omului, în absenţa oricărui interes propriu al statului autor al sesizării
şi a oricărei legături de cetăţenie între el şi victimă.
5. Subsidiaritatea consacrării şi garantării drepturilor omului la nivel internaţional
faţă de nivelul intern
Problema drepturilor omului nu este una de competenţă exclusiv internaţională, statele
continuă să reglementeze drepturile omului la nivel intern şi să asigure protecţia drepturilor
omului, deoarece această chestiune interesează în primul rând dreptul intern, dreptul internaţional
intervenind doar în subsidiar. Subsidiaritatea este un concept filosofic, destinat spaţiului politic
pentru a regla atribuirea şi exercitarea competenţelor în absenţa unui suveran unitar1.
Principiul subsidiarităţii, definit ca fiind o regulă de alocare a competenţelor între
comunităţile mari şi entităţile componente ale acestora, în care primele intervin numai în măsura
în care cele din urmă nu au suficiente resurse pentru a satisface necesităţile membrilor lor,
constituie o soluţie adecvată pentru a asigura acest echilibru2.
Dacă principiul subsidiarităţii s-a conturat atât istoric, cât şi ca normă contemporană într-un
context european, problemele cărora el încearcă să le răspundă nu sunt specific europene, ci
universale3.
Eforturi merituoase au demonstrat cu succes, dar într-un mod izbitor de idealist, în ce
măsură, chiar neformulată explicit, subsidiaritatea domină sistemul universal de protecţie a
drepturilor omului, precum şi faptul că, în loc să submineze eficacitatea standardelor universale
de protecţie, ea oferă satisfacţie pluralismului inerent comunităţilor umane, deci şi comunităţii
internaţionale.4
În analiza sa devenită clasică asupra subsidiarităţii în cadrul sistemului de protecţie instituit
de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fostul grefier al Curţii Herbert Petzold punea
accentul îndeosebi pe subsidiaritate procedurală şi pe cea substanţială, care joacă, ambele,
un rol fundamental pentru acest sistem.5 „Subsidiaritatea în cadrul ordinii juridice a Convenţiei are
două aspecte: ca un concept procedural sau funcţional, ea semnifică faptul că, înainte de a apela

1
Cornelia GUŞĂ, Controlul jurisdicţional al principiului subsidiarităţii în spaţiul comunitar european, Revista Română
de Drept Comunitar, nr. 1/2005, p. 40
2
Aurel CIOBANU DORDEA, Valorificarea subsidiarităţii în sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului,
Analele Universităţii Bucureşti, nr. II/2004, p. 82
3
În plan politico-juridic, subsidiaritatea este indisolubil legată de federalismul european, cunoscând o primă aplicare
concretă prin consacrarea sa într-o regulă juridică constituţională în cadrul sistemului federal german: textul
Constituţiei federale germane din 1871 instaura astfel un federalism de integrare, vizând repartizarea competenţelor
între statele federale şi Federaţie pentru delimitarea sferelor lor de competenţe, Jean-Louis CLERGERIE, Le
principe de subsidiarite, Ellipses, Paris, 1997, p. 34. Sistemul german reprezintă prima aplicare concretă a
subsidiarităţii, incluzând într-o regulă juridică fundamentală un principiul abstract şi foarte dinamic, de origine
filosofică, Cornelia GUŞĂ, Op. cit., p. 40
4
Paolo G. CAROZZA, Subsidiairity as a structural principle of international human rights law, A.J.I.L., vol. 97 (2003),
nr. 2, pp. 38 şi urm.
5
Aurel CIOBANU DORDEA, Op. cit., p. 82
16
la instituţiile Convenţiei, orice reclamant trebuie să fi adresat plângerea sa tuturor acelor instituţii
naţionale care pot fi considerate ca oferind un remediu eficient şi adecvat în împrejurările cauzei;
ca şi concept material sau de fond, ea înseamnă că atunci când aplică dispoziţiile convenţiei,
instituţiile Convenţiei trebuie să acorde, oricând este necesar, respectul cuvenit acelor trăsături
juridice şi factuale care caracterizează viaţa societăţii în statul în cauză. Funcţionarea deplină a
principiului are două implicaţii semnificative: mai întâi oferă instituţiilor Convenţiei prilejul de a
învăţa din abordarea juridică a autorităţilor naţionale competente în privinţa acelor probleme
asupra cărora Curtea trebuie să hotărască şi, în al doilea rând serveşte la prevenirea
supraîncărcării organelor de control constituite de Convenţie”1.
Subsidiaritatea se manifestă aşadar în două planuri:
a) Subsidiaritatea sub aspectul consacrării (subsidiaritatea substanţială) - Normele
internaţionale privind drepturile omului reprezintă cel mai mic numitor comun la care state cu
sisteme politice extrem de diferite au putut ajunge. Dreptul internaţional în materie reprezintă doar
un standard minimal, de la acest nivel internaţional de bază, statele nu pot, în plan intern să
deroge ”în jos”, dar o pot face „în sus”, asigurând o protecţie sporită a drepturilor omului la nivel
naţional. Acest fapt are consecinţe importante, de pildă, dacă apare o încălcare a drepturilor
omului ce vizează doar aspectul superior de protecţie conferită la nivel naţional se antrenează o
răspunderea juridică exclusiv internă. În schimb dacă încălcarea atacă acel nivel minimal stabilit
în plan internaţional, se angajează nu numai răspunderea internă, dar şi răspunderea
internaţională a statului.
b) Subsidiaritatea sub aspectul garantării drepturilor omului (subsidiaritatea
procedurală) –Principalul rol în respectarea drepturilor omului şi remedierea situaţiei în cazul
încălcării acestora revine statelor. Doar în situaţia în care mecanismele statale au fost
nesatisfăcătoare, intervin organele internaţionale. Este ceea ce se numeşte principiul epuizării
căilor interne de atac, adică obligativitatea parcurgerii prealabile complete a căilor interne înainte
de sesizarea unui organism internaţional. În caz contrar, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă,
fiind prematură, însă procedura poate fi reluată după epuizarea căilor interne.
Regula epuizării căilor de recurs interne este, fără îndoială, una dintre manifestările cele
mai pregnante ale subsidiarităţii în aplicarea Convenţiei. De altfel, această regulă, pe care
Convenţia a împrumutat-o din dreptul internaţional general, joacă un rol important prin:
- protejarea suveranităţii statelor;
- manifestarea încrederii în discernământul autorităţilor naţionale, mai apropiate de
încălcările drepturilor şi susceptibile să găsească remedii mai bune la acestea;
- reducerea duratei procedurilor menite să asigure repararea prejudiciilor suferite.2
Scopul principal al structurilor internaţionale de garantare a drepturilor omului nu este
sancţionarea statelor vinovate, ci respectarea drepturilor omului, adică restabilirea drepturilor
încălcate şi repararea prejudiciilor suferite de victimă.
Principiul subsidiarităţii nu face decât să întărească protecţia drepturilor omului la nivel
naţional, dublând-o cu un sistem de control care operează ca o plasă de siguranţă3.
6. Aplicabilitatea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor omului în
dreptul intern
Deşi tradiţional dreptul internaţional public este un drept al relaţiilor dintre state, el
neinteresând direct indivizii, astfel încât normele nu au aplicabilitatea directă, în ceea ce priveşte
protecţia internaţională a drepturilor omului situaţia este diferită. Subiectele din ordinea juridică
internă dobândesc direct drepturi în temeiul ordinii juridice internaţionale şi pot invoca direct
aceste drepturi în faţa organelor interne, naţionale.
1
Herbert PETZOLD, The European System for the Protection of Human Rights, Dordrecht, Boston, London,
Martinus Nijhoff-Kluwer, 1993, p. 60
2
Aurel CIOBANU DORDEA, Op. cit., p. 84
3
Johan CALLEWAERT, La subsidiarite dans l Europe des droits de l homme: la dimension substantielle, în L
Europe de la subsidiarite (coord. M. Versussen), Ed. Bruzlant, Bruxelles, 2000, p. 17
17
Aplicabilitatea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor omului depinde atât
de factori interni, cât şi de factori externi:
a) în plan intern este important modul în care dreptul intern receptează dreptul
internaţional, cu alte cuvinte dacă se adoptă sistemul monist1 în care normele se pot aplica direct
în dreptul intern sau sistemul dualist2, în care normele internaţionale nu pot fi direct aplicate.
b) în plan extern sunt esenţiale următoarele elemente:
I. calitatea normei internaţionale - aceasta trebuie să fie susceptibilă de aplicabilitate
directă:
1. să fie suficient de clară, de precisă.
2. să nu necesite măsuri naţionale pentru a fi aplicabilă direct;
3. să existe intenţia statelor de a conferi respectivului tratat aplicabilitate directă.3
II. norma internaţională trebuie să fie în vigoare.
Aceasta semnifică faptul că statul respectiv şi-a exprimat consimţământul de a fi legat din
punct de vedere juridic prin acel tratat şi că acesta a intrat în vigoare, atât cu caracter general, cât
şi pentru respectivul stat.
Problema aplicabilităţii directe generează două efecte: vertical şi orizontal. Efectul vertical
se referă la raporturile între individ şi stat, iar efectul orizontal face referire la faptul că normele
privind drepturile omului produc efecte juridice şi în relaţiile directe între particulari.
Aşadar, în virtutea caracterului direct aplicabil al normelor internaţionale indivizii devin
beneficiari de drepturi direct, fără să mai fie nevoie ca acel stat să consacre respectivele drepturi
şi printr-un act normativ intern. Pot fi aplicate de regulă direct normele care consacră drepturi
civile şi politice, nu şi cele purtând asupra drepturilor economice, sociale şi culturale, care
sunt norme program, conţinând angajamente ale statelor de a lua măsuri la nivel intern,
aplicabilitatea lor depinzând direct de normele adoptate la nivel naţional.
7. Superioritatea normelor internaţionale în materia drepturilor omului faţă de
normele dreptului intern
Poziţia normelor internaţionale în materia drepturilor omului faţă de reglementările interne
este analizată diferit, după cum este vorba de planul internaţional sau planul intern.
În planul dreptului internaţional chestiunea superiorităţii normelor internaţionale este
indiscutabilă, indiferent de natura acestora, deci inclusiv faţă de normele constituţionale astfel
încât în faţa unui organ internaţional aceasta va prevala. Mai mult faţă de organismele
internaţionale norma juridică internă are valoarea unui element de fapt, nu a unui element de
drept. Acest lucru semnifică faptul că un act sau fapt contrar unei norme internaţionale privind
drepturile omului este sancţionat la nivel internaţional, chiar dacă el, din punct de vedere al
dreptului intern este legal şi constituţional.
În planul dreptului naţional problema interesează doar dacă se recunoaşte normei
internaţionale aplicabilitate directă prin dreptul constituţional. Există astfel state care recunosc
tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului fie o poziţie supraconstituţională (superioară
1
Potrivit acestui sistem dreptul internaţional este de aceeaşi natură ca şi dreptul intern; între cele două nu există nici
o diferenţă. Lumea juridică este unitară deoarece şi dreptul este unul singur. Se susţine şi faptul că dreptul
internaţional se aplică direct în ordinea juridică internă a statelor deoarece raporturile sunt unele de interpenetrare,
fiind posibile datorită apartenenţei la un sistem unic fondat pe identitatea de subiecte şi de izvoare de drept. Se
respinge orice formă de « recepţionare » formală a normelor internaţionale în ordinile juridice interne. Augustin
FUEREA, Drept comunitar european. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 43
2
Potrivit teoriei dualiste există diferenţe fundamentale între dreptul internaţional şi dreptul intern, cele două ordini
juridice fiind distincte una de cealaltă. Astfel, nu pot exista conflicte între normele interne şi cele internaţionale pentru
că normele nu au acelaşi obiect de reglementare. Norma internă se aplică exclusiv în cadrul statului şi nu poate
interveni în ordinea juridică internaţională, în timp ce, un tratat internaţional are efect şi în ordinea juridică internă
numai dacă este ratificat, are loc o « naţionalizare » a tratatului, el fiind aplicat în calitate de drept intern. Ibidem, p.
43 şi p. 153
3
Spre exemplu, art. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului conţine direct obligaţia statelor de a respecta
drepturile omului : „Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane ţinând de jurisdicţia lor drepturile şi
libertăţile definite în titlul I al prezentei Convenţii”.
18
ca forţă juridică legii fundamentale), fie constituţională (aceeaşi valoare juridică cu cea a
constituţiei), fie infraconstituţională, dar supralegislativă (inferioară ca valoare juridică constituţiei,
dar superioară legii), fie legislativă (pe acelaşi plan cu legea internă).
Consecinţa firească a acestui fapt este că nu întotdeauna şi nu în mod automat supremaţia
dreptului internaţional duce la înlăturarea dreptului intern, de exemplu, atunci când constituţia
conferă o valoare supralegislativă normei internaţionale. Trebuie subliniat însă faptul că
superioritatea normelor internaţionale în materie faţă de normele interne trebuie corelată cu
principiul subsidiarităţii analizat anterior, trebuie deci cercetat dacă norma internă nu oferă
cumva o protecţie sporită a drepturilor omului faţă de nivelul minim stabilit prin normele
internaţionale. În cazul în care există o protecţie sporită, prevalează norma internă.
Concluzia este aşadar că în caz de conflict între o normă internaţională privind drepturile
omului şi o normă juridică internă se aplică întotdeauna atât la nivel intern cât şi la nivel
internaţional norma juridică mai favorabilă, fie ea internaţională sau internă.
8. Existenţa unor jurisdicţii internaţionale specializate
Dreptul internaţional public la nivel internaţional nu se desfăşoară în faţa unor tribunale
internaţionale întrucât foarte rar se ajunge în situaţii contencioase. În materia drepturilor omului
există însă tribunale specializate pentru protejarea acestor drepturi şi pentru sancţionarea statelor
care au încălcat aceste drepturi.
Astăzi există trei asemenea jurisdicţii: Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu sediul la
Strasbourg şi Curtea Interamericană a drepturilor omului cu sediul la Costa Rica, Curtea Africană
a drepturilor omului şi popoarelor.
Trebuie observat că astfel de tribunale specializate în materia drepturilor omului există doar
la nivel regional, nu şi universal, datorită imposibilităţii ajungerii la un acord între state în acest
domeniu la nivel universal.
9. Rolul important al jurisprudenţei ca sursă a dreptului internaţional al drepturilor
omului
Dispoziţiile tratatelor internaţionale privind drepturile omului nu pot fi corect înţelese şi
aplicate în afara jurisprudenţei create, pe baza lor, de organele internaţionale de protecţie,
întrucât jurisprudenţa acestora interpretează, şi dacă este cazul chiar completează normele
convenţionale. În ceea ce priveşte Curtea europeană a drepturilor omului avem o jurisprudenţă
deosebit de bogată care a ajuns să facă corp comun cu Convenţia europeană a drepturilor
omului, având deci forţă juridică obligatorie.
10. Poziţia individului de subiect al dreptului internaţional al drepturilor omului
Particularul nu este în mod tradiţional subiect de drept internaţional public, întrucât
această ramură de drept se adresează doar statelor şi organizaţiilor internaţionale.
În cazul protecţiei drepturilor omului situaţia este diferită deoarece normele se adresează
direct indivizilor creându-le în mod direct drepturi în temeiul normelor juridice internaţionale.
Consecinţa este că ei pot invoca direct aceste drepturi în faţa organelor interne şi
internaţionale. Mai mult, individul participă la raporturile juridice internaţionale cu caracter
procedural, putând sesiza de exemplu direct Curtea europeană a drepturilor omului, în faţa căreia
se poate vorbi de o poziţie de egalitate a individului cu statul. Reţinem că individul nu va fi
niciodată în poziţie de pârât, ci doar de reclamant.
În concluzie, în materia drepturilor omului şi particularul este subiect de drept, deci
participant la raporturile juridice internaţionale.

1.4. Clasificarea drepturilor omului


Privite ca prerogative recunoscute individului şi pe care acesta le poate invoca pentru
protejarea statutului său juridic, drepturile omului au evoluat de-a lungul timpului de la preocupări
esenţiale, precum dreptul la viaţă, la preocupări privind aspectele economice şi sociale ale vieţii.
I. Tradiţional drepturile omului sunt clasificate, din punct de vedere cronologic în
următoarele categorii:
19
1. Drepturi civile şi politice – sunt libertăţile individuale clasice, care au apărut prima dată
la nivelul dreptului intern, fiind consacrate prin declaraţiile de drepturi ale revoluţiilor burgheze.
Fiind din punct de vedere cronologic prima categorie de drepturi sunt considerate ca alcătuind
categoria drepturilor din prima generaţie. Ele sunt libertăţi negative, presupunând o obligaţie de
abţinere din partea statului, constând din faptul de a nu le încălca. Ulterior aceste drepturi capătă
şi o dimensiune pozitivă prin obligaţia ce revine statului de a interveni pentru asigurarea
respectării drepturilor.
2. Drepturile economice, sociale şi culturale asigură participarea individului la aceste
aspecte ale vieţii, fiind de natură să conducă la instaurarea în societate a unei democraţii
economice1. Au apărut tot în dreptul intern, fiind ulterior consacrate şi în sfera internaţională.
Aceste drepturi au apărut o dată cu consolidarea capitalismului, fiind în acelaşi timp drepturi ce
depind de nivelul de dezvoltare al unei societăţi. Ele au preponderent o dimensiune pozitivă,
presupunând prestaţii din partea statului şi sunt de regulă drepturi program, consacrând obligaţii
de diligenţă a statelor, iar nu obligaţii de rezultat, realizarea drepturilor depinzând de nivelul de
dezvoltare al fiecărui stat. Drepturile economice, sociale şi culturale, spre deosebire de drepturile
civile şi politice nu au, în special la nivel internaţional, un caracter justiţiabil2. Statele comuniste
preferă afirmarea drepturilor economice, sociale şi culturale pentru a masca situaţia drepturilor
civile şi politice.
3. Drepturile de solidaritate, cum ar fi dreptul la pace, dreptul la dezarmare, dreptul la un
mediu sănătos spre deosebire de celelalte drepturi au apărut direct la nivel internaţional.
Aceste drepturi îşi au sorgintea preponderent în zona statelor din lumea a treia pentru a deplasa
obiectul atenţiei de la situaţia precară a drepturilor din primele două generaţii, punând accent pe
solidaritatea internaţională.
În ceea ce priveşte includerea drepturilor de solidaritate în categoria drepturilor omului
există o amplă dezbatere, dat fiind că acestea sunt vagi sub aspectul conţinutului şi nu este clar
cine sunt titularii drepturilor, neputându-se preciza cu certitudine dacă sunt drepturi individuale
sau drepturi colective, aparţinând statelor sau comunităţii internaţionale, nici cine sunt titularii
obligaţiilor corelative (statele, un grup de state, comunitatea internaţională)3.
S-a observat însă, în mod judicios că, pe de o parte, ideea de solidaritate poate fi
considerată însăşi raţiunea de a fi a drepturilor economice, sociale şi culturale, iar pe de alta,
drepturile de solidaritate nu par a fi compatibile cu logica raportului juridic în conţinutul căruia ele
au a fi cuprinse4. De exemplu, este greu de determinat titularul dreptului la pace, care nu
reprezintă altceva decât expresia principiului interzicerii recurgerii la forţă în dreptul internaţional,
cât şi sancţiunea sa specifică, aplicabilă în cazul în care ar fi încălcat, privită ca modalitate juridică
a protecţiei drepturilor omului. De aceea, în cazul acestor drepturi trebuie mai degrabă căutată
posibilitatea de a fi cuprinse în cadrul celorlalte două categorii care se bucură pe plan
internaţional de o protecţie concretă şi efectivă5.
Această clasificare este însă teoretică, în realitate nefiind de multe ori posibilă trasarea
unor linii clare de demarcaţie intre cele trei categorii de drepturi. Este de exemplu, cazul dreptului
de proprietate, considerat uneori un drept civil, iar alteori un drept economic.
Nici afirmaţia potrivit căreia drepturile economice şi sociale sunt drepturi „pozitive”, care
„costă bani”, iar cele civile şi politice sunt drepturi negative, care nu impun obligaţii financiare în
sarcina statului, nu rezistă unei analize mai aprofundate. Există drepturi civile şi politice, care,
pentru a nu rămâne literă moartă necesită cheltuieli considerabile. Astfel, dreptul la un proces

1
Dennis ROUGET, Le guide de la protection internationale des droits de l homme, Ed. La Pensee Suvage, Paris,
2000, p. 61
2
Corneliu-Liviu POPESCU, Op. cit., p. 6
3
Ibidem, p. 7
4
P.WASCHSMANN, Droits de l homme. Protection internationale, Dictionnaire de la culture juridique, PUF, Paris,
2003, p. 541
5
Corneliu BÂRSAN, Op. cit., pp. 33
20
corect implică o serie de garanţii procedurale costisitoare, exercitarea dreptului la vot mobilizează
resurse financiare mari, etc. Totodată, nu toate drepturile economice şi sociale impun cheltuirea
unor sume de bani. Unele dintre acestea, cum ar fi dreptul la salariu egal pentru muncă de
valoare egală, pot fi garantate prin măsuri legislative adecvate, care să interzică discriminarea la
locul de muncă1.
II. În ordinea recunoaşterii lor de către stat, drepturile se clasifică în trei generaţii:
1. Drepturile din prima generaţie au în vedere libertatea individuală şi libertatea politică.
În această categorie se încadrează : dreptul de vot şi dreptul de a fi ales, siguranţa individuală,
protecţia împotriva arestării abuzive, libertatea de opinie, libertatea de exprimare.
2. Drepturile din generaţia a doua sunt drepturile cu caracter economic şi social: dreptul
la grevă, drepturile sindicale, protecţia socială pentru copii, bătrâni şi handicapaţi, dreptul la
muncă, egalitatea între bărbaţi şi femei.
3. Drepturile din generaţia a treia, numite şi drepturi de solidaritate, au apărut în anii ’70
şi se referă la dreptul la natură nepoluată, protecţia mediului şi dreptul la pace.
Dacă în cazul drepturilor din prima generaţie statul trebuie să se abţină, să nu împiedice
exercitarea lor, în cazul drepturilor din generaţiile următoare statul este dator să intervină, să
acţioneze pentru ca aceste drepturi să poată fi realizate.Mai mult, drepturile din prima generaţie
sunt singurele în mod incontestabil justiţiabile. Această calitatea liipseşte drepturilor din generaţia
a doua şi a treia, în primul rând datorită lipsei de precizie a conţinutului lor juridic2.
III. După criteriul destinatarului, adică prin raportare la persoanele beneficiare ale protecţiei
instituite, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului pot fi grupate în:
1. drepturi individuale care pot fi:
a. generale - se adresează tuturor oamenilor, precum dreptul la viaţă;
b. specifice - se adresează unor anumite categorii de persoane – copii, femei, apatrizi, etc.
2. drepturi colective – prevăzute pentru protejarea intereselor unui ansamblu de
persoane, titulare în mod colectiv ale drepturilor, cum sunt drepturile popoarelor sau ale
minorităţilor3. Astfel, art. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale prevede că toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele, astfel că, în temeiul
acestui drept, ele îşi determină statutul politic şi îşi asigură libera dezvoltare economică, socială şi
culturală. O dispoziţie asemănătoare este înscrisă şi în art. 1 al Pactului internaţional privitor la
drepturile civile şi politice, care adaugă dreptul popoarelor de a dispune de bogăţiile şi resursele
lor naturale, fără însă a aduce atingere obligaţiilor ce decurg din cooperarea economică
internaţională, întemeiată pe principiul interesului reciproc.
Pe de o parte titularii drepturilor colective nu dispun de mecanisme care să le permită
garantarea exerciţiului acestor drepturi, iar, pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că prin
respectarea unor drepturi colective, cum ar fi dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul
popoarelor la un mediu sănătos se asigură premisele esenţiale ale respectării drepturilor
individuale. În acelaşi timp, încălcarea masivă a unor drepturi strict individuale, cum ar fi dreptul la
viaţă, poate conduce la crime cu caracter colectiv, de exemplu genocidul4.

1
Dumitra POPESCU, Ruxandra PAŞOI, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Revista Studii de drept
românesc, nr. 3-4/2003, p. 281
2
Valentin CONSTANTIN, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Revista Română de drepturi ale
omului, nr. 21/2001, p. 15
3
Totuşi, ca principiu general, noţiunea de drepturi ale omului reglementate prin acte juridice internaţionale cuprinde
numai drepturi individuale, considerate ca inerente fiinţei umane, în timp ce drepturile colective au un alt regim juridic
în dreptul internaţional public. Corneliu BÂRSAN, Op. cit., pp. 4-5 şi 31
4
Dennis ROUGET, Op. cit., p. 61
21
1.5. Limitele drepturilor omului1
Orice societate presupune de la sine ideea de autoritate, care are două funcţii
fundamentale: reglarea relaţiilor între membrii societăţii şi puterea constrângătoare asupra
abuzului de libertate2.
Unicul ţel în care autoritatea (puterea) se poate exercita în mod legitim asupra oricărui
membru al societăţii civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a împiedica vătămarea altora3.
Aşadar, esenţial este ca în fiecare societate guvernantul să permită şi să apere o anumită stare
de libertate, folosind în acest scop şi în mod legitim autoritatea sa, indiferent care ar fi
instrumentul folosit pentru aceasta: forţa de constrângere, represiunea sau forţa de convingere.
Este binecunoscut faptul că într-o societate politică, individul renunţă la o parte din
libertatea sa în favoarea conservării libertăţii tuturor4. Libertatea şi autoritatea ca practici de
guvernare se află într-o poziţie antagonică, se exclud reciproc. Fiecare dintre cele două concepte
poate fi socotit remediul celeilalte, în condiţiile în care surplusul de libertate ca şi excesul de
autoritate sunt la fel de nocive pentru societate, deoarece împiedică statul de la înfăptuirea
misiunii sale fundamentale: asigurarea binelui comun al tuturor cetăţenilor săi5.
Din această perspectivă drepturile omului nu au acelaşi regim juridic. Există două
categorii de drepturi:
I. drepturi considerate intangibile, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi suprimate,
suspendate sau limitate sub nici o formă. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi
cea americană în materie, dar şi Pactul privind drepturile civile şi politice recunosc ca fiind
asemenea drepturi:
1. dreptul la viaţă şi interzicerea pedepsei cu moartea6;
2. dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante;
3. dreptul de a nu fi adus în stare de sclavie;
4. dreptul la neretroactivitatea legii penale;
5. dreptul de a nu fi judecat şi condamnat de mai multe ori pentru aceeaşi faptă penală –
non bis in idem.
II. drepturi condiţionale, al căror exerciţiu poate fi circumstanţiat sau chiar limitat în
funcţie de anumite interese generale sau individuale.
Măsurile prin care, sub o formă sau alta se limitează exercitarea drepturilor omului se
numesc ingerinţe şi derogări.
A. Ingerinţele în exercitarea drepturilor omului reprezintă restrângerea exerciţiului acestor
drepturi în situaţii obişnuite. Dreptul comun în materie este format din ingerinţele reglementate

1
Corneliu Liviu POPESCU, Note de curs, Bucureşti, 2002
2
Nicolae POPA, Cristian IONESCU, Libertate şi autoritate, Revista de drept public nr. 4/2001, p. 22
3
John Stuart MILL, Despre libertate, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 17
4
Nicolae POPA, Cristian IONESCU, Op. cit., p.18. Autorii amintesc de asemenea că Petre Andrei nota :
„necesitatea de dezvoltare a unei societăţi poate impune uneori o mare limitare a libertăţilor individuale, sau mai bine
zis, o altfel de organizare a acestor libertăţi, căci, la drept vorbind nici nu poate exista adevărata libertate, decât
atunci când societatea este în afară de pericol şi când toate funcţiunile sale se pot exercita în mod normal”, Petre
ANDREI, Sociologie generală, Ed. Scrisul Românesc S.A., Craiova, 1936, p. 424
5
Astfel, regimul autoritar, tirania, este erodat în timp prin lupta pentru libertate, după cum o societate în care libertatea
primează asupra statului, va fi în ultimă instanţă înlăturată şi înlocuită printr-un regim de mână forte. Se poate spune
că nu există un raport optim libertate-autoritate cu valoare generală în timp şi spaţiu. Fiecare societate optează pentru
un anumit model de raport libertate-autoritate, în funcţie de condiţiile sale concret istorice de guvernare, viabilitatea lui
urmând să fie confirmată sau infirmată pe parcurs. Nicolae POPA, Cristian IONESCU, op. cit., p. 20
6
Prin Protocolul nr. 13 al Convenţiei europene a drepturilor omului din 2002, intrat în vigoare la 1 iulie 2003 privitor la
dreptul la viaţă nu este permisă nici un fel de derogare. Mai mult, prin acest Protocol în statele contractante pedeapsa
cu moartea a fost abolită în mod absolut. România a ratificat acest Protocol prin Legea nr. 7/2003, publicată în M. Of.
Nr. 27/20.01.2003

22
pentru art. 8,9,10,11 din Convenţia Europeană a drepturilor omului şi art. 2 Protocolul nr. 41 la
aceeaşi Convenţie, dar aproape orice drept poate fi supus ingerinţelor.
Pentru a putea limita exercitarea drepturilor omului printr-o ingerinţă trebuie să fie
îndeplinite cumulativ trei condiţii esenţiale:
1. măsura să fie prevăzută de legea naţională în materie, deci să existe o bază legală la nivel
intern, urmărindu-se astfel eliminarea arbitrariului.
Noţiunea de „lege” este autonomă în Convenţia europeană a drepturilor omului, ea are un
sens propriu care nu coincide în mod necesar cu sensul dat acestei noţiuni în sistemele naţionale.
Astfel, în Convenţie este avut în vedere sensul material, nu cel formal, înţelegând prin „lege” orice
sursă de drept, fie o lege propriu-zisă (act juridic al Parlamentului), fie un act administrativ
normativ, fie jurisprudenţa. Din interpretarea dată în jurisprudenţa Curţii europene rezultă însă
două condiţii pentru ca un act juridic să fie lege, în sens de convenţie:
a) previzibilitatea – Norma trebuie să fie suficient de clară, de precisă pentru ca
destinatarii să-şi poată conforma comportamentul prescripţiilor stabilite de aceasta;
b) accesibilitatea – Norma trebuie să fie adusă la cunoştinţa destinatarilor, de regulă prin
publicare.
2. măsura să urmărească un scop legitim2, adică fie să urmărească protejarea unor interese de
ordin general ce ţin de asigurarea integrităţii teritoriale a statului, a siguranţei naţionale, a
securităţii publice, fie protejarea vieţii sociale prin apărarea ordinii publice, prevenirea săvârşirii
unor infracţiuni, înfăptuirea justiţiei, fie apărarea drepturilor unei alte persoane sau a reputaţiei
acesteia.
3. măsura să fie necesară într-o societate democratică.
În legătură cu acest aspect Curtea europeană a drepturilor omului a statuat că „o societate
democratică” se caracterizează prin toleranţă, pluralism, deschidere şi existenţa unor opinii
minoritare. Drepturile consacrate de Convenţia europeană a drepturilor omului sunt compatibile
numai cu un regim politic democratic, întrucât nu e de conceput ca un stat parte la Convenţie să
aibă alt regim politic.
Această condiţie presupune existenţa a două elemente:
a) necesitatea măsurii – aceasta semnifică faptul că ingerinţa trebuie să fie singura cale
pentru apărarea acelor scopuri legitime ( de exemplu pentru înfăptuirea justiţiei este necesară
percheziţia sau dacă art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului consacră, ca şi
componentă a dreptului la un proces echitabil publicitatea dezbaterilor, el permite limitarea
acestuia în interesul moralei sau a ordinii publice, a securităţii naţionale, pentru protejarea
intereselor minorilor sau vieţii private a părţilor implicate).
b) proporţionalitatea măsurii cu scopul urmărit– ingerinţa trebuie să nu depăşească
rezonabilul, ea nu poate fi disproporţionată, deoarece trebuie să se menţină un echilibru între
interesele particulare şi cele generale. Verificarea acestei condiţii se face în primul rând de către
autorităţile naţionale care decid ingerinţa, întrucât se află cel mai aproape de realităţile interne.
Din acest punct de vedere autorităţile naţionale dispun de o anumită marjă de apreciere, care se
plasează însă sub controlul Curţii europene a drepturilor omului.
B. Derogările de la exercitarea drepturilor omului reprezintă restrângerea exerciţiului
acestor drepturi în situaţii excepţionale, de exemplu stare de război, pericole care ameninţă viaţa
şi existenţa naţiunii. În aceste situaţii interesul general ajunge să prevaleze asupra drepturilor
individuale. Acest fapt nu înseamnă înlăturarea totală a legalităţii, a democraţiei şi a respectării
drepturilor omului. Legalitatea ordinară nu e înlocuită cu arbitrariul, ci cu o legalitate de criză.

1
Art. 8 face referire la „Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie”, art. 9 la „Libertatea de gândire, de conştiinţă
şi de religie”, art. 10 la „ Libertatea de exprimare”, art. 11 la „Libertatea de întrunire şi de asociere”, iar art. 2 din
Protocolul nr. 4 la „ Libertatea de circulaţie”.
2
Scopurile legitime sunt enumerate limitativ în art. 8-11 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 2 din
Protocolul nr. 4 al aceleiaşi Convenţii, variind uşor de la un articol la altul.
23
Aceste măsuri excepţionale (derogările) se justifică numai cât timp situaţiile de criză există,
iar statul şi democraţia sunt în pericol. Art. 15 din Convenţia europeană condiţionează validitatea
măsurii derogatorii de următoarele elemente:
1. să existe efectiv o situaţie excepţională, război sau alt pericol grav care ameninţă viaţa
naţiunii. Deci cauza care determină această situaţie excepţională poate fi o cauză socială (război,
rebeliune) sau o cauză naturală (de ex. cutremur);
2. respectarea strictă a scopului impus, acela de salvare a vieţii naţiunii şi nu a altui scop;
3. derogarea să fie necesară absolut şi proporţională scopului urmărit – prin această măsură
urmărindu-se salvarea naţiunii şi a instituţiilor democratice;
4. luarea unor astfel de măsuri să nu ducă la crearea unor discriminări între diverse categorii
de persoane1;
5. derogările să nu pună în discuţie drepturile intangibile;
6. măsura să nu contravină celorlalte obligaţii internaţionale ale statului;
7. măsura să fie notificată internaţional imediat de către statul care o aplică, secretariatului
organizaţiei internaţionale în cadrul căreia tratatul respectiv a fost încheiat.
Atât Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, precum şi Convenţia
europeană şi cea americană în materie autorizează statele semnatare să suspende exerciţiul
drepturilor pe care aceste tratate le proclamă în caz de război sau în situaţia apariţiei unui pericol
public excepţional, de natură a ameninţa independenţa sau securitatea unui stat, cum ar fi
catastrofe sau calamităţi naturale, lovitură de stat, etc.

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE

¾ Drepturile omului sunt acele drepturi subiective, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi
demnitatea acestuia, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane,
care sunt recunoscute şi garantate prin acte internaţionale şi prin Constituţii.

¾ Noţiunea juridică de „drepturi ale omului” cunoaşte două accepţiuni în ordinea de


drept
1. dreptul obiectiv al drepturilor omului, adică totalitatea instrumentelor
internaţionale care consacră şi protejează asemenea drepturi, precum şi a
mecanismelor instituţionale de garantare a lor;
2. drepturi subiective, conferite unui anumit titular.

¾ Dreptul internaţional al drepturilor omului protejează fiinţa în timp de pace, în timp


ce Dreptul internaţional umanitar protejează fiinţa umană împotriva efectelor
conflictelor armate.

¾ Teoria drepturilor naturale se fundamentează pe ideea că există drepturi care se


situează în afara istoriei şi a timpului, că ele se manifestă într-o ordine anterioară –
din punct de vedere logic – sistemului normativ juridic. Aşadar drepturile omului
existau chiar înainte de apariţia lor în planul ideilor, apoi au fost preluate în cadrul
luptei politice, deci au devenit obiect al unei ideologii politice, pentru ca în cele din
urmă să fie transpuse în norme de drept.

¾ Drepturile omului au penetrat din spaţiul juridic naţional în spaţiul juridic


internaţional, cu alte cuvinte au trecut printr-un proces de internaţionalizare, iar
primul document internaţional cu valoare universală este Declaraţia universală a
drepturilor omului adoptată în cadrul ONU, la 10 decembrie 1948.

1
Dennis ROUGET, Op. cit., p. 72
24
¾ Internaţionalizarea drepturilor omului a generat următoarele consecinţe esenţiale:
1. modificarea conceptului de capacitate juridică, în sensul că individul dobândeşte pe
lângă capacitatea juridică din dreptul intern, o capacitate juridică de drept
internaţional;
2. modificarea conceptului de drept subiectiv, în sensul recunoaşterii dreptului de
acţiune pentru protecţia drepturilor omului nu numai în faţa organismelor interne de
jurisdicţie, ci şi în faţa celor internaţionale.

¾ Principiile care guvernează protecţia internaţională a drepturilor omului sunt:


1. Caracterul recent al protecţiei internaţionale a drepturilor omului
2. Egalitatea în drepturi a oamenilor
3. Excluderea competenţei naţionale exclusive în materia drepturilor omului şi limitarea
suveranităţii statului prin consacrarea şi garantarea internaţională a drepturilor
omului
4. Crearea unui regim internaţional de ordine publică şi excluderea regulii reciprocităţii
în materie
5. Subsidiaritatea consacrării şi garantării drepturilor omului la nivel internaţional faţă
de nivelul intern
6. Aplicabilitatea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor omului în
dreptul intern
7. Superioritatea normelor internaţionale în materia drepturilor omului faţă de normele
dreptului intern
8. Existenţa unor jurisdicţii internaţionale specializate
9. Rolul important al jurisprudenţei ca sursă a dreptului internaţional al drepturilor
omului
10. Poziţia individului de subiect al dreptului internaţional al drepturilor omului

¾ Clasificarea drepturilor omului distinge următoarele categorii de drepturi:


I. După criteriul cronologic: 1. drepturi civile şi politice;
2. drepturi economice, sociale şi culturale;
3. drepturi de solidaritate
II. După ordinea recunoaşterii lor de către stat:
1. drepturi din prima generaţie (libertatea individuală şi libertatea politică)
2. drepturi din generaţia a doua (cu caracter economic şi social)
3. drepturi din generaţia a treia (drepturile de solidaritate)
III. După criteriul destinatarului: 1. drepturi individuale
2. drepturi colective
IV. După posibilitarea limitării lor de către autorităţile publice:
1. drepturi intangibile (dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi supus la tratamente
inumane sau degradante, neretroactivitatea legii penale, etc.)
2. drepturi condiţionale

¾ Măsurile prin care se pot limita drepturile şi libertăţile omului sunt ingerinţele
(intervin în situaţii obişnuite) şi derogările (acţionează în situaţii excepţionale).

¾ Unicul ţel în care autoritatea (puterea) se poate exercita în mod legitim asupra
oricărui membru al societăţii civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a
împiedica vătămarea altora

25
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Definiţi noţiunea de drepturi ale omului.
2. Prezentaţi categoriile de drepturi ale omului.
3. Explicaţi fenomenul de internaţionalizare a drepturilor omului.
4. Care sunt principiile care guvernează dreptul internaţional al drepturilor omului?
5. Prezentaţi diferenţele între noţiunile de „ingerinţă” şi „derogare”.

TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Noţiunea juridică de drepturi ale omului face referire la:
a) dreptul obiectiv al drepturilor omului;
b) drepturile obiective;
c) drepturile naturale.

2. Dreptul internaţional al drepturilor omului protejează fiinţa umană:


a) în timp de război;
b) în timp de pace;
c) în orice situaţie.

3. Teoria drepturilor naturale afirmă că drepturile sunt preponderent:


a) negative;
b) subiective;
c) pozitive.

4. Noţiunea de „libertate” pune accentul pe:


a) obligaţia statului de a acţiona;
b) demnitate;
c) neintervenţia statului.

5. În materia drepturilor omului este aplicabil:


a) principiul reciprocităţii;
b) principiul superiorităţii dreptului internaţional al drepturilor omului faţă de dreptul intern;
c) principiul subsidiarităţii.

6. Subsidiaritatea reprezintă:
a) intervenţia comunităţii internaţionale în protecţia şi garantarea drepturilor omului numai atunci
când în plan intern mecanismele similare au acţionat necorespunzător;
b) instituirea unui regim de ordine publică internaţională în materia drepturilor omului de la care nu
se poate deroga;
c) aplicabilitatea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor omului în dreptul intern.

7. Drepturile de solidaritate:
a) au apărut direct la nivel internaţional;
b) sunt drepturi de generaţia a doua;
c) cuprind drepturile individuale şi drepturile colective.

8. Pentru a putea limita exercitarea drepturilor printr-o ingerinţă trebuie să fie îndeplinită
următoarea condiţie:
a) măsura prin care se limitează un drept să fie necesară într-o societate democratică;
b) să existe efectiv o situaţie excepţională;
c) măsura prin care se limitează un drept să fie notificată internaţional.

26
Capitolul 2

Izvoarele internaţionale de consacrare şi de protecţie a


drepturilor omului

2.1. Izvoarele convenţionale

2.2. Izvoarele cutumiare

2.3. Izvoarele jurisprudenţiale

2.4. Alte izvoare

OBIECTIVE

• Învăţarea noţiunii de „izvor de drept internaţional de consacrare şi de


protecţie a drepturilor omului”;
• Cunoaşterea categoriilor de izvoare internaţionale în materia
drepturilor omului;
• Însuşirea cunoştinelor privind formele variate sub care se prezintă
izvoarele convenţionale, cele mai importante izvoare de drept
internaţional al drepturilor omului;
• Înţelegerea noţiunii de cutumă internaţinală şi perceperea diferenţei
de forţă juridică între „cutumă”, în sens general şi „cutumă
internaţională”înn materia drepturilor omului;
• Însuşirea principiului că în domeniul drepturilor omului jurisprudenţa
face corp comun cu textul tratatutului pe care îl dezvoltă;
• Cunoaşterea celorlalte izvoare internaţionale ale drepturilor omului în
afara celor clasice, chiar dacă forţa juridică a acestora este redusă.

27
Izvoarele internaţionale de consacrare şi de protecţie a drepturilor omului sunt formele de
exprimare a normelor juridice care consacră şi garantează, în planul dreptului internaţional public,
drepturile omului.
Clasificăm aceste izvoare în: izvoare convenţionale, izvoare cutumiare, izvoare
jurisprudenţiale şi alte izvoare.

2.1. Izvoarele convenţionale1


Sursele convenţionale sunt cele mai importante izvoare ale dreptului internaţional al
drepturilor omului şi reprezintă tratatele care consacră şi garantează drepturile omului, aşadar
acordurile încheiate în scris între state ori între state şi organizaţii internaţionale, oricare ar fi
denumirea lor particulară: pact, convenţie, cartă, protocol, etc.2
Există mai multe criterii de clasificare a tratatelor:
a) după legătura cu problematica drepturilor omului:
1. tratate specializate în domeniul drepturilor omului;
2. tratate nespecializate, dar care au legătură cu domeniul drepturilor omului; de ex. tratate
constitutive ale unor organizaţii internaţionale, care au în obiectul de activitate şi problematica
drepturilor omului.
b) după sfera de aplicare teritorială distingem:
1. tratate internaţionale cu valoare universală, ceea ce semnifică faptul că orice stat din
lume are vocaţie de a deveni parte la acel tratat (tratatele internaţionale adoptate în cadrul
O.N.U.);3
2. tratate internaţionale regionale, deschise doar statelor dintr-o anumită parte a globului
(tratatele internaţionale adoptate la nivel regional european, interamerican şi african)4.
Menţionăm că normele juridice cuprinse în tratatele internaţionale trebuie să fie conforme
cu cele cuprinse în tratatele universale5.
c) după obiectul lor identificam:
a) tratate internaţionale generale, care se referă la ansamblul drepturilor omului;
b) tratate internaţionale specializate care se referă fie la un anumit drept, fie la o anumită
categorie de beneficiari.
Combinând ultimele două criterii rezultă patru tipuri de tratate:
I. tratate internaţionale cu vocaţie universală, cu valoare generală, cum sunt: Pactul
internaţional referitor la drepturile civile şi politice căruia i s-au adăugat 2 protocoale facultative,
primul referitor la admiterea plângerilor individuale, iar cel de-al doilea la interzicerea pedepsei cu
moartea, şi Pactul Internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale6.
II. tratate cu valoare universală specializate, de exemplu: Convenţia împotriva torturii şi
a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante7 (se referă la un anumit drept) şi

1
Corneliu Liviu POPESCU, Op. Cit., pp. 21-28
2
Stelian SCĂUNAŞ, Op. cit., p. 7
3
Multe organizaţii cu caracter universal n-au reuşit să devină într-adevăr universale. Considerente de ordin politic şi
ideologic au împiedicat, într-o anumită perioadă, chiar şi O.N.U. , să acorde calitatea de membru tuturor statelor lumii.
Ceea ce este important pentru a defini dacă o organizaţie are sau nu caracter universal este faptul dacă ea este sau
nu, conform statutului său, deschisă tuturor statelor şi nu dacă toate statele au devenit membre. Raluca MIGA-
BEŞTELIU, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 13
4
Organizaţiile regionale sunt constituite potrivit principiului contiguităţii geografice şi se caracterizează printr-un grad
mai înalt de omogenitate faţă de organizaţiile universale datorită sistemelor lor politice compatibile şi bazei economice
şi culturale asemănătoare. Raluca MIGA-BEŞTELIU, Op. Cit. , p. 14
5
Stelian SCĂUNAŞ, Op. cit., p. 8
6
Ambele Pacte au fost adoptate prin aceeaşi Rezoluţie a Adunării Generale a O.N.U. – nr. 2200A (XX) din aceeaşi zi,
16 decembrie 1966, şi au intrat în vigoare, cu excepţia unor prevederi, la 23 martie 1976 primul, respectiv la 3
ianuarie 1976, în întregime al doilea.
7
Convenţia a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1984 şi a intrat în vigoare la 26 iunie
1987. A fost ratificată de România prin Legea nr. 19/1990, publicată în M. Of. nr. 112/10.10.1990
28
Convenţia privind drepturile copilului1 (vizează o anumită categorie de beneficiari).
III. tratate internaţionale cu vocaţie regională şi valoare generală2
La nivel regional european au fost consacrate Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentalei3, cu cele 14 protocoale, vizează drepturile civile şi politice şi Carta
socială europeană4, cu 3 protocoale adiţionale5, la nivel regional american a fost adoptată
Convenţia americană relativă la drepturile omului6, la nivel regional african - Carta africană a
drepturilor omului şi ale popoarelor7 şi la nivelul lumii arabe - Carta arabă a drepturilor omului8.
IV. tratate cu vocaţie regională, specializate sunt Convenţia-cadru pentru protecţia
minorităţilor naţionale9, Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina10 (însoţită de Protocolul
adiţional privind interdicţia clonării umane intrat în vigoare la 1 martie 2001 şi de Protocolul
adiţional privitor la transplantul de organe şi ţesuturi de origine umană din 24 ianuarie 2002,
neintrat încă în vigoare), Convenţia pentru protejarea persoanelor faţă de prelucrarea
automatizată a datelor cu caracter personal11, etc.

2.2. Izvoarele cutumiare


Cutuma internaţională, ca practică generală, constantă, relativ îndelungată şi repetată a
statelor şi considerată de ele ca având forţă juridică obligatorie reprezintă în cadrul protecţiei
internaţionale a drepturilor omului o sursă de drept.
Cutuma are două elemente:
a) elementul material (constând în practica îndelungată, constantă şi repetată)
b) elementul psihologic (considerarea acestei practici ca fiind obligatorie de către
subiectele dreptului internaţional public)12.

1
Convenţia a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 20 noiembrie 1989 şi a intrat în vigoare la 2
septembrie 1990. România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 18/1990, republicată în M. Of. nr. 314/13.06.2001
2
Există şi o Convenţie a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a Comunităţii statelor independente din fosta
U.R.S.S., deschisă spre semnare la 26 mai 1995 şi intrată în vigoare la 11 august 1998, care consacră drepturi şi
libertăţi, dar nu instituie un mecanism de control al aplicării lor la fel de eficace ca cel existent în cadrul Consiliului
Europei, Corneliu BÂRSAN, Op. cit., p. 50
3
Cunoscută sub denumirea de Convenţia europeană a drepturilor omului, adoptată sub egida Consiliului Europei,
semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. România a semnat Convenţia şi
Protocoalele sale adiţionale în vigoare la acea dată la 7 octombrie 1993, o dată cu depunerea instrumentelor de
aderare la statutul Consiliului Europei. Convenţia a fost ratificată prin Legea nr. 30/1994 publicată în M. Of. nr.
135/31.05.1994 şi a intrat în vigoare pentru România la data de 20 iunie 1994, dată la care instrumentele de ratificare
au fost depuse la Secretariatul general al Consiliului Europei
4
Carta adoptată în cadrul Consiliului Europei, a fost semnată la Torino la 18 octombrie 1961 şi a fost revizuită la 3
mai 1996 la Strasbourg. A intrat în vigoare în această nouă formă la 1 iulie 1999. România a ratificat Carta socială
europeană revizuită prin Legea nr. 74/1999, publicată în M. Of. nr. 193/4.05.1999
5
Se impune prezentarea diferenţei între protocoalele de revizuire şi protocoalele adiţionale.
Protocoalele de revizuire (sau de amendare) sunt intim legate de tratatul de bază, făcând corp comun cu acesta,
ajungând să-şi piardă individualitatea. Pentru intrarea lor în vigoare este nevoie ca toate statele parte la tratatul de
bază să devină părţi la protocoalele de amendare; noile state care vor să adere la tratatul de bază trebuie să adere şi
la protocoaele de revizuire.
Protocolul adiţional este mai puţin legat de tratatul de bază şi intră în vigoare când se întruneşte un număr mai mic
de ratificări; noile state pot să adere fie numai la tratatul de bază, fie şi la tratat şi la protocolul adiţional.
6
A fost semnată la San Jose, în Costa Rica, la 22 noiembrie 1969, de state membre ale Organizaţiei Statelor
Americane şi a intrat în vigoare la 18 iulie 1978.
7
A fost adoptată la Nairobi, la 27 iunie 1981 în cadrul Organizaţiei Unităţii Africane.
8
A fost adoptată la 15 septembrie 1994, neintrată încă în vigoare
9
Adoptată în cadrul Consiliului Europei, la Strasbourg, la 1 februarie 1995 şi intrată în vigoare la 1 martie 1998.
10
Adoptată la 4 aprilie 1997 în cadrul Consiliului Europei. România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 17/2001,
publicată în M. Of. nr. 103/28.02.2001.
11
Adoptată la 28 ianuarie 1981 în cadrul Consiliului Europei şi intrată în vigoare la 1 octombrie 1985
12
Corneliu Liviu POPESCU, Op. cit. p. 29
29
În materia drepturilor omului există cutume precum: interzicerea sclaviei, interzicerea
genocidului, egalitatea după sex, interzicerea torturii. Aceste norme juridice au aşadar pe lângă o
valoare convenţională şi una cutumiară, devenind astfel obligatorii şi impunându-se şi pentru
statele care nu sunt parte la tratatele internaţionale conţinând respectivele norme juridice.

2.3. Izvoarele jurisprudenţiale


Jurisprudenţa internaţională reprezintă o importantă şi vastă sursă a protecţiei
internaţionale a drepturilor omului. Jurisprudenţa elaborată de organele instituite prin anumite
tratate internaţionale face corp comun cu textul tratatului. În numeroase cazuri, interpretarea şi
aplicarea corectă a normelor convenţionale nu sunt posibile decât în lumina jurisprudenţei
dezvoltate pe baza acestora. Dar ce se înţelege prin jurisprudenţă, potrivit accepţiunii
internaţionale a termenului? Jurisprudenţa desemenează ansamblul soluţiilor cu caracter juridic
pronunţate de organe internaţionale cu atribuţii în materia drepturilor omului.
Jurisprudenţa poate să provină de la tribunalele internaţionale specializate în materia
drepturilor omului, şi anume Curtea europeană a drepturilor omului, Curtea Interamericană a
drepturilor omului şi Curtea Africană a drepturilor omului şi popoarelor.
Există însă şi organisme nespecializate în materie, deci tribunale internaţionale care nu au
ca rol principal protecţia drepturilor omului. Este vorba aici de Curtea Internaţională de Justiţie,
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi de tribunalele penale internaţionale ad hoc
(Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie care funcţionează la Haga şi Tribunalul
Internaţional pentru Rwanda cu sediul la Arucha, Tanzania)1.
Însă locul cel mai important îl ocupă jurisprudenţa Curţii europene, întrucât aceasta
interpretează, explică şi, dacă este cazul, completează dispoziţiile Convenţiei şi ale Protocoalelor
acesteia. Dispoziţiile Convenţiei nu mai pot fi interpretate şi aplicate decât cu referire sistematică
la jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului. Sistemul creat astfel este deci un sistem
mixt, care îmbină elementul de drept continental (bazat pe legea scrisă, adică pe Convenţia
europeană) şi elementul de drept anglo-saxon (bazat pe precedentul judiciar, adică pe
jurisprudenţa Curţii). S-a format astfel un bloc de convenţionalitate, format din două elemente,
Convenţia şi Protocoalele la aceasta pe de o parte şi jurisprudenţa Curţii, pe de altă parte, ambele
elemente având forţă juridică obligatorie şi constituind sursă de drept2.

2.4. Alte izvoare


În afara surselor clasice convenţionale, jurisdicţionale şi cutumiare mai există şi alte
categorii de izvoare ce pot fi clasificate astfel:
A) după forţa lor juridică distingem: surse cu forţă juridică propriu-zisă – hard law şi surse
cu valoare declaratorie– soft-law.
B) după modul de adoptare aceastea se împart în: acte interne adoptate de organe ale
unor organizaţii internaţionale şi acte cu caracter politic şi juridic.
În practică cele două criterii se combină rezultând următoarele situaţii:
1. În primul rând există actele interne adoptate de organe ale unor organizaţii
internaţionale, cu forţă juridică propriu-zisă prin care se creează organe subsidiare ale unor
organizaţii internaţionale, se atribuie competenţe unor organe ori se stabilesc proceduri de
protecţie a drepturilor omului în faţa unor organe ale organizaţiilor internaţionale.
În acest sens amintim: Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. 428 din 14 decembrie 1950
prin care se adoptă Statutul Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, Statutul
Tribunalului Internaţional pentru fosta Iugoslavie, adoptat de Consiliu de Securitate al O.N.U. la 25

1
Cele două Tribunale Internaţionale sunt organe subsidiare ale Consiliului de Securitate al O.N.U., create în 1993,
repectiv 1994.
2
Corneliu Liviu POPESCU, Op. Cit., p.31
30
mai 1993, cu modificărle ulterioare, Regulamentul Curţii europene a drepturilor omului adoptat de
aceasta la 1 noiembrie 1998 şi intrat în vigoare la 4 noiembrie 1998.
2. În al doilea rând există acte interne adoptate de organe ale unor organizaţii
internaţionale, cu caracter declarativ (soft-law), adică acele acte a căror forţă juridică este mult
inferioară celei a surselor obişnuite ale protecţiei internaţionale a drepturilor omului.
În cadrul O.N.U. un tratat internaţional în materia drepturilor omului este deseori precedat
de un act declarator.
Astfel, interpretarea tratatului internaţional se face şi în lumina actului de soft-law care l-a
precedat, acest act având o valoare juridică indirectă, de interpretare, el fiind indicat expres
uneori în preambului tratatelor internaţionale. Exemplul cel mai semnificativ este însuşi actul care
marchează naşterea protecţiei internaţionale a drepturilor omului, Declaraţia universală a
drepturilor omului, care nu este un tratat intdernaţional, ci o rezoluţie adoptată de Adunarea
Generală a O.N.U., un act de soft-law. Valoarea ei juridică este însă crescută de frecventa referire
la ea, atât în preambului multor tratate internaţionale, cât şi în constituţiile naţionale1.
Alte documente care se încadrează în această categorie sunt: recomandările Organizaţiei
Internaţionale a Muncii, Declaraţia privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale
sau etnice, religioase ori lingvistice, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. din 1992.
3. În ultimul rând se regăsesc actele cu caracter politic şi juridic în materia drepturilor
omului, adică acte internaţionale adoptate în cursul unor conferinţe sau alte reuniuni
internaţionale, desfăşurate sau nu în cadrul unor organizaţii internaţionale.
Aceste documente fac de asemenea parte din soft-law, având o forţă juridică redusă.
Indicăm cu titlu de exemplu următoarele acte: Actul Final al Conferinţei de la Helsinky, adoptat în
cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, la 1 august 1975, Declaraţia şi
Programul de acţiune adoptate de Conferinţa mondială asupra drepturilor omului de la Viena, din
25 iunie 1993, Carta de la Paris pentru o nouă Europă adoptată în cadrul C.S.C.E în 1990, etc.

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE


¾ Definiţia izvoarelor internaţionale de consacrare şi de protecţie a drepturilor omului
este că acestea sunt formele de exprimare a normelor juridice care consacră şi
garantează, în planul dreptului internaţional public, drepturile omului.
¾ Clasificarea izvoarelor internaţionale în materia drepturilor omului distinge:
1. izvoare convenţionale;
2. izvoare cutumiare;
3. izvoare jurisprudenţiale:
4. alte izvoare.
¾ Izvoarele convenţionale sunt tratatele, şi reprezintă cele mai importante izvoare ale
dreptului internaţional al drepturilor omului. În cadrul acestei categorii analizăm mai
multe forme ale tratatelor:
a) după legătura cu problematica drepturilor omului identificăm: tratate specializate şi
tratate nespecializate
b) după sfera de aplicare teritorială distingem: tratate cu valoare universală şi tratate
regionale
c) după obiectul lor există tratate generale şi tratate specializate

¾ Combinând criteriile menţionate rezultă patru tipuri de tratate:


1. tratate internaţionale cu vocaţie universală, cu valoare generală;
2. tratate cu valoare universală specializate;
3. tratate internaţionale cu vocaţie regională şi valoare generală;
4. tratate cu vocaţie regională, specializate.
1
De exemplu, art. 20 alin. 1 din Constituţia României
31
¾ Cutuma internaţională, ca practică generală, constantă, relativ îndelungată şi
repetată a statelor şi considerată de ele ca având forţă juridică obligatorie reprezintă
în cadrul protecţiei internaţionale a drepturilor omului o altă sursă de drept. Mai
mult, cutumele internaţionale în materia drepturilor omului devin obligatorii şi se
impun şi pentru statele care nu sunt parte la tratatele internaţionale conţinând
respectivele norme juridice.

¾ Jurisprudenţa internaţională (ansamblul soluţiilor cu caracter juridic pronunţate de


organe internaţionale cu atribuţii în materia drepturilor omului) reprezintă o
importantă şi vastă sursă a protecţiei internaţionale a drepturilor omului.
Jurisprudenţa elaborată de organele instituite prin anumite tratate internaţionale
face corp comun cu textul tratatului.

¾ Jurisprudenţa poate să provină de la tribunalele internaţionale specializate în


materia drepturilor omului, şi anume Curtea europeană a drepturilor omului, Curtea
Interamericană a drepturilor omului şi Curtea Africană a drepturilor omului şi
popoarelor şi de la organisme nespecializate în materie, deci tribunale internaţionale
care nu au ca rol principal protecţia drepturilor omului. Este vorba aici de Curtea
Internaţională de Justiţie, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi de
tribunalele penale internaţionale ad hoc

¾ În afara surselor clasice convenţionale, jurisdicţionale şi cutumiare mai există şi alte


categorii de izvoare.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Clasificaţi izvoarele internaţionale de consacrare şi de protecţie a drepturilor omului.
2. Analizaţi categoria izvoarelor convenţionale.
3. Daţi exemple de tratate cu vocaţie regională specializate.
4. Comentaţi forţa juridică a izvoarelor jurisprudenţiale.

TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Cele mai importante izvoare ale dreptului internaţional al drepturilor omului sunt:
a) izvoarele jurisprudenţiale
b) izvoarele convenţionale;
c) izvoarele cutumiare.
2. Convenţia privind drepturile copilului este:
a) un tratat regional specializat;
b) un tratat internaţional cu vocaţie universală, cu valoare generală;
c)un tratat universal cu valoare universală specializat.
3. Este un tratat internaţional cu vocaţie regională şi valoare generală:
a) Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului;
b) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;
c) Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale.
4. Jurisprudenţa internaţională:
a) are o forţă juridică inferioară tratatului pe care îl interpretează;
b) face corp comun cu textul pe care îl dezvoltă;
c) are valoare juridică de soft-law.
5. Actul de soft-law care precede de regulă un tratat internaţional:
a) nu are valoare juridică;
b) are valoare juridică directă;
c) are valoare juridică indirectă.
32
Capitolul 3

Sisteme internaţionale de consacrare şi protecţie a drepturilor


omului
3.1. Sistemul universal de consacrare şi protecţie a drepturilor omului
3.1.1. Aspecte generale
3.1.2. Organe create în cadrul O.N.U. cu competenţe în materia drepturilor
omului
3.1.3. Principalele documente adoptate în materia drepturilor omului
3.1.4. Instituţii specializate din cadrul O.N.U. cu relevanţă pentru problematica
drepturilor omului
3.2. Sistemele regionale de consacrare şi protecţie a drepturilor omului
3.2.1. Sistemul regional interamerican
3.2.2. Sistemul regional african
3.2.3. Sistemul regional arab
3.2.4. Asia şi problematica drepturilor omului
3.2.5. Sistemul regional european
3.2.5.1. Aspecte generale
3.2.5.2. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
3.2.5.3. Uniunea Europeană/ Comunităţile Europene
3.2.5.4. Consiliul Europei

OBIECTIVE

¾ Cunoaşterea unor aspecte de ordin general legate de modul de


organizare şi funcţionare a Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi a
principalelor etape pe care le-a parcurs această organizaţie în definirea,
promovarea şi protecţia drepturilor omului;
¾ Insuşirea caracteristicilor principalelor documente adoptate la nivel
universal în materia drepturilor omului;
¾ Posibilitatea de a distinge între organele create în cadrul O.N.U., având
sau nu competenţe în materia drepturilor omului şi instituţiile specializate
în acest domeniu din cadrul ONU;
¾ Identificarea elementelor de superioritate ale sistemului regional de
consacrare şi protecţie a drepturilor omului faţă de sistemul universal;
¾ Cunoaşterea particularităţilor sistemelor regionale de consacrare şi
protecţie a drepturilor omului – interamerican, african, arab şi european,
insistând pe o abordare aprofundată a celui din urmă, cel mai complex,
dar şi mai eficient dintre toate;
¾ Înţelegerea specificităţii consacrării şi garantării drepturilor omului în
Europa, manifestată printr-o triplă dualitate: convenţională, jurisdicţională
şi jurisprudenţială.

33
Garantarea juridică a drepturilor omului se realizează prin crearea de sisteme
instituţionale şi de proceduri de protecţie internaţională a drepturilor omului. În acest fel drepturile
omului nu sunt numai afrmate, prin documente, ci sunt şi garantate împotriva violărilor.
Evoluţia dreptului internaţional al drepturilor omului poate fi analizată, aşa cum am
prezentat deja, sub două aspecte: spaţial ( sistemul universal şi sistemele regionale) şi al forţei
reglementării ( hard-law şi soft-law).

3.1. Sistemul universal de consacrare şi protecţie a drepturilor omului


3.1.1. Aspecte generale
La nivel universal există două tipuri de sisteme de consacrare şi de protecţie a drepturilor
omului: în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi în cadrul unor instituţii specializate ale acesteia
(Organizaţia Internaţională a Muncii – O.I.M., Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă
şi Cultură – U.N.E.S.C.O., Organizaţia Mondială a Sănătăţii - O.M.S. şi Organizaţia Naţiunilor
Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură – F.A.O.).
Organizaţia Naţiunilor Unite este principala organizaţie internaţională
interguvernamentală, cu caracter universal, atât în ceea ce priveşte entităţile sale – state
suverane1 - cât şi domeniile în care se implică, scopul său principal fiind menţinerea păcii şi a
securităţii internaţionale. O.N.U. nu este o organizaţie supranaţională, nu are competenţele unui
guvern mondial, ci reprezintă o organizaţie de state suverane, funcţionând ca un centru în care să
se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea unor scopuri şi obiective comune2.
Tratatul constitutiv al acestei organizaţii este Carta Naţiunilor Unite semnată la San
Francisco la 26 iunie 1945 şi intrată în vigoare la 24 octombrie 1945. Acest document reprezintă
în fapt un tratat multilateral semnat de cele 51 de state fondatoare ale O.N.U (membrii originari),
la care au aderat încă 137 de state, numărul total al membrilor ONU fiind în prezent de 188 de
state.
Încă din Preambului Cartei, statele se declară hotărâte să apere generaţiile viitoare de
flagelul războiului, să proclame din nou credinţa lor în drepturile fundamentale ale omului, în
demnitatea şi valoare persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi a femeilor, ca şi a
naţiunilor, mari şi mici, să favorizeze progresul social şi instaurarea unor condiţii mai bune de
viaţă, şi, în acest scop, să practice toleranţa.
Chiar dacă iniţial s-a dorit ca în Cartă să fie incluse reglementări mai detaliate ale
drepturilor omului, interesul politic al momentului a făcut ca acest lucru să nu poată fi realizat
decât într-o mică măsură, din cauza unor probleme cu care unele puteri se confruntau atunci în
materia drepturilor omului: segregaţia rasială în S.U.A., gulagul sovietic, etc.3
Mai mult, deşi la nivel declarativ ONU era o organizaţie universală, în perioada 1945-1955
intrarea în ONU a fost practic blocată, întrucât pe primul plan nu au stat îndeplinirea de către
candidaţii la aderare a cerinţelor statutare ( să fie state „iubitoare de pace”, să „accepte
obligaţiile Cartei” şi „să fie capabile şi dispuse să le îndeplinească”4), ci consideraţii de
oportunitate politică, care au prevalat în mod frecvent. Din cele 29 de state care au înaintat cereri
de admitere, încă din primii ani ai existenţei ONU, doar 9 au obţinut calitatea de membre ale
ONU, fiind considerate mai îndepărtate de rivalitatea sovieto-americană, determinată de războiul
rece5.

1
Membrii ONU pot fi doar state suverane, însă există mai multe excepţii de la această regulă: India şi Filipine, au
fost recunoscute ca fiind membrii originari, deşi transferul de suveranitate de la puterile coloniale către aceste entităţi
a avut loc mai târziu. La fel s-a întâmplat şi în cazul Ucrainei şi Bielorusiei care au fost considerate membri fondatori
ai ONU, cu toate că nu îndeplineau condiţia statalităţii.
2
Raluca MIGA-BEŞTELIU, Op. Cit., p. 156
3
Stelian SCĂUNAŞ, Op. cit., p. 15
4
Art. 4 alin. 1 al Cartei Naţiunilor Unite
5
Este vorba de Birmania, Cambodgia, Islanda, Israel, Indonezia, Maroc, Suedia, Thailanda şi Tunisia. Din aceleaşi
considerente România nu a fost invitată oficial la semnarea Cartei, ea devenind membră ONU abia în 1955.
34
Între scopurile O.N.U., art. 1 din Cartă indică realizarea cooperării internaţionale pentru
rezolvarea problemelor internaţionale de ordin economic, social, intelectual sau umanitar,
dezvoltând şi încurajând respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Aceasta înseamnă că:
a) organizaţia este abilitată să urmărească respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, imanente tuturor fiinţelor umane, indiferent unde s-ar afla acestea;
b) este îndreptăţită să vegheze la respectarea reală, efectivă, a acestor drepturi de către
orice stat;
c) respectarea omului devine o responsabilitate internaţională.
Carta este însă lacunară în cel puţin două privinţe: nu dă o definiţie a drepturilor omului şi
nu indică nici căile şi mijloacele de punere în aplicare şi de garantare a acestor drepturi.
Completarea acestor lacune s-a realizat pe parcurs prin activitatea organelor principale şi
subsidiare ale O.N.U.
Se poate afirma că dispoziţiile Cartei cu privire la drepturile omului deşi laconice, la
momentul adoptării ei, capătă o semnificaţie deosebit de importantă, întrucât va deschide calea
adoptării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului în 1948, şi apoi a Pactelor internaţionale
relative la drepturile civile şi politice, precum şi cele economice, sociale şi culturale. De altfel acest
moment este inclus în prima fază a activităţii practice a Adunării Generale şi a altor organe ONU
cu competenţe în domeniul drepturilor omului, fază consacrată definirii normelor fundamentale ale
drepturilor omului.
Cea de-a doua fază vizează promovarea generală a normelor privind drepturile omului aşa
cum au fost elaborate în cadrul O.N.U Este etapa în care a fost pus în practică sistemul
rapoartelor periodice, prezentate de statele membre în legătură cu evoluţia şi progresul în
domeniul drepturilor omului, iar organele subsidiare ale O.N.U. au asigurat numeroase activităţi
consultative. Este totuşi o etapă de aşteptare: O.N.U. mai degrabă sugerează decât „cere” sau
„impune” îndreptarea unor situaţii, corectarea acestora depinzând de voinţa ori bunăvoinţa
statelor implicate.
O dată însă cu intervenţia Comisiei drepturilor omului pentru soluţionarea unor situaţii
concrete de violare a drepturilor omului, după 1967, se poate vorbi de începerea celei de-a treia
etape de protecţia a acestor drepturi prin intermediul O.N.U. Astfel, această Comisie a fost
abilitată să instituie grupuri speciale, însărcinate cu anchetarea situaţiilor de violare a drepturilor
omului în diferite regiuni ale lumii

3.1.2. Organele create în cadrul O.N.U. cu competenţe în materia drepturilor omului


Distingem în acest sens:
1. pe de o parte organe interne ale O.N.U. având competenţe în materia drepturilor omului;
2. organe convenţionale având competenţe în domeniul drepturilor omului, adică acele structuri
instituţionalizate, specializate, create de tratate internaţionale multilaterale cu vocaţie universală în
materia drepturilor omului, adoptate în cadrul O.N.U.
1. Din punct de vedere al specializării în materia drepturilor omului, organele interne se
clasifică în:
a) organe care, în cadrul rolului lor au şi competenţe în materia drepturilor omului fără ca
acestea să fie exclusive;
b) organe specializate în materia drepturilor omului.1
a) Organele interne ale O.N.U., nespecializate în materia drepturilor omului sunt chiar organele
sale principale: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social,
Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul.

1
Corneliu Liviu POPESCU, Op. cit, p. 42
35
Adunarea Generală este organul care a adus cea mai importantă contribuţie în a conferi
O.N.U. calitatea de „centru de armonizare” a acţiunilor statelor pentru atingere a scopurilor
comune proclamate de Cartă1.
Adunarea Generală este compusă din reprezentanţii tuturor statelor membre, ca entităţi
egale, nu mai mult de cinci pentru fiecare stat, şi are următoarele atribuţii principale:
- discută orice chestiune sau afacere întrând în cadrul Cartei (deci inclusiv în materia
drepturilor omului), formulând recomandări statelor membre, sub rezerva competenţelor
celorlalte organe ale O.N.U.;
- provoacă studii, primeşte şi studiază rapoartele altor organe interne ale O.N.U. care
privesc inclusiv domeniile drepturilor omului;
- dezbate şi adoptă tratate internaţionale în materia drepturilor omului;
- creează organe ad hoc pentru supravegherea situaţiei drepturilor omului.
Consiliul de Securitate este compus din 15 membri (5 membrii permanenţi – China,
Franţa, Regatul Unit, Federaţia Rusă şi S.U.A. – şi 10 membri nepermanenţi, aleşi pentru o
perioadă de 2 ani de Adunarea Generală), cu activitate permanentă. Competenţele Consiliului de
Securitate în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale sunt ferite de orice interferenţă din
partea altor organe O.N.U, inclusiv Adunarea Generală. Principalul rol a Consiliului este
reglementarea paşnică a diferendelor şi acţiunea în caz de ameninţare contra păcii. Astfel,
Consiliul de Securitate a decis, în ultimii ani, că violările grave, masive şi repetate ale
drepturilor omului pot constitui o ameninţare contra păcii, care să reclame intervenţia sa,
potrivit dispoziţiilor Cartei.2 De asemenea acţiunea trupelor ON.U. de menţinere a păcii, în baza
rezoluţiilor Consiliului de Securitate comportă şi o dimensiune privind drepturile omului pe teren.
Consiliul Economic şi Social este alcătuit din 54 de membri, aleşi de Adunarea Generală
pe o perioadă de 3 ani, reînnoindu-se cu câte o treime în fiecare an. Acesta este plasat expres
sub autoritatea Adunării Generale.
Consiliul Economic şi Social poate face recomandări în vederea asigurării respectării
efective a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, poate pregăti proiecte de tratate
internaţionale în domeniile sale de competenţă, deci inclusiv în materia drepturilor omului şi poate
convoca desfăşurarea de conferinţe internaţionale. În fine, Consiliul Economic şi Social poate
crea organe subsidiare în domeniile sale de competenţă printre care şi o comisie pentru progresul
drepturilor omului, a cărei existenţă este prevăzută expres în Carta O.N.U.3
Consiliul de Tutelă este compus din statele care administrează teritoriile sub tutelă,
membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate, precum şi un număr egal de state membre ale
O.N.U. alese pentru un mandat de 3 ani de Adunarea Generală. Consiliul este plasat expres sub
autoritatea Adunării Generale. Funcţiile Consiliului de Tutelă s-au redus în timp, pe măsura
dispariţiei obiectului său de activitate, în urma decolonizării. Mai mult, în prezent, întrucât după
anul 1993, în urma referendumului organizat în teritoriul Palau, al cărui popor a ales asocierea
liberă cu SUA, sistemul de tutelă instituit de Cartă nu se mai aplică nici unui teritoriu. În
consecinţă Consiliul de Tutelă, prin amendarea regulilor sale de procedură a decis să se
întâlnească dacă şi atunci când împrejurările o vor impune4.
Consiliul de Tutelă avea atribuţii în supravegherea regimului internaţional de tutelă, unul
dintre scopurile esenţiale, fiind încurajarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie5. În acest sens, Consiliul
de Tutelă poate să examineze rapoartele prezentate de autorităţile însărcinate cu administrarea
teritoriilor sub tutelă, poate să primească petiţii şi să le examineze, poate să efectueze vizite
periodice în teritoriile sub tutelă, şi să ia măsurile necesare potrivit acordurilor de tutelă.
1
Raluca MIGA-BEŞTELIU, Op. cit., p. 169
2
Corneliu Liviu POPESCU, Op. cit., p. 43
3
Art. 68 din Carta ON.U.
4
Raluca MIGA-BEŞTELIU, Op. cit., p. 195-196
5
Art. 76 lit. C din Carta O.N.U.
36
Curtea Internaţională de Justiţie este organ principal al O.N.U.( ca toate cele prezentate
mai sus), cu caracter judiciar, şi funcţionează pe baza Statutului său, care este parte integrantă a
Cartei O.N.U., la care sunt părţi în mod automat toate statele membre ale O.N.U., precum şi alte
state. Dată fiind calitatea sa de organ judiciar, ea nu este compusă, ca în cazul altor organe
principale ale ONU din reprezentanţi ai guvernelor statelor membre ci dintr-un corp de 15
judecători independenţi, aleşi, independent de cetăţenia lor dintre persoane cu înalte calităţi
morale care, în ţările lor, pot fi numite în cele mai înalte funcţii judiciare ori sunt jurişti cu o
competenţă recunoscută în materie de drept internaţional. Curtea Internaţională de Justiţie are
atribuţii contencioase şi consultative, iar jurisdicţia sa este facultativă.
Părţile în litigii în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie nu pot fi decât statele, iar cererile de
avize consultative pot fi formulate de organele O.N.U. şi de instituţiile specializate din sistemul
Naţiunilor Unite.
Secretariatul este compus din funcţionari internaţionali şi este condus de secretarul
general, acesta din urmă îndeplinind, pe lângă rolul său administrativ şi un important rol politic şi
diplomatic, inclusiv în materia drepturilor omului.1
b) Organele specializate în materia drepturilor omului sunt: Comisia drepturilor omului;
Comisia condiţiei femeii, Comitetul drepturilor economice sociale şi culturale, Înaltul comisariat al
drepturilor Omului Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi.
Comisia drepturilor omului este un organ subsidiar al Consiliului Economic şi Social,
înfiinţat în 1946, reprezentând în acelaşi timp cel mai important organ al O.N.U. specializat în
materia drepturilor omului. Este un organ cu caracter politic, interguvernamental, format dintr-un
număr de 53 de state, desemnate de Consiliul Economic şi Social pentru o perioadă de 3 ani pe
principiul reprezentării geografice echitabile.
Comisia dispune la rândul său de mai multe organe subsidiare, cel mai important fiind
Subcomisia pentru prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor.
Comisia a jucat un rol important în redactarea proiectelor de convenţii şi documente
internaţionale privind drepturile omului, ea fiind de altfel ce care a elaborat Declaraţia Universală,
dar rolul său a sporit semnificativ abia la sfârşitul anilor 60, o dată cu adoptarea de către Consiliul
Economic şi Social a două Rezoluţii: Rezoluţia 1235 din 1967 şi Rezoluţia 1503 din 1970.
Rezoluţia 1235 din 1967 autorizează comisia să examineze în sesiuni publice informaţiile
privind încălcările în masă ale drepturilor omului, care sunt semnalate de: state, membrii
Subcomisiei pentru prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor şi organizaţiile
neguvernamentale care au statut consultativ pe lângă ONU.
În baza acestei rezoluţii Comisia a dezvoltat două tipuri de proceduri de monitorizare a
drepturilor omului la nivel mondial, constând în:
1. numirea unor raportori şi grupuri de lucru pentru anumite ţări (privind politica de
apertheid din Africa de Sud, situaţia drepturilor omului în Orientul Mijlociu şi Chile).şi respectiv a
unor raportori şi grupuri de lucru pe anumite teme. Acest sistem prezintă dezavantajul că
mandatul raportorului sau al grupului de lucru este limitat la o anumită ţară, în vreme ce încălcări
similare ale drepturilor omului în alte ţări, pentru care nu s-a numit un raportor, pot trece
neobservate la nivel internaţional.
2. Din acest motiv, Comisia a iniţiat, la începutul anilor 80 cel de-al doilea tip de misiuni,
respectiv numirea unor raportori sau grupuri de lucru pe anumite teme – de ex. situaţia
persoanelor dispărute, tortura, execuţiile extrajudiciare, detenţia arbitrară, libertatea de expresie,
violenţa împotriva femeilor – care au mandat universal. Aceştia sunt autorizaţi să examineze
informaţiile relevante privind încălcările drepturilor omului care fac obiectul mandatului lor, primite
din parte tuturor surselor credibile. Ei pot, de asemenea să viziteze o anumită ţară, cu
consimţământul guvernului respectiv.

1
Corneliu Liviu POPESCU, Op. cit, p. 44
37
Rezoluţia 1503 adoptată 3 ani mai târziu reglementează o procedură confidenţială de
examinare a comunicărilor care reclamă încălcări în masă a drepturilor omului venite din partea
persoanelor fizice, a grupurilor de persoane sau a organizaţiilor neguvernamentale. Pentru a fi
admisibilă o asemenea cerere trebuie să nu fie anonimă şi să nu folosească un limbaj insultător şi
abuziv.
Comisia condiţiei femeii este un organ subsidiar al Consiliului Economic şi Social, cu
caracter politic, fiind un organ interguvernamental, compus din 45 de reprezentanţi ai statelor
desemnaţi de Consiliul Economic şi Social.
Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale este un organ subsidiar al
Consiliului Economic şi Social, independent, format din 18 experţi, creat pentru a suplini lacuna
Pactului privitor la drepturile economice, sociale şi culturale care nu instituie un organ
convenţional pentru asigurarea respectării dispoziţiilor sale. Procedura de control a respectării
drepturilor omului utilizată de acest Comitet este aceea a rapoartelor.
Înaltul Comisariat al drepturilor omului este o structură internă a Secretariatului
O.N.U.1, condus de un Înalt Comisar al drepturilor omului care trebuie să fie o personalitate de o
mare integritate şi bucurându-se de o înaltă consideraţie morală, având cunoştinţe specializate,
preponderent în domeniul drepturilor omului, dar şi cunoştinţe generale despre diferitele culturi, şi
nu în ultimul rând deschiderea de spirit necesare pentru a se putea achita în mod imparţial,
obiectiv, neselectiv şi eficace de funcţiile sale.
Printre competenţele sale enumerăm: promovarea şi protejarea efectivă a tuturor
drepturilor civile, politice economice şi culturale; acordare de servicii consultative şi de asistenţă
tehnică şi financiară la cererea statelor, a organizaţiilor regionale de apărare a drepturilor omului,
cu scopul de a sprijini acţiunile şi programele în domeniul drepturilor omului; coordonarea
programelor Naţiunilor Unite referitoare la educarea şi informarea în domeniul drepturilor omului;
angajarea unui dialog cu toate guvernele în executarea mandatului său.
Pentru prima oară această funcţie a fost deţinută de reprezentantul statului Ecuador la
ONU, care s-a implicat în luarea unor măsuri urgente pe fondul crizei din Ruanda, precum şi în
prevenirea unei situaţii similare în Burundi. La rândul său, al doilea Comisar, care a deţinut funcţia
în perioada 1997-2002 a reuşit să atragă atenţia comunităţii internaţionale asupra abuzurilor
comise în Kosovo sau Cecenia.
Înaltul comisariat al Naţiunilor unite pentru refugiaţi este un organ subsidiar al Adunării
Generale, cu o activitate cu un caracter social şi umanitar, şi nu unul politic. Îndeplineşte funcţiile
de protecţie internaţională a refugiaţilor şi de căutare de soluţii permanente problemelor acestora
ajutând guvernele şi organizaţiile private în facilitarea repatrierii liber consimţite a refugiaţilor sau a
asimilării în noile comunităţi internaţionale. Înaltul comisar al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi este
ales de Adunarea Generală pentru un mandat de 3 ani.
2. Organele convenţionale având competenţe în domeniul drepturilor omului sunt:
Comitetul drepturilor omului, Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, Comitetul pentru
eliminarea discriminării faţă de femei, Comitetul contra torturii şi Comitetul drepturilor copilului.
Comitetul drepturilor omului2 este creat de Pactul internaţional relativ la drepturile civile
şi politice, fiind un organ cu competenţă teritorială universală şi competenţă materială generală în
domeniul drepturilor omului. Comitetul este format din 18 membri, personalităţi cu o înaltă
moralitate, aleşi prin scrutin secret de pe o listă de persoane prezentate de statele părţi la Pact,
pentru un mandat de 4 ani. Fiecare stat poate prezenta cel mult două persoane care trebuie să

1
Conferinţa mondială privind drepturile omului desfăşurată la Viena în 1993 a fost considerată cadrul propice pentru
dezvoltarea sistemului ONU de promovare şi protecţie a drepturilor omului. Elementul central al acestui proces de
reformă l-a constituit crearea postului de Înalt comisar pentru drepturile omului, a cărui înfiinţare, recomandată de
Declaraţia şi Programul de Acţiune de la Viena a fost decisă de căre Adunarea Generală prin Rezoluţia 48/141 din 20
decembrie 1993.
2
Activitatea Comitetului drepturilor omului va fi analizată mai pe larg, o dată cu prezentarea Pactului internaţional
privind drepturile civile şi politice
38
aibă cetăţenia sa. Pentru alegerea Comitetului drepturilor omului se ţine cont de o repartiţie
geografică echitabilă şi de reprezentarea diverselor forme de civilizaţie, ca şi a principalelor
sisteme juridice. Comitetul drepturilor omului are rolul de a asigura respectarea drepturilor omului
consacrate de Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice şi de cele două Protocoale
facultative.
Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale este creat de Convenţia internaţională
asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială1 şi are competenţă teritorială universală
şi competenţă materială specializată în domeniul eliminării discriminării rasiale. Comitetul este
format din 18 experţi independenţi, aleşi prin scrutin secret, în mod similar cu membrii Comitetului
drepturilor omului. Comitetul şi-a stabilit propriile reguli de procedură.
Convenţia a instituit trei mecanisme de control a măsurilor luate de statele părţi în vederea
îndeplinirii obligaţiilor care le revin, utilizate de către Comitet.
ƒ Primul dintre acestea constă în examinarea rapoartelor periodice pe care toate statele
membre trebuie să le înainteze Comitetului.
ƒ A doua procedură permite formularea unor comunicări de către un stat parte, privind
neîndeplinirea obligaţiilor din Convenţie de către un alt stat parte.
ƒ În fine, există şi o procedură facultativă, care dă posibilitatea Comitetului să primească şi
să analizez comunicări individuale venind din partea unor persoane sau grupuri, care
pretind că sunt victimele discriminării într-un stat parte. Pentru aceasta este necesar ca
statul respectiv să facă o declaraţie în acest sens2.
Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei este creat de Convenţia asupra
eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei3. Statele părţi s-au angajat să promoveze
principiul egalităţii între bărbaţi şi femei prin măsuri legislative şi alte măsuri corespunzătoare de
abolire a practicilor şi cutumelor discriminatorii şi sancţionare a celor care le aplică. Comitetul are
rolul de a supraveghea punerea în aplicare a Convenţiei de către statele părţi, şi este format din
23 de experţi, având o înaltă autoritate morală şi competenţă în drepturile femeilor, aleşi de
statele părţi.
Principala atribuţie a Comitetului este aceea de a administra procedura de raportare,
potrivit căreia fiecare stat parte la Convenţie trebuie să-i prezinte acestuia un raport iniţial, în
termen de un an de la intrarea în vigoare a Convenţiei, iar ulterior, din 4 în 4 ani sau ori de câte ori
Comitetul îl solicită în acest sens. Comitetul se reuneşte anual pentru examinarea rapoartelor
statelor într-o sesiune a cărei durată nu depăşeşte, de obicei, două săptămâni.
În 1999 a fost adoptat Protocolul facultativ la Convenţia asupra eliminării tuturor formelor
de discriminare faţă de femei, intrat în vigoare în 2000, prin care statele părţi au recunoscut o
extindere a competenţei Comitetului, în sensul de a primi şi analiza comunicări din partea
persoanelor aflate sub jurisdicţia unui stat parte care se consideră victimele unei încălcări, de
către acel stat a drepturilor garantate prin Convenţie. După examinarea comunicării Comitetul
redactează un raport cuprinzând recomandările sale pe care îl trimite autorului comunicării şi
statului parte respectiv. Comitetul poate să desemneze pe unul dintre membrii săi să efectueze o
anchetă, care poate include şi o vizită la faţa locului, dacă există acordul statului vizat.
Comitetul contra torturii este creat de Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante4. Statele părţi la această Convenţie s-au angajat să
incrimineze tortura şi să ia măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii actelor de tortură pe

1
Convenţie adoptată la 21 decembrie 1965 şi intrată în vigoare la 4 ianuarie 1969
2
România a formulat o declaraţie în conformitate cu art. 14 din Convenţie, prin Legea nr. 612 din 13 noiembrie 2002,
publicată în M. Of. nr. 851 din 26 noiembrie 2002
3
Convenţia a fost adoptată la 18 decembrie 1979 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1981, România ratificând-o în
1982.
4
Convenţia a fost adoptată la 10 decembrie 1984 şi intrată în vigoare la 26 iunie 1987. România a aderat la
Convenţie prin Legea nr. 19 din 9 octombrie 1990, publicată în M. Of. Nr. 112 din 10 octombrie 1990
39
teritoriile aflate sub jurisdicţia lor. De asemenea statele sunt obligate să nu extrădeze sau să
returneze o persoană într-un stat unde aceasta riscă să fie supusă torturii.
Art. 5 din Convenţie consacră sistemul jurisdicţiei universale, potrivit căruia fiecare stat
parte are competenţa să judece actele de tortură, indiferent unde s-au comis acestea şi indiferent
dacă făptuitorul este sau nu cetăţeanul său. Astfel, statul este obligat fie să-l judece pe cel care se
face vinovat de acte de tortură, fie să-l extrădeze pentru a fi judecat în străinătate. În acest mod
se previne transformarea teritoriului unui stat într-un loc de refugiu pentru torţionari.
Comitetul contra torturii este organul de supraveghere a modului în care statele părţi îşi
îndeplinesc obligaţiile ce le revin şi este compus din 10 experţi independenţi aleşi de statele părţi
prin vot secret pentru un mandat de 4 ani.
Convenţia instituie 4 proceduri de control. Astfel, statele părţi au obligaţia să redacteze
rapoarte periodice privind măsurile pe care le-au luat pentru a pune în aplicare prevederile
Convenţiei, care vor fi supuse atenţiei Comitetului. Acesta le analizează şi poate face comentarii
pe marginea acestora.
Celelalte trei proceduri au o natură facultativă. Prima dintre ele permite Comitetului să
iniţieze o anchetă, în cazul în care primeşte informaţii credibile din partea organizaţiilor
neguvernamentale sau a persoanelor fizice, care conţin indicii temeinice că tortura este practicată
în mod sistematic pe teritoriul unui stat parte la Convenţie. Această procedură însă nu poate fi
demarată dacă statul parte a declarat, cu ocazia semnării sau ratificării Convenţiei că nu
recunoaşte competenţa acordată Comitetului în acest sens.
O altă procedură facultativă este cea a comunicărilor prin care un stat parte pretinde că un
alt stat nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin potrivit Convenţiei, dar concluziile raportului pe care
îl întocmeşte Comitetul ca urmare a primirii unei asemenea comunicări nu sunt obligatorii pentru
statul respectiv.
În fine, Comitetul poate analiza şi comunicări individuale, formulate de persoane fizice,
care reclamă că sunt victime ale unei asemenea încălcări de către un stat parte la Convenţie, în
măsura în care acest stat a declarat că recunoaşte competenţa Comitetului de a primi şi examina
asemenea comunicări. Din nou opiniile Comitetului care vor fi înaintate părţilor nu au forţă
obligatorie.
Comitetul drepturilor copilului este creat de Convenţia relativă la drepturile copilului1 şi
este compus din 10 experţi independenţi aleşi de statele părţi la Convenţie. Comitetul are rolul de
a asigura respectarea drepturilor omului consacrate de Convenţie.
Un element particular care îngrădeşte posibilitatea de intervenţie în protejarea reală a
drepturilor copilului a Comitetului este că acesta poate să acţioneze doar prin procedura
controlului prin rapoarte statale, neexistând posibilitatea particularilor de a se adresa acestui
Comitet.

3.1.3. Principalele documente adoptate în materia drepturilor omului


În continuare vom analiza principalele documente adoptate sub egida ONU relative la
consacrarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului2 constituie primul act de drept internaţional
public şi cel mai general de altfel, care conţine o enumerare a unor drepturi recunoscute oricărei
persoane şi care cuprinde 30 de articole3. Principalul redactor al Declaraţiei a fost Rene Cassin,
cel care a impus calificarea ei ca „universală” în loc de „internaţională”, prin aceasta subliniindu-se
că drepturile proclamate nu aparţin cetăţenilor ca resortisanţi ai statelor, ci indivizilor, ca fiinţe
umane.

1
Convenţie adoptată la 20 noiembrie 1989 şi intrată în vigoare la 2 septembrie 1990
2
Terminologia "declaraţie" sau "convenţie" nu este lipsită de semnificaţie. Declaraţia este un act care nu prevede
sancţiuni, încălcarea ei neputând fi sancţionată, pe când convenţia cuprinde un mecanism de control şi sancţiune.
3
Acest text a fost adoptat cu 8 abţineri (Arabia Saudită, 6 state din Blocul Sovietic, Africa de Sud).
40
Preluând idei din Constituţia americană şi din Declaraţia Revoluţiei franceze, Preambulul
Declaraţiei universale arată că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei
umane şi a drepturilor egale şi inalienabile pentru toţi constituie fundamentul libertăţii, justiţiei şi
păcii în lume” şi că „este esenţial ca drepturile omului să fie protejate printr-un regim juridic
adevărat, pentru ca acesta să nu ie constrâns, ca suprem recurs la revoltă împotriva tiraniei şi a
opresiunii”. Mai mult, Declaraţia reprezintă un „ideal comun ce doreşte a fi atins de către toate
popoarele şi toate naţiunile, cu scopul ca toţi indivizii şi toate organismele societăţii având-o în
vedere, să se străduiască, prin învăţământ şi educaţie, să dezvolte respectul drepturilor şi
libertăţilor proclamate, şi să-şi asume, prin măsuri progresive pe plan internaţional, recunoaşterea
şi aplicarea ei universală şi efectivă”.
Din punct de vedere juridic, declaraţia Universală a Drepturilor Omului este o rezoluţie a
Adunării Generale a ONU, adică un act internaţional lipsit de forţă obligatorie; ea nu este un
tratat internaţional semnat şi ratificat de către state, care devine obligatoriu pentru acestea.
Probabil nici nu se putea a acel moment adopta un instrument internaţional în domeniu, dotat cu
un mecanism de control al aplicării dispoziţiilor sale. Dar, forţa morală a Declaraţiei a fost
deosebită, dincolo de toate încălcările drepturilor omului produse în diferite regiuni ale globului.1
După primele două articole care consacră principiul general al libertăţii şi egalităţii tuturor
fiinţelor umane (art. 1) şi acela al nediscriminării (art. 2), Declaraţia conţine dispoziţii prin care sunt
prelucrate mai multe categorii de drepturi ale omului: drepturi personale, drepturi politice şi
drepturi economice şi sociale.
Drepturile personale ale individului sunt: dreptul la viaţă, la libertate şi la siguranţa
persoanei (art. 4), interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante (art. 5),
egalitatea în faţa legii (art. 7), libertatea de circulaţie (art. 13), dreptul la protejarea vieţii private şi
de familie, a domiciliului şi a corespondenţei (art. 12), dreptul de a întemeia o familie (art. 16) şi
dreptul de proprietate, de care nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar (art. 17).
A doua categorie proclamată este aceea a unor drepturi politice: dreptul de participa la
conducerea treburilor publice direct sau prin reprezentanţi aleşi în mod liber (art. 21), libertatea
de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 18), libertatea de opinie şi de exprimare (art. 19),
libertatea de reuniune şi de asociere (art. 20).
În fine a treia categorie conţine drepturile economice şi sociale: dreptul la protecţie socială
(art. 22), dreptul la muncă şi nediscriminare în cadrul raporturilor de muncă, dreptul la o
remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare pentru munca prestată şi dreptul de a înfiinţa sindicate
sau de a se afilia la acestea (art. 23), dreptul la odihnă şi repaus (art. 24), dreptul la sănătate (art.
25), dreptul la educaţie (art. 26) şi dreptul la cultură (art. 27).
Prevederile cuprinse în Declaraţie au fost preluate şi consacrate juridic prin două tratate
internaţionale deja amintite, respectiv Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice la care s-au adăugat două protocoale facultative şi Pactul internaţional cu privire la
drepturile economice, sociale şi culturale. Pactele sunt supuse regimului juridic al tratatelor
internaţionale, ele depăşind cu mult valoare juridică a Declaraţiei Universale. Semnarea şi
ratificarea lor de către statele membre ale O.N.U. semnifică respectarea angajamentului pe care
acestea şi l-au asumat în sensul conformării la dispoziţiile acestora.
Pactele conţin un prim articol comun, care formează şi prima lor parte, ce consacră
principiul autodeterminării popoarelor, pe temeiul căruia fiecare popor are dreptul să-şi determine
liber statutul politic şi să-şi asigure dezvoltarea economică, socială şi culturală.
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice cuprinde, în partea a doua
angajamentul statelor de a respecta, şi mai ales de a garanta persoanelor aflate pe teritoriul sau
sub jurisdicţia lor, drepturile pe care le reglementează, fără nici o discriminare precum şi pe acela
de a adopta toate măsurile legislative de natură a conduce la recunoaşterea, în plan internaţional
a drepturilor înscrise în cuprinsul său. În plus, se recunoaşte persoanelor care pretind existenţa

1
Corneliu BÂRSAN, Op. cit., p. 29
41
unei încălcări a unui drept recunoscut, o cale de atac efectivă, chiar atunci când încălcarea
aparţine unui funcţionar aflat în exerciţiul funcţiei, cale de atac ce trebuie să se finalizeze cu o
decizie judecătorească care va fi pusă în executare.1
Există de asemenea dispoziţii privind posibilitatea derogării de la obligaţiile asumate în caz
de pericol public excepţional ce ameninţă existenţa naţiunii, precum şi interdicţia interpretării
cuprinsului pactului în sensul permiterii unei activităţi care să conducă la suprimarea exerciţiului
drepturilor şi libertăţilor pe care le reglementează.
Partea a treia a Pactului reglementează substanţa drepturilor civile şi politice recunoscute
tuturor persoanelor, pe care doar le vom enumera întrucât ele vor fi prezentate detaliat într-un
capitol viitor al prezentei lucrări: dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi supus torturii sau tratamentelor
inumane, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, dreptul la libertate şi securitate personală, dreptul
persoanelor deţinute de a fi tratate cu umanitate, dreptul de a nu fi încarcerat pentru
imposibilitatea de a plăti o datorie, dreptul persoanei aflată legal pe teritoriul unui stat de a-şi
alege în mod liber reşedinţa, dreptul străinilor de a nu fi expulzaţi arbitrar, dreptul la un proces
corect, dreptul de a nu fi condamnat pentru o faptă care nu era infracţiune la data săvârşirii ei,
dreptul de a fi recunoscut ca subiect de drept, dreptul la viaţă privată, libertatea de gândire,
conştiinţă şi religie, libertatea de opinie şi expresie, libertatea întrunirilor, dreptul la liberă asociere,
dreptul la căsătorie şi întemeierea unei familii, dreptul cetăţenilor de a participa la viaţa politică,
dreptul la egalitate în faţa legii, drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor.
Trebuie reţinut faptul că dintre acestea, numai câteva – interzicerea torturii şi a sclaviei,
dreptul de a nu fi condamnat pentru o faptă care nu era infracţiune la data săvârşirii ei, dreptul de
a nu fi încarcerat pentru imposibilitatea plăţii unei datorii şi dreptul de a fi recunoscut ca subiect de
drept – sunt drepturi absolute. Celelalte pot forma obiectul unor rezerve, derogări sau limitări2.
În partea a patra se instituie organismul de control al aplicării dispoziţiilor sale, anume
Comitetul pentru drepturile omului, iar Protocolul facultativ consacră procedura ce trebuie
urmată în examinarea plângerilor individuale împotriva actelor de încălcare a drepturilor apărate
prin acest pact de către autorităţile statelor semnatare.
Orice persoană care se pretinde victimă a unei asemenea încălcări poate face o sesizare
scrisă Comitetului pentru drepturile omului, care o instruieşte din punct de vedere al îndeplinirii
condiţiilor de admisibilitate, o comunică statului în cauză, şi dacă a fost declarată admisibilă trece
la examinarea ei pe fond. Statul în cauză are la dispoziţie 6 luni pentru a răspunde în scris cu
„explicaţii sau declaraţii de elucidare a cauzei, cu indicarea, dacă este cazul, a măsurilor luate
pentru remedierea situaţiei”3. Comitetul examinează comunicările primite, luând în considerarea
toate informaţiile scrise care i-au fost puse la dispoziţie de reclamant şi de statul în cauză şi
comunică părţilor constatările sale. El lucrează în şedinţe secrete.
O a două procedură este instituită în situaţia în care Comitetul examinează comunicările
prin care un stat poate pretinde că un alt stat nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pe teritoriul
său. Condiţia prealabilă a examinării acestor comunicări este existenţa unei declaraţii de
recunoaştere, de către statul „pârât”, a competenţei Comitetului de examinare a unor asemenea
comunicări scrise depuse împotriva sa.
Astfel, dacă un stat parte la Pact socoteşte că un alt stat semnatar nu aplică dispoziţiile
acestuia, poate atrage atenţia statului considerat „în culpă” asupra acestui fapt printr-o
comunicare scrisă. Dacă în termen de 6 luni de la primirea comunicării de către statul destinatar
problema în discuţie nu a fost soluţionată spre satisfacerea celor două state interesate ambele au
dreptul de a o supune atenţiei Comitetului printr-o notificare. Acesta îşi poate oferi „bunele oficii”4
statelor interesate sau poate să le ceară informaţii pertinente.
1
Corneliu BÂRSAN, Op. cit., p. 39
2
Dumitra POPESCU, Ruxandra PAŞOI, Op. cit. , p. 286
3
Art. 4 parag. 2 din Protocolul facultativ
4
„Bunele oficii” sunt un mod de reglementare paşnică a diferendelor dintre state, alături de alte proceduri:
negocierera, medierea, ancheta internaţională şi concilierea. Procedura ”bunelor oficii” presupune o slabă intervenţie
42
Constatăm aşadar că procedura de control a aplicării dispoziţiilor Pactului declanşată fie
de un stat semnatar împotriva altuia, fie de către un particular împotriva unui stat contractant este
contradictorie, se finalizează cu un act constatator, raportul întocmit de Comitet, dar care nu are
un caracter jurisdicţional, fiind lipsit de forţă obligatorie. Procedura astfel instituită este mai
degrabă de natură să oblige statul în cauză să se explice în faţa unui organism internaţional cu
privire la încălcarea dispoziţiilor Pactului.1
De-a lungul activităţii sale Comitetul a avut ocazia să interpreteze în numeroase ocazii
dispoziţiile Pactului. Astfel, în opinia Comitetului, execuţia prin asfixiere cu gaz reprezintă o
încălcare a dreptului de a nu fi supus unui tratament inuman şi degradant2, exproprierea pe scară
largă a terenurilor deţinute de o minoritate indigenă ameninţă stilul de viaţă şi cultura acesteia şi
reprezintă o încălcare a drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale3, iar interdicţia
generală impusă homosexualităţii aduce o atingere dreptului la viaţă privată4.
Comitetul înaintează anual Adunării Generale a O.N.U., prin intermediul Consiliului
Economic şi Social un raport asupra lucrărilor sale.
Pactul privitor la drepturile economice, sociale şi culturale completează dispoziţiile
Pactului privind drepturile civile şi politice, dar, cu toate acestea, între ele există diferenţe notabile,
atât în ceea ce priveşte obligaţiile asumate de statele părţi, cât şi sistemele de monitorizare a
respectării acestor obligaţii.
Astfel, Pactul prevede că drepturile pe care le consacră pot fi implementate progresiv şi
nu imediat ca drepturile civile şi politice. De asemenea mecanismul de control al respectării de
către state a obligaţiilor care le revin în baza Pactului se reduce la un sistem de raportare
periodică.
Drepturile sunt enumerate în partea a treia a Pactului, şi exemplificăm cu: dreptul la muncă
şi la condiţii decente de muncă, dreptul la o remuneraţie echitabilă, la securitatea şi igiena muncii,
drepturi sindicale, printre care este menţionat şi dreptul la grevă, exercitat în conformitate cu
prevederile legale în materie a fiecărei ţări, dreptul la securitate socială, dreptul la măsuri de
ocrotire a familiei, dreptul la un nivel de trai suficient pentru orice persoană şi familia sa, dreptul la
sănătate fizică şi mentală, dreptul la educaţie prin instituirea obligativităţii şi gratuităţii
învăţământului primar, dreptul de a participa la viaţa culturală.
Referitor la controlul aplicării dispoziţiilor sale de către statele semnatare, acesta este
inferior celui instituit prin Pactul privitor la drepturile civile şi politice, deoarece el se exercită
numai pe calea rapoartelor statele, care poartă „asupra măsurilor pe care le-au adoptat şi asupra
progreselor obţinute în asigurarea drepturilor recunoscute de Pact”5. Rapoartele se adresează
Secretarului general al O.N.U. care le transmite spre examinare în primul rând Consiliului
Economic şi Social al O.N.U., dar şi instituţiilor specializate, în măsura în care rapoartele privesc
probleme de competenţa lor. Consiliul Economic şi Social poate transmite Comisiei drepturilor
omului a O.N.U. rapoartele privitoare la drepturile omului comunicate de state, în scop de studiu şi
de recomandări de ordin general sau spre informare.
Pentru a da o eficienţă sporită dispozitivului de control instituit, Consiliul Economic şi Social
a creat un Comitet al drepturilor economice, sociale şi culturale, constituit din experţi

a unui terţ în procesul de reglementare al diferendului, terţ care nu poate decât să sugereze o modalitate de rezolvare
a conflictului, fără să impună soluţii.
1
Corneliu BÂRSAN, Op. cit., p. 40
2
Communication No. 469/1991, Charles Chitat Ng v. Canada. Report of the Human Rights Committee, Vol. II,
General Assembly, Official records, 49 th session, Suplement No. 40, pp. 189-220
3
Communication No. 167/1984 Ominayak, Chief of the Lubicon Lake Band v. Canada. Report of the Human Rights
Committee, Vol. II, General Assembly, Official records, 45 th session, Suplement No. 40, pp. 1-30
4
Communication No. 488/1992, Nicholas Toonen v. Australia.Report of the Human Rights Committee, Vol. II,
General Assembly, Official records, 49 th session, Suplement No. 40, pp. 226-237
5
Art. 16, parag. 1, Pactul privitor la drepturile econimice, sociale şi culturale
43
independenţi, şi nu din reprezentanţi ai statelor, care este competent să supună unei discuţii
contradictorii rapoartele întocmite şi prezentate de state.1
Pactul se constituie într-o modalitate specifică de invitare a statelor să dezvolte cuprinsul
procedurilor sale, deoarece art. 23 conţine o dispoziţie potrivit căreia statele contractante sunt de
acord să considere că măsurile de ordin internaţional destinate să asigure realizarea drepturilor
pe care el le recunoaşte cuprind încheierea de convenţii, adoptarea de recomandări, furnizarea
unei asistenţe tehnice, precum şi organizarea, împreună cu guvernele interesate, de reuniuni
regionale sau tehnice în scop de consultare şi de studiu.2

3.1.4. Instituţiile specializate din cadrul O.N.U. cu relevanţă pentru problematica drepturilor
omului
Anumite instituţii specializate ale ONU au, potrivit mandatului lor, atribuţii în domeniul
promovării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Acestea sunt Organizaţia Internaţională a
Muncii (OIM) în domeniul dreptului la muncă, a condiţiilor de muncă şi a drepturilor sindicale,
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) în ceea ce priveşte
dreptul la educaţie, libertatea de expresie şi drepturile culturale, Organizaţia pentru Alimentaţie
şi Agricultură (FAO), al cărei mandat acoperă dreptul la o alimentaţie adecvată şi Organizaţia
Mondială a Sănătăţii (OMS) care promovează dreptul la sănătate. Un rol special revine
instituţiilor financiare şi anume: Fondul Monetar Internaţional (FMI)3 şi Banca Mondială4, ale
căror politici şi activităţi pot afecta gradul de realizare a drepturilor economice, sociale şi culturale,
mai ales în statele aflate în curs de dezvoltare5.
În cadrul unor instituţii specializate, în special OIM şi UNESCO, au fost adoptate
instrumente juridice privitoare la punerea în aplicare a anumitor drepturi ale omului. Începând din
1919, anul înfiinţării sale, OIM a adoptat un număr de peste 170 de convenţii care reglementează
drepturile sindicale, egalitatea de şanse şi tratament la locul de muncă, condiţii de muncă
adecvate care să asigure sănătatea şi siguranţa muncitorilor, măsuri de securitate socială şi de
protecţie a muncitorilor migranţi, etc.
La sfârşitul anilor 70, UNESCO a stabilit o procedură, în baza căreia se consideră
competentă să primească plângeri privind încălcări ale drepturilor omului.

3.2. Sistemele regionale de consacrare şi protecţie a drepturilor omului


După adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului dezvoltarea cea mai adecvată
a protecţiei acestora se plasează în plan regional, în cadrul unor organizaţii internaţionale
regionale create în scopul promovării cooperării între statele din anumite arii geografice, de regulă
continente. Unul dintre domeniile cooperării interstatale pe plan regional este dat de garantarea
protecţiei efective a drepturilor omului prin încheierea unor convenţii care, pe de o parte proclamă
drepturile protejate, iar pe de alta instituie un mecanism de control jurisdicţional al modului în care
statele îşi respectă angajamentele asumate, prin crearea, de regulă a posibilităţii formulării de
plângeri individuale împotriva statelor semnatare.

3.2.1. Sistemul regional interamerican


Sistemul regional interamerican de consacrare şi garantare a drepturilor omului
funcţionează în cadrul Organizaţiei Statelor Americane (OSA). OSA este principala organizaţie
internaţională interguvernamentală la nivel regional american, având sediul la Washington.
1
Acest comitet a fost creat prin Rezoluţia Consiliului Economic şi Social O.N.U. 1985/17-28.05.1985
2
Corneliu BÂRSAN, Op. cit., p. 41
3
FMI a luat fiinţă în urma lucrărilor Conferinţei monetare şi financiare a Naţiunilor Unite din perioada 1-22 iulie 1944
de la Bretton Woods (New-Hampshire). România a aderat la această instituţie specializată a ONU în 1972.
4
Banca Mondială este denumirea încetăţenită astăzi pentru Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
şi a luat fiinţă în cadrul aceleiaşi Conferinţe de la Bretton Woods, ca şi FMI.
5
Dumitra POPESCU, Ruxandra PAŞOI, Op. cit. , pp. 292-293
44
Organizaţia are 35 de membri, precum şi 30 de observatori permanenţi printre care şi Uniunea
Europeană, iar tratatul constitutiv ale acesteia este Carta OSA1.
Sistemul american de protecţie a drepturilor omului a cunoscut o evoluţie interesantă. El a
început prin a avea o fizionomie proprie, pentru ca apoi să se alinieze, în liniile sale esenţiale,
celui european. De altfel, trebuie menţionat faptul că preocupările instituirii unui sistem
instituţionalizat de protecţie a drepturilor omului pe continentul american le preced pe cele
europene în materie. Într-adevăr preambulul Cartei OSA prevede printre altele, că „misiunea
istorică a Americii este aceea de a oferi omului un pământ al libertăţii şi un mediu favorabil
deplinei sale dezvoltări a personalităţii sale şi realizării justelor lui aspiraţii”. De aceea, Carta
porneşte de la voinţa de a consolida, pe acest continent, în cadrul unor instituţii democratice, „un
regim al libertăţii individuale şi de justiţie socială, bazat pe respectarea drepturilor fundamentale
ale omului”.
Pornind de la aceste premise la 2 mai 1948, la Bogota a fost adoptată Declaraţia
americană a drepturilor şi îndatoririlor omului. Aşadar, această Declaraţie precede Declaraţia
Universală a ONU, adoptată la 10 decembrie 1948, şi se distinge de ea prin enunţarea unor
îndatoriri ale omului, dar se aseamănă prin faptul că are caracter declarator, fiind lipsită de un
mecanism de constrângere care să asigure controlul asigurării respectării dispoziţiilor sale de
către statele semnatare2. Reţinem însă faptul că Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor
omului este primul document care proclamă în plan internaţional, dar regional, drepturi ale
omului.
Declaraţia consacră atât drepturi civile şi politice, cât şi drepturi economice, sociale şi
culturale, foarte asemănătoare cu cele cuprinse în Declaraţia Universală, însă, spre deosebire de
sistemul ONU şi de sistemul european de protecţie a drepturilor omului, care consacră doar în
general îndatoriri ale omului, Declaraţia americană stabileşte şi câteva îndatoriri concrete: datoria
faţă de societate, faţă de copii şi părinţi; datoria de a se instrui; datoria de a vota;datoria de a
respecta legea; datoria de a fi utili comunităţii şi naţiunii; datoria de a plăti taxele; datoria de a
munci, datoria de a se abţine de la activităţi politice într-o ţară străină.
Pasul următor a fost făcut prin crearea Comisiei interamericane a drepturilor omului în
3
1959 , în baza unei rezoluţii fără forţă obligatorie, adoptată în cadrul unei reuniuni consultative.
Totuşi, prin comportamentul statelor participante, care au dorit crearea ei, Comisia a dobândit la
acel moment o bază legală de facto. Abia prin adoptarea Protocolului de la Buenos Aires, în
1967 a fost instituţionalizată formal Comisia interamericană a drepturilor omului, prin
amendarea corespunzătoare a Cartei Organizaţiei Statelor Americane.
Principalele atribuţii ale Comisiei, ca organism al Cartei, constau în a promova respectarea
şi apărarea drepturilor omului în spaţiul american şi a servi, în acest domeniu, ca organ
consultativ al organizaţiei. Reţinem aşadar crearea acestui prim organism interamerican de
protecţie a drepturilor omului, cu o competenţă, încă limitată.
El va fi încadrat într-un sistem de protecţie în domeniu instituit prin Convenţia americană
privitoare la drepturile omului4. Potrivit art. 33 din Convenţie, organele instituite spre a controla

1
Carta a fost adoptată la Bogota, Columbia, la 30 aprilie 1948, şi a intrat în vigoare în anul 1951
2
Corneliu BÂRSAN, Op. Cit, pp. 50-51
3
Comisia a început să funcţioneze efectiv în 6 iunie 1960, după alegerea membrilor săi de către Consiliul Permanent
– organul executiv – al OSA.
4
Convenţia a fost semnată la 22 noiembrie 1969 la San Jose, în Costa Rica, de către 12 state membre ale OAS şi a
intrat în vigoare la 18 iulie 1978. Nu toate statele membre OSA sunt părţi la Convenţie. Astfel, SUA au semnat
Convenţia la 1 iunie 1977, dar nu au ratificat-o ; de asemenea Canada, Santa-Lucia, St. Kitts şi Nevis, St. Vincent nu
au semnat-o, iar Trinidad-Tobago, deşi a semnat şi ratificat Convenţia, a denunţat-o la 26 mai 1998. Astfel, la 31
octombrie 2002 existau 24 de state părţi la Convenţie, şi anume : Argentina, Barbados, Bolivia, Brazilia, Chile,
Columbia, Costa Rica, Dominica, Republica Dominicană, Ecuador, San Salvador, Granada, Guatemala, Haiti,
Honduras, Jamaica, Mexic, Nicaragua, Panama, Paraguay, Peru, Surinam, Uruguay, Venezuela, Corneliu BÂRSAN,
Op. Cit., pp. 52-53

45
modul în care statele semnatare îşi îndeplinesc obligaţiile asumate sunt: Comisia interamericană
a drepturilor omului şi Curtea americană a drepturilor omului.
Evoluţia prezentată mai sus conduce la concluzia că, în cazul Comisiei interamericane a
drepturilor omului putem vorbi de două funcţii distincte: una care subsumează atribuţiile sale în
raport cu toate statele membre ale OSA, ca organism al Cartei, şi una care subsumează atribuţiile
sale în raport cu statele părţi ale Convenţiei, ca organism al acesteia.
În Preambulul Convenţiei statele semnatare recunosc principiul potrivit căruia drepturile
fundamentale ale omului nu derivă din apartenenţa juridică a individului la un anumit stat; acestea
au la bază înseşi atributele fiinţei umane, care justifică protecţia lor internaţională, ca o completare
a protecţiei prevăzută de legislaţia internă a statelor americane.
Cât priveşte sursele de inspiraţie ale Convenţiei, preambulul menţionează explicit Carta
OSA, Declaraţia americană a drepturilor omului, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, şi,
deşi nu face referire directă la Convenţia europeană în materie, şi aceasta a constituit o sursă de
inspiraţie, în special în privinţa sistemului instituţional de control pe care îl instituie1.
Convenţia reglementează dreptul la recunoaşterea calităţii de subiect de drept a oricărei
persoane, dreptul la viaţă, dreptul la integritatea persoanei, interzicerea sclaviei, libertatea
persoanei, dreptul la un proces echitabil, principul legalităţii incriminării şi al neretroactivităţii legii
penale, dreptul la despăgubiri în caz de condamnare pe nedrept, dreptul la onoare şi reputaţie,
libertatea de conştiinţă şi religie, libertatea de gândire şi exprimare, libertate de reuniune şi
asociere, dreptul de proprietate. De asemenea, Convenţia recunoaşte dreptul la protecţia familiei,
dreptul la nume, la naţionalitate, libertatea de mişcare şi dreptul la reşedinţă, principiul egalităţii în
faţa legii şi altele. La aceste drepturi reglementate de Convenţie trebuie adăugate şi cele cuprinse
în protocoalele adiţionale2.
După cum am arătat organele Convenţiei interamericane a drepturilor omului sunt Comisia
şi Curtea.
Comisia interamericană reprezintă toate statele membre ale OSA şi este formată din 7
membri, persoane care se bucură de o înaltă morală şi au o competenţă recunoscută în domeniul
drepturilor omului, aleşi de Adunarea Generală a OSA, de pe o listă de câte 3 candidaţi propuşi
de guvernele statelor membre. Durata mandatului este de 4 ani cu posibilitatea realegerii o
singură dată. Comisia are următoarele atribuţii3:
- să dezvolte conştientizarea importanţei drepturilor omului în rândul popoarelor Americii;
- să recomande guvernelor atunci când consideră util, adoptarea de măsuri în favoarea
apărării drepturilor omului în raport cu dispoziţiile interne, inclusiv cele constituţionale;
- să întocmească studii şi rapoarte,
- să solicite informaţii guvernelor statelor membre asupra măsurilor pe care acestea le
adoptă în domeniul drepturilor omului şi să furnizeze avize în domeniu statelor membre ale
organizaţiei care le solicită;
- să adopte măsuri privitoare la petiţiile şi comunicările care îi sunt supuse atenţiei;
- să prezinte un raport anual privind activitatea sa Adunării Generale a OSA.
Comisia poate fi sesizată cu privire la pretinse încălcări ale drepturilor prevăzute de
Convenţie atât de către particulari (plângeri individuale), cât şi de către statele contractante
(comunicări interstatale), cu deosebirea că, în timp ce competenţa Comisiei privitoare la
examinarea plângerilor individuale decurge direct din textul Convenţiei, cea privitoare la
examinarea sesizărilor statale este supusă condiţiei existenţei unei declaraţii exprese de
recunoaştere a competenţei Comisiei din partea statului interesat. Această declaraţie poate fi

1
Corneliu BÂRSAN, Op. Cit., p. 53
2
Cele două Protocoale adiţionale la Convenţia interamericană sunt Protocolul referitor la drepturile economice,
sociale şi culturale semnat la 17 noiembrie 1988 şi intrat în vigoare la 16 noiembrie 1999 şi Protocolul privitor la
abolirea pedepsei cu moartea semnat la 8 iunie 1990 şi intrat în vigoare la 28 august 1991.
3
Convenţia interamericană a drepturilor omului, art. 41
46
făcută pe durată nedeterminată, pe un anumit termen sau cu prilejul examinării unei anumite
plângeri.
Aşadar, în cazul plângerilor individuale, capacitatea procesuală activă aparţine oricărui
particular, persoană fizică sau subiect colectiv de drept, iar capacitatea procesuală pasivă
aparţine oricărui stat parte la Convenţie, pe când în cazul cererilor interstatale capacitate
procesuală activă şi pasivă au numai statele părţi la Convenţie, care au făcut o declaraţie
expresă, dar facultativă de acceptare1.
După primirea sesizării Comisia examinează în primul rând îndeplinirea condiţiilor
prealabile de admisibilitate:
a) epuizarea tuturor căilor interne de acţiune în justiţie;
b) respectare termenului de 6 luni de la data primirii deciziei interne definitive;
c) obiectul plângerii sau al comunicării să nu se afle pe rolul unei alte instanţe internaţionale;
d) plângerile individuale să conţină numele, cetăţenia, profesia, domiciliul şi semnătura persoanei
sau a persoanelor care depun plângere.
În situaţia în care Comisia declară admisibilă o sesizare, o comunică statului interesat şi
apoi trece la examinarea ei pe fond, cu posibilitatea reglementării pe cale amiabilă a litigiului. În
cazul unui eşec al încercării de soluţionare amiabilă se pronunţă cu privire la fondul cauzei şi
decide asupra transmiterii acesteia Curţii interamericane sau formulează recomandări pentru
state, urmărind punerea lor în executare.2
În cazurile grave şi urgente Comisia poate întreprinde o anchetă, dar numai în urma
obţinerii consimţământului prealabil al statului pe teritoriul căruia se pretinde a fi fost comisă
încălcarea incriminată a unui drept prevăzut de Convenţia interamericană şi numai cu privire la
cereri sau comunicări ce îndeplinesc condiţiile de admisibilitate.
Curtea interamericană este organul jurisdicţional specializat al OSA, format tot din 7
membri, resortisanţi ai statelor membre, independenţi, aleşi dintre juriştii care se bucură de o
înaltă autoritate morală, au o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului şi
îndeplinesc acele condiţii necesare ocupării unor înalte funcţii judiciare în statele membre.
Mandatul acestora este de 6 ani cu posibilitatea reînnoirii lui o singură dată. Curtea are o
competenţă jurisdicţională şi una consultativă.
a) Competenţa jurisdicţională a Curţii este facultativă deoarece orice stat contractant poate,
potrivit Convenţiei, la momentul depunerii instrumentelor de ratificare sau de aderare, ori în orice
moment ulterior, să declare recunoaşterea competenţei obligatorii a Curţii, de plin drept şi fără un
acord special, de a statua asupra tuturor litigiilor privitoare la aplicarea sau interpretarea
Convenţiei.
Curtea poate fi sesizată numai de către statele părţi la Convenţie şi de Comisie. Ea
examinează fondul cauzei, pronunţă şi comunică hotărârea adoptată şi urmăreşte executarea
acesteia. Întotdeauna Curtea poate fi sesizată numai după definitivarea procedurilor prevăzute de
Convenţie pentru Comisie.
În situaţia în care Curtea constată încălcarea unui drept prevăzut de Convenţie, ea ordonă
să-i fie lăsat părţii vătămate exerciţiul acelui drept şi dispune repararea consecinţelor încălcării,
precum şi plata unei juste despăgubiri reclamantului. În cazurile de o gravitate deosebită, ce
reclamă examinarea lor cu celeritate, şi pentru evitarea producerii unor daune ireparabile
reclamantului, Curtea poate, cu prilejul examinării fondului, să ordone măsurile provizorii pe
care le consideră adecvate. Mai mult, dacă aceste măsuri sunt necesare într-o anumită cauză

1
Corneliu-Liviu POPESCU, Op. Cit. pp. 237-238. De asemenea autorul observă că deosebirea dintre competenţa
obligatorie a Comisiei interamericane în materie de plângeri individuale şi competenţa ei facultativă pentru sesizările
interstatale este exact inversă faţă de cea care a existat în sistemul Convenţiei regionale europene, cât timp în cadrul
acestuia a funcţionat Comisia europeană a drepturilor omului, adică pâna la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare
a Protocolului nr. 11 la Convenţia europeană, Ibidem, p. 23
2
Corneliu-Liviu POPESCU, Op. Cit. pp. 237-238.
47
chiar înainte de sesizarea Curţii, ea poate dispune luarea lor la sesizarea Comisiei, ceea ce
înseamnă că plângerea respectivă este în curs de examinare de către Comisie1.
Hotărârile Curţii sunt motivate şi definitive. Există doar posibilitatea contestaţiei asupra
sensului sau întinderii hotărârii, situaţie în care tot Curtea se pronunţă la cererea uneia dintre
părţi, în termen de 90 de zile de la data comunicării hotărârii. În ceea ce priveşte executarea
hotărârilor pronunţate de către Curte statele se angajează să se conformeze acestora, iar
obligaţia referitoare la acordarea despăgubirilor băneşti va fi executată, în statul interesat,
conform procedurii de executarea a hotărârilor împotriva statului, reglementată de legislaţia sa
internă.
b) Sub aspectul competenţei consultative Curtea, la cererea statelor - chiar dacă un stat
nu este parte la Convenţie - şi a organismelor OSA adoptă avize consultative pentru
interpretarea Convenţiei sau altor tratate referitoare la drepturile omului în statele americane.
În privinţa raporturilor care există între Organizaţia Statelor Americane şi Curtea
interamericană a drepturilor omului sunt de reţinut demersurile întreprinse pentru a asigura şi a
întări autonomia Curţii, în calitatea ei de tribunal internaţional al drepturilor omului. Astfel, pe
temeiul unui acord încheiat între Secretariatul General al OSA şi Curte, intrat în vigoare la 1
ianuarie 1998, aceasta a primit autonomie administrativă completă şi dreptul de a gestiona
propriul buget, ceea ce include promovarea unei politici proprii de recrutare a funcţionarilor grefei
şi de achiziţionare a bunurilor necesare funcţionării ei2.
În continuare vom analiza câteva aspecte jurisprudenţiale ale Curţii interamericane a
drepturilor omului3. Deşi s-a afirmat că jurisprudenţa Curţii interamericane ar fi modestă
comparativ cu cea a Curţii similare europene4, cercetarea acesteia apare ca o activitate deosebit
de interesantă, mai ales prin raportare la condiţiile locale specifice în care ea îşi desfăşoară
activitatea de control a protecţiei drepturilor omului: conflicte armate locale prelungite, stări
excepţionale, mişcări teritoriale separatiste, etc.
Un prim aspect îl reprezintă dispunerea frecventă, în cursul examinării cauzelor a unor
măsuri provizorii. Astfel, în cauza Prison d`Urso Branca c/ Brazilia, prin decizia din 18 iunie
20025, la cererea Comisiei, Curtea a obligat statul pârât la luarea unor asemenea măsuri pentru
protejarea vieţii unor deţinuţi ameninţaţi de alte persoane aflate în detenţie. În altă cauză,
Comunidad de Paz de San Jose de Aparado c/ Columbia6, ţară care se afla în stare excepţională,
datorită conflictelor armate locale de peste 40 de ani, tot la cererea Comisiei, prin decizia din
2000, la cererea a 80 de persoane dintr-o comună, supuse unor ameninţări grave privitoare la
viaţa şi bunurile lor, din partea unor grupări armate ilegale, Curtea a dispus luarea unor măsuri
provizorii cu caracter preventiv care să evite producerea unor pagube ireparabile
reclamanţilor.
Un al doilea aspect face referire la o serie de hotărâri importante ale Curţii în cauze
deosebit de complexe. Astfel, în cauza Barrios Altos c/ Peru din 3 septembrie 20017, Curtea a
decis că măsurile de amnistie, de prescriere sau de înlăturare a responsabilităţii care
conduc la împiedicarea urmăririi şi pedepsirii persoanelor care se fac vinovate de grave
încălcări ale drepturilor omului, cum sunt comiterea de acte de tortură, execuţiile extrajudiciare
sau arbitrare, dispariţiile forţate, sunt inadmisibile deoarece aduc atingere drepturilor inamovibile
recunoscute în dreptul internaţional al drepturilor omului. În cauza Bulacio c/ Argentina din 18
septembrie 20038, Curtea a statuat în sensul că persoanele aflate în detenţie au dreptul să
1
Corneliu BÂRSAN, Op. Cit. , p. 57
2
Idem
3
Corneliu BÂRSAN, Op. Cit. , pp. 58-59
4
Paul WACHSMANN, Les droits de l` homme, 4 eme ed., Dalloz, Paris, 2002, p. 36
5
A se vedea www.corteidh.or.cr; A. Ubeda de Torres, Jurisprudence de la Cour Interamericaine des droits de l`
homme, Leurope des libertes, nr. 9/2002, p. 54 şi următoarele, după Corneliu Bârsan, Op. cit. p. 58
6
Idem
7
Nepublicată, Internet site, citat după Corneliu BÂRSAN, Op. Cit., p. 58
8
Idem
48
trăiască în condiţii compatibile cu demnitatea lor, iar statele trebuie să le garanteze dreptul la
viaţă şi la un tratament uman, întrucât ele au responsabilitatea centrelor de detenţie. În consecinţă
modul în care este tratat un deţinut trebuie atent examinat, având în vedere vulnerabilitatea
deosebită a deţinutului (urmare a controlului total exercitat de autorităţile statului asupra acestei
categorii de persoane), mai ales atunci când este vorba de un minor.
În concluzie, vom evidenţia care sunt particularităţile sistemului interamerican de protecţie
a drepturilor omului, prin raportare la sistemul european similar:
1. Drepturile recunoscute prin Convenţia interamericană şi prin protocoalele sale adiţionale
sunt nu numai civile şi politice, dar şi economice, sociale şi culturale;
2. Nu toate cele 34 de state membre ale OSA au ratificat Convenţia interamericană;
numai 25 au semnat-o, 24 au ratificat-o, iar dintre acestea numai 21 au acceptat jurisdicţia
contencioasă obligatorie a Curţii interamericane1.
3. Statele semnatare nu au integrat Convenţia interamericană în sistemele lor
naţionale de drept, spre deosebire de sistemul european, cu alte cuvinte aceasta nu se poate
aplica în mod direct în statele respective, deci nu poate constitui temei juridic pentru soluţionarea
unor litigii în plan naţional.
4. Curtea interamericană exercită ea însăşi controlul executării hotărârilor sale de
către statele în cauză, spre deosebire de sistemul european, în care supravegherea executării
hotărârilor este asigurată de Comitetul Ministerial al Consiliului Europei. Sistemul interamerican
este unul deficitar, şi din acest motiv s-a recunoscut necesitatea creării, în cadrul OSA a unui
mecanism internaţional de supraveghere a executării hotărârilor Curţii, cu atât mai mult cu cât
doar 3 state – Columbia, Costa Rica şi Peru, au instituit proceduri interne care garantează
executarea hotărârilor Curţii.
5. Competenţa jurisdicţională a Curţii interamericane este una facultativă, întrucât
este nevoie de o declaraţie a statelor de a accepta competenţa Curţii, spre deosebire de sistemul
european în care statele acceptă competenţa Curţii europene a drepturilor omului prin chiar
ratificarea sau aderarea la Convenţie.

3.2.2. Sistemul regional african


Statele africane au adoptat la 23 mai 1962, la Addis Abeba Carta Organizaţiei Unităţii
Africane (OUA)2 prin care se reafirmă adeziunea statelor membre la principiile Declaraţiei
Universale a drepturilor omului. Inspirată de Uniunea Europeană, Uniunea Africană (care a
înlocuit în 2002 OUA) a fost creată pentru realizarea unei mai bune integrări, guvernări şi
stabilităţi pe continentul african, având în vedere dificultăţile mari prin care au trecut statele
africane în ultimele decenii3.
În 1981 se adoptă Carta africană a drepturilor omului şi ale popoarelor, la Nairobi,
Cartă care intră în vigoare abia în 1986, în prezent fiind ratificată de 53 de state africane.

1
Preşedintele Curţii interamericane a drepturilor omului, A.A.Concado Trinidade, în discursul rostit cu ocazia
deschiderii anului judiciar, pe 22 ianurie 2004, observa că, statele care s-au autoexclus de la regimul juridic al
Convenţiei (SUA, Canada), au o îndatorire istorică faţă de sistemul interamerican de protecţie a drepturior omului, de
care ar trebui să se achite prin participarea la acest sistem, pentru că asumarea obligaţiilor convenţionale
internaţionale de protecţie a drepturilor omului semnifică realitatea ataşamentului unui stat la un asemenea sistem, de
care trebuie să beneficieze toate persoanele din statele regiunii în care el se aplică, indiferent de naţionalitate. www.
echer.coe.imt, Corneliu BÂRSAN, Op. Cit., p. 60
2
Organizaţia Unităţii Africane a fost înlocuită, în 9 iulie 2002 de Uniunea Africană, organizaţie regională
interguvenamentală care reuneşte toate statele de pe continentul african al cărei Act constitutiv a fost adoptat de
statele membre OUA pe data de 11 iulie 2000, www.au2002.gov.za, Dumitra POPESCU, Ruxandra PAŞOI, Op. Cit.
p. 303
3
20 de state din cele 53 au trecut printr-un conflict armat internaţional sau fără caracter internaţional, ori prin conflicte
armate destructurante care au pus sub semnul întrebării stabilitatea şi dezvoltarea lor, Steian SCĂUNAŞ, Op. Cit., p.
123
49
Carta constituie izvorul sistemului african de protecţie a drepturilor omului care faţă de
sistemele european şi cel american, prezintă două deosebiri: proclamă şi drepturi ale
popoarelor, pe de o parte, iar pe de alta consacră şi obligaţii ale indivizilor1.
Drepturile individuale sunt cele clasice: dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie,
dreptul de a nu fi supus torturii, egalitatea şi protecţia egală în faţa legii, libertatea şi securitatea
personală, dreptul la un proces echitabil, libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, libertatea de
informare şi de exprimare, libertatea de circulaţie, libertatea de reuniune, dreptul de proprietate.
Carta consacră şi dreptul de a participa la activitatea publică şi unele drepturi sociale, precum
dreptul la muncă, la sănătate şi la educaţie.
Drepturile colective (ale popoarelor) consacrate de Cartă pornind de la particularităţile
spaţiului african, marcat profund de procesul de decolonizare, dar şi de conflictele care au urmat
acestuia şi de dorinţa de constituire a unor state naţionale după modele europene sunt2:
- dreptul la egalitate al popoarelor, întrucât nimic nu poate justifica dominaţia unui popor de către
altul;
- dreptul la autodeterminare în domeniile politic, economic şi social, cu alte cuvinte dreptul la
existenţă al fiecărui popor, drept imprescriptibil şi inalienabil;
- dreptul popoarelor colonizate sau oprimate de a se elibera de sub dominaţie recurgând la orice
mijloc recunoscut de comunitatea internaţională; ele au chiar dreptul la asistenţă din partea
statelor părţi la Cartă în lupta lor pentru eliberare;
- dreptul de liberă dispoziţie asupra bogăţiilor şi resurselor naturale, drept ce trebuie exercitat în
interesul exclusiv al populaţiilor; astfel, în caz de expropriere, poporul are dreptul la legitima
recuperare a bunurilor sale precum şi la o indemnizaţie adecvată; mai mult, statele părţi se
angajează să elimine orice formă de exploatare economică străină, mai ales cea practicată de
monopolurile internaţionale;
- dreptul la dezvoltare economică, socială şi culturală, statele bucurându-se în mod egal de
patrimoniul comun al umanităţii;
- dreptul la pace naţională şi internaţională, în acest scop statele părţi angajându-se să interzică
persoanelor care au drept de azil să desfăşoare activităţi subversive îndreptate împotriva ţării lor
de origine sau a oricărei alte ţări parte la Cartă. De asemenea se interzice ca teritoriile lor să fie
utilizate ca bază pentru activităţi subversive sau teroriste îndreptate împotriva oricărui stat parte
la Cartă.
- dreptul la un mediu înconjurător satisfăcător, propice dezvoltării.
Carta africană este singura convenţie internaţională în domeniu care menţionează şi
îndatoririle individului faţă de familie şi societate, faţă de stat şi de alte colectivităţi recunoscute
de lege şi faţă de comunitatea internaţională. De asemenea fiecare individ are îndatorirea de a-şi
respecta semenii fără nici o discriminare, de a întreţine cu ei relaţii care să permită promovarea
salvgardării şi întărirea respectului şi toleranţei reciproce. Trebuie să menţionăm totuşi că aceste
obligaţii sunt însă mai degrabă de natură morală şi socială decât juridică.
Sistemul de control al respectării drepturilor consacrate de Carta africană este
asemănător celui american şi celui european existent până la 1 noiembrie 1998. El constă din
două organe: Comisia africană a drepturilor omului şi popoarelor şi Curtea africană a drepturilor
omului şi popoarelor.
Comisia africană este creată direct pe temeiul Cartei şi este compusă din 11 membri
independenţi aleşi dintre personalităţile africane care se bucură de înaltă consideraţie,
recunoscute pentru integritatea, imparţialitatea şi înaltele lor calităţi morale, competente în
domeniu, de Conferinţa şefilor de state şi de guverne a Uniunii Africane. Mandatul este de 6 ani şi
poate fi reînnoit.

1
Corneliu BÂRSAN, Op. cit., p. 61
2
Steian SCĂUNAŞ, Op.cit., p. 128
50
Comisia este competentă să soluţioneze comunicări interstatale care, dacă nu sunt
rezolvate pe calea unor negocieri între statele interesate şi îndeplinesc condiţiile de admisibilitate
(epuizarea căilor interne de atac) pot fi cercetate pe fond. Examinarea se finalizează cu un raport
care trebuie întocmit într-un termen rezonabil, dar nu în mai mult de 12 luni de la sesizarea
Comisiei, ce se transmite părţilor interesate şi Conferinţei şefilor de state şi de guverne a Uniunii.
Raportul va cuprinde şi recomandările pe care Comisia le consideră utile1.
Spre deosebire de comunicările interstatale, plângerile individuale sunt supuse unui
proces de triere, Comisia fiind autorizată să decidă, cu votul majorităţii absolute a membrilor săi
pe care dintre ele le va examina. Distinct de acest aspect plângerea va trebui apoi declarată
admisibilă (indicarea identităţii reclamantului, compatibilitatea ei cu dispoziţiile Cartei, epuizarea
căilor interne de atac, etc.), şi abia apoi se va trece la examinarea pe fond a acesteia. Comisia
întocmeşte apoi un raport, cuprinzând descrierea situaţiei şi concluziile la care a ajuns, pe care îl
înaintează statelor implicate şi Conferinţei şefilor de state şi de guverne. Aceasta din urmă va
decide dacă şi ce măsuri să adopte.
Reţinem însă că toate măsurile luate atât în materia comunicărilor interstatale, cât şi în cea
a plângerilor individuale se opresc la stadiu de recomandări şi rămân confidenţiale până în
momentul în care Conferinţa şefilor de state şi de guverne decide altfel. Observăm aşadar că
putem vorbi mai degrabă de o competenţă parajudiciară a Comisiei, decât de o veritabilă
competenţă jurisdicţională.
Pentru a suplini lipsa unei reale proceduri jurisdicţionale, pe temeiul art. 66 din Cartă care
permite adoptarea unor protocoale sau acorduri care să-i completeze dispoziţiile statele membre
ale Uniunii Africane au adoptat la 9 iunie 1998 Protocolul relativ la Carta africană a drepturilor
omului şi popoarelor privind crearea unei Curţi africane a drepturilor omului şi popoarelor,
care a intrat în vigoare la 25 ianuarie 20042.
Dispoziţiile cuprinse în acest Protocol sunt similare celor privitoare la Curtea europeană şi
cea interamericană, cu diferenţa că numărul judecătorilor Curţii africane este de 11. Curtea
poate fi sesizată de Comisie, statul contractant care a sesizat Comisia, statul contractant al cărui
resortisant este victima unei încălcări a drepturilor omului, organizaţii interguvernamentale
africane. Un element de originalitate este acela că, potrivit art. 5 paragraful 3 al Protocolului,
instanţa africană poate permite persoanelor individuale şi organizaţiilor neguvernamentale care
dispun de statutul de observator pe lângă Comisia africană să introducă cereri direct în faţa Curţii,
cu condiţia ca statul în cauză să fi făcut în prealabil o declaraţie de acceptare a competenţei Curţii
de a examina asemenea cereri.

3.2.3. Sistemul regional arab3


Liga arabă a decis, în 1968 înfiinţarea Comisiei permanente pentru drepturile omului,
formată din reprezentanţi ai tuturor statelor membre, dar această iniţiativă a fost deturnată de la
obiectivele ei deoarece Comisia şi-a limitat activitatea la a denunţa încălcarea drepturilor omului
în teritoriile ocupate de Israel.
Abia în 1993 a fost elaborat proiectul Cartei arabe a drepturilor omului, care a devenit
tratat internaţional în 1994, dar care până în prezent nu a fost ratificată de nici un stat al Ligii4.
1
Corneliu BÂRSAN, Op. cit., p. 62
2
Protocolul a intrat în vigoare prin depunerea la 26 decembrie 2003, în conformitate cu dispoziţiile acestuia, de către
Arhipelagul Comore a celui de-al 15-lea instrument de ratificare a sa. Prin aceasta micul arhipelag din Oceanul
Indian a proiectat continentul african într-o eră a speranţei; pasul este mare, deoarece din teoretice şi iluzorii
drepturile omului pe continentul african au, mai mult ca niciodată, ocazia de a deveni concrete şi efective. S.
KOWOUVICH, La cour africaine des droits de l homme et des peuples ; une rectification institutionelle du concept de
„ specificite africaine en matiere des droits de l homme”, R.T.D.H. nr. 59/2004, pp. 756-790, citat după Corneliu
BÂRSAN, Op. cit., p. 63
3
Corneliu BÂRSAN, Op. Cit., p. 64
4
Potrivit dispoziţiilor Cartei aceasta va intra în vigoare la două luni după depunerea instrumentelor de ratificare sau
de aderare de către 7 state semnatare.
51
Carta subliniază tradiţiile islamice de egalitate şi de frăţie şi reglementează o categorie
largă de drepturi civile, politice, precum şi unele drepturi economice şi sociale, cum ar fi drepturile
sindicale şi dreptul la grevă. Deşi marchează un progres evident privitor la protecţia drepturilor
individuale în statele arabe, unele dintre dispoziţiile sale, în special cele privitoare la aplicarea
pedepselor corporale admise de legea islamică – shari`a1 – cum ar fi flagelarea, mutilarea sau
lapidarea, precum şi cele privitoare la statutul de inferioritate al femeii pe care aceleaşi norme îl
consacră, sunt în vădită contradicţie cu intenţia lăudabilă a iniţiatorilor Cartei şi dispoziţiile din
tratatele universale în domeniu.
Însă cel mai uimitor aspect al Cartei este absenţa oricărui mecanism de control al
aplicării dispoziţiilor sale. Se precizează doar că statele vor alege un Comitet de experţi în
domeniul drepturilor omului, competent să examineze rapoartele anuale sau trianuale întocmite
de acestea, fără a se determina precis conţinutul lor. De reţinut că nu este prevăzută nici o
posibilitate de sesizare a Comitetului de către persoane fizice sau de către organizaţii
neguvernamentale privitoare la pretinse încălcări ale drepturilor omului reglementate de Cartă.

3.2.4. Asia şi problema drepturilor omului2


În Asia nu există un sistem regional de protecţie a drepturilor omului, similar celor
european, interamerican sau african, nici chiar asemănător celui arab. Se pare că un asemenea
mecanism, care să reunească statele întregului continent, nu ar fi viabil, întrucât din cauza
întinderii geografice, lipsei unei istorii comune şi a nivelurilor foarte diferite de dezvoltare
economică, statele Asiei nu formează o entitate coerentă. Aceasta face aproape imposibilă
realizarea consensului necesar adoptării unor standarde comune în materia drepturilor omului.
Este motivul pentru care se fac eforturi de creare a unui mecanism subregional de protecţie
a drepturilor omului în cadrul ASEAN (Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est creată în 1967). În
acest sens la reuniunea din 1993 Miniştrii Afacerilor Externe din statele membre ale organizaţiei
au convenit ca ASEAN să aibă în vedere posibilitatea înfiinţării unui asemenea sistem.

3.2.5. Sistemul regional european de protecţie a drepturilor omului


3.2.5.1. Aspecte generale
Unitatea Europei este o construcţie care se sprijină pe credinţe, idei şi mentalităţi comune
sau complementare, rod al unui proces istoric îndelungat, în care diversitatea, mai ales etnică, dar
şi religioasă, a început să se transforme din izvor al violenţei destructive în fundament al
toleranţei. Captivantul domeniu de cercetare al drepturilor omului relevă că Europa, în marea sa
diversitate, devine, progresiv, un formidabil laborator de experimentare, reţinându-se şi
necesitatea de a „reinventa dreptul comun” 3.
Dreptul european al drepturilor omului s-a consacrat ca o ramură a dreptului european şi
ca o realitate fără precedent.
Este fără echivoc că dacă o armonizare este dorită, orice uniformizare trebuie respinsă:
noţiunea Europei trebuie să fie înţeleasă „după o multiplă şi deplină complexitate”4.
Sistemul instituţional de consacrare şi protecţie a drepturilor omului la nivel regional
european prezintă următoarele trăsături particulare:
1
În legătură cu acest aspect Curtea Europeană s-a pronunţat foarte clar, în sensul că un partid politic ce urmăreşte
instaurarea Sharia în Turcia, cu dificultate ar putea fi considerat o asociaţie care acţionează pentru realizarea
idealurilor democratice. Este dificil de asemenea să te declari respectuos faţă de democraţie şi drepturile omului şi să
susţii un regim bazat pe Sharia, care se demarcă net de valorile apărate prin Convenţie, în special cele privitoare la
normele de drept penal şi procedură penală şi la locul ce revine femeii în ordinea juridică şi în toate domeniile publice
şi private, conform normelor religioase.Cauza Refah Partisi (Partidul prosperităţii) şi alţii c/Turcia din 13 februarie
2003
2
Dumitra POPESCU, Ruxandra PAŞOI, Op. cit., p. 305
3
Nicolae POPA, Marin VOICU, Dreptul european la un proces într-un „timp rezonabil”. Noi coordonate europene
privind judecarea cauzelor într-un termen optim şi previzibil, Revista de drept public, nr. 4/2004, p.61
4
E. MORIN, Penser l’Europe, Gallimard, 1987
52
a) din punct de vedere al modului de protecţie a drepturilor omului este cel mai eficient
sistem, bazându-se în principal pe Curtea europeană a drepturilor omului;
b) este un sistem complex care se desfăşoară pe trei planuri, în cadrul a trei organizaţii
internaţionale distincte a căror profunzime instituţională este invers proporţională cu aria
lopr de acoperire geografică1:
1. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) a luat fiinţă în 1994
prin instituţionalizarea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), fiind cea mai
întinsă, dar şi cea mai fragilă structură de integrare europeană. Depăşind graniţele geografice ale
continentului această organizaţie este formată din 55 de state, astfel: pe lângă cele 46 de state
care alcătuiesc Consiliul Europei, regăsim printre membri şi următoarele state: Vatican, Belarus,
cinci state ex –URSS, Statele Unite ale Americii şi Canada.
2. Uniunea Europeană/Comunităţile Europene2, reprezintă cea mai restrânsă, dar şi cea
mai profundă structură de integrare europeană, cu obiective economice, monetare şi politice bine
definite, cu instituţii care depăşesc caracterul interguvernamental şi cu un sistem normativ extrem
de complex, fiind alcătuită din 25 de state membre.
3. Consiliul Europei, creat în 1949 prin Statutul de la Londra, este planul intermediar al
integrării europene, mai amplu, dar mai puţin profund decât Uniunea Europeană, mai restrâns,
dar mai solid structurat decât OSCE. Consiliul Europei este alcătuit din 46 de state membre care
au ca şi numitor comun protejarea democraţiei, statului de drept şi a drepturilor omului, aşa cum
precizează Statutul de la Londra.
Sitemul european este construit sub forma cercurilor concentrice, având ca nucleu dur
statele membre ale Uniunii Europene, iar ca zonă periferică statele care sunt numai membre ale
OSCE.
Scopul iniţial al acestor organizaţii regionale europene a fost acelaşi - menţinerea păcii în
Europa – însă mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop au fost diferite:
- OSCE, creată în ideea menţinerii unui compromis între blocul comunist şi cel occidental,
în epoca războiului rece, considerată un forum de dialog dintre est şi vest, a utilizat măsuri de
securitate regională pentru menţinerea păcii în Europa;
- Uniunea Europeană a ales calea economică, acest domeniu fiind singurul vizat de cele
trei comunităţi iniţial. S-au luat măsuri de cooperare economică pe de o parte, iar pe de alta de
control a producţiei principalelor materii prime necesare în caz de război (cărbunele şi oţelul).
- Consiliul Europei a considerat că menţinerea păcii în Europa se poate realiza prin
consolidarea regimurilor democratice, prin protejarea drepturilor omului. Creat după cel de-al
doilea război mondial de statele democratice din vestul Europei, filosofia ce stă la baza înfiinţării
Consiliul Europei porneşte de la premisa că statele democratice nu intră în război unele cu altele,
ele fiind capabile să găsească alte soluţii pentru rezolvarea eventualelor diferende, aşa încât dacă
se reuşeşte menţinerea unor regimuri democratice se obţine menţinerea păcii.
Calea aleasă a fost aşadar, în acest caz ,asigurarea regimurilor democratice în regiune şi
prevenirea regimurilor totalitare, acestea din urmă fiind în fapt cauze ale celui de-al doilea război

1
Valeriu Stoica, România şi Consiliul Europei, Revista Română de Drepturile Omului, nr. 2/1993, pp. 15-18
2
Tratatul stabilind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – CECO – a fost adoptat la 18 aprilie 1951 şi
a intrat în vigoare la 25 iulie 1952, durata sa de valabilitate fiind de 50 de ani (deci în 2002 această organizaţie s-a
desfiinţat). Cele 6 state fondatoare ale CECO au fost Belgia, Franţa, Olanda, Germania, Italia şi Luxemburg. La 25
martie 1957 au fost semnate la Roma Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană şi Tratatul privind
instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice, intratate în vigoare la 1 ianuarie 1958. Un moment decisiv
însă al integrării europene l-a constituit semnarea la 7 februarie 1992 a Tratatului de la Maastricht privind instituirea
unei Uniuni Europene, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993. În literatura juridică s-a exprimat opinia că tratatele care
pun bazele Comunităţilor Europene au fost înlocuite la 1 ianuarie 1993 de Tratatul de la Maastricht, I.P.FILIPESCU,
Augustin FUEREA, Drept instituţional comunitar european, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, p. 110. Remarcăm însă, că
prin Tratatul de la Maastricht aceste tratate nu au fost înlocuite, ci modificate, astfel încât Uniunea Europeană este
bazată pe Comunităţile Europene, carre funcţionează potrivit tratatelor lor constitutive, modificate prin tratatele
ulterioare.
53
mondial. Cum se pot asigura însă regimurile democratice? Instituind o protecţie solidă a
drepturilor omului, întrucât într-un stat unde există instituţii de protejare a drepturilor omului, unde
există mecanisme de protecţie, unde indivizii îşi cunosc drepturile, există un risc foarte scăzut de
izbucnire a conflictelor armate.
Trebuie subliniat faptul că problematica protecţiei drepturilor omului a existat încă de la
început doar în cadrul Consiliului Europei, în timp ce Uniunea Europeană şi OSCE abia ulterior
înfiinţării lor au dobândit o dimensiune privitoare la „drepturile omului” care nu exista iniţial1.

3.2.5.2. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)


OSCE este o organizaţie internaţională la nivel regional european, creată în mod evolutiv şi
având trăsături speciale2.
Originea ei se află în Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa, o conferinţă
diplomatică internaţională la nivel regional european, ţinută la Helsinki, în 1975. Conferinţa s-a
încheiat prin adoptarea Actului final al Conferinţei de la Helsinki, document politic, fără
caracter de tratat internaţional. Ulterior, această conferinţă internaţională s-a transformat, potrivit
Actului final al Conferinţei de la Hesinki într-un proces, prin organizarea de reuniuni periodice
privind urmările Conferinţei.
Procesul de transformare a CSCE într-o organizaţie internaţională s-a declanşat la
reuniunea de la Paris, în anul 1990, câd s-a adoptat Carta de la Paris pentru o nouă Europă,
pornind de la schimbările majore care au avut loc în Europa prin dispariţia lagărului comunist şi
nevoia de instaurarea democraţiei în toate statele europene, la baza căreia să se aşeze
respectarea fiinţei umane şi a statului de drept. Se creează astfel un sistem instituţional
permanent al acestui proces.
Finalul acestei evoluţii are loc în 1994, în cadrul reuniunii la nivel înalt de la Budapesta,
moment în care s-a schimbat şi denumirea în Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în
Europa.
Domeniul de acţiune al OSCE este extrem de larg, cooperarea şi securitatea în Europa,
care includ o importantă dimensiune privind drepturile omului. În materia drepturilor omului însă,
accentul este pus pe dimensiunea afirmativă, de consacrare a drepturilor omului, iar nu pe
dimensiunea de garantare şi apărare concretă a drepturilor omului.
În cadrul acestei organizaţii au fost adoptate o serie de documente internaţionale fără forţă
juridică obligatorie, cu valoare de soft-law, care conţin prevederi referitoare la drepturile omului.
Astfel, Actul final al CSCE din 1975 a enumerat printre principiile generale ce trebuie respectate
în relaţiile dintre state şi pe acela al respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,
inclusiv libertatea de gândire, conştiinţă şi religie.
Preocuparea pentru promovarea drepturilor omului a continuat şi după înlăturarea
regimurilor comuniste din Europa de Est şi s-a reflectat în documentele adoptate la reuniunile de
la Viena (1989), Paris(1989) şi Copenhaga(1990) ale CSCE. Documentul de la Copenhaga pune
în lumină valorile democraţiei, statului de drept şi libertăţii fiecărui stat de a-şi alege sistemul
politic, economic şi cultural propriu, arătând că între drepturile omului şi guvernarea democratică
există o legătură indestructibilă.
În 1991, la Moscova, a fost creat un mecanism care să asiste statele participante la CSCE
în rezolvarea problemelor ce ţin de dimensiunea umană a Conferinţei. În cadrul acestui
mecanism, un număr de experţi au fost trimişi în misiuni de asistenţă în statele care şi-au
dobândit recent independenţa3.
La întâlnirea la vârf care a avut loc la Helsinki, în 1992, statele participante au luat notă de
abuzurile comise împotriva minorităţilor în diferite zone din Europa şi au decis înfiinţarea Biroului
Înaltului Comisar pentru Minorităţile Naţionale – personalitate internaţională eminentă, având
1
Corneliu Liviu POPESCU, Note de curs, Bucureşti, 2005
2
Corneliu-Liviu POPESCU, Protecţia...op. cit. p. 117
3
Dumitra POPESCU, Ruxandra PAŞOI, Op. Cit., pp. 300-301
54
o lungă experienţă în domeniu, imparţială, desemnat pentru o perioadă de 3 ani. Acesta are
contacte directe cu părţile aflate în conflicte care pot reprezenta o ameninţare la adresa securităţii
în zona OSCE, şi anume, membri ai grupurilor minoritare şi autorităţi statale, în vederea
promovării dialogului, încrederii şi cooperării dintre ele. Mijloacele de acţiune ale Înaltului Comisar
al OSCE pentru minorităţi naţionale au caracter nejurisdicţional.
Înfiinţarea acestui organism reprezintă principala realizare a OSCE, mai ales că debutul
activităţii acestuia a avut loc într-un moment în care în cadrul ONU încă nu se adoptase
Declaraţia asupra drepturilor persoanelor apărţinând minorităţilor naţionale sau etnice, religioase
sau lingvistice ( 8 decembrie 2002) şi nici nu se adoptase de către Consiliul Europei Convenţia-
cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (1995).
O altă instituţie cu rol în promovarea drepturilor omului este Biroul pentru Instituţii
Democratice şi Drepturile Omului (denumirea iniţială a acestui organ a fost Biroul alegerilor
libere), cu sediul la Varşovia, a cărui activitate se concentrează asupra asistenţei acordate
statelor membre OSCE în procesul de democratizare. Scopul iniţial acestei instituţii era de a
facilita contactele şi schimbul de informaţii asupra alegerilor în statele participante, principalele
sale atribuţii fiind:
ƒ primirea de informaţii asupra datelor, procedurilor şi rezultatelor oficiale ale alegerilor
naţionale organizate în statele participante;
ƒ întocmirea de rapoarte de observare a alegerilor şi furnizarea acestora, la cererea
guvernelor, parlamentelor şi organizaţiilor private interesate.
Din 1992, o dată cu schimbarea denumirii instituţiei, aceasta capătă noi atribuţii, cum ar fi:
ƒ să servească drept cadru instituţional pentru schimbul de informaţii asupra asistenţei tehnice,
precum şi asupra programelor naţionale şi internaţionale destinate să sprijine noile
democraţii în dezvoltarea instituţiilor lor;
ƒ să dezvolte cooperarea cu Consiliul Europei în scopul utilizării bazei de date a acestuia
referitoare la resurse şi servicii;
ƒ să stabilească legături cu organizaţiile neguvernamentale active în domeniul dezvoltării
instituţiilor democratice.

3.2.5.3. Uniunea Europeană/Comunităţile Europene


În literatura de specialitate1 se apreciază că Uniunea Europeană este mai mult decât o
organizaţie internaţională, dar mai puţin decât un stat, manifestându-se o împletire de interese ale
statelor (la nivelul Consiliului Uniunii Europene), ale popoarelor (Parlamentul European), la nivelul
Uniunii Europene (Comisia europeană) şi la nivelul statului de drept (Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene). Organele comunitare care au competenţe exprese în protecţia
drepturilor fundamentale sunt:
1. Parlamentul European - compus din reprezentanţii popoarelor statelor reunite în
Comunităţi, aleşi prin vot universal direct. Parlamentul este competent în ceea ce priveşte
petiţiile adresate de cetăţenii Uniunii. Toţi cetăţenii Uniunii, precum şi orice persoană fizică
sau juridică cu reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru, are dreptul de a adresa
Parlamentului o petiţie asupra unui subiect care ţine de domeniile de activitate ale
Comunităţilor Europene şi care îl priveşte în mod direct. Petiţia poate fi făcută individual
sau în asociere. Întrucât Parlamentul nu este o instituţie specializată în materia drepturilor
fundamentale petiţia nu trebuie să se refere numai la protecţia drepturilor fundamentale.
2. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene - formată din 25 de judecători şi asistată de
mai mulţi avocaţi generali. Prin jurisprudenţa sa Curtea a avut un rol esenţial în protecţia
drepturilor fundamentale, nefiind însă o instanţă specializată în acest sens

1
Victor DUCULESCU, Constituţia europeană – între deziderate şi realităţi, Revista Studii de drept românesc, nr. 3-
4/2000, p. 204
55
3. Ombudsmanul - singura structură specializată pe problema protecţiei drepturilor omului
din cadrul Uniunii Europene. Dreptul de sesizare este recunoscut resortisanţilor Uniunii, dar
şi celor care au domiciliul/reşedinţa sau pentru persoane juridice sediul social în cadrul
UE., aşa încât protecţia nu este rezervată numai cetăţenilor UE. Ombudsmanul are
competenţe cu privire la „administrarea defectuoasă”, întrucât cetăţenii au dreptul la „o
bună administrare” din parte instituţiilor Uniunii. Aşadar activitatea ombudsmanului se va
limita exclusiv la acest domeniu, acesta neprotejând şi alte drepturi fundamentale ale
cetăţenilor Uniunii.
Cu privire la instituţiile care pot forma obiectul unei petiţii adresate ombudsmanului reţinem
următoarea excepţie: Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (când aceasta face referire la
activitatea sa jurisdicţională) nu intră în această categorie, deoarece ombudsmanul nu poate fi
instanţă de recurs.
Elementul de specificitate al Uniunii Europene constă în utilizarea sintagmei „drepturi
fundamentale” – sintagmă utilizată în general în cadrul sistemelor juridice naţionale, în opoziţie
cu expresia „drepturile omului” utilizată în general în cadrul sistemului internaţional de protecţie.
Un aspect important care trebuie menţionat este că cele trei tratate care stau la baza
Uniunii Europene nu conţin prevederi privind protecţia drepturilor fundamentale. În anii 1950, când
au fost înfiinţate Comunităţile Europene, artizanii acestora au pus accentul pe restaurarea
economiei Europei, grav afectată de război, considerându-se că drepturile fundamentale vor fi
protejate de Consiliul Europei şi că procesul de integrare economică nu va conduce la încălcarea
acestora1.
Treptat, prin lărgirea domeniului de acţiune şi prin sporirea competenţelor, Uniunea
Europeană nu a mai putut să se dezintereseze de problema drepturilor omului, aceasta devenind
în prezent prin evoluţia conjugată a dreptului comunitar convenţional, derivat şi jurisprudenţial, un
element central2.
Evoluţia modului în care drepturile fundamentale au apărut în dreptul comunitar cunoaşte
mai multe etape:
1. Etapa jurisprudenţială – „crearea” instituţiei drepturilor fundamentale în cadrul
dreptului comunitar (1969-1975)
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a jucat un rol foarte important în evoluţia
preocupărilor în acest domeniu, iar primul pas a fost făcut în 1969, prin Hotărârea Stauder, ocazie
cu care Curtea afirmă că „drepturile fundamentale ale persoanei sunt incluse în principiile
generale ale dreptului comunitar a căror respectare este asigurată de Curte”. Pentru prima dată în
zona comunitară se vorbeşte de „drepturi fundamentale”, Mai mult, întrucât respectarea
principiilor generale ale dreptului comunitar este sarcina Curţii, iar printre principii regăsim şi
drepturile fundamentale, rezultă că respectarea drepturilor fundamentale este de competenţa
Curţii de Justiţie. Întrucât principiile generale ale dreptului comunitar au o forţă juridică
superioară dreptului comunitar derivat, pe aceeaşi poziţie se află şi drepturile fundamentale, ca
principii generale ale dreptului comunitar.
În 1970 Curtea se confruntă cu poziţia Germaniei (în speţă Tribunalul constituţional federal
de la Kalshrue), o dată cu apariţia unui conflict între o normă de drept comunitar derivat şi legea
fundamentală a Germaniei în privinţa drepturilor omului. Curtea afirmă că tot dreptul comunitar
1
M. van WANROIJ, Protection of Fundamental Rights Within the European Communities, în Oregon Review of
International Law, vol. 4, 2002, p. 65
2
Sursele dreptului comunitar sunt : dreptul comunitar originar (tratatele de constituire şi tratatele modificatoare ale
acestora), dreptul derivat comunitar (actele adoptate de organele create în cadrul Uniunii Europene, de ex.
regulamente, directive, decizii), principiile generale ale dreptului (care trebuie să fie general acceptate în ordinea
juridică naţională a statelor membre şi să nu fie în contradicţie cu prevederile Tratatelor, de ex. principiul echităţii,
principiul bunei-credinţe, principiul proporţionalităţii) şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (face
corp comun cu Tratatele pe care le interpretează şi chiar le completează în lipsa reglementării anumitor concepte,
care au devenit astfel opera creatoare a Curţii, de ex. prioritatea dreptului comunitar, aplicabilitatea directă a acestuia
în ordinea juridică internă).
56
este superior dreptului naţional, în timp ce Tribunalul federal susţine că trebuie menţinut nivelul de
protecţie a drepturilor omului de la nivel intern, nu să se diminueze ca urmare a superiorităţii
dreptului comunitar, şi în consecinţă solicită să se invalideze respectiva normă comunitară.
Poziţia Curţii era destul de delicată: fie recunoştea superioritatea legii fundamentale a
Germaniei faţă de dreptul comunitar, ceea ce ar fi fost contrar chiar conceptului de drept
comunitar (aflat pe o poziţie superioară faţă de orice normă internă), fie, restrângea anumite
drepturi fundamentale ale cetăţenilor Germaniei, invalidând Constituţia.
Soluţia găsită de Curte a fost extrem de inteligentă: în prima parte a hotărârii a apreciat că
nu se poate face apel la dreptul intern pentru a aprecia validitatea dreptului comunitar, pentru că
astfel se aduce atingere unităţii şi eficacităţii dreptului comunitar, rezultă deci că validitatea
acestor acte nu poate fi apreciată decât în funcţie de dreptul comunitar, şi nu se poate refuza
aplicarea dreptului comunitar oricare ar fi sursele naţionale, astfel încât invocarea violărilor
drepturilor fundamentale înscrise în Constituţia Germaniei nu poate afecta validitatea unui act
comunitar. Iată deci că poziţia Curţii este răspicată în a afirma superioritatea dreptului
comunitar; însă în a doua parte a hotărârii sale Curtea face un compromis. Reluând ideea din
1969 afirmă că drepturile fundamentale incluse în principiile generale ale dreptului
comunitar se inspiră din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, şi deci nu
există contradicţie între drepturile omului din constituţiile statelor membre şi drepturile
fundamentale din dreptul comunitar. În acest fel poate invalida norma comunitară având ca
temei faptul că drepturile din constituţia Germaniei sunt de fapt drepturi fundamentale din care se
inspiră dreptul comunitar.
În anii următori Curtea recunoaşte ca şi surse ale drepturilor fundamentale pe lângă
tradiţiile constituţionale comune statelor membre ale UE şi instrumente internaţionale –
convenţii în materia drepturilor omului la care statele sunt părţi, indicând expres Convenţia
europeană a drepturilor omului în 1975 prin Hotărârea Rutilli, precizând că este „o convenţie
ratificată de toate statele membre ale Uniunii, ceea ce îi permite să o folosească drept sursă de
inspiraţie când identifică drepturile fundamentale din dreptul comunitar” (Franţa tocmai ratificase
CEDO!).
Exemple de drepturi fundamentale afirmate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie sunt: principiul
securităţii juridice, protecţia vieţii private, egalitate şi nediscriminare, dreptul la un proces echitabil,
dreptul la o cale de atac în faţa autorităţilor naţionale pentru protecţia drepturilor care decurg
pentru particulari din textele comunitare.
2. Etapa formalizării drepturilor fundamentale
a) formalizarea declaratorie - Din jurisprudenţă drepturile fundamentale au fost afirmate
apoi în dreptul derivat, tot ca principii generale, aflate deci, ca forţă juridică sub tratatele originare
ale Comunităţilor. Momentul este anul 1977, iar documentul „Declaraţia comună a Adunării,
Consiliului şi Comisiei privind respectarea drepturilor fundamentale şi a Convenţiei europene de
apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”1. Ideile care se desprind din analiza
acestui documnet sunt:
- nu se face referire doar la dreptul comunitar, ci şi la respectarea Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului;
- poziţia Convenţiei Europene a drepturilor omului este sub tratatele originare ale UE
deoarece Convenţia europeană inspiră drepturile fundamentale ale dreptului comunitar, care se
află în continuare pe poziţia principiilor generale, cu forţă juridică inferioară tratatelor.
b) formalizarea convenţională – are loc începând cu 1986 prin Actul Unic European
care afirmă expres valorile: democraţie şi drepturile omului, însă doar în preambulul său.
Urmează Tratatul de la Maastricht din 1992 care reia în preambul cele două valori afirmate prin
Actul Unic European şi adaugă principiul preeminenţei dreptului.

1
Declaraţia a fost publicată în JOCE C 103/27.04.1977
57
Este important să cunoaştem când au fost afirmate aceste trei valori în cadrul UE
(democraţie, respectarea drepturilor omului, statul de drept/preeminenţa dreptului) întrucât
acestea sunt valorile pe care se fundamentează Consiliul Europei, în cadrul căruia însă ele au
fost afirmate încă de la înfiinţarea sa, în 1949. Rezultă de aici, încă o dată, diferenţa esenţială în
abordarea drepturilor omului între cele două organizaţii internaţionale: Consiliul Europei -
specializat în materia drepturilor omului şi UE – organizaţie ce dobândeşte abia pe parcurs şi o
dimensiune relativă la drepturile fundamentale.
Tot prin Tratatul de la Maastricht pe de o parte sfera drepturilor fundamentale se va lărgi la
drepturile politice prin stabilirea cetăţeniei comune a resortisanţilor statelor membre UE, iar pe
de alta se înfiinţează pentru prima dată la nivelul Uniunii un organ specializat pe problema
drepturilor fundamentale– ombudsmanul – de altfel singura instituţie de acest gen din cadrul UE.
În fine abia prin Tratatul de la Amsterdam din 1997 se face un pas mai departe, după
afirmarea drepturilor în direcţia garantării lor, prin instituirea unui sistem represiv, sancţionator, în
cazul unei violări grave şi persistente de către un stat a valorilor fundamentale. Sancţiunea este
suspendarea anumitor drepturi ale statului.
Procedura cuprinde două etape: constatarea încălcării şi aplicarea sancţiunii, însă nimic nu
obligă organul abilitat să treacă la aplicarea sancţiunii. El poate rămâne doar la constatare.
Propunerea de sancţionare poate să provină fie de la Comisia europeană, fie de la o treime din
statele membre. Se solicită apoi avizul conform al Parlamentului european, iar competenţa de
constatare efectivă a violării revine Consiliului Uniunii Europene, reunit la nivelul şefilor de stat
sau de guvern, care statuează cu unanimitate de voturi, după invitarea statului în cauză să-şi
prezinte observaţiile. Acesta nu participă la procedură.
Aplicarea sancţiunii este facultativă, decizia luându-se tot de către Consiuliul Uniunii
Europene însă doar cu majoritate calificată de voturi.Trebuie ştiut faptul că obligaţiile ce revin
statului din tratat rămân neatinse, chiar dacă a intervenit suspendarea unor drepturi.
Tratatul de la Nisa din 2002 instituie suplimentar şi un sistem preventiv (pe lângă cel
represiv deja existent) care se pune în mişcare dacă există un risc clar de violare gravă de către
un stat a valorilor fundamentale. Procedura urmată este aceeaşi: constatarea riscului şi
recomandarea măsurilor corespunzătoare.
Ultimele două momente, şi cele mai importante în formalizarea convenţională a drepturilor
fundamentale în cadrul UE sunt adoptarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene1 şi
semnarea Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa2.
Înainte de a analiza aceste două documente, facem precizarea că, unii autori întrevăd în
realul progres pe care l-a făcut Uniunea cu privire la drepturile fundamentale, prin adoptarea
acestor două acte, o posibilă subminare a sistemului de protecţie a drepturilor omului pus la punct
de Consiliul Europei, pe temeiul că fiabilitatea sistemului de protecţie al Consiliului Europei se
bazează în mare măsură pe locul pe care ţările membre ale Uniunii îl au în cadrul Consiliului
Europei. Practic, prin problematica drepturilor omului, Uniunea Europeană şi Consiliul Europei
sunt cuplate între ele. Forţa economică şi politică a Uniunii participă, cu ponderea ei, la asigurarea
respectabilităţii şi a funcţionării sistemului consacrat de Consiliu, iar importanţa dată de către
statele membrele UE Convenţiei europene a drepturilor omului rezultă din rolul pe care aceasta îl
joacă faţă de aceste ţări3.

1
Carta a fost elaborată de o Convenţie, a fost semnată la 7 decembrie 2000 de către Preşedinţii Parlamentului
European, Consiliului Uniunii Europene şi Comisiei Europene, apoi publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor
Europene nr. C 364 din 18 decembrie 2000. Deşi este adoptată în acelaşi timp cu Tratatul de la Nisa, Carta nu este
introdusă în tratat, ea fiind adoptată de cu totul alte instituţii.
2
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa a fost semnat la Roma la 29 octombrie 2004, dar nu a intrat în
vigoare, nefiind ratificat de toate statele membre U.E.
3
Gabriel ANDREESCU, Cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Revista română de
drepturile omului, nr. 19/2001, p. 33
58
Sunt autori care afirmă lipsa de forţă juridică a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene, aceasta fiind un instrument de soft-law. Problema însă nu mai are importanţă având în
vedere că întreg conţinutul Cartei a fost preluat în Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa.
Principalele surse de inspiraţie ale Cartei sunt: Convenţia europeană a drepturilor omului,
Carta socială europeană, Convenţia relativă la drepturile copilului, Convenţia asupra drepturilor
omului şi biomedicina şi jurisprudenţa celor două organe jurisdicţionale europene – Curtea de la
Strasbourg (a Consiliului Europei) şi Curtea de la Luxemburg (a Uniunii Europene).
Reţinem faptul că în cuprinsul Cartei există o reglementare completă a ambelor
categorii de drepturi – civile şi politice, dar şi economice, sociale şi culturale, acest caracter de
instrument general şi complet din punct de vedere material pentru drepturile omului fiind unic în
Europa.
Este interesant de observat că în cadrul Consiliului Europei - organizaţia europeană
specializată în materie - există o dualitate a instrumentelor cu caracter convenţional în materie:
Convenţia europeană a drepturilor omului (drepturi civile şi politice) şi Carta socială europeană
(drepturi sociale, economice şi culturale).
Iată aşadar că aceeaşi soluţie – unicitatea instrumentului de consacrare a ambelor
categorii de drepturi ale omului se regăseşte la cel mai vechi instrument – Declaraţia universală a
drepturilor omului şi la cel mai recent instrument – Carta drepturilor fundamentale ale UE.
Subliniem următorul aspect: Carta se adrează numai instituţiilor şi organelor Uniunii
Europene, precum şi statelor membre ale Uniunii, dar numai atunci când acestea pun în aplicare
dreptul Uniunii.
Un alt element particular îl reprezintă modul în care autorii Cartei drepturilor fundamentale
au ales să abordeze chestiunea demnităţii umane în raport cu drepturile omului. Pentru o privire
de ansamblu facem aici o trimitere şi la Declaraţia Universală în care demnitatea umană este
considerată mai mult decât un drept, este fundamentul drepturilor omului şi la Convenţia
europeană, care are ca sursă de inspiraţie Declaraţia universală şi care păstrează aceeaşi soluţie.
Carta însă, deşi are ca sursă de inspiraţie Convenţia europeană a drepturilor omului
reglementeză demnitatea umană într-un articol (chiar dacă primul) având sub aspectul tehnicii
normative aceeaşi poziţie precum toate celelalte articole din conţinutul material al Cartei, deci ca
un simplu drept al omului.
Or, recunoaşterea caracterului juridic al unei valori, în cazul acesta demnitatea, are un
sens ambivalent: pe de o parte, ea este astfel garantată, iar pe de altă parte este încadrată şi, prin
urmare, limitată1. Demnitatea umană este însă atemporală, şi deci autonomizată faţă de morala
publică. Dacă ultima implică factorul timp, cea dintâi este sustrasă lui.
Exercitarea drepturilor fundamentale, potrivit Cartei antrenează răspunderi şi îndatoriri faţă
de altul, comunitatea umană şi generaţiile viitoare.
Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa nu reprezintă o sursă exclusivă a
dreptului internaţional al drepturilor omului, el conţinând multe alte tipuri de dispoziţii.
Tratatul este structurat în patru părţi: Partea I – reglementează aspectele fundamentale ale
Uniunii – definiţie, obiective, structură, competenţe; Partea a –II a înglobează Carta drepturilor
fundamentale adoptată la Nisa, Partea a III- a reglementează politicile şi funcţionarea Uniunii
Europene, iar Partea a IV a conţine dispoziţiile finale.
Tratatul clarifică şi problema valorii juridice a Cartei drepturilor fundamentale care va
dobândi atât forţă obligatorie, cât şi valoare constituţională.
Un aspect controversat era acordarea personalităţii juridice Uniunii Europene, fapt ce ar
antrena consecinţe semnificative în privinţa capacităţii Uniunii de a acţiona în plan extern ca actor
de drept internaţional. Tratatul instituind o constituţie pentru Europa prevede expres, în art. I-7
„Uniunea are personalitate juridică”, ceea ce înlătură toate ambiguităţile prevederilor Tratatelor
actuale ale Uniunii.

1
Dan Claudiu DĂNIŞOR, Op. cit., p. 2
59
Personalitatea juridică a UE este o condiţie esenţială, iată, în curs de realizare, pentru a-i
permite acesteia o acţiune mai coerentă şi vizibilă pe scena internaţională. Se conferă astfel
Uniunii posibilitatea de a recurge la ansamblul instrumentelor de acţiune în plan internaţional,
precum dreptul de a încheia tratate, posibilitatea de a fi reprezentată în faţa unei jurisdicţii
internaţionale sau de a adera la o convenţie internaţională, de exemplu, la Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului.
Ajungem în acest fel la analiza relaţiilor care apar între Curtea de la Strasbourg şi cea de la
Luxemburg, modul în care jurisprudenţa uneia influenţează hotărârile celeilalte instanţe.
Chestiunea este cu atât mai importantă cu cât constatăm existenţa la nivelul Europei a unei
dualităţi: a) convenţionale
b) jurisdicţionale
c) jurisprudenţiale.
a) În Europa există două tratate care reglementează drepturile omului şi două organizaţii
distincte: Consiliul Europei şi Uniunea Europeană1, fiecare având la bază câte un tratat. În mod
direct în ordinea juridică a uneia dintre organizaţii nu poate fi invocat tratatul din ordinea juridică a
celeilalte. Aşa cum într-un stat există două surse privind drepturile omului, şi anume Constituţia
(legea internă) şi Convenţia Europeană, mutatis mutandis, în cadrul UE sursa de bază a
drepturilor omului va fi Constituţia, la care se va adăuga din momentul aderării Convenţia
Europeană. Deocamdată Convenţia Europeană nu se impune direct Uniunii, ceea ce semnifică în
plan concret că actele instituţiilor UE nu sunt atacabile direct la Strasbourg.
b) Dualitatea convenţională are drept consecinţă dualitatea jurisdicţională. Situaţia de
dependenţă ce există între ordinea juridică naţională şi ordinea juridică a Consiliului Europei (sub
aspectul surselor) se reflectă şi la nivel jurisdicţional. De exemplu, Curtea Constituţională a
României a declarat că e obligată să respecte jurisdicţia Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Între jurisdicţiile UE şi a Consiliului Europei nu există însă astăzi raporturi de dependenţă
(de subordonare), există doar influenţe. Cu toate acestea, în raporturile dintre cele două
organizaţii se aplică parţial principiul subsidiarităţii, în sensul că aceasta există doar sub
aspectul consacrării, nu şi al garantării.
Astfel, în măsura în care Carta europeană (documentul specializat în materia drepturilor
omului în vigoare în acest moment la nivelul Uniunii) conţine drepturi corespunzând unor drepturi
din Convenţia Europeană – se pune deci problema subsidiarităţii – sensul şi valoarea lor sunt
aceleaşi, aşa cum sunt conferite de Convenţie. Totuşi, această dispoziţie nu se opune ca dreptul
Uniunii Europene să acorde o protecţie sporită drepturilor fundamentale, adică exact ideea
subsidiarităţii.
c) Dualitatea jurisdicţională atrage dualitatea jurisprudenţială. În majoritatea cazurilor
poziţia celor două Curţi este identică.
Revenind la posibilitatea aderării Uniunii Europene la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului şi analizând posibilitatea reală a înfăptuirii acesteia trebuie să facem pentru început
referire la Avizul nr. 2/1996 dat de Curtea de la Luxemburg2, aviz dat în sensul imposibilităţii
aderării deoarece s-a afirmat că s-ar produce o schimbare radicală a ordinii juridice comunitare,
întrucât UE ar trebui să se integreze într-un mecanism instituţional internaţional. Curtea de la
Luxemburg a mai constat că nici o dispoziţie din tratatul prin care comunitatea a fost instituită nu
conferă instituţiilor comunitare, de o manieră generală, puterea de a edicta norme în materia

1
Relaţiile între cele două organizaţii nu sunt întotdeauna dintre cele mai amicale, o oarecare tensiune de interese s-a
manifestat, de pildă, explicit în momentul acceptării Federaţiei Ruse ca membru al Consiliului Europei. Acceptarea
Rusiei a reprezentat un compromis, întrucât era evident că acest fapt va afecta standardele interne ale Consiliului –
ceea ce s-a şi întâmplat, dacă ar fi să dăm ca exemplu reacţia timidă a Consiliului Europei faţă de mijloacele folosite
în războiul din Cecenia. Gabriel ANDREESCU, Op. cit., p. 33
2
***, Opinia Curţii Europene de Justiţie privind aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană a drepturilor
omului, Revista română de drepturi ale omului, nr. 15/1997, pp. 79-97
60
drepturilor omului sau de a încheia convenţii internaţionale în acest domeniu.1 De asemenea UE
ar urma să fie cenzurată de o instanţă din afara Comunităţii (în speţă, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului), deşi, precizăm că UE este deja membră a Organizaţiei Mondiale a
Comerţului unde se supune jurisdicţiei unor tribunale specializate.
Posibilitatea aderării este prevăzută expres în Tratatul instituind o Constituţie pentru
Europa, în art. I -9, par. 2: „Uniunea va adera la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului .
Aderarea la această Convenţie nu modifică competenţele Uniunii.” 2
Principala dificultate legată de acest aspect este raportul ce se va stabili între cele două
Curţi de justiţie, fiind exprimată îngrijorarea că prin aceasta Curtea de la Strasbourg va deveni
competentă să se pronunţe cu privire la dreptul comunitar şi la competenţele statelor membre UE
sau ale instituţiilor Uniunii. Soluţia ce se prefigurează este că rolul Curţii europene a drepturilor
omului va fi cel al unei jurisdicţii specializate, care veghează la respectarea de către Uniune a
obligaţiilor sale internaţionale ce rezultă din aderarea la Convenţie, şi nicidecum cel al unei Curţi
supreme, care verifică activitatea desfăşurată de Curtea de Justiie a Comunităţilor Europene.
Facem sublinierea că UE nu va deveni membră a Consiliului Europei, ci doar parte la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Momentan însă, din perspectiva dreptului comunitar aderarea nu poate avea loc, fiind
încă valabil avizul Curţii din 1996, iar ratificarea Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa nu
a mai avut loc.
Tratatul de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene şi a Tratatului instituind
Comunitatea Europeană, al cărui text a fost convenit în octombrie 2007 la Lisabona , şi care a fost
semnat în 13 decembrie 2007 în cadrul Consiliului European, nu mai reia textul Cartei
Fundamentale în cuprinsul său3, însă conţine o prevedere referitoare la forţa juridică obligatorie a
acestui document, deşi sunt admise unele derogări pentru Regatul Unit al Marii
Britanii şi Irlandei de Nord şi pentru Polonia4.
Din perspectiva Consiliului Europei de asemenea aderarea nu este posibilă întrucât în
prezent doar statele, nu şi organizaţiile internaţionale pot deveni membre ale Consiliului şi pot
adera la Convenţia Europeană. Există însă în curs de ratificare un Protocol adiţional la Convenţia
Europeană – Protocolul nr. 145 - care va modifica şi completa Convenţia în sensul posibilităţii de
aderare la aceasta şi a altor entităţi.
Aşadar pentru ca UE să adere la Convenţia Europeană trebuie să intre în vigoare ambele
tratate – Constituţia europeană şi Protocolul nr. 14 la Convenţie. Să fie însă aceasta o bază
juridică suficientă pentru aderare? Din perspectiva ordinii juridice comunitare nu mai e nevoie de
nimic, dar din perspectiva ordinii juridice a Consiliului Europei, doar faptul că s-a deschis calea
spre aderare nu e suficient, e nevoie de încheierea unui tratat de aderare a UE la Convenţie
(încheiat între UE şi toate statele părţi la Convenţie, nu Consiliul Europei, pentru că UE nu aderă
la Consiliul Europei).
Una dintre consecinţele semnificative ale aderării la Convenţie este existenţa unui
judecător desemnat de Uniunea Europeană la Curtea europeană a drepturilor Omului.

1
Corneliu BÂRSAN, Uniunea Europeană şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului : Unitate sau dualitate în
protecţia europeană a drepturilor omului ?, Revista Română de Drept Comunitar, nr, 1/2003, p. 34
2
Pentru traducerea oficială în limba română a Tratatului a se vedea Ion GÂLEA, Aniela BĂLUŢ, Augustina
DUMITRAŞCU, Cristina MORARIU, Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa – text comentat şi adnotat,
Bucureşti, 2004
3
Raluca MIGA BEŞTELIU, Catrinel BRUMAR, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2008, p.89
4
Astăzi toate cele 27 de state membre au ratificat Tratatul de reformă.
5
Protocolul 14 amendând sistemul de control al Convenţiei europene a drepturilor omului a fost adoptat la 13 mai
2004 de Consiliul de Miniştri al Consiliului Europei şi publicat în Series de Traites du Conseil de l Europe no.
194/13.V.2004, disponibil la adresa www.echr.coe.int Art. 17 al Protocolului nr. 14 modifică art. 59 par. 1 din
Convenţie şi adaugă un par. 2 care afirmă ca UE poate deveni parte la Convenţie. România va promova ratificarea,
în luna mai 2006, a Protocolului nr. 14 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
61
Trebuie subliniat că, din punct de vedere politic, adeziunea Comunităţilor la Convenţie ar
fi de natură să pună în evidenţă importanţa pe care atât acestea, cât şi statele membre o acordă
protecţiei drepturilor omului. Dispoziţiile Convenţiei ar căpăta forţă juridică obligatorie pentru
înseşi instituţiile comunitare, care ar fi ţinute să le respecte atunci când adoptă norme de drept
comunitar1.
Din punct de vedere juridic aderarea ar fi de natură pe de o parte să evite interpretarea
diferită a aceloraşi dispoziţii ale convenţiei de către cele două instanţe, iar, pe de alta, să elimine
anumite incertitudini privitoare la aplicarea Convenţiei. Într-adevăr, din moment ce Comunitatea
nu este parte la Convenţie, un act comunitar prin care s-ar încălca un drept prevăzut de
Convenţie nu poate fi atacat momentan direct în faţa Curţii de la Strasbourg, ci în faţa celei de la
Luxemburg, care însă nu este ţinută să aplice normele Convenţiei. Dacă aceasta din urmă ţine
totuşi seama de dispoziţiile Convenţiei o face pentrru că drepturile omului sunt considerate a face
parte din „patrimoniul comunitar”. În prezent se recurge la atacarea indirectă a unui asemenea act
prin „chemarea în judecată” în faţa Curţii de la Strasbourg nu a comunităţii, ci a tuturor statelor
membre, ţinute responsabile de aplicarea normelor comunitare în cadrul intern2.
Caracteristicile protecţiei drepturilor fundamentale în cadrul Uniunii Europene faţă de
protecţia drepturilor omuluiu în cadrul Consiliului Europei sunt3:
1. Uniunea este o organizaţie internaţională care nu este specializată în materia drepturilor
omului, în timp ce Consiliul Europei este o astfel de organizaţie;
2. Uniunea nu a avut iniţial preocupări în domeniul drepturilor omului, acest domeniu fiind
abordat ulterior, în timp ce Consiliul Europei a tratat de la bun început chestiunea drepturilor
omului;
3. instituţia drepturilor fundamentale (din cadrul Uniunii) este de origine jurisprudenţială – fiind o
creaţie a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, în timp ce în cadrul Consiliului Europei
drepturile omului au de la început o sursă convenţională, Convenţia europeană a drepturilor
omului;
4. evoluţia consacrării drepturilor fundamentale s-a făcut în cadrul Uniunii de la jurisprudenţa
Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene la formalizarea convenţională prin Tratatul
instituind o Constituţie pentru Europa; în cadrul Consiliului Europei evoluţia este inversă:
Convenţia europeană a drepturilor omului este îmbogăţită prin interpretare jurisprudenţială de
către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ajungându-se la un „bloc de convenţionalitate”
(potrivit principiului solidarităţii), alcătuit din două surse cu valoare egală – textul scris
(Convenţia) şi precedentul judiciar (jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului).
5. (trăsătură temporară, până la intrarea în vigoare a Tratatului instituind o Constituţie pentru
Europa) inexistenţa unei surse internaţionale convenţionale, intrate în vigoare, reglementând

1
J.F. RENUCCI, Op. cit., p.665
2
În decizia sa cu privire la admisibilitatea unei asemenea cereri Societe Guerin Automobilesc/15 state membre ale
Uniunii Europene, pin care reclamanta se plângea, pe temeiul art. 6 şi 13 din Convenţie, de modul în care instanţele
comunitare i-au soluţionat două contestaţii privitoare la conţinutul unor acte al Comisiei europene, Curtea europeană
nu a exclus de plano examinarea compatibilităţii cererii cu competenţa sa ratione personae, problemă ce oricum se
pune, pentru că acţiunea nu era dirijată împotriva Uniunii Europene, ci împotriva celor 15 state contractante, ce au şi
calitatea de membre ale Uniunii, dar a socotit că nu este cazul să facă un astfel de examen, deoarece cererea
reclamantei a fost declarată incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei. Într-adevăr ea a invocat dreptul
de a fi informată cu privire la menţiunile cuprinse în actul atacat – termene şi căi de atac disponibile, aspecte ce nu
intră în domeniul de aplicare al art. 6 din Convenţie, astfel încât cererea reclamantei a fost declarată inadmisibilă.
(decizia din 4 iulie 2000).
Aceeaşi a fost soluţia şi în cauza Senator Lines GmbHc/15 state membre al eUE din 10 mai 2004 în care reclamanta
se plânge direct împotriva unui act al Comisiei Europene prin care i-a fost aplicată o amendă substanţială, iar
instanţele comunitare i-au respins cererea de suspendare a executării, cu motivarea că ea a refuzat depunerea unei
garanţii bancare corespunzătoare; reclamanta susţine că obligaţia depunerii unei asemenea garanţii constituie o
încălcare a prezumţiei de nevinovăţie instituită de art. 6 pct 2 din Convenţie. Curtea a declarat inadmisibilă cererea pe
temeiul absenţei calităţii de victimă a societăţii reclamante. Corneliu BÂRSAN, Uniunea..., op.cit.,, p. 32
3
Corneliu Liviu POPESCU, Note...op.cit.
62
complet instituţia drepturilor fundamentale, în timp ce în cadrul Consiliului Europei există două
surse internaţionale convenţionale privind drepturile omului – Convenţia europeană şi Carta
socială revizuită;
6. absenţa iniţială a unui organ specializat pentru protecţia drepturilor fundamentale, mult mai
târziu fiind creată instituţia mediatorului european – ombudsmanul; în cadrul Consiliului
Europei, de la început, Convenţia europeană instituie Comisia europeană a drepturilor omului
şi Curtea europeană a drepturilor omului;
7. absenţa unui organ judiciar specilizat în materia drepturilor omului – Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene, deşi tratează chestiunea drepturilor fundamentale, nu este o
jurisdicţie internaţională specializată în problema drepturilor omului, în timp ce în cadrul
Consiliului Europei, Curtea europeană este o astfel de jurisdicţie;
8. (trăsătură viitoare, după intrarea în vigoare a Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa)
consacrarea convenţională de drept comun a drepturilor fundamentale nu se face printr-un
tratat specializat în materia drepturilor omului, ci printr-un tratat general; în cadrul Consiliului
Europei consacrarea drepturilor omului se face prin surse internaţionale convenţionale
specializate – Convenţia europeană şi Carta socială europeană revizuită.
9. (trăsătură viitoare, după intrarea în vigoare a Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa)
consacrarea convenţională de drept comun a drepturilor fundamentale se face atât pentru
drepturile civile şi politice, cât şi pentru drepturile economice şi sociale, printr-o sursă
convenţională unică; în cadrul Consiliului Europei există două tratate în această materie, unul
pentru drepturile civile şi politice – Convenţia europeană şi altul pentru drepturile economice şi
sociale – Carta socială revizuită.
În încheiere vom trata problematica unui eventual conflict de competenţă între Curtea de
Justiţie a Comunităţilor Europene şi Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ).
Curtea Internaţională de Jutiţie este organul judiciar principal al ONU, cu caracter
permanent, deschisă tuturor statelor şi având un rol important în soluţionarea diferendelor
internaţionale şi acordarea de avize calificate din punct de vedere juridic, la cererea unor organe
ONU. Curtea de Justiţie a Comunităţilor este o instanţă de judecată internă, a cărei jurisdicţie
este obligatorie (pentru statele membre UE, pentru instituţiile Uniunii , precum şi pentru particulari)
şi este creatoare de drepturi, în timp ce jurisprudenţa CIJ nu poate fi folosită ca sursă pentru
soluţii ulterioare, deciziile sale având un caracter inter partes.
Este de precizat că toate statele membre ONU sunt părţi la Statutul CIJ, iar statele
membre ale Uniunii sunt de asemenea membre ale ONU. Teoretic, astfel, statele membre pot
aduce diferendele lor privind aplicarea sau interpretarea tratatelor comunitare şi în faţa CIJ. Mai
mult, s-ar putea susţine că statele membre ar avea posibilitatea de a se judeca în faţa CIJ în
litigiile ivite în domenii care nu sunt de competenţa Uniunii Europene. Acest lucru este însă
imposibil, deoarece potrivit art. 34 din Statutul CIJ, „numai statele pot fi părţi în cauzele dezbătute
de Curte”.
Practic însă conflictul poate fi rezolvat pe baza unei prevederi imperative a dreptului
comunitar şi a unei prevederi permisive a Cartei ONU privind alegerea jurisdicţiei de către state.
Astfel, potrivit Tratatului CE statele membre se angajează să nu supună nici un diferend privind
interpretarea sau aplicarea prezentului tratat unui alt mod de soluţionare decât cele prevăzute de
acest tratat. În lumina acestor prevederi alegerea jurisdicţiei CIJ de către două sau mai multe
state membre în domeniile mai sus-arătate ar putea fi considerată o ca o acţiune de încălcare a
dreptului comunitar.
În acelaşi timp, Carta ONU prevede că „nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va împiedica
pe membrii Naţiunilor Unite să încredinţeze rezolvarea diferendelor lor altor tribunale, în
temeiul unor acorduri aflate deja în vigoare sau care ar putea fi încheiate în viitor.”
Astfel, având în vedere că jurisdicţia CIJ este facultativă, poate fi închipuită inclusiv situaţia
în care diferendele extracomunitare ale statelor membre, atât în ONU cât şi în UE, să fie

63
aduse, pe baza unui compromis chiar în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene cu
condiţia ca diferendul să fie în legătură cu obiectul Tratatelor de înfiinţare a comunităţilor.

3.2.5.4. Consiliul Europei1


Consiliul Europei este principala organizaţia internaţională la nivel regional european care
are, ca atribuţie esenţială consacrarea şi apărarea drepturilor omului.
Membrii Consiliului Europei sunt statele europene care recunosc Statutul organizaţiei şi
care îndeplinesc următoarele condiţii:
- acceptă principiile statului de drept,
- acceptă principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se
bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului,
- se angajează să colaboreze, în mod sincer şi efectiv la realizarea scopului organizaţiei.
Statutul Consiliului Europei prevede sancţiuni pentru încălcarea în mod grav a obligaţiilor
de membru mai sus-arătate. Aceste sancţiuni sunt: suspendarea drepturilor de reprezentare;
cererea făcută de Comitetul Miniştrilor de a se retrage din Consiliul Europei; încetarea calităţii de
membru al Consiliului Europei.
Politica dusă de această organizaţie internaţională privitoare la primirea de noi membri
după anul 1990 a fost clară, în sensul că aderarea la Statutul Consiliului Europei era
condiţionată de semnarea şi ratificarea Convenţiei europene a drepturilor omului şi a
protocoalelor sale adiţionale.
Consiliul are o remarcabilă activitate în domeniul drepturilor omului, atât în ceea ce priveşte
consacrarea acestora, prin acte convenţionale şi declaratorii, cât şi în ceea ce priveşte protejarea
acestora.
Iniţial, Rene Cassin (părintele Declaraţiei Universale) s-a opus categoric adoptării unei
Convenţii europene a drepturilor omului pentru că se temea că prin adoptarea unui instrument
regional se aduce atingere caracterului universal al drepturilor omului. Temere neîntemeiată
întrucât între cele două sisteme există un raport de subsidiaritate, astfel încât la nivel universal se
asigură un standard minimal de protecţie, în timp ce la nivel regional pot exista dispoziţii mai
favorabile.
De-a lungul celei peste o jumătate de secol de aplicare, Convenţia s-a dovedit a fi un
instrument internaţional eficace de apărare a drepturilor omului, atât datorită numărului şi calităţii
drepturilor protejate, cât mai ales prin mecanismul jurisdicţional de control al respectării acestor
drepturi de către autorităţile naţionale ale statelor contractante.
Convenţia europeană a drepturilor omului2 enumeră o serie de drepturi, civile şi politice,
pe care statele părţi s-au angajat să le recunoască persoanelor aflate sub jurisdicţia lor. Sunt
astfel garantate, de exemplu: dreptul la viaţă, interzicerea torturii sau a tratamentelor crude,
inumane sau degradante, interzicerea sclaviei, dreptul la libertate şi securitatea persoanei, dreptul

1
Preşedinţia la Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei a aparţinut României (17 noiembrie 2005 - 19 mai
2006). Preluând această misiune, România a afirmat că va utiliza la maximum experienţa gestionării mandatelor
internaţionale, aşa cum au fost preşedinţia OSCE (2001), preşedinţia Procesului de Cooperare în Sud - Estul Europei
(octombrie 2004 – mai 2005), Preşedinţia Consiliului de Securitate al ONU (în luna octombrie 2005).
2
Ultimul stat european – parte contractantă la Convenţie este Monaco, care a semnat-o la 5 octombrie 2004 şi a
ratificat-o la data de 30 noiembrie 2005. În 2004, un alt stat european s-a alăturat sistemului de protecţie instituit de
Convenţie, şi anume Serbia şi Muntenegru. Menţionăm că statutul de invitat special, prima etapă în vederea primirii
ca membru cu drepturi depline în Consiliul Europei, acordat Bielorusiei în 1993 (după depunerea cererii de aderare a
acestuia), i-a fost suspendat printr-o rezoluţie a Adunării Parlamentare din 1997, din cauza carenţelor constatate în
privinţa construirii unui stat de drept. Deşi s-a decis menţinerea contactelor cu toate forţele politice din Bielorusia,
printr-o Rezoluţie din 2002 Adunarea constată existenţa unor grave încălcări ale drepturilor omului, cum ar fi
libertatea de expresie şi de informare, libertatea persoanei prin neelucidarea unor dispariţii de persoane, astfel că
« Bielorusia prezintă grave deficite democratice şi nu satisface criteriile pertinente ale Consiliului Europei ».
(Rezoluţia 1306/27 septembrie 2002) Corneliu BÂRSAN, Convenţia...op. cit., p.73
64
la un proces echitabil, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, libertatea de gândire, de
conştiinţă şi de religie, libertatea de exprimare, dreptul la căsătorie, etc.
Convenţia europeană a cunoscut ulterior mai multe dezvoltări prin cele 14 protocoale
adiţionale adoptate până în prezent1 (al 14-lea fiind în curs de ratificare), unele dintre acestea
consacrând şi garantând şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, altele contribuind la
perfecţionarea şi eficientizarea mecanismului de protecţie a acestora. Dintre acestea, Protocolul
nr. 32, Protocolul nr. 53, Protocolul nr. 84, Protocolul nr. 105 amendau dispoziţii privitoare la
organizarea şi funcţionarea organelor instituite prin Convenţie – fosta Comisie şi Curtea, dar
aceste prevederi au fost abrogate implicit prin adoptarea Protocolului nr. 116. La fel s-a
întâmplat şi cu Protocolul nr. 97, numai că în acest caz abrogarea a fost una explicită.
Primul Protocol8 aduce în plus la catalogul drepturilor fundamentale dreptul la
respectarea proprietăţii, dreptul la educaţie şi dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi învăţătura
copiilor lor conform convingerilor lor religioase şi filosofice, precum şi dreptul la alegeri libere.
Protocolul nr. 29 completează Convenţia atribuind Curţii competenţa de a da avize
consultative asupra unor chestiuni juridice privind interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor ei.
Protocolul nr. 410 consacră dreptul persoanei de a nu fi privată de libertate pentru simplul
motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală; dreptul la liberă circulaţie, dreptul
individului de a-şi alege în mod liber reşedinţa şi de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa; dreptul de
a nu fi expulzat printr-o măsură individuală sau colectivă din teritoriul statului al cărui resortisant
este; dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărei resortisant este, interzicerea expulzării
colective a străinilor.
Protocolul nr. 611 a abolit pedeapsa cu moartea, cu posibilitatea statelor părţi de a
prevedea în legislaţia lor pedeapsa cu moartea pentru acte comise în timp de război sau de
pericol iminent de război (astfel, abolirea pedepsei cu moartea în sistemul european s-a produs
cu 6 ani mai devreme decât în sistemul Naţiunilor Unite).
Protocolul nr. 712 recunoaşte noi drepturi: dreptul la garanţii procedurale pentru străinii
care urmează a fi expulzaţi; dreptul la recurs în procesele penale; dreptul de a nu fi urmărit sau
pedepsit pentru o infracţiune pentru care o persoană a fost deja achitată sau condamnată printr-o
hotărâre definitivă (non bis in idem); dreptul la despăgubiri în cazul erorilor judiciare; egalitatea
soţilor în drepturi şi responsabilităţi cu caracter civil, între ei, în relaţiile cu copii lor, cu privire la
căsătorie.
Protocolul nr. 11 reformează practic mecanismul de control instituit de Curte prin
înlocuirea Comisiei şi a Curţii cu o nouă curte permanentă – Curtea europeană a drepturilor
omului. Trebuie remarcat că pentru intrarea în vigoare a acestui Protocol n-a mai fost aplicabilă
regula generală a dreptului internaţional, în sensul intrării în vigoare prin ratificarea lui de către un
anumit număr de state semnatare (cum a fost chiar cazul Convenţiei care a trebuit să fie ratificată

1
România a aderat la Convenţie şi la primele 10 protocoale prin Legea nr. 30/1994 publicată în M. Of. Nr. 135/1994.
Protocolul nr. 11 a fost ratificat prin Legea nr. 79/1995, publicată în M Of. nr 143/1995. Protocolul nr. 12 a fost semnat
la 4 noiembrie 2000, Protocolul nr. 13 a fost semnat la 3.05. 2002 şi ratificat în iulie 2003, iar Protocolul nr. 14
urmează să fie ratificat în mai 2006. Pentru România Convenţia a intrat în vigoare la data de 20 iunie 1994, dată la
care instrumentele de aderare au fost depuse la Secretariatul Consiliului Europei.
2
Adoptat la Strasbourg, 6 mai 1963
3
Adoptat la Strasbourg, 20 ianuarie 1966
4
Adoptat la Viena, 19 martie 1985
5
Adoptat la Strasbourg, 8 ianuarie 1992
6
Adoptat la Strasbourg, 10 mai 1994, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998
7
Adoptat la Roma, 8 ianuarie 1990
8
A fost adoptat la Paris, pe 20 marie 1952 şi a intrat în vigoare la 18 mai 1954
9
Adoptat la Strasbourg la 6 mai 1963
10
Adoptat la Strasbourg, 16 septembrie 1963
11
Adoptat la Strasbourg, 28 aprilie 1983
12
Adoptat la Strasbourg, 22 noiembrie 1984
65
de 10 state semnatare pentru a intra în vigoare), ci, dimpotrivă intrarea în vigoare a fost
condiţionată de ratificarea lui de toate statele semnatare.
Protocolul nr. 121 interzice discriminarea în general, indiferent pe ce criterii sau motive s-
ar face. Protocolul nr. 132 consacră abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţă.
Protocolul nr. 143,neratificat încă, va aduce modificări substanţiale în privinţa competenţei Curţii4.

Referitor la sistemul instituţional al Consiliului Europei principalele organe ale Consiliului


Europei, aşa cum au fost instituite iniţial, prin Statutul de la Londra, erau:
1. Comitetul Miniştrilor – organ politic principal, cu rol decizional, alcătuit din miniştri de
externe ai statelor membre;
2. Adunarea Parlamentară – organ politic principal cu rol consultativ (denumirea iniţială
fiind chiar Adunarea Consultativă), ai cărei membri nu se aleg în mod direct prin scrutin
universal ca membrii Parlamentului European (organ al Uniunii Europene), ci dintre
parlamentarii aleşi ai statelor membre;
3. Secretarul general – organ cu competenţe administrative.
Iată deci, că prin tratatul de constituire nu era prevăzut un organ specializat pentru
garantarea drepturilor omului, dar, o dată cu adoptarea Convenţiei europene se adaugă la
instituţiile iniţiale încă două organe: Comisia şi Curtea europeană.
Aşadar, după adoptarea Convenţiei europene, organele chemate să asigure respectarea
drepturilor omului, deci cu competenţe în materie erau:
1. Comisia europeană a drepturilor omului – organ independent, compus dintr-un
număr de membri egal cu cel al statelor părţi la Convenţie, care şi-a încetat existenţa la
1 noiembrie 1999
2. Curtea europeană a drepturilor omului
3. Comitetul Miniştrilor
În acest sistem, cel originar, rolul predominant aparţinea organelor nejudiciare de protecţie,
în timp ce Curtea avea un rol subsidiar, fiind deci marginalizată şi putând chiar să nu intervină
deloc în soluţionarea litigiilor, aceasta revenind organelor nejudiciare: Comisia şi Comitetul de
Miniştri.
Existau trei etape procedurale: una prealabilă, pentru admiterea sau nu a sesizării, alta
privind soluţionarea pe fond a cauzei şi ultima referitoare la executarea deciziei.
I. În prima etapă plângerile se adresau Comisiei – primul organ care intervenea în
mecanismul procedural care putea fi declanşat atât prin sesizări individuale, cât şi prin cele
statale, regula însă constituind-o sesizarea statală.
Simpla ratificare a Convenţiei europene a drepturilor omului semnifica acceptarea
procedurii plângerilor statale, nu şi acceptarea procedurii plângerilor individuale. Pentru aceasta
era necesară o declaraţie facultativă expresă a statelor, deci o manifestare, specială de voinţă în
acest sens. Aşadar, accentul iniţial era pus pe acţiunea statală, pe protejarea ordinii publice şi mai
puţin pe interesele individuale ale victimei, în acest fel asigurându-se menţinerea regimurilor
democratice şi consolidarea păcii în regiune. Astfel fiecare stat a dobândit dreptul de a
supraveghea toate celelalte state pentru evitarea derapajelor. Aceasta era concepţia iniţială,
intenţia părinţilor fondatori ai Consiliului, dar în fapt nu procedurile statale au avut importanţă, ci
plângerile individuale5.
1
Adoptat la Roma la 4 noiembrie 2000, a intrat în vigoare la 1 aprilie 2005
2
Adoptat la Vilnius , 3 mai 2002, intrat în vigoare la 1 iulie 2003
3
Adoptat la 7 mai 2004
4
Acest Protocol va fi analizat mai pe larg o dată cu prezentare de ansamblu a organizării, funcţionării şi competenţei
Curţii europene a drepturilor omului.
5
Cauzele interstatale care s-au finalizat cu o hotărâre pe fond de la origini până astăzi sunt în număr de două (Irlanda
c/Regatului Unit - 1970 şi Cipru c/Turcia – 2000). Manifestarea acestei reticenţe a statelor de a apela la instrumentele
ce le sunt puse la dispoziţie de Convenţie are o justificare de ordin politic (de exemplu, în situaţia Ceceniei nu a
existat nici un stat care să sesizeze Curtea pentru violarea drepturilor omului).
66
Comisia europeană avea aşadar rol de filtraj, analiza admisibilitatea cererii, iar dacă
aceasta era inadmisibilă, procedura se încheia. În situaţia contrară, Comisia analiza şi fondul
cauzei, dar nu emitea decât un aviz.
II. În a doua etapă interveneau celelalte două organe: Curtea europeană a drepturilor
omului şi Comitetul Miniştrilor.
Curtea nu avea decât o jurisdicţie facultativă, deoarece pentru a putea sesiza Curtea nu
era suficientă ratificarea Convenţiei (acest fapt neatrăgând jurisdicţia Curţii), ci era necesară o
declaraţie facultativă expresă care să accepte jurisdicţia Curţii (alta decât cea prin care statele
acceptau plângerile individuale). Fără o asemenea declaraţie cauza ajungea la Comitetul
Miniştrilor. Pentru a se ajunge la Curte trebuiau îndeplinite două condiţii cumulative:
1. declaraţia facultativă expresă de acceptare a jurisdicţiei Curţii;
2. sesizarea Curţii trebuia să se facă într-un termen de 3 luni de la pronunţarea Comisiei
în privinţa admisibilităţii (de reţinut că, după ce cererea era declarată admisibilă, ea nu
ajungea automat la Curte, ci la rândul ei, şi Curtea trebuia sesizată de Comisie sau de
stat (care putea să se afle în mai multe ipostaze: reclamant, pârât sau de cetăţenie al
victimei); în acţiunile individuale, particularul putea sesiza Comisia, dar mai departe
Curtea era sesizată doar de Comisie sau de stat. După expirarea celor trei luni cauza
ajungea tot la Comitetul Miniştrilor.
Pentru ca particularii să poată sesiza Curtea era necesară o a treia condiţie ratificarea
unui Protocol adiţional de către stat în acest sens.
Aşadar, practic, erau necesare 4 manifestări de voinţă ale statului: ratificarea Convenţiei
europene, declaraţie expresă privind acţiunile individuale, declaraţie expresă de acceptare a
jurisdicţiei Curţii şi ratificarea unui Protocol adiţional pentru a putea permite şi accesul
individului la Curte.
III. Etapa a treia, a executării, revenea Comitetului Miniştrilor, indiferent că punea în
executare propriile rezoluţii pe fond sau soluţiile Curţii.
După cum se poate constata procedura iniţială era extrem de greoaie, aşa încât în anul
1994 a fost adoptat Protocolul nr. 11 la Convenţia europeană pentru reformarea mecanismul
de control, protocol intră în vigoare la 1 noiembrie 1998. Sunt aduse următoarele îmbunătăţiri:
1. se suprimă Comisia europeană a drepturilor omului, asigurându-se accesul direct la
Curte;
2. sesizarea individuală este aşezată pe acelaşi plan cu sesizarea statală, întrucât dreptul
de sesizare decurge acum direct din Convenţie, nemaifiind necesară declaraţia
facultativă expresă (indiferent că e vorba de o persoană fizică, de o organizaţie
neguvernamentală sau de un grup de particulari care se pretind victime ale încălcării);
3. jurisdicţia Curţii devine obligatorie;
4. Curtea este singurul organ de decizie pe fond (se suprimă puterea de decizie pe fond a
Comitetului de Miniştri, care rămâne însă organ execuţional) instituindu-se în acest fel o
Curte unică europeană a drepturilor omului.
Actuala Curte europeană a drepturilor omului (după reformă) este alcătuită dintr-un număr
de judecători egal cu numărul statelor părţi, aleşi de Adunarea Parlamentară, de pe o listă cu câte
trei candidaţi prezentaţi de fiecare stat în parte. Judecătorii sunt independenţi şi nu reprezintă
statele părţi în numele cărora au fost aleşi. Persoanele care exercită funcţia de judecător al Curţii
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi să îndeplinească toate condiţiile cerute
pentru exercitarea unei înalte funcţii judiciare sau să fie jurişti cu o competenţă
recunoscută;
- să nu exercite nici o activitate incompatibilă cu cerinţele de independenţă, imparţialitate sau
de disponibilitate impuse de o activitate cu caracter permanent.

67
Incompatibilităţile vizează orice activitate politică sau administrativă şi orice activitate
profesională: de exemplu, funcţii în cadrul Consiliului Europei (membru al Adunării Parlamentare,
funcţionar al Secretariatului), dar şi funcţiile de judecător naţional sau calitatea de avocat punând
probleme în sensul respectării cerinţei disponibilităţii impuse judecătorilor Curţii. Mai mult, fiecare
judecător va declara preşedintelui Curţii orice activitate suplimentară.
Mandatul unui judecător este de 6 ani, iar la împlinirea vârstei de 70 de ani mandatul
judecătorului se încheie. Revocarea din funcţie a unui judecător poate fi decisă cu majoritatea de
2/3 din numărul judecătorilor, după ascultarea celui în cauză. Curtea europeană a drepturilor
omului se reînnoieşte cu jumătate din judecători la fiecare trei ani, procedură ce asigură pe de o
parte posibilitatea evoluţiei jurisprudenţei, prin intrarea în funcţie a unor noi judecători, şi pe de
altă parte stabilitatea şi continuitatea jurisprudenţei, prin păstrarea experienţei existente.
Curtea funcţionează în plenul său, în ceea ce priveşte chestiunile administrative, şi pentru
examinarea cauzelor aduse înaintea sa în comitete, camere şi Marea Cameră.
Adunarea Plenară a Curţii are următoarele atribuţii: alege pe o durată de 3 ani
Preşedintele Curţii, constituie camere pentru o perioadă determinată, adoptă Regulamentul Curţii.
Secţiile (denumite Camere în Convenţie)1 sunt constituite de Adunarea Plenară pentru o
perioadă de 3 ani, cu o componenţă echilibrată din punct de vedere geografic, al reprezentării
sexelor şi al diferitelor sisteme juridice naţionale.
Marea Cameră se compune din 17 judecători şi din 3 judecători supleanţi şi este
constituită tot pentru o perioadă de 3 ani. Sunt membri din oficiu: preşedintele Curţii europene a
drepturilor omului, vicepreşedinţii, preşedinţii camerelor şi judecătorul ales în numele statului în
cauză în litigiu. Marea Cameră se pronunţă asupra cererilor introduse individual sau de state,
atunci când cauza i-a fost deferită de o cameră, ca urmare a desesizării acesteia sau în caz de
remitere de către orice parte, în termen de 3 luni de la hotărârea Camerei2. Marea Cameră are şi
competenţa de a emite avize consultative la cererea Comitetului de Miniştri.
Camerele de 7 judecători se constituie, în cadrul secţiilor, pentru examinarea cauzelor
aduse în faţa Curţii. Pentru fiecare cauză, Camera cuprinde preşedintele secţiei şi judecătorul
ales în numele statelor aflate în cauză. Camerele se pronunţă atât asupra admisibilităţii, cât şi a
fondului cererilor individuale şi statale, în situaţia în care Comitetul nu le declară inadmisibile sau
nu le scoate de pe rolul Curţii. Nu se exclude situaţia ca un judecător să fie membru a două
camere.
Comitetele se constituie din 3 judecători aparţinând aceleiaşi secţii, alţii decât
preşedintele, pentru o perioadă determinată. Un Comitet poate, prin vot unanim să declare
inadmisibilă sau să scoată de pe rol o cerere individuală, atunci când o asemenea decizie poate fi
luată fără o examinare complementară, aceasta fiind definitivă.
Curtea deliberează în camera de consiliu, în secret, doar judecătorii, grefierii şi interpreţii
luând parte la deliberări. Deciziile Curţii sunt luate cu majoritatea voturilor judecătorilor prezenţi,
iar în caz de egalitate de voturi, se repetă votarea, şi, dacă rezultă o nouă egalitate, votul
preşedintelui este preponderent.
Natura juridică a Curţii europene a drepturilor omului este una dublă: pe de o parte ea
este un organ principal al Consiliului Europei, cu caracter jurisdicţional, iar pe de altă parte este
1
Regulamentul Curţii Europene, pornind de la faptul că în Convenţia europeană, în forma amendată prin Protocolul
nr. 11, denumirea de « cameră » se referă atât la o formaţiune jurisdicţională (pentru soluţionarea unei cauze şi
compusă din 7 judecători), cât şi la o structură administrativă internă (constituită pentru o perioadă determinată),
utilizează denumirea de « cameră » numai pentru formaţiunea jurisdicţională şi i-o substituie pe aceea de « secţie »
pentru structura administrativă. Corneliu Liviu POPESCU, Protecţia...op. cit., p. 103
2
Aceasta este o inovaţie a Protocolului nr. 11, constând în posibilitatea de a ataca o hotărâre a Camerei în faţa
Marii Camere a Curţii, în termen de 3 luni, de fiecare dintre părţi, « în cazuri excepţionale », fiind în fapt o cerere de
redeschidere a procedurii în faţa acestei formaţiuni de judecată. Un colegiu de 5 judecători ai Marii Camere filtrează
aceste cereri, în sensul că se va accepta o asemenea cerere numai atunci când cauza ridică o problemă gravă
privitoare la interpretarea sau aplicarea dispoziţiilor Convenţiei sau ale protocoalelor sale sau pune o problemă gravă,
cu caracter general. Corneliu BÂRSAN, Convenţia...op. cit, pp. 95-96
68
un tribunal internaţional specializat în materia garantării drepturilor omului, cu activitate
permanentă şi cu jurisdicţie obligatorie1.
O atenţie sporită acordăm Protocolul nr. 142, care, deşi nu prevede noi drepturi, va aduce
modificări substanţiale privitoare la competenţa Curţii, în principal pentru următoarele aspecte:
- Numărul judecătorilor şi durata mandatului acestora – Dacă se menţine principiul potrivit
căruia Curtea este compusă dintr-un număr de judecători egal cu cel al părţilor
contractante, fără ca acesta să poată scădea sub această limită, Comitetul de Miniştri, la
cererea Adunării Parlamentare şi a Curţii va putea decide cu unanimitate de voturi, crearea
de posturi suplimentare de judecător. Mandatul va fi de 9 ani fără posibilitate reînnoirii lui.
- formaţiunile de judecată ale Curţii – Pe lângă cele trei cunoscute în prezent (comitetele,
camerele şi Marea Cameră), se prevede introducerea judecătorului unic care, asistat de
doi raportori va putea declara orice cerere inadmisibilă sau va dispune radierea lor de pe
rol dacă va constata neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.
- condiţiile de admisibilitate ale cererii individuale – Se introduce o condiţie suplimentară de
admisibilitate: reclamantul să fi suferit un prejudiciu important prin încălcarea unui drept
invocat.
- Consolidarea competenţei Comitetului Miniştrilor de a supraveghea executarea hotărârilor
Curţii – Atunci când Comitetul va considera că supravegherea executării unei hotărâri
definitive a Curţii este împiedicată de o dificultate de interpretare a acesteia, acesta poate,
cu o majoritate de 2/3 să decidă sesizarea Curţii pentru a se pronunţa asupra acestei
chestiuni.
Protocolul va intra în vigoare, la fel ca şi Protocolul nr. 11, după ratificarea lui de către toate
statele membre.
Cu excepţia dreptului la asociere în sindicate, şi, implicit a dreptului la grevă, Convenţia
europeană a drepturilor omului nu reglementează drepturile economice şi sociale. Este raţiunea
pentru care dispoziţiile ei sunt completate, pentru acest domeniu cu cele ale Cartei sociale
europene, semnată la 18 octombrie 1961, la Torino.3
Carta este fundamentată pe un sistem de opţiuni ale statelor, astfel încât acestea nu sunt
obligate să accepte toate drepturile prevăzute de Cartă, asigurând astfel o punere în aplicare
progresivă a prevederilor ei, în funcţie de posibilităţile şi de situaţia concretă din fiecare stat.
Există însă un nucleu dur format din drepturi pe care fiecare stat trebuie să le protejeze,
iar acestea sunt: dreptul de muncă, drepturile sindicale, dreptul la negocieri colective, dreptul
special de protecţie a copiilor şi adolescenţilor, dreptul la securitate socială, dreptul la asistenţă
socială şi medicală, dreptul oricărei familii la protecţie socială, dreptul lucrătorilor migranţi şi ai
membrilor familiilor lor la protecţie şi la asistenţă, dreptul la egalitatea şanselor şi de tratament
egal în materie de muncă şi de profesie, fără discriminări bazate pe sex.
Celelalte drepturi pot fi acceptate spre aplicare în mod discreţionar de statele membre,
dar fiecare dintre ele trebuie să le accepte pe cele prevăzute de cel puţin 16 articole(din 31) sau
de 63 de paragrafe numerotate(din 86)4.

1
O statistică a Curţii arată că în perioada 1955-1989 au fost introduse în faţa organelor Convenţiei 49.122 de cereri,
în timp ce, numai în anul 2004, au fost înregistrate pe rolul Curţii 40.943 de cereri; la 31 decembrie 2004, Curtea avea
de soluţionat un număr de peste 78.000 de cauze, fapt care face ca durata în care se dă răspuns unei cereri
individuale să fie foarte mare, între 4 şi 5 ani sau chiar mai mult. Corneliu BÂRSAN, Convenţia...op. cit, p. 96.
Referitor la volumul mare de muncă al Curţii a se vedea şi Jean Paul Marguenaud, La Cour europeenne des droits de
l homme, Dalloz, Paris, 2002, p. 14
2
A se vedea în ceea ce priveşte îmbunătăţirile aduse prin acest Protocol Bianca SELEJA GUŢAN, „Noua reformă a
mecanismului de control al aplicării Convenţiei europene a drepturilor omului – Protocolul nr. 14”, Revista de drept
public, nr. 1/2005, pp. 139-143
3
A fost amendată printr-un Protocol adiţional din anul 1988 şi un altul în 1991, revizuită la 3 mai 1996 la Strasbourg,
intrată în vigoare, în această nouă formă la 1 iulie 1999. România a ratificat Carta socială europeană revizuită prin
Legea nr. 74/1999, publicată în M. Of. Nr. 193/4.05.1999
4
Fiecare paragraf cuprinde un drept social determinat şi un articol conţine mai multe paragrafe.
69
Respectul angajamentelor asumate de state prin ratificarea Cartei este supus controlului
exercitat de un Comitet – Comitetul european al drepturilor sociale, compus din 15 membri,
independenţi şi imparţiali, aleşi de Comitetul de Miniştri ai Consiliului Europei, pentru un mandat
de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii lui o singură dată.
Sunt instituite două proceduri de control: procedura rapoartelor naţionale şi procedura
reclamaţiilor colective.
Procedura controlului bazat pe rapoarte constă în obligaţia statelor părţi de a prezenta
anual un raport, prin care sunt indicate măsurile pe care le-au luat pentru aplicarea
angajamentelor asumate prin ratificarea Cartei, în sistemul naţional de drept şi în practica
administrativă şi jurisdicţională. Rapoartele sunt înaintate Comitetului european al drepturilor
sociale, care decide cu privire la conformitatea sau neconformitatea situaţiilor naţionale
prezentate şi examinate, cu dispoziţiile Cartei. Deciziile Comitetului, denumite „concluzii” sunt
făcute publice anual. În practică, s-a constatat că multe state şi-au modificat legislaţia naţională
spre a se conforma exigenţelor impuse de constatările Comitetului. Dacă decizia Comitetului este
una de neconformitate şi statul în cauză nu o respectă, Comitetul de Miniştri va adresa o
recomandare prin care va cere statului modificarea în drept şi în fapt a situaţiei constatate.
Procedura reclamaţiilor colective privitoare la pretinse încălcări ale Cartei a fost introdusă
prin Protocolul adiţional la Cartă din 1995, intrat în vigoare în 19981. Reclamaţiile pot fi făcute
de organizaţiile neguvernamentale care au statut consultativ pe lângă Consiliul Europei, de
organizaţiile patronale şi sindicale ale statului respectiv şi chiar de către organizaţii
neguvernamentale naţionale, dacă statul acceptă această posibilitate. Reclamaţia este examinată
de Comitet şi, dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă (să indice numele şi sediul organizaţiei
reclamante, sa fie semnată de persoana abilitată de organizaţie să o reprezinte, să identifice
statul reclamat, să prezinte dispoziţiile Cartei care au fost încălcate, precum şi argumentele
pertinente şi documentele de sprijin corespunzătoare), ea este acceptată. Urmează o procedură
scrisă prin schimb de memorii între părţile implicate şi, în final, Comitetul adoptă o decizie pe care
o transmite părţilor şi Comitetului de Miniştri care va fi făcută publică în termen de cel mult 4 luni
de la data transmiterii. Comitetul de Miniştri adoptă o rezoluţie şi poate recomanda statului în
cauză să ia măsuri în conformitate cu Carta2.
Este interesant de menţionat că printr-o Decizie a Comitetului Miniştrilor din 11
decembrie 2002, Comitetul european al drepturilor sociale a primit misiunea să procedeze la un
examen al situaţiei din fiecare stat contractant, la fiecare 5 ani după ratificarea de către acel stat a
Cartei sociale revizuite, privitoare la dispoziţiile Cartei, care nu au fost acceptate de statul în
cauză. Modalităţile practice ale realizării acestui examen trebuie să fie determinate printr-un acord
convenit între Comitet şi statele interesate.3
La nivelul Consiliului Europei au fost încheiate şi alte convenţii internaţionale care
privesc drepturi ale omului, printre cele mai importante enumerăm:
- Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante, încheiată la 26 noiembrie 1987 şi intrată în vigoare la 1 februarie
19894 prin care se recunoaşte că persoanele care se consideră victime ale unor asemenea
tratamente sau pedepse se pot prevala de mecanismul de protecţie prevăzut de Convenţia
europeană a drepturilor omului, dar că această protecţie ar putea fi întărită printr-un mecanism
extrajudiciar, cu caracter preventiv, bazat pe vizite ale Comitetului european pentru prevenirea
torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (instituit prin Convenţie).

1
Această procedură de control a fost acceptată, până la 24 martie 2004 de 13 state contractante.
2
La 24 martie existau pe agenda Comitetului 25 de reclamaţii împotriva Belgiei, Finlandei, Franţei, Greciei, Irlandei,
Italiei, Portugaliei şi Suediei; Comitetul a statuat deja în 13 reclamaţii, Corneliu BÂRSAN, Convenţia...op. cit, p. 71
3
Ibidem, p. 70
4
România a ratificat această Convenţie prin Legea nr. 80/1994, publicată în M.Of. nr. 285/7.10.1994. Meţionăm că în
prezent, Convenţia este ratificată de toate statele membre ale Consiliului Europei.
70
Statele contractante acceptă să autorizeze Comitetul să viziteze orice loc aflat sub jurisdicţia lor,
unde se găsesc persoane private de libertate – închisori, posturi de poliţie sau de jandarmerie,
cazărmi militare, spitale psihiatrice – spre a formula, dacă este cazul recomandări destinate a
asigura protecţia persoanelor deţinute.
- Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, adoptată în 1994, intrată în
vigoare în 19981, reglementează o serie de drepturi ale minorităţilor, cum sunt dreptul de
asimilare individuală şi interzicerea asimilării forţate, dreptul la egalitate, libertatea de religie, de
exprimare, dreptul la folosirea limbii materne în administraţie şi în justiţie, dreptul de a studia şi de
a fi educat în limba maternă. Statele sunt obligate să prezinte periodic Comitetului de Miniştri
rapoarte privind măsurile legislative şi de altă natură, pe care le-au luat în vederea punerii în
aplicare a prevederilor Convenţiei.
În încheierea acestui capitol considerăm util să arătăm specificitatea protecţiei
internaţionale a drepturilor omului în cadrul organizaţiei internaţionale regionale europene
specializate – Consiliul Europei faţă de O.N.U. – organizaţie internaţională cu vocaţie universală
nespecializată. Reţinem următoarele elemente2:
1. în cadrul unei organizaţii internaţionale specializate problematica drepturilor omului este
principală (O.N.U. nu este o organizaţie internaţională specializată în această materie);
2. în cadrul unei organizaţii internaţionale regionale solidaritatea statelor membre în jurul unor
valori comune este mult mai accentuată (O.N.U. este o organizaţie internaţională universală);
3. consacrarea internaţională a drepturilor omului este făcută de la început printr-un tratat
internaţional – Convenţia europeană a drepturilor omului adoptată în 1950 şi intrată în vigoare în
1953 (la nivelul ONU iniţial a existat iniţial o etapă declaratorie – Declaraţia universală a
drepturilor omului (soft-law), adoptată în 1948 şi, mult mai târziu se intră în etapa convenţională –
cu cele două Pacte relative la drepturile civile şi politice, şi economice, sociale şi culturale,
adoptate în 1966 şi intrate în vigoare în 1976);
4. Convenţia europeană a drepturilor omului cuprinde atât dispoziţii de drept material (proclamă
drepturi), cât şi dispoziţii de drept instituţional şi procedural (creează organe şi proceduri);
5. garantarea internaţională a drepturilor omului, se realizează printr-un organ judiciar specializat
– Curtea europeană a drepturilor omului (la nivelul ONU nu există organe judiciare specializate în
materie, acestea ocupându-se adiacent de drepturile omului);
6. regimul european de protecţie a drepturilor omului dă acces şi individului la organele de
control al aplicării dispoziţiilor de drept material, în timp ce în dreptul internaţional universal al
drepturilor omului, individul este un subiect de drept minor, derivat.
Toate aceste considerente pot fi de fapt considerate elemente de superioritate ale
sistemului european de protecţie a drepturilor omului faţă de sistemul universal similar,
deşi pe substanţa reglementării Declaraţia Universală este sursa de inspiraţie a Convenţiei
europene aşa încât, din acest punct de vedere, poate exista şi o superioritate a sistemului
universal faţă de cel regional european.

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE


¾ Garantarea juridică a drepturilor omului se realizează prin crearea de sisteme
instituţionale şi de proceduri de protecţie internaţională a drepturilor omului. În acest fel
drepturile omului nu sunt numai afirmate, prin documente, ci sunt şi garantate
împotriva violărilor.
¾ Dreptul internaţional al drepturilor omului, sub aspectul consacrării poate fi analizat în
două planuri: cel universal şi cel regional.
¾ La nivel universal există două tipuri de sisteme de consacrare şi de garantare a
drepturilor omului: în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi în cadrul unor instituţii

1
România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 33 din 29 aprilie 1995, publicată în M. Of. nr. 82 din 4 mai 1995.
2
Corneliu Liviu POPESCU, Note...op.cit.
71
specializate ale acesteia (Organizaţia Internaţională a Muncii – O.I.M., Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură – U.N.E.S.C.O., Organizaţia Mondială
a Sănătăţii - O.M.S. şi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură –
F.A.O.).
¾ ONU este principala organizaţie internaţională interguvernamentală, cu caracter
universal, însă nu este o organizaţie supranaţională, nu are competenţele unui guvern
mondial, ci reprezintă o organizaţie de state suverane.
¾ Condiţiile statutare pentru candidaţii la aderare sunt:
1. să fie state iubitoare de pace
2. să accepte obligaţiile Cartei Naţiunilor Unite
3. şi să fie capabile şi dispuse să le îndeplinească.
¾ Activitatea privind drepturile omului în cadrul organizaţiei a evoluat în mai multe etape,
după cum urmează:
1. definirea normelor fundamentale ale drepturilor omului – concretizată prin adoptarea
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului;
2. promovarea normelor fundamentale privind drepturile omului - este pus în practică
sistemul rapoartelor periodice, prezentate de statele membre în legătură cu evoluţia
şi progresul în domeniul drepturilor omului;
3. protecţia drepturilor omului – prin instituirea Comisiei drepturilor omului, precum şi
prin adoptarea Pactului privind drepturile civile şi politice şi a Pactului privind
drepturile economice, sociale şi culturale
¾ Organele create în cadrul ONU sunt:
I. organe interne:
a) cu competenţă în materia drepturilor omului, fără a fi specializate:
1. Adunarea Generală
2. Consiliul de Securitate
3. Consiliul Economic şi Social
4. Consiliul de Tutelă
5. Curtea Internaţională de Justiţie
6. Secretariatul
b) specializate în materia drepturilor omului:
1. Comisia drepturilor omului
2. Comisia condiţiei femeii
3. Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale
4. Înaltul Comisariat al drepturilor omului
5. Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi
II. organele convenţionale:
a) Comitetul drepturilor omului
b) Comitetul privind eliminarea discriminării rasiale
c) Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei
d) Comitetul contra torturii
e) Comitetul drepturilor copilului
¾ Principalele documente adoptate sub egida ONU privind consacrarea şi protejarea
drepturilor fundamentale ale omului sunt:
1. Declaraţia Universală a Drepturile Omului, cuprinde 30 de articole şi constituie
primul act de drept internaţional public şi cel mai general de altfel, care conţine o
enumerare a drepturilor recunoscute oricărei persoane. Din punct de vedere juridic
reprezintă o rezoluţie a Adunării Generale a ONU, un act juridic lipsit de forţă
obligatorie. Drepturile consacrate de acest document sunt: drepturi personale,
drepturi politice, drepturi economice şi sociale.

72
2. Prevederile din Declaraţia Universală a drepturilor omului au fost preluate şi
consacrate juridic prin două tratate internaţionale: Pactul Internaţional privind
drepturile civile şi politice, cu cele două Protocoale facultative şi Protocolul
internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale. Elementul de
superioritate al acestor documente faţă de Declaraţia Universală a drepturilor omului
este forţa lor juridică obligatorie, ele fiind tratate internaţionale care „leagă” statele
semnatare.
¾ Dezvoltarea cea mai adecvată a protecţiei drepturilor omului se plasează însă în plan
regional, în cadrul unor organizaţii internaţionale, create. în scopul promovării
cooperării între statele din anumite arii geografice, de regulă continente.
¾ Sistemul regional interamerican funcţionează în cadrul Organizaţiei statelor americane,
iar documentele principale adoptate de această organizaţie este Convenţia americană
privitoare la drepturile omului, care instituie şi organul de control al modului în care
statele semnatare îşi îndeplinesc obligaţiile asumate: Comisia interamericane a
drepturilor omului şi Curtea interamericană a drepturilor omului.
¾ Diferenţele sistemului interamerican de protecţie a drepturilor omului, prin raportare la
sistemul european similar sunt:
1. Convenţia interamericană şi protocoalele sale adiţionale recunosc atât drepturi
civile şi politice, cât şi economice, sociale şi culturale
2. Nu toate cele 34 de state membre ale OSA au ratificat Convenţia interamericană
3. Statele semnatare nu au integrat Convenţia în sistemele lor naţionale de drept
4. Curtea interamericană exercită ea însăşi controlul executării hotărârilor sale
5. Competenţa jurisdicţională a Curţii interamericane este una facultativă.
¾ Sistemul regional african de protecţie a drepturilor omului se fundamentează pe Carta
africană a drepturilor omului şi ale popoarelor (singura convenţie internaţională în
domeniu care menţionează şi îndatoririle individului), iar sistemul de control, devenit
recent funcţional, este asemănător celui american şi celui european.
¾ Lumea arabă, deşi a adoptat un tratat internaţional în domeniu – Carta arabă a
drepturilor omului – acesta nu a fost ratificat până în prezent de nici un stat.
¾ În Asia nu există un sistem regional de protecţie a drepturilor omului şi, foarte probabil
un asemenea mecanism nu ar putea fi viabil din caza întinderii geografice, lipsei unei
istorii comune şi a nivelurilor diferite de dezvoltate a statelor din regiune.
¾ Sistemul cel mai eficient şi cel mai complex de protecţie a drepturilor omului este
sistemul european, alcătuit din activitatea a trei organizaţii distincte:
1. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa,
2. Uniunea Europeană,
3. Consiliul Europei - instituţia specializată în această materie.
¾ Documentul principal, adoptat în cadrul Consiliului Europei este Convenţia europeană a
drepturilor omului, iar mecanismul de control instituit de aceasta are ca şi organ unic
jurisdicţional Curtea europeană a drepturilor omului.
¾ Elementele de superioritate ale sistemului european de protecţie a drepturilor omului
faţă de sistemul universal sunt:
1. problematica drepturilor omului este principală
2. solidaritatea statelor membre în jurul unor valori comune este mult mai
accentuată
3. consacrarea internaţională a drepturilor omului este făcută de la început printr-un
tratat internaţional – Convenţia europeană a drepturilor omului
4. există atât dispoziţii de drept material (proclamă drepturi), cât şi dispoziţii de
drept instituţional şi procedural (creează organe şi proceduri);
5. există un organ judiciar specializat – Curtea europeană a drepturilor omului
6. dă acces şi individului la organele de control al aplicării dispoziţiilor Convenţiei
73
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Prezentaţi rolul ONU în consacrarea şi garantarea drepturilor omului.
2. Identificaţi particularităţile protecţiei drepturilor omului în sistemele regionale faţă de sistemul
universal.
3. Care este situaţia protecţiei drepturilor omului în Asia şi lumea arabă? De ce?
4. Prezentaţi principalele organizaţii europene cu competenţe în materia drepturilor omului.

TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Comisia drepturilor omului, creată în cadrul ONU este:
a) o instituţie specializată;
b) un organ intern specializat;
c) un organ convenţional specializat.
2. Este o structură internă a Secretariatului ONU:
a) Înaltul Comisariat al drepturilor omului;
b) Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale;
c) Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi.
3. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale:
a) prevede implementarea imediată a drepturilor consacrate;
b) instituie un mecanism de control inferior celui creat prin Pactul privind drepturile civile şi
politice;
c) creează un Comitet al drepturilor economice, sociale şi culturale.
4. Competenţa Curţii interamericane a drepturilor omului este:
a) obligatorie;
b) numai jurisdicţională;
c) facultativă.
5. Documentul care proclamă drepturi dar şi obligaţii pentru indivizi, precum şi dreptul de
proprietate este:
a) Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor;
b) Convenţia europeană a drepturilor omului;
c) Convenţia interamericană a drepturilor omului.
6. Organizaţia europeană cea mai întinsă, dar şi cea mai fragilă structură de integrare este:
a) OSCE;
b) UE;
c) Consiliul Europei.
7. Crearea instituţiei drepturilor fundamentale în dreptul comunitar s-a realizat prin:
a) jurisprudenţa Curţii de justiţie a Comunităţilor Europene;
b) consacrarea în tratatele originare;
c) acte declaratorii ale organelor comunitare.
8. Între UE şi Consiliul Europei:
a) există un raport de dependenţă;
b) există un raport de subsidiaritate;
c) nu există nici un fel de relaţii între jurisdicţiile celor două organizaţii.
9. Uniunea Europeană:
a) are un organ judiciar specializat în materia drepturilor omului;
b) nu a avut iniţial preocupări în problematica drepturilor omului;
c) are o sursă convenţională în vigoare care reglementează complet instituţia drepturilor
fundamentale.
10. Curtea europeană a drepturilor omului:
a) este organul unic jurisdicţional specializat în materie în cadrul Consiliului Europei;
b) împarte cu Comisia europeană a drepturilor omului competenţa jurisdicţională în materie;
c) este şi organul de executare al propriilor hotărâri.
74
Capitolul IV

Proceduri internaţionale de protecţie a drepturilor omului

4.1. Clasificarea procedurilor

4.2. Proceduri nejudiciare

4.3. Proceduri judiciare

4.3.1. Aspecte generale de procedură


4.3.2. Principalele etape ale procedurii desfăşurate în faţa Curţii europene a
drepturilor omului

OBIECTIVE

• Identificarea cauzelor care justifică antrenarea mai energică sau mai


puţin semnificativă a statelor în procedurile internaţionale de
garantare a drepturilor omului, indiferent că este vorba de proceduri
judiciare sau nejudiciare;
• Cunoaşterea temeinică a criteriilor de clasificare folosite pentru a
distinge între diversele forme şi tipuri de proceduri internaţionale de
garantare a drepturilor omului ;
• Insuşirea modalităţilor concrete de realizare a procedurilor
nejudiciare, precum şi a efectelor juridice ale acestora ;
• Cunoaşterea etapelor de desfăşurare a procedurilor judiciare
existente în faţa Curţii europene a drepturilor omului, atât în ceea ce
priveşte acţiunile statale, cât şi acţiunile individuale.

75
4.1. Clasificarea procedurilor1
Pentru a asigura apărarea internaţională a drepturilor omului, normele juridice
internaţionale în materie instituie o serie de proceduri internaţionale de protecţie a drepturilor
omului.
Procedurile internaţionale de garantare a drepturilor omului se derulează în faţa instituţiilor
care au atribuţii în materia drepturilor omului, prezentate deja, în capitolul precedent.
Aşa cum am arătat, un principiu fundamental al protecţiei internaţionale a drepturilor omului
este subsidiaritatea mecanismelor internaţionale în raport cu cele interne. Astfel, primul rol
în garantarea drepturilor omului (situaţie similară celei a consacrării acestora) revine statului, prin
structurile şi mecanismele sale interne. Sistemele internaţionale intervin numai în ultimă instanţă,
atunci când cele interne s-au dovedit a fi ineficiente. Din acest motiv este necesară parcurgerea şi
epuizarea completă a căilor interne de atac, în vederea remedierii presupuselor violări ale
drepturilor omului. Procedurile internaţionale de protecţie a drepturilor omului nu se substituie
celor interne, ci sunt complementare acestora, în scopul remedierii carenţelor protecţiei interne.
Numărul cauzelor împotriva unui stat, aflate pe rolul structurilor instituţionale de garantare a
drepturilor omului, precum şi numărul de condamnări din partea acestora depind de numeroşi
factori, rolul esenţial avându-l acceptarea de către statul în cauză a supunerii sale faţă de
respectivele mecanisme de control internaţional. Alţi factori sunt: situaţia generală a respectării
drepturilor omului, eficienţa mecanismelor interne, gradul de informare a titularilor drepturilor
asupra posibilităţilor internaţionale de atac, mijloacele financiare de care aceştia dispun,
mentalitatea generală combativă, sau dimpotrivă, pasivă faţă de încălcările drepturilor omului.
Numărul cauzelor împotriva unui stat în faţa organelor internaţionale de protecţie a
drepturilor omului este proporţional atât cu un element pozitiv (acceptarea de către respectivul
stat a mai multor proceduri internaţionale de control), cât şi cu elemente negative (starea generală
privitoare la respectarea sau încălcarea drepturilor omului şi modul în care sunt soluţionate
plângerile la nivel intern).
De aceea, un număr mai mare de condamnări ale unui stat din partea organelor
internaţionale, în raport cu alte state, nu poate duce, automat la concluzia că, în respectivul stat
situaţia respectării drepturilor omului este inferioară. Dimpotrivă, el poate semnifica de multe ori
contrariul, întrucât poate să fie un stat care este parte la mai multe tratate internaţionale în
materia drepturilor omului, care a acceptat să se supună mai multor proceduri internaţionale de
asigurare a respectării drepturilor omului, unde populaţia este bine informată şi are o atitudine
activă faţă de respectarea drepturilor sale.
Invers, un stat care nu acceptă, prevalându-se de un înţeles rigid şi absolutist al
suveranităţii, să se supună formelor eficiente de control internaţional, unde oamenii sunt ţinuţi
voluntar într-o stare de ignoranţă faţă de drepturile lor, va avea foarte puţine condamnări juridice
internaţionale pentru nerespectarea drepturilor omului.
La state cu un nivel comparabil de asigurare a respectării drepturilor omului, de aderare la
mecanismele internaţionale şi de combativitate a populaţiei, numărul uneori foarte diferit de
condamnări internaţionale prin raportare la totalul populaţiei exprimă carenţele sistemului intern
de protecţie, în principal ale celui judiciar, care nu reuşeşte să asigure satisfacţie în urma
acţiunilor introduse de cei vătămaţi.
Procedurile internaţionale de protecţie a drepturilor omului pot fi clasificate după mai multe
criterii:
I. După natura lor, acestea se împart în:
1. proceduri judiciare, care la rândul lor pot fi: controlul în urma plângerilor individuale şi
controlul în urma sesizărilor statale;
2. proceduri nejudiciare internaţionale care îmbracă următoarele forme: controlul pe
calea rapoartelor statale; controlul în urma sesizărilor statale; controlul în urma plângerilor

1
Corneliu Liviu POPESCU, Proceduri…op. cit., pp. 137-140
76
individuale; controlul în urma plângerilor colective; controlul în urma sesizărilor interne; controlul
prin anchete; controlul pe calea avizelor consultative; controlul prin mijloace politice şi diplomatice.
II. După natura organului în faţa căruia se derulează, procedurile internaţionale de protecţie a
drepturilor omului, pot fi:
1. proceduri desfăşurate în faţa unui organ internaţional judiciar (un tribunal
internaţional)
2. proceduri desfăşurate în faţa unui organ internaţional parajudiciar sau execuţional
(care acţionează într-un sistem din care face parte un tribunal internaţional)
3. proceduri desfăşurate în faţa unui organ nejudiciar
III. După izvorul lor formal, procedurile internaţionale de garantare a drepturilor omului sunt:
1. proceduri convenţionale (prevăzute prin tratate internaţionale)
2. proceduri interne (prevăzute prin acte interne ale unor organe ale organizaţiilor
internaţionale)
3. proceduri prevăzute prin acte internaţionale politice şi juridice de soft-law
IV După posibilitatea pretinsei victime de a avea acces direct la procedurile internaţionale,
acestea pot fi:
1. proceduri declanşate la sesizarea individuală a pretinsei victime
2. proceduri la care pretinsa victimă nu are acces
V. După efectele lor, procedurile internaţionale se împart
1. în proceduri care se finalizează prin acte cu forţă juridică obligatorie
2. proceduri care se finalizează prin propuneri, recomandări sau avize consultative
VI. În raport cu gradul de generalitate al controlului respectării drepturilor omului distingem:
1. proceduri în cadrul cărora se analizează un caz particular
2. proceduri vizând situaţia generală a respectării drepturilor omului
VII. În fine, un ultim criteriu de clasificare este nivelul geografic la care acţionează:
1. proceduri la nivel universal
2. proceduri la niveluri regionale (european, interamerican, african)
Sub aspectul importanţei şi eficienţei lor, procedurile judiciare, care dau dreptul direct de
acces şi care se finalizează printr-un act având forţă obligatorie sunt cele mai importante.
De asemenea precizăm că nu trebuie confundată clasificarea procedurilor în raport de
natura lor cu clasificarea lor prin raportare la organul internaţional în faţa căruia se desfăşoară. De
exemplu, în faţa curţilor internaţionale specializate în materie care sunt organe judiciare se poate
desfăşura o procedură nejudiciară, aceea a avizului consultativ, fără forţă juridică obligatorie.
O regula generală este că procedurile internaţionale de protecţie declanşate la sesizare şi
care analizează un caz particular nu pot fi supuse unei duble utilizări, nici concomitent, nici
succesiv, datorită cauzelor de neadmitere privind litispendenţa (situaţie în care acelaşi litigiu a fost
supus spre soluţionare în faţa a două organe de jurisdicţie de acelaşi grad) şi autoritatea de lucru
judecat. Prin urmare, în principiu, regula electa una via, la nivel internaţional, este respectată.
Nu există nici o subordonare între sistemele regionale şi cel universal de protecţie, deci, în
principiu, nu este deschisă nici o cale de atac la un organ internaţional la nivel universal împotriva
unei soluţii pronunţate de un organ internaţional la nivel regional. Mai mult, comparativ, sistemele
regionale sunt, în regulă generală, mai evoluate decât cel universal, fiind bazate pe un tribunal
internaţional specializat în materia drepturilor omului. Aşa fiind, particularul preferă, de cele mai
multe ori să utilizeze o procedură judiciară regională, iar nu una universală, care nu are caracter
judiciar, cu excepţia unor situaţii în care fie nu are deschisă procedura regională (statul pretins
agresor nu este justiţiabil în faţa tribunalului internaţional regional ori individul nu are drept direct
de sesizare), fie dreptul pretins încălcat nu este consacrat decât la nivel universal sau este
consacrat la un standard superior.

77
4.2. Proceduri nejudiciare
1. Controlul pe calea rapoartelor statale – este o formă generalizată de control
internaţional al respectării, de state, a obligaţiilor în materia drepturilor omului. Deşi este o
procedură larg întâlnită este şi cea mai primitivă ca modalitate de control internaţional.
De regulă are caracter convenţional şi rezultă direct din ratificarea tratatelor internaţionale,
fără a fi necesară o declaraţie facultativă expresă a statului de acceptare a acestei proceduri. Se
desfăşoară în faţa unor organe fără caracter judiciar, care nu presupune analiza unui caz concret,
ci a situaţiei generale a respectării drepturilor omului şi se finalizează prin acte fără forţă juridică
obligatorie. Mai mult nu există sancţiune pentru întârzierea sau neprezentarea raportului.
Procedura controlului prin rapoarte este, dintre formele de control internaţional asupra statelor,
cea mai „respectuoasă” pentru suveranitatea statului, din acest motiv fiind acceptată în general
fără mari reticenţe.
Datorită caracterului său rudimentar această formă de control internaţional nu constituie un
motiv de inadmisibilitate pentru sesizare privind un caz concret de încălcare a drepturilor omului,
nici sub forma litispendeţei, nici sub cea a autorităţii lucrului judecat sau decis.
Controlul pe această cale poartă denumiri diferite: rapoarte, informaţii, studii.
Exemple ale unor tratate internaţionale care prevăd o asemenea procedură sunt:
- Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice - rapoartele sunt înaintate
Secretarului general al ONU, iar competenţa examinării acestora revine Comitetului drepturilor
omului;
- Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale - rapoartele sunt
înaintate Secretarului general al ONU, iar competent pentru analizarea lor este Consiliul
Economic şi Social;
- Carta socială europeană şi Carta socială europeană revizuită - statele părţi prezintă
secretarului general al Consiliului Europei, în forma stabilită de Comitetul Miniştrilor un raport
bianual referitor la acceptarea dispoziţiilor din Cartă, rapoarte analizate de Comitetul de experţi;
- Convenţia americană relativă la drepturile omului - competenţa analizării rapoartelor
revine Comisiei interamericane a drepturilor omului.
2. Controlul în urma sesizărilor – este o formă evoluată de control internaţional,
convenţională, având un caracter suplimentar, întrucât necesită un acord expres al statelor,
distinct de simpla ratificare a tratatului internaţional în cauză, o declaraţie expresă că statul se
supune acestui gen de control. Controlul în urma sesizărilor asigură o cercetare individualizată a
cazurilor referitoare la pretinse violări ale drepturilor omului şi se prezintă sub mai multe forme:
a. Controlul în urma sesizărilor statale
Prin tratatele internaţionale în materie, statele nu se obligă în primul rând unele faţă de
celelalte, ci se obligă faţă de beneficiarii acestor drepturi şi faţă de comunitatea internaţională. Se
creează astfel o ordine publică internaţională, de a cărei respectare sunt interesate toate
statele.
Întrucât este o chestiune care nu este lăsată la latitudinea victimei, fiind de ordine publică,
şi cum la nivel internaţional nu există, ca la nivel intern un organ cu rol de Minister Public pentru a
promova acţiunea publică în cazul violării drepturilor omului, se recunoaşte în plan internaţional
dreptul a introduce o acţiune populară (echivalentă celei publice interne) oricărui stat, împotriva
altui stat, nu pentru protejarea unui interes propriu, ci pentru a face să fie respectată ordinea
publică internaţională în materia drepturilor omului. Condiţia esenţială este însă ca ambele state
să fi acceptat competenţa organului competent să soluţioneze sesizarea respectivă.
Controlul pe această cale poartă denumiri diverse: comunicări statale, plângeri, informaţii.
Un asemenea tip de control este recunoscut prin: Pactul internaţional relativ la drepturile
civile şi politice, Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială,
Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, actele
juridice internaţionale din cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii şi a OSCE.

78
b. Controlul în urma plângerilor individuale
Aceasta este cea mai evoluată formă de control internaţional nejurisdicţional asupra
respectării de către state a obligaţiilor lor în materia drepturilor omului, orice persoană dobândind
astfel dreptul la o acţiune personală. În cazul în care controlul pe calea reclamaţiilor individuale
are temei convenţional, acceptarea acestei forme de control de către state presupune o voinţă
juridică expresă din partea acestora, suplimentară faţă de simpla ratificare a tratatului respectiv.
Acest mijloc procedural poartă diverse denumiri: comunicări, petiţii, plângeri, informaţii.
Acest tip de control este prevăzut de: Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor
formelor de discriminare rasială, primul protocol facultativ la Pactul internaţional relativ la
drepturile civile şi politice, Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante, Rezoluţia 1503/1970 a Consiliului Economic şi Social al ONU, dreptul
comunitar originar (tratatele iniţiale), actele juridice internaţionale ale OSCE.
c. Controlul în urma plângerilor colective
Acest control este declanşat la sesizarea unor subiecte colective de drept, aparţinând
ordinii juridice interne, fără prerogative de putere publică: organizaţii neguvernamentale,
grupuri de particulari. Acestea dispun de dreptul la o acţiune socială. Această formă de control
poartă denumirea de: reclamaţii, informaţii.
De exemplu, în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii, organizaţiile sindicale şi cele
patronale pot prezenta reclamaţii împotriva statelor, purtând asupra modului de executare a
obligaţiilor acestora referitoare la respectarea drepturilor omului, în domeniul de activitate al
acestei organizaţii.
Şi în cadrul OSCE este prevăzut un asemenea control al respectării drepturilor omului, sub
dimensiunea protecţiei minorităţilor naţionale, pe calea rapoartelor speciale de sesizare, făcute de
asociaţii, organizaţii neguvernamentale, grupuri religioase, alte grupuri ale minorităţilor naţionale,
media şi autorităţi regionale şi locale din zonele în care locuiesc minorităţi naţionale, de
competenţa Înaltului Comisar OSCE pentru Minorităţile Naţionale.
d. Controlul în urma sesizărilor interne
Această formă de control este declanşată de organe interne ale organizaţiei internaţionale
în cadrul căreia se exercită respectivul control. Acest control se exercită sub denumirea de
plângeri. OIM este o organizaţie în cadrul căreia declanşarea unui control asupra respectării de
către state a obligaţiilor lor privind respectarea drepturilor omului poate fi făcută şi de organe
interne ale organizaţiei internaţionale.
3. Controlul prin anchete
Este un control eficient, pentru că presupune inspecţii la faţa locului. Ancheta poate fi
efectuată atât la sesizarea unui subiect de drept, cât şi ca urmare a autosesizării.
Controlul prin anchete se întâlneşte mai ales în cazul torturii şi supunerii la tratamente
inumane, iar cele două organisme internaţionale competente în materie sunt: unul universal -
Comitetul contra torturii (în cadrul ONU) - şi altul regional european - Comitetul european pentru
prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (în cadrul
Consiliului Europei).
Sub aspectul competenţelor această formă de control a respectării drepturilor omului este
extrem de largă, incluzând dreptul de a efectua oricând, fără nici un consimţământ prealabil (cu o
simplă notificare anterioară şi doar cu posibilitatea excepţională a unor limitări temporale sau
spaţiale), o vizită în orice loc de privare de libertate, de a discuta cu orice persoană şi de a obţine
orice informaţii în legătură cu acest subiect. În schimb, actele prin care se finalizează controlul nu
au forţă juridică obligatorie, fiind nişte simple constatări de fapt însoţite de recomandări, iar
singura sancţiune posibilă are caracter moral, constând în aducerea la cunoştinţă publicului a unui
rezumat al informaţiilor privind ancheta efectuată.
4. Controlul pe calea avizelor consultative
Controlul pe calea avizelor consultative este o procedură convenţională, fără efecte juridice
obligatorii. El este în general, de competenţa tribunalelor internaţionale regionale, specializate în
79
materia drepturilor omului, ca expresie a competenţei consultative a acestora, alături de
competenţa lor jurisdicţională.
Competenţa consultativă a tribunalelor internaţionale regionale specializate în materia
drepturilor omului nu poate intra în conflict cu competenţa lor jurisdicţională, nu se poate substitui
acestora şi nu poate avea prioritate în faţa ei. De aceea, solicitările de avize consultative adresate
tribunalelor internaţionale nu sunt admisibile decât dacă poartă asupra cazurilor ce privesc litigii
de competenţa respectivului tribunal.
5. Controlul pe calea mijloacelor politice şi diplomatice
Organele politice ale organizaţiilor internaţionale, fie în temeiul tratatelor constitutive ale
acestora, fie în temeiul unor acte interne adoptate de ele, exercită un control politic şi diplomatic
asupra respectării drepturilor omului, prin monitorizare, rezoluţii, declaraţii şi alte asemenea
mijloace.
Astfel, Consiliul de Securitate al ONU, în temeiul competenţelor sale a decis că violări
grave, sistematice, masive ale drepturilor omului pot constitui o ameninţare contra păcii, care îi dă
dreptul să aplice sancţiunile prevăzute de Carta ONU, inclusiv sancţiunea cu folosirea forţei
armate.
În cadrul Consiliului Europei, prin Statutul acestuia, Comitetul Miniştrilor are competenţa, în
cazul încălcării în mod grav a drepturilor omului, să aplice sancţiunile prevăzute în acest tratat, şi
anume: suspendarea drepturilor de reprezentare în cadrul Consiliului Europei; cererea adresată
statului de a se retrage din Consiliul Europei; decizia privind încetarea calităţii de membru al
Consiliului Europei a statului respectiv.

4.3. Procedurile judiciare


Procedurile internaţionale judiciare de protecţie a drepturilor omului se desfăşoară în faţa
tribunalelor internaţionale. Sub aspectul specializării organului judiciar internaţional distingem:
1. proceduri desfăşurate în faţa tribunalelor internaţionale specializate în materia
drepturilor omului (Curtea europeană a drepturilor omului, Curtea interamericană a
drepturilor omului, Curtea africană a drepturilor omului şi popoarelor);
2. proceduri internaţionale desfăşurate în faţa unor tribunale internaţionale care nu
sunt specializate în materia drepturilor omului ( Curtea Internaţională de Justiţie,
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, Tribunalele penale internaţionale ad hoc
pentru fosta Iugoslavie şi pentru Rwanda)
Înainte de a începe prezentarea procedurii judiciare care se desfăşoară în faţa Curţii
europene a drepturilor omului, pentru o mai bună înţelegere a funcţionării mecanismelor
procedurale la nivel intern şi internaţional, dar şi pentru o bună însuşire a noţiunilor juridice ce ţin
de dreptul procedural, vom expune sintetic, comparativ, căile ce pot fi utilizate în caz de violare a
drepturilor omului.
În dreptul intern există două tipuri de proceduri în funcţie de interesul apărat:
1. acţiunea personală, individuală, situaţie în care trebuie justificat interesul acţiunii şi trebuie
să existe o încălcare a dreptului subiectiv;
2. acţiunea publică, în scopul apărării şi menţinerii ordinii publice; nu mai există condiţia
justificării interesului, iar titularul este Ministerul Public, ca şi reprezentant al statului.
În dreptul internaţional al drepturilor omului există de asemenea două situaţii: când se
încalcă dreptul individual al titularului sau când se încalcă ordinea publică. Tipurile de acţiuni care
pot interveni sunt aşadar:
1. acţiunea individuală – introdusă de pretinsa victimă;
2. acţiunea statală - introdusă de un stat. Reluăm precizarea făcută anterior că în dreptul
internaţional nu se poate recurge la acţiunea publică pentru că nu există un titular al
acţiunii - Ministerul Public, aşa încât raţiunea există - protejarea ordinii publice - dar nu
există titular ar dreptului de sesizare, aşa încât nu are cine să introducă acţiunea. În
plan internaţional, aşa cum am arătat, pentru apărarea ordinii publice ca substitut al acţiunii
80
publice există acţiunea populară, pe care orice stat poate să o introducă, nu pentru
apărarea unor interese particulare, ci pentru apărarea ordinii publice.
În faţa Curţii europene a drepturilor omului pot fi introduse ambele tipuri de acţiuni, atât cea
individuală, cât şi cea statală.

4.3.1. Aspecte generale de procedură


a) Conform Convenţiei, competenţa Curţii europene a drepturilor omului include toate
chestiunile privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale.
b) Părţile care pot participa în proces pot fi principale (reclamantul şi pârâtul) şi accesorii
(intervenienţii).
Reclamantul poate fi un stat sau un particular. Au capacitate procesuală activă (atitudinea
generală şi abstractă de a putea sesiza Curtea) orice stat parte la Convenţie, precum şi orice
persoană fizică sau juridică, orice organizaţie neguvernamentală şi orice grup de particulari, fără
să existe vreo condiţie de cetăţenie (particularii pot fi cetăţeni ai statului pârât, ai altui stat parte la
Convenţie, ai unui stat terţ sau să nu aibă nici o cetăţenie). Au calitate procesuală activă
(capacitatea concretă de sesizare a Curţii): orice stat parte la Convenţie1, orice particular care se
pretinde victimă a unei violări a drepturilor recunoscute de Convenţie din partea unui stat parte.
Pârâtul nu poate fi decât un stat. Are capacitate procesuală pasivă orice stat parte la
Convenţie, întrucât prin simplul fapt al ratificării, statele recunosc competenţa obligatorie a Curţii.
Are calitate procesuală pasivă acel stat despre care se pretinde că este autorul încălcării
drepturilor.
Părţile accesorii (terţii intervenienţi) pot fi: intervenienţi voluntari şi intervenienţi invitaţi/
autorizaţi.
Terţ intervenient voluntar poate fi statul parte la Convenţie a cărui cetăţenie sau
naţionalitate o are reclamantul, cu condiţia ca acest stat să nu fie pârât. Această intervenţie are
caracter voluntar, fiind un drept pentru statul în cauză pe care acesta îl exercită dacă doreşte.
Intervenţia voluntară nu poate exista decât într-o cauză purtând asupra unei cereri individuale, nu
şi într-o cauză interstatală. Terţul intervenient voluntar are dreptul să prezinte observaţii scrise şi
să participe la audieri, dar nu poate exercita căi de atac.
Terţ intervenient invitat sau autorizat poate fi orice stat parte la Convenţie, care nu este
parte în proces, sau orice persoană interesată, alta decât reclamantul, dacă apreciază Curtea
interesul participării lui. Acest tip de intervenţie poate avea loc atât într-o cauză interstatală, cât şi
într-una declanşată printr-o plângere individuală. În cazul intervenţiei la invitaţie statul sau
persoana invitată nu are nici o obligaţie să accepte această invitaţie. De aceea nu este vorba de o
invitaţie forţată.
În procedurile în faţa Curţii mai pot participa şi martori, experţii, interpreţi şi alte persoane.
c) Reprezentarea părţilor
1. Statele părţi la Convenţie care participă la procedură, fie în calitate de parte principală
(reclamant sau pârât), fie în calitate de terţ intervenient (voluntar sau la invitaţie) sunt reprezentaţi
de agenţi, care pot fi asistaţi de avocaţi şi consilieri.
2. Reclamantul particular este reprezentat de un avocat sau consilier autorizat să practice în
oricare dintre statele părţi la convenţie şi rezidând pe teritoriul unuia dintre ele.
La cererea reclamantului individual sau din oficiu, preşedintele camerei sau a Marii Camere
poate să acorde asistenţă judiciară reclamantului pentru apărarea în cauză. Asistenţa judiciară
poate fi acordată doar dacă se constată că acordarea ei este necesară pentru buna derulare a
cauzei în faţa camerei sau a Marii Camere şi dacă reclamantul nu dispune de mijloace
financiare suficiente pentru a face faţă tuturor sau unei părţi din cheltuielile pe care urmează să
le facă. În acest sens trebuie ca reclamantul să completeze o declaraţie privind veniturile sale,

1
Statul parte la Convenţie având capacitatea procesuală activă are, automat şi calitate procesuală activă, neavând
nevoie să afirme şi să dovedească un interes propriu, datorită recunoaşterii acţiunii populare
81
declaraţie certificată de autoritatea internă competentă. Asistenţa judiciară oferită poate să
acopere pe lângă onorariile avocatului şi cheltuielile de deplasare şi de sejur, ca şi celelalte
cheltuieli necesare reclamantului sau reprezentantului său.
d) Părţilor, reprezentanţilor acestora şi celorlalţi reprezentanţi la procedură le sunt acordate
o serie de imunităţi şi facilităţi în vederea asigurării libertăţii cuvântului şi a independenţei
necesare îndeplinirii atribuţiilor sau obligaţiilor ce la revin. Acestea sunt:
- imunitatea de jurisdicţie pentru declaraţiile făcute oral sau în scris în faţa Curţii, ca şi în
privinţa mijloacelor de probă pe care le prezintă acesteia;
- dreptul de a coresponda liber cu Curtea. În cazul persoanelor deţinute exercitarea
acestui drept implică următoarele: corespondenţa acestora trebuie să fie transmisă şi să le
fie remisă fără prea mari întârzieri şi fără a fi modificată; aceste persoane nu pot face
obiectul nici unei măsuri disciplinare ca urmare a transmiterii de documente Curţii.
- dreptul să circule şi să călătorească liber pentru a asista la procedura în faţa Curţii şi să
se întoarcă.
e) Conform Convenţiei audierile sunt publice, cu excepţia situaţiei în care Curtea decide
altfel, datorită unor circumstanţe excepţionale. Accesul în sală poate fi interzis presei şi publicului
pe durata întregii audieri sau a unei părţi a audierii în interesul moralităţii, al ordinii publice sau al
securităţii naţionale într-o societate democratică, dacă interesele minorilor sau protecţia vieţii
private a părţilor o cer sau dacă publicitatea a r fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
f) Limbile oficiale ale Curţii sunt engleza şi franceza, toate comunicările care intervin pe
parcursul procedurii trebuind a fi făcute într-una din aceste limbi.
g) Nici un judecător nu poate participa la examinarea unei cauze dacă există vreun motiv
de incompatibilitate:
- este interesat personal în cauză;
- a intervenit anterior în cauză în calitate de agent, avocat sau consilier al unei părţi;
- a intervenit anterior în cauză ca membru al unei instanţe judecătoreşti sau al unei comisii
de anchetă.

4.3.2. Principalele etape ale procedurii desfăşurate în faţa Curţii europene a drepturilor
omului1
Principalele faze ale procedurii desfăşurate în faţa acestui tribunal internaţional sunt:
introducerea şi înregistrarea cererii; admisibilitatea cererii; încercarea de soluţionare pe cale
amiabilă; instruirea cauzei şi statuarea pe fond în primă instanţă; soluţionarea căilor de atac;
executarea hotărârii.
1. Introducerea şi înregistrarea cererii
Atât cererile statale cât şi cele individuale trebuie să fie prezentate în scris şi semnate de
reclamant sau de reprezentantul său.
Statul care doreşte să introducă o cerere în faţa Curţii o depune la Grefă, indicând: numele
statului parte la Convenţie împotriva căruia este îndreptată cererea; o expunere a faptelor, o
expunere a violării sau a violărilor pretinse ale Convenţiei sau ale Protocoalelor sale şi
argumentele pertinente; o expunere asupra respectării criteriilor de admisibilitate privind
epuizarea recursurilor interne şi respectarea termenului de 6 luni; obiectul cererii şi, în linii mari,
cererea de satisfacţie echitabilă eventual formulate pe seama părţii sau părţilor presupus
vătămate; numele şi adresa persoanelor desemnate ca agenţi. Cererea trebuie însoţită de copii
ale tuturor documentelor pertinente.

1
O interpretare extensivă a puterilor Curţii europene permite calificarea acesteia ca fiind, în aceaşi timp Curte
Constituţională (cenzurează convenţionalitatea legislaţiei naţionale), Consiliu de Stat/Curte supremă
administrativă (cenzurează convenţionalitatea actelor administrative naţionale, regulamentare şi individuale) şi
Curte de Casaţie (cenzurează convenţionalitatea hotărârilor judecătoreşti naţionale). Corneliu-Liviu POPESCU,
Jurisprudenţa C.E.D.O., Comentariu, Pandectele Române, nr. 4/2004, p. 106
82
În ceea ce priveşte cererea individuală, orice asemenea cerere este prezentată pe un
formular furnizat de grefă care indică, în afara elementelor menţionate şi în cazul cererii statale şi:
numele, data naşterii, cetăţenia, sexul, profesia şi adresa reclamantului, dacă este cazul numele,
adresa şi profesia reprezentantului său; statul sau statele părţi la Convenţie contra cărora este
introdusă cererea. În caz de nerespectare a elementelor din conţinutul cererii aceasta nu poate fi
înregistrată şi nici examinată de Curte.
Reclamantul care nu doreşte să i se dezvăluie identitatea trebuie să precizeze aceasta şi
să furnizeze o explicaţie a motivelor justificând o derogare de la principiul publicităţii procedurii în
faţa Curţii. Preşedintele camerei poate să autorizeze anonimatul în cazuri excepţionale şi temeinic
motivate.
Data înregistrării cererii este data primei comunicări a reclamantului, expunând, chiar şi
sumar, obiectul cererii. După înregistrare, plângerea este atribuită unei secţii (ca regulă generală
secţiei din care face parte judecătorul naţional al părţii pârâte).
2. Admisibilitatea cererii
Preşedintele secţiei va desemna un judecător raportor însărcinat cu întocmirea unui raport
asupra admisibilităţii. După acest moment este posibil ca plângerea să fie transmisă:
a) unui comitet - dacă judecătorul apreciază că plângerea este vădit inadmisibilă - care are
competenţa ca în unanimitate să declare plângerea inadmisibilă, printr-o decizie definitivă,
nesusceptibilă de nici o cale de atac, în acest mod încheindu-se procedura. În situaţia în care nu
există vot unanim este trimisă spre soluţionare unei Camere.
b) unei camere - dacă judecătorul raportor consideră că nu este evident că nu e
inadmisibilă cererea. Camera analizează admisibilitatea, şi fie respinge cererea ca inadmisibilă,
fie pronunţă o decizie de admisibilitate. Decizia se ia cu majoritatea voturilor.
Cauzele generale de inadmisibilitate (aplicabile cererilor individuale şi celor statale) sunt:
1. prematuritatea – sesizarea s-a făcut înainte de epuizarea căilor de recurs interne;
2. tardivitatea – sesizarea este făcută după expirarea termenului de 6 luni cu începere
de la data deciziei interne definitive.
Cauzele speciale de inadmisibilitate (aplicabile doar cererilor individuale) sunt:
1. cererea este anonimă;
2. litispendenţa - cererea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere deja supusă unui alt
organ internaţional de anchetă şi se află în curs de examinare a acesteia;
3. autoritatea de lucru judecat sau decis – cererea este în mod esenţial aceeaşi cu cea
examinată şi soluţionată anterior de Curte sau de un alt organ internaţional de anchetă,
dacă ea nu conţine fapte noi;
4. cererea este incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau a Protocoalelor sale;
5. cererea este în mod manifest nefondată;
6. cererea este abuzivă.
3. Încercarea de soluţionare pe cale amiabilă
Dacă o cerere a fost declarată admisibilă de o cameră sau de Marea Cameră, aceasta, în
acelaşi timp cu instruirea fondului se pune la dispoziţia celor interesaţi, în vederea ajungerii la o
reglementare amiabilă a cauzei, care să se inspire din respectarea drepturilor omului, astfel cum
sunt recunoscute de Convenţie şi de Protocoalele sale, şi nu să fie rezultatul unor presiuni din
partea statului pârât. Procedura este confidenţială. În caz de reglementare amiabilă, după ce s-a
asigurat că soluţia se inspiră din respectarea drepturilor omului, Curtea europeană radiază cauza
de pe rol.
4. Instruirea cauzei şi statuarea pe fond în primă instanţă
Examinarea pe fond cuprinde două proceduri: una scrisă (în care sunt primite observaţiile
scrise ale participanţilor la proces) şi una orală (în care au loc audierile).
Competenţa ordinară aparţine camerei. Prin excepţie, dacă aceasta s-a desesizat în
favoarea Marii Camere, instruirea fondului cauzei este făcută de aceasta. Motivele pentru care o
cameră se poate desesiza sunt, alternativ: pe rol este o cauză care ridică o chestiune gravă
83
relativă la interpretarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale sau soluţionarea unei chestiuni poate
duce la o contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de Curte.
Soluţia pe fond se pronunţă printr-o hotărâre, luată cu majoritatea voturilor, aceasta putând
să fie de „achitare” sau de „condamnare” a statului pârât, adică de constatare a existenţei sau
inexistenţei unei violări a Convenţiei sau a Protocoalelor sale. Prin aceeaşi hotărâre se
soluţionează şi chestiunea satisfacţiei echitabile a victimei.
Convenţia prevede că, în cazul în care Curtea declară că a existat o violare a Convenţiei
sau a Protocoalelor sale, şi dacă dreptul intern al statului parte la Convenţie nu permite
înlăturarea decât în mod imperfect a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii vătămate,
dacă este cazul o satisfacţie echitabilă.
Indemnizaţia echitabilă cuprinde: repararea prejudiciului material, repararea prejudiciului
moral, cheltuielile din procedurile interne şi europeană şi dobânzile moratorii pentru executarea cu
întârziere a hotărârii de condamnare. Tot ceea ce poate acorda Curtea reclamantului, deci tot
ceea ce poate constitui condamnarea statutului pârât, în cazul constatării neconvenţionalităţii
faptelor reclamate este o sumă de bani1.
Totuşi principiul de bază al jurisdicţiei europene este repunerea pe cât posibil a victimei în
situaţia anterioară, dacă nu ar fi existat violarea, ceea ce semnifică faptul că obligaţia principală
este restituirea în natură (restitutio in integrum), plata indemnizaţiei băneşti de satisfacţie
echitabilă fiind doar subsidiară. În acelaşi timp, caracterul alternativ al obligaţiilor este explicit în
considerentele şi dispozitivul hotărârii, iar alegerea modalităţilor de executare – restituirea în
natură sau plata sumei de bani – este în competenţa exclusivă a statului condamnat. Sub acest
aspect, nici partea vătămată, nici Comitetul Miniştrilor nu pot impune statului să adopte vreuna
dintre cele două modalităţi de executare, nu se pot opune modalităţii de executare alese de
acesta şi nu pot considera că executarea într-una din cele două forme nu ar însemna îndeplinirea
obligaţiei convenţionale a statului condamnat de a se conforma hotărârii Curţii.2
Hotărârile Curţii sunt motivate şi pot cuprinde şi opinii separate ale judecătorilor, dacă
hotărârea nu exprimă în totalitate sau în parte, opinia unanimă a acestora.
5. Soluţionarea căilor de atac
Există 4 căi de atac împotriva hotărârilor pronunţate de cameră: cererea de retrimitere,
cererea de interpretare, cererea în revizuire şi cererea în rectificarea erorilor.
a) Cererea de retrimitere este o cale extraordinară de atac utilizată pentru o chestiune
gravă referitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale sau pentru
o chestiune gravă cu caracter general, care merită să fie examinată de Marea Cameră. O
asemenea cerere este soluţionată de o jurisdicţie superioară (Marea Cameră) celei care a
pronunţat hotărârea atacată (o cameră). Termenul de exercitare a căii de atac este de 3 luni de la
data pronunţării hotărârii camerei.
b) Cererea de interpretare poate fi introdusă în termen de 1 an de la data pronunţării
hotărârii, la aceeaşi cameră care a soluţionat cauza.
c) Cererea în revizuire poate fi introdusă în caz de descoperire a unui fapt care , prin
natura lui, ar fi putut să exercite o influenţă decisivă asupra rezultatului unei cauze deja
soluţionate, şi care, la data hotărârii era necunoscut de Curte, şi nu putea în mod rezonabil fi
1
Corneliu-Liviu POPESCU, Jurisprudenţa C.E.D.O., Comentariu, Pandectele Române, nr. 4/2004, pp. 97-98
2
Ibidem, p. 102. Autorul adaugă totuşi un caz particular soluţionat de Curte prin Hotărârea din 22 noiembrie 2004
din cauza Ex-Regele Greciei şi alţii c. Grecia, în care în respectarea principiului restitutio in integrum se ţine totuşi
seama de particularităţile cauzei şi anume, faptul că, în concret ingerinţa în litigiu în dreptul de proprietate al
reclamanţilor satisfăcea condiţia de legalitate şi nu era arbitrară, actul naţional pe care Curtea l-a reţinut contrar art. 1
in Protocolul nr. 1 la Convenţie fiind o expropriere care ar fi fost legitimă, dacă s-ar fi plătit o indemnizaţie. Prin
urmare, în cauză, deposedarea respecta legea internă şi urmărea o cauză de utilitate publică, singurul viciu de
neconvenţionalitate fiind neplata unei indemnizaţii. În aceste condiţii, ţinând seama de natura violării constatate,
Curtea apreciază că nu se poate aplica principiul restitutio in integrum, aşa încât obligă statul pârât doar la plata unei
indemnizaţii de satisfacţie echitabilă. În schimb, în considerentele hotărârii Curtea afirmă totuşi că statul este liber să
decidă în mod spontan să restituie, în tot sau în parte, proprietăţile către reclamanţi.
84
cunoscut de o parte. Termenul de exercitare a căii de atac este de 6 luni de la data când partea a
avut cunoştinţă de faptul descoperit.
d) Cererea în rectificarea erorilor se va introduce în termen de 1 lună de la data
pronunţării hotărârii. Erorile de scriere sau de calcul şi inexactităţile evidente pot fi rectificate de
orice formaţiune jurisdicţională a Curţii, fie din oficiu, fie la cererea părţilor.
6. Executarea hotărârii
Organul competent cu supravegherea executării hotărârilor Curţii este Comitetul
Miniştrilor. Problema supravegherii executării se pune nu numai în privinţa hotărârilor de
„condamnare” care acordă şi o satisfacţie echitabilă părţii vătămate (deci a plăţii efective a
indemnizaţiei de satisfacţie echitabilă), ci şi asupra aspectelor de ordin general, decurgând din
aceste hotărâri, anume modificarea legislaţiei interne necesară pentru a înlătura cauza
generală de neconvenţionalitate şi a preveni producerea altor violări de acelaşi tip1.
Convenţia nu conţine nici o dispoziţie expresă referitoare la competenţele Comitetului
Miniştrilor în cazul în care un stat refuză să execute o hotărâre de condamnare pronunţată de
jurisdicţia europeană. Potrivit Statutului Consiliului Europei însă, Comitetul are competenţa ca în
cazul încălcării în mod grav a drepturilor omului (iar refuzul executării unei hotărâri a Curţii poate fi
considerat astfel) să aplice una din sancţiunile:
- suspendarea drepturilor de reprezentare a statului respectiv în Consiliului Europei,
- cererea adresată statului de a se retrage din organizaţie,
- decizia privind încetarea calităţii de membru al organizaţiei.

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE


¾ Pentru a asigura apărarea internaţională a drepturilor omului, normele juridice
internaţionale în materie instituie o serie de proceduri internaţionale de protecţie a
drepturilor omului. Apărarea propriu-zisă a drepturilor omului se transpune în acţiunea
de garantare a acestora.

¾ Jurisdicţiile internaţionale sunt chemate în subsidiar să garanteze drepturile omului,


aşadar doar în ultimă instanţă, întrucât principalul rol în protecţia drepturilor omului
revine instanţelor naţionale. Astfel, procedurile internaţionale de protecţie a drepturilor
omului nu se substituie celor interne, ci sunt complementare acestora, în scopul
remedierii carenţelor protecţiei interne.

¾ Clasificarea procedurilor internaţionale se realizează după mai multe criterii:

1. După natura lor: - proceduri judiciare


- proceduri nejudiciare
2. După natura organului în faţa căruia se derulează:
- proceduri desfăşurate în faţa unui organ internaţional judiciar
- proceduri desfăşurate în faţa unui organ internaţional parajudiciar sau execuţional
- proceduri desfăşurate în faţa unui organ internaţional nejudiciar
3. După izvorul lor formal: - proceduri convenţionale
- proceduri interne
- proceduri prevăzute în acte internaţionale de soft-law

1
Este aşa numitul „contencios de anulare” cu privire la dreptul intern calificat drept neconvenţional, pentru care
Curtea ordonă implicit modificarea lui. De reţinut că nu Curtea europeană este cea care, expres ori măcar implicit
dispune invalidarea (anularea) dreptului intern contrar. În schimb, autorităţile (în special jurisdicţiile naţionale) se pot
întemeia pe statuările în acest sens ale Curţii europene, pentru a refuza să aplice, ca nevalide, normele de drept
intern constatate ca neconvenţionale, deci pentru a le lipsi de efecte juridice. Şi totuşi dacă se realizează o invalidare
a dreptului intern de către instanţele naţionale, pe baza hotărârii Curţii, înseamnă că, măcar indirect, chiar hotărârea
Curţii a dus la lipsirea lor de efecte juridice. Corneliu-Liviu POPESCU, Jurisprudenţa…op.cit., p.100
85
4. După posibilitatea pretinsei victime de a avea acces direct:
- proceduri declanşate la sesizarea individuală
- proceduri la care pretinsa victimă nu are acces
5. După efectele lor:
- proceduri finalizate prin acte cu forţă juridică obligatorie
- proceduri finalizate cu propuneri, recomandări sau avize consultative
6. După gradul de generalitate:
- proceduri privind un caz particular
- proceduri vizând situaţia generală a respectării drepturilor omului
7. După criteriul geografic: - proceduri la nivel universal
- proceduri la niveluri regionale

¾ Procedurile nejudiciare pot avea mai multe forme:


a) controlul pe calea rapoartelor statale – formă generalizată de control internaţional, în
care nu există sancţiuni pentru state
b) controlul în urma sesizărilor – formă evoluată de control internaţional care necesită
o declaraţie expresă prin care statul acceptă să se
supună acestui gen de control
c) controlul prin anchete – eficient întrucât include dreptul de a efectua oricând, fără
nici un consimţământ prealabil o vizită în orice loc de
privare de libertate
d) controlul pe calea avizelor consultative – fără efecte juridice obligatorii
e) controlul pe calea mijloacelor politice şi diplomatice

¾ Procedurile judiciare internaţionale pot avea loc în faţa tribunalelor internaţionale


specializate sau a tribunalelor internaţionale nespecializate. Există două tipuri de
proceduri ce pot fi utilizate: acţiuni individuale şi acţiuni statale.

¾ Principalele etape ale procedurii judiciare desfăşurată în faţa Curţii europene a


drepturilor omului sunt:
1. introducerea şi înregistrarea cererii – cererile trebuie să fie prezentate în scris şi
semnate;
2. admisibilitatea cererii – cele două cauze generale de inadmisibilitate fiind
prematuritatea şi tardivitatea;
3. încercarea de soluţionare pe cale amiabilă – procedură confidenţială;
4. instruirea cauzei şi statuarea pe fond în primă instanţă – cuprinde două etape, una
scrisă şi alta orală;
5. soluţionarea căilor de atac – cererea de retrimitere, cererea de revizuire, cererea
de interpretare, cererea în rectificarea erorilor;
6. executarea hotărârii – organul competent este Comitetul Miniştrilor.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Analizaţi raportul existent între sistemul universal şi sistemele regionale de protecţie a
drepturilor omului sub aspectul subsidiarităţii.
2. Enumeraţi formele de control în urma sesizărilor şi arătaţi eficienţa fiecăruia.
3. Care sunt părţile într-un proces în faţa Curţii europene a drepturilor omului?
4. Expuneţi succint cauzele de admisibilitate generale şi speciale în ceea ce priveşte plângerile
înaintate Curţii europene a drepturilor omului.
5. Prezentaţi etapele ce sunt parcurse în procedura judiciară în faţa Curţii europene a drepturilor
omului.

86
TESTE DE AUTOEVALUARE
1. După natura lor procedurile pot fi:
a) judiciare şi nejudiciare;
b) la nivel universal şi la niveluri regionale;
c) declanşate la sesizarea individuală a victimei şi proceduri la care aceasta nu are acces.

2. Litispendenţa este:
a) un motiv de admitere a plângerilor;
b) echivalentă cu noţiunea de lucru judecat;
c) supunerea aceluiaşi litigiu spre soluţionare în faţa a două organe de jurisdicţie de acelaşi grad.

3. Controlul pe calea rapoartelor statale:


a) necesită o declaraţie facultativă expresă a statului de acceptare a procedurii;
b) are drept consecinţă sancţionarea pentru întârzierea sau neprezentarea raportului de către stat
c) este procedura „cea mai respectuoasă” pentru suveranitatea statului.

4. Cea mai evoluată formă de control internaţional nejurisdicţional este:


a) controlul prin anchete;
b) controlul în urma plângerilor individuale;
c) controlul pe calea mijloacelor politice şi diplomatice.

5. În cadrul Consiliului Europei aplicarea sancţiunilor în caz de încălcare gravă a drepturilor


omului revine:
a) Comitetului Miniştrilor;
b) Consiliului de securitate;
c) Comitetului drepturilor omului.

6. Acţiunea populară:
a) poate fi introdusă atât de un stat cât şi de particulari;
b) este un substitut al acţiunii publice;
c) este prerogativa Ministerului Public.

7. Au capacitate procesuală activă:


a) orice stat parte la Convenţia europeană şi orice particular;
b) numai statele;
c) numai particularii.

8. Constituie o cauză de incompatibilitate pentru judecătorii Curţii europene a drepturilor omului:


a) judecătorul are aceeaşi cetăţenie cu reclamantul;
b) este interesat în cauză un membru al familiei judecătorului în cauză;
c) judecătorul a intervenit anterior în cauză în calitate de agent.

9. Termenul de 3 luni de exercitare a unei căi de atac se aplică în cazul:


a) cererii de revizuire;
b) cererii de retrimitere;
c) cererii de interpretare.

10. Când judecătorul raportor apreciază plângerea ca vădit inadmisibilă, aceasta este transmisă:
a) unei Camere;
b) unui Comitet;
c) Marii Camere.
87
Capitolul 5

Categorii de drepturi ale omului

5.1. Drepturile civile şi politice

5.2. Drepturile economice, sociale şi culturale

5.3. Categorii speciale de persoane protejate

OBIECTIVE

• Cunoaşterea clasificării privind principalele categorii ale drepturilor


civile şi politice prevăzute în Convenţia europeană a drepturilor
omului;
• Insuşirea aspectelor esenţiale consacrate prin dispoziţiile Convenţiei
europene a drepturilor omului, dar mai ales prin jurisprudenţa Curţii
europene a drepturilor omului, privitoare la: dreptul la viaţă,
interzicerea torturii, dreptul la libertate şi siguranţă, dreptul la
protecţia vieţii private, libertatea de exprimare, dreptul la proprietate,
şi dreptul la un proces echitabil;
• Cunoaşterea principalelor elemente de diferenţiere între drepturile
civile şi politice pe de o parte şi drepturile economice, sociale şi
culturale, pe de altă parte ;
• Cunoaşterea enumerării drepturilor economice, sociale şi culturale,
aşa cum sunt ele prevăzute în Carta socială europeană şi în Pactul
internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale ;
• Aprofundarea noţiunii de discriminare pozitivă în legătură cu anumite
categorii de persoane defavorizate, cum sunt minorităţile naţionale
sau femeile, sau care beneficiază de un regim juridic special, şi
anume funcţionarii publici.

88
În această secţiune vom aborda într-un mod detaliat conţinutul concret al celor mai
importante drepturi şi libertăţi fundamentale, modul cum sunt ele reglementate în principalele
documente internaţionale, punându-se însă accent pe Convenţia europeană a drepturilor omului
şi marcându-se în acelaşi timp diferenţele notabile de consacrare în diverse acte internaţionale în
materia drepturilor fundamentale ale omului.1
5.1. Drepturile civile şi politice
Drepturile civile există indiferent de legătura de cetăţenie cu un anumit stat. Drepturile
politice sunt recunoscute numai cetăţenilor. De regulă un drept este fie civil, fie politic, fie
economic, fie social, fie cultural. Există o singură excepţie de la acest principiu: libertatea
sindicală care poate fi o formă de liberă asociere, deci un drept civil, sau un drept social.
Convenţia europeană a drepturilor omului şi Protocoalele sale adiţionale consacră 21 de
drepturile civile şi politice, care pot fi grupate în 7 categorii, după cum urmează2:
1. Inviolabilităţi:
ƒdreptul la viaţă (art. 2),
- interzicerea pedepsei cu moartea (Protocolul nr. 6),
- interzicerea pedepsei cu moartea în toate împrejurările (Protocolul nr. 13);
ƒ interzicerea torturii (art. 3)
ƒ interzicerea sclaviei şi a muncii forţate (art. 4)
ƒ dreptul la libertate şi la siguranţă (art. 5)
- interzicerea privării de libertate pentru datorii (art. 1 Protocolul 4)
ƒ principiul legalităţii în dreptul penal (art. 7)
ƒ libertatea de circulaţie (art. 2,3,4 Protocolul nr. 4)
2. Protecţia intimităţii:
ƒ dreptul la protecţia vieţii private (art. 8)
ƒ dreptul la respectarea vieţii de familie (art. 8)
- dreptul la căsătorie (art. 12)
- egalitatea între soţi (art. 5 Protocolul nr. 7)
ƒ inviolabilitatea domiciliului (art. 8)
ƒ secretul corespondenţei (art. 8)
3. Libertăţile spiritului:
ƒ libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 9)
ƒ libertatea de exprimare (art. 10)
ƒ dreptul la instruire (art. 2 Protocolul nr. 1)
4. Protecţia proprietăţii:
ƒ dreptul la proprietate (art. 1 Protocolul nr. 1)
5. Libertăţile de acţiune socială şi politică:
ƒ libertatea de reuniune (art. 11)
ƒ libertatea de asociere (art. 11)
ƒ dreptul la alegeri libere (art. 3 Protocolul nr. 1) – singurul drept pur politic
6. Interzicerea discriminării: -
ƒ dreptul la interzicerea discriminării (art. 14 şi Protocolul nr. 12)
7. Drepturile de procedură: -
ƒ dreptul la un proces echitabil (art. 6)
- dreptul la dublu grad de jurisdicţie în materie penală (art. 2 Protocolul nr. 7)
- dreptul la indemnizaţie în caz de eroare judiciară penală (art. 3 Protocolul nr. 7) --
- dreptul de a nu fi judecat penal de două ori (art. 4 Protocolul nr. 7)
ƒ dreptul la o cale efectivă de atac (art. 13)

1
Lucrarea ce a insiprat în cea mai mare parte redactarea acestei secţiuni este Corneliu BÂRSAN,
Convenţia…Op.cit., pp.154-1165
2
Clasificare propusă de Corneliul Liviu POPESCU, Note…Op. Cit.
89
ƒ garanţii procedurale în caz de expulzare a străinilor (art. 1 Protocolul nr. 7)
I. Din categoria inviolabilităţilor vom prezenta următoarele drepturi: dreptul la viaţă,
interzicerea torturii, dreptul la libertate şi la siguranţă.
1. Dreptul la viaţă1 – reprezintă condiţia esenţială a posibilităţii exercitării tuturor
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, Curtea europeană afirmând în acest sens că există o
convergenţă a celor mai semnificative instrumente internaţionale în materie în a consacra acest
drept, ceea ce indică ”faptul că dreptul la viaţă constituie un atribut inalienabil al persoanei umane
şi că el formează o valoare supremă printre drepturile omului”2.
În ceea ce priveşte titularii acestui drept, se impun câteva precizări referitoare la noţiunile
de „persoană” şi de „viaţă”, pentru a vedea cine poate beneficia de protecţia acestui drept, iar în
privinţa noţiunii de viaţă, de unde începe ea şi unde se termină.
Legat de primul aspect se afirmă că art. 2 al Convenţiei a avut în vedere persoana fizică,
persoana umană. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în paragraful 2 al aceluiaşi text se recunoaşte
că acest drept nu este absolut, el poate presupune anumite excepţii care, la rândul lor, privesc de
asemenea numai persoana umană: executarea unui condamnat la moarte, legitima apărare,
arestarea sau evadarea unei persoane deţinute şi reprimarea unei insurecţii.
Al doilea aspect presupune determinarea întinderii noţiunii de „viaţă”, aceasta cu atât mai
mult cu cât în dreptul civil, în anumite situaţii operează principiul potrivit căruia un copil poate
dobândi drepturi din momentul concepţiei sale. Operează acest principiu şi în sensul art. 2 din
Convenţie3? Apoi, până unde se întinde dreptul la viaţă? Răspunsul este: până la decesul
persoanei. Din punct de vedere al aplicării art. 2 din Convenţie trebuie avută în vedere, în
principiu, numai moartea fizic constatată. Într-adevăr, unei persoane declarată moartă pe cale
judecătorească, dar care în mod excepţional s-ar afla în viaţă, nu i s-ar putea opune neaplicarea
art. 2 până la obţinerea anulării hotărârii judecătoreşti prin care fusese declarată moartă, cu
motivarea că, până atunci ea era considerată că nu există. Soluţia se impune cu atât mai mult cu
cât în cazul persoanei declarată judecătoreşte dispărută, aceasta este prezumată a fi în viaţă.
În problema delicată a copilului conceput, dar nenăscut, s-a adus în discuţie legitimitatea
întreruperii voluntare de sarcină. Într-o primă etapă Comisia europeană a drepturilor omului a
evitat să se pronunţe dacă aceasta cade sub incidenţa art. 2 din Convenţie, cu motivarea că, în
speţă cererea a fost introdusă de o persoană care nu avea calitatea de „victimă directă”. Într-
adevăr, prin acţiunea sa, reclamantul, căsătorit şi tată a 3 copii s-a plâns în 1975 că adoptarea de
către legislativul austriac a unei legi care permitea, în anumite condiţii întreruperea voluntară de
sarcină este de natură să încalce art. 2 al Convenţiei. Comisia a statuat în sensul că nu este
competentă să examineze compatibilitatea unei legi naţionale cu dispoziţiile Convenţiei decât cu
privire la o situaţie concretă, nu in abstracto. Mai mult, a reţinut că argumentul reclamantului în

1
Art. 2 al Convenţiei prevede că : « Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi
cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care
infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. »
2
Hotărârea CEDO din 22 martie 2001, cauza Streletz, Kessler et Krenz c/Allemagne
3
Este de reţinut că, spre deosebire de Convenţia americană a drepturilor omului care dispune că dreptul la viaţă este
protejat „în general începând cu concepţia”, Convenţia europeană nu dispune nimic privitor la limitele temporale ale
dreptului la viaţă, şi nici nu defineşte persoana al cărui drept la viaţă este protejat. Profesorul Bârsan semnalează o
soluţie interesantă a unei instanţe franceze, în sensul că, în temeiul dispoziţiilor legii franceze, potrivit cărora „corpul
uman şi produsele sale nu pot face obiectul unui drept patrimonial”, reclamanţii nu se pot prevala de existenţa unui
prejudiciu material rezultat din pierderea de ovocite fecundate şi păstrate în azot lichid la temperatură foarte joasă în
cadrul unei proceduri medicale asistate, această dispoziţie opunându-se ca ei să poată pretinde o reparaţie în bani.
Aceeaşi instanţă a decis că ovocitele supranumerare nu sunt persoane. Ca atare, reclamanţii nu pot invoca existenţa
unui prejudiciu moral, care ar rezulta, aşa cum ei au susţinut, din pierderea unei fiinţe apropriate. Totuşi tribunalul i-a
considerat îndreptăţiţi să obţină o reparaţie pentru diversele tulburări ale condiţiilor de viaţă pe care le-au suferit cu
ocazia acestui incident, acordându-le 10.000 de euro. Mai mult, având în vedere că reclamaţii sunt tineri – 44,
respectiv 32 de ani – şi, deci, în măsură să procedeze la o nouă procreaţie medicală asistată, nu se pot prevala de
vreo pierdere de şansă indemnizabilă rezultată din acest incident. ( Expoux X…c/CHU d Amiens, Tribunalul
administrativ Amiens, hotărâre din 9 martie 2004, Corneliu Bârsan, Convenţia… op. cit., p. 159
90
sensul că orice cetăţean austriac este vizat de dispoziţiile legii în discuţie, datorită consecinţelor
acesteia cu privire la viitorul ţării, şi că el este gata să devină curatorul tuturor copiilor care s-ar
naşte dacă nu s-ar aplica legea, semnifică faptul că el a intentat o acţiune populară şi nu o acţiune
individuală, astfel că cererea a fost declarată inadmisibilă.1
Într-o a doua fază, marcată de decizia X c/ Anglia, fosta Comisia a examinat fondul
problemei puse în discuţie: reclamantul s-a plâns împotriva autorizării date soţiei sale de
instanţele engleze, în conformitate cu legea naţională, de a practica o întrerupere de sarcină fără
a i se cere şi consimţământul lui; de asemenea el a pretins că deşi a cerut instanţei să dispună
interzicerea practicării întreruperii de sarcină de către soţia sa, aceasta i-a respins acţiunea cu
motivarea că legea engleză nu acordă un asemenea drept soţului.
Sub aspectul condiţiilor de admisibilitate Comisia a ajuns la concluzia că, în speţă, dorinţa
reclamantului de a deveni tată a fost afectată de autorizarea practicării întreruperii de sarcină,
ceea ce este de natură să-i confere calitatea de victimă, astfel că cererea a fost declarată
admisibilă. La examinarea pe fond, Comisia a constata mai întâi că dispoziţiile Convenţiei nu pot
privi decât o persoană născută, întrucât nimic nu indică faptul că ea ar putea să se aplice unui
subiect de drept înainte de naşterea sa. Apoi, limitările prevăzute în par. 2 al art. 2 prin însăşi
natura lor privesc numai persoane născute şi nu au cum să fie aplicate copiilor concepuţi.
Comisia a examinat ipoteza în care s-ar recunoaşte copilului un drept la viaţă cu caracter
absolut, plecând de la constatarea făcută în jurisprudenţa sa anterioară că viaţa fătului este intim
legată de viaţa femeii care îl poartă, ceea ce înseamnă că nu poate fi privit izolat de aceasta.
Astfel, dacă s-ar reţine că art. 2 s-ar aplica în privinţa copilului conceput şi că protecţia instituită de
acest text, în absenţa oricărei limitări exprese ar trebui considerată ca absolută, s-ar deduce
interdicţia întreruperii de sarcină, chiar şi atunci când aceasta ar pune în pericol însăşi viaţa
viitoarei mame. Aceasta ar însemna ca dreptul la viaţă al unei persoane existente să fie limitat
nu numai de dispoziţiile exprese ale par. 2 al art. 2 din Convenţie, ci să primească şi o limitare
implicită, dată tocmai de necesitatea dreptului la viaţă al fătului. Or, s-a considerat, că o
asemenea interpretare ar fi contrară obiectului şi scopului Convenţiei. În consecinţă, cererea
reclamantului a fost respinsă ca fiind, în mod vădit nefondată.2 Aşadar, în ceea ce priveşte copilul
care urmează să se nască, aceasta nu poate fi considerat ce intră sub protecţia art. 2 din
Convenţie, întrucât dreptul său la viaţă, dacă există, este limitat implicit prin dreptul la viaţă şi
sănătate al mamei sale.
Aceasta nu înseamnă însă că embrionul uman3, oricare i-ar fi statutul moral sau legal ce i
s-ar recunoaşte în diferitele culturi şi în diferitele abordări etice care există în Europa, în sensul de
a fi sau nu considerat o fiinţă umană, trebuie protejat de lege. Din moment ce există o continuitate
a vieţii umane, această protecţie trebuie să fie întărită pe măsura dezvoltării embrionului şi a
fătului4.
Subliniem de asemenea, că cel mai adesea plângerile înaintate Curţii pe temeiul art. 2 nu
se fac de titularii acestui drept, ci de persoane care aveau sau au avut asemenea legături cu
victima directă a unei asemenea încălcări şi cărora li s-a recunoscut calitatea de „victimă
indirectă” sau „victimă prin ricoşeu”. Astfel jurisdicţia europeană a recunoscut aceasta calitate

1
Comisia, decizia din 10 decembrie 1976 Xc/Autriche
2
Decizia din 13 mai 1980 X c/Regatul Unit
3
Prin Convenţia de la Oviedo din 4 aprilie 1997 privitoare la drepturile omului .i biomedicina, statele membre ale
Consiliului Europei şi Comunitatea Europeană semnatare s-au angajat ca „atunci când cercetarea asupra embrionilor
in vitro este admisă de lege, asigură o protecţie adecvată a embrionului.”
4
Cât priveşte legislaţiile naţionale ale ţărilor membre ale Consiliului Europei, în majoritatea lor, nu este incriminat
omorul involuntar al fătului. Prin excepţie, în 3 ţări există incriminări specifice. Astfel, legea italiană privitoare la
avort pedepseşte penal pe cel care cauzează o întrerupere de sarcină prin imprudenţă. În Spania este incriminată
producerea de pagube unui făt şi se pedepseşte avortul provocat prin „imprudenţă gravă”. În Turcia, Codul penal
prevede că cel ce cauzează involuntar un prejudiciu va fi pedepsit şi penal, iar dacă victima este o femeie însărcinată
şi fapta prejudiciabilă provoacă naşterea prematură, pedeapsa aplicată va fi mărită.

91
unor persoane precum: o mamă afectată de moartea fiicei sale, soţia unei persoane asasinate
sau mamei care s-a plâns că sinuciderea fiului ei în închisoare s-a datorat neglijenţei autorităţilor
engleze. Nu sunt însă excluse nici situaţiile în care victima directă a încălcării dreptului la viaţă
poate să apară ca reclamant în faţa Curţii. Este cazul când acesta, de exemplu, a fost condamnat
la moarte printr-o sentinţă încă neexecutată, dar care poate oricând să fie executată sau în cazul
în care s-a atentat la viaţa victimei, dar moartea nu s-a produs.
Cât priveşte conţinutul dreptului la viaţă, în sensul art. 2 din Convenţie acesta nu este
altceva decât dreptul de a trăi, în sensul uzual al termenului şi nu dreptul la o viaţă decentă. Cu
alte cuvinte nu trebuie confundat un drept economic şi social cu dreptul la viaţă. Acest drept
protejează viaţa în sine, şi nu anumite condiţii de viaţă.
O altă chestiune de etică o reprezintă protejarea prin acelaşi articol 2 şi a dreptului de a
muri, cu alte cuvinte acceptarea sau nu a euthanasiei sau a morţii medical asistate.
Recent, Curtea a fost chemată să se pronunţe într-o cauză privind această problemă1, şi
printr-o hotărâre de principiu, aceasta face următoarele precizări: art. 2 din Convenţie pune
accentul pe obligaţia impusă statelor semnatare de a proteja viaţa, de aceea Curtea nu este
convinsă că dreptul la viaţă s-ar putea interpreta în sensul că ar comporta şi un aspect negativ.
Din moment ce art. 2 nu are nici o legătură cu problema calităţii vieţii – reclamanta a arătat că
viaţa pentru ea a devenit extrem de penibilă, datorită bolii degenerative de care suferă – sau cu
împrejurarea că o persoană poate să aleagă ce să facă cu propria-i viaţă, adică să dispună de ea,
numai printr-o distorsionare de limbaj art. 2 ar putea fi interpretat în sensul că ar conferi un drept
diametral opus dreptului la viaţă, anume dreptul de a muri. Textul art. 2 consacră interzicerea
forţei sau a oricărui comportament susceptibil să provoace decesul unei fiinţe umane, în nici un
caz el nu conferă individului dreptul de a pretinde statului să-i permită sau să-i faciliteze decesul..
De asemenea Curtea recomandă statelor membre să menţină interdicţia absolută de a pune
capăt de o manieră intenţională vieţii bolnavilor incurabili sau muribunzi.
Redactarea art. 2 din convenţie impune statelor în primul rând o obligaţie negativă, de
ordin general de a nu aduce atingere, prin agenţii săi acestui drept, adică de a nu cauza moartea
unei persoane, cu excepţiile prevăzute de alineatul 2 al aceluiaşi articol, şi în al doilea rând se
impune o obligaţie pozitivă, de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a
dreptului la viaţă2.
Limitările aduse dreptului la viaţă în sensul Convenţiei sunt:
1. executarea unei sentinţe de condamnare la moarte pronunţată de un tribunal în condiţiile
legii – dispoziţie inaplicabilă ca urmare a abolirii pedepsei cu moarte în orice situaţie prin
Protocolul nr. 133.

1
CEDO 29 aprilie 2002, Pretty c/ Regatul Unit. Reclamanta, căsătorită de peste 25 de ani, mamă şi bunică, paralizată
şi suferind de o boală degenerativă incurabilă, nu se mai putea exprima coerent şi se alimenta cu ajutorul unui tub,
dar îşi păstrase intacte capacităţile intelectuale. Având în vedere starea sa de sănătate complet degradată ea a dorit
să se sinucidă, dar nu era capabilă să acţioneze singură, ci doar ajutată de soţul său. Numai că, legea engleză
prevede că oricine ajută o persoană să comită un asemenea act săvârşeşte o infracţiune. Instanţele engleze au
respins cererea, pe motivul că aici nu e vorba de încetarea cursului vieţii prin actul personal al celui în cauză -
sinucidere - neincriminată de dreptul englez, ci de săvârşirea aceleiaşi fapte prin intervenţia unui terţ sau cu asistenţa
acestuia. În plus, nu se poate admite că neautorizând sinuciderea asistată s-ar încălca dispoziţiile Convenţiei pentru
că aceasta protejează dreptul la viaţă, nu şi dreptul la sinucidere asistată.
2
În cauza Association X c/Regatul Unit nr. 7154/1975, o asociaţie a susţinut că o campanie de vaccinare a populaţiei
în Marea Britanie s-a soldat cu un număr de decese, astfel că, prin activitatea lor neglijentă autorităţile au încălcat
dispoziţiile art. 2 din Convenţie. Comisia europeană a statuat în sensul că dacă în cadrul unei asemenea campanii,
care are ca unic obiectiv protejarea sănătăţii întregii comunităţi prin eradicarea unor boli infecţioase, se produce un
mic număr de accidente morale, nu s-ar admite că a existat, din partea autorităţilor, intenţia de a ucide, sau că nu au
fost luate măsurile necesare protejării vieţii.
3
Cu privire la interzicerea pedepsei cu moartea, atât în sistemul universal cât şi în cel universal, a se vedea,
Corneliu-Liviu POPESCU Extrădare. Risc de aplicare a pedepsei cu moartea. Comentariu, Pandectele Române, nr.
1/2004, pp. 153-173; de asemenea de acelaşi autor Primul Congres mondial împotiva pedepsei cu moartea, Revista
riomână de drepturile omului, nr. 21/2001, pp. 76-87
92
2. moartea rezultată din recurgerea la forţă când:
a) se asigură apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) se efectuează o arestare legală sau se împiedică evadarea unei persoane legal
deţinute,
c) se reprimă, în condiţiile legii, tulburări violente sau o insurecţie.
2. Interzicerea torturii1 – Interdicţia impusă de art. 3 este absolută: nici o derogare de la
dispoziţiile sale nu este permisă de Convenţie, fiind deci un drept intangibil. Chiar în
circumstanţele cele mai dificile cum ar fi lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate sau
existenţa unui pericol ce ameninţă viaţa naţiunii, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi
pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante.
Consecinţele caracterului absolut al acestui drept sunt:
1. lipsa relevanţei eventualului comportament reprobabil al victimei, ce ar putea cădea sub
imperiul celor mai grave sancţiuni, în aplicarea acestui articol de către state.
2. statele nu pot alege intre respectarea impusă de art., 3 şi acordarea unei indemnizaţii
victimei unei eventuale încălcări a dispoziţiilor sale
3. se interzice statelor să invoce în această materie principiul proporţionalităţii, adică dacă
măsura luată a fost proporţională cu scopul legitim urmărit prin producerea ei, consecinţa aplicării
acestui principiul ar fi că anumite măsuri ar putea fi permise şi atunci dreptul ar deveni dintr-unul
absolut un drept relativ
4. Curtea europeană a drepturilor omului se poate sesiza din oficiu cu examinarea
încălcării acestui articol, chiar în ipoteza în care victima nu o face2.
Jurisprudenţa Curţii a evidenţiat necesitatea stabilirii aşa-zisului „prag” sau „nivel” de
gravitate de la care o anumită „brutalitate va fi definită ca reprezentând un tratament inuman
sau degradant sau tortură. Pentru a face acest lucru trebuie consideraţi mai mulţi factori,
împreună sau separat: contextul în care s-au produs faptele incriminate, durata „tratamentului”
aplicat, efectele sale fizice sau psihice asupra persoanei care le-a suferit, sexul, vârsta şi starea
de sănătate. Desigur, tortura în sine nu poate fi considerată decât un tratament inuman şi
degradant. Este limpede însă că autorii Convenţiei au dorit să facă distincţie între „actele de
tortură”, care reprezintă un tratament crud cu suferinţe fizice şi psihice deosebite pentru victimă şi
alte rele tratamente, care fără a produce suferinţe de o asemenea intensitate sunt reţinute totuşi
ca rămânând inumane sau degradante, toate aceste acte fiind prohibite de art. 33.
Reţinem însă următoarele aspecte privind „tortura”:
a) actele de tortură înseamnă orice durere sau suferinţă deosebite, fizice sau mentale
b) acestea se produc intenţionat
c) cel care le produce este un agent al forţei publice
d) scopul aplicării unor ademenea acte constă în obţinerea unor informaţii ori mărturii,
aplicarea unor pedepse pentru un act comis de victima actelor aplicate sau de către o terţă
persoană sau exercitarea unor presiuni asupra victimei sau asupra unei terţe persoane.

1
Art. 3 din Convenţie prevede că „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante”
2
Astfel, într-o cauză în care părintele unui elev a susţinut că aplicarea de pedepse corporale ca măsură disciplinară
într-o şcoală scoţiană constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 2 Protocolul nr. 1 la Convenţie care protejează dreptul
la educaţie şi la învăţământ conform concepţiilor filosofice şi religioase ale părinţilor, Curtea a considerat din oficiu,
că se impune raportarea faptelor invocate şi la prevederile art. 3, ca fiind vorba de un „tratament inuman” Campbell et
Cosans/Regatul Unit, 25 februarie 1982.
3
Având în vedere caracterul evolutiv al Convenţiei ca instrument viu ce trebuie interpretat în lumina condiţiilor de
viaţă actuale, ea nu a exclus ca anumite fapte calificate cândva ca „tratamente inumane şi degradante” şi nu „tortură”,
ar putea primi o calificare diferită în viitor, deoarece nivelul crescând de exigenţă în materia protecţiei drepturilor
omului implică, paralel o şi mai mare fermitate în aprecierea atingerilor aduse unor valori fundamentale ale unei
societăţi democratice.
93
Ceea ce deosebeşte tortura de tratamentele inumane sau degradante este intensitatea
durerii pe care o provoacă, în primul rând, iar în al doilea rând tortura presupune intenţia celui ce
produce o suferinţă deosebită victimei1.
În fine, un ultim aspect care trebuie menţionat este că, deşi art. 3 are în vedere şi
„pedepsele inumane sau degradante” ar fi absurd să se susţină că orice pedeapsă judiciară,
datorită aspectului ei evident umilitor, ar prezenta şi un caracter „degradant” în sensul articolului 3.
Prin interzicerea expresă a pedepselor „inumane sau degradante”, art. 3 implică faptul că
pedepsele astfel calificate se disting de pedepse în general. Această apreciere este, în mod
necesar relativă: ea depinde de ansamblul circumstanţelor cauzei, în special de natura pedepsei,
de contextul în care ea este aplicată şi de modalitatea de executare. În orice caz pentru instanţa
europeană o pedeapsă nu pierde caracterul ei degradant prin simplul fapt că ar putea trece drept
un mijloc eficace împotriva delincvenţei.
3. Dreptul la siguranţă şi la libertate este un drept inalienabil, la care nimeni nu poate
renunţa, iar garanţiile sale privesc toate persoanele, inclusiv cele care se găsesc în stare de
detenţie.
Scopul esenţial al acestui articol este protejarea individului împotriva arbitrariului
autorităţilor statale, orice privare de libertate trebuind a fi făcută în conformitate cu normele de
fond şi de procedură prevăzute de legislaţia naţională.
Art. 5 par. 1 prevede lista exhaustivă a circumstanţelor în care o persoană poate fi totuşi,
în mod legal, privată de libertatea sa; aceste circumstanţe trebuie să primească o interpretare
restrânsă, deoarece ele constituie excepţii. Aşadar o persoană poate fi lipsită de libertatea sa:
a) dacă există o sancţiune privativă de libertate legală – orice sistem modern de drept
conţine sancţiuni privative de libertate, însă aceste măsuri nu pot fi privite ca pedepse
degradante, inumane sau torturi, în sensul art. 3, decât dacă modul de executare este defectuos;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o
hotărâre pronunţată, conform legii, de un tribunal;
c) dacă este o măsură de prevenţie în procesul penal: arestarea, reţinerea; această
măsură este permisă doar dacă există raţiuni serioase să se creadă că persoana a săvârşit o
infracţiune, că se sustrage de la judecată sau că este pe cale să comită o infracţiune. Curtea
afirmă constant în jurisprudenţa sa că, motivul care justifică o asemenea măsură trebuie să existe
nu doar la momentul luării măsurii, ci să subziste pe tot parcursul menţinerii persoanei în stare de
privare de libertate. Subliniem însă că, aparent poate să existe un conflict între dreptul la libertate
individuală (limitat) şi dreptul la prezumţia de nevinovăţie, dat fiind că măsurile se iau pe parcursul
procesului penal şi nu există încă o hotărâre definitivă, aşa încât persoana e prezumată că e
nevinovată, drept urmare ar trebui să fie liberă. Însă, pentru concilierea interesului individual
(starea de libertate a persoanei prezumată a fi nevinovată) cu interesul general (care impune
privarea de libertate a persoanei pe parcursul procesului penal) este permisă măsura, dar doar
dacă se justifică, în unul dintre cazurile menţionate mai sus.
d) dacă este vorba de măsuri educative, pentru minori (nu sunt pedepse);
e) dacă este vorba despre o măsură de siguranţă împotriva unor categorii de bolnavi,
persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui
toxicoman sau a unui vagabond (nu este o pedeapsă propriu-zisă, de ex. internarea medicală);

1
Multă vreme s-a remarcat o anumită ezitare din partea instanţei europene în a califica anumite « rele tratamente »
aplicate unei persoane de către agenţi ai statului ca reprezentând acte de tortură. Astfel, în cauza interstatală Irlanda
c /Marea Britanie din 1978 Curtea a reţinut că unele tehnici de „dezorientare” sau de „privare senzorială” aplicate
persoanelor supuse interogatoriului în cadrul efectuării de cercetări penale ce au constat în obligarea acelor persoane
să stea mai multe ore sprijinite de perete numai cu vârful degetelor, aplicarea unui sac negru pe capul persoanei
deţinute, privarea de posibilitatea de a dormi înaintea interogatoriului, privarea de mâncare solidă sau lichidă,
obligarea lor la suportarea unor zgomote deosebite în celula în care erau deţinute, nu constituie acte de tortură, cu
toate că însăşi Curtea a arătat că, aplicate simultan, cu premeditare şi timp de mai multe ore aceste 5 tehnici de
interogatoriu au cauzat persoanelor care le-au suferit, dacă nu leziuni veritabile, cel puţin vii suferinţe fizice şi morale.
94
f) dacă este vorba o măsură de siguranţă pentru prevenirea intrării ilegale a unui străin l
pe teritoriu sau pentru a garanta executarea unei măsuri de extrădare sau expulzare.
Nu se poate face abstracţie de faptul că privarea de libertate poate avea consecinţe
directe şi negative cu privire la exercitarea altor drepturi şi libertăţi fundamentale apărate prin
Convenţie, cum ar fi dreptul la viaţă privată, familială, la domiciliu şi la corespondenţă, dreptul la
libertatea de exprimare, dreptul la libertatea de mişcare. În afară de aceste corelări de principiu
mai sus-menţionate, există unele interferenţe între unele din garanţiile reglementate de acest text
(de exemplu arestarea să fie legală) şi cele cuprinse în art. 6, care apără dreptul la un proces
echitabil (de exemplu art. 6 par. 3 lit. a „orice acuzat are dreptul de a fi informat, în termenul cel
mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei
aduse împotriva sa”). Totuşi reţinem că cele două garanţii produc efecte la momente diferite:
garanţia instituită de art. 5 par. 2 trebuie raportată la momentul arestării unei persoane adică
atunci când începe privarea ei de libertate, pe când cea prevăzută de art. 6 par. 3 lit. A se referă
la întregul parcurs al procesului penal împotriva unei persoane arestată sau aflată în stare de
libertate.
II. Din categoria protecţia intimităţii vom prezenta dreptul la respectarea vieţii private
şi de familie1. Art. 8 protejează drepturi ce semnifică respectul social datorat individului2. Aceste
drepturi, ca şi altele cuprinse în Convenţie, au o caracteristică esenţială constând în aceea că
primul alineat le consacră într-o manieră absolută, pentru ca al doilea alineat să precizeze
anumite condiţii în care exerciţiul drepturilor poate fi supus anumitor restricţii, transformându-le
aşadar în drepturi condiţionate. În consecinţă, poate exista o ingerinţă a autorităţilor statale în
exerciţiul drepturilor protejate de art. 8 dacă aceasta:
a) este prevăzută de lege3;
b) urmăreşte un scop legitim4;

1
Art. 8 din Convenţie care prevede că « Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a
domiciliului său şi a corespondenţei sale », trebuie interpretat extensiv, întrucât are o mare capacitate de a include
noi domenii în sfera protecţiei.
2
Aceasta implică în societatea contemporană o reglementare complexă şi diversificată, care se realizează numai prin
asigurarea echilibrului, esenţial pentru democraţiile contemporane, între interesul public şi interesul privat, altfel spus
între tendinţa către puteri discreţionare ale autorităţilor şi încercarea individului de a se închide cât mai mult într-o
sferă, a vieţii private care să fie cât mai mare şi mai bine păzită. Mihail-Constantzin EREMIA, Protecţia juridică a
datelor personale în sistemul juridic al României, Analele Universităţii Bucureşti, nr. 3/2004, p. 26
3
Această condiţie include şi previzibilitatea legii, ceea ce înseamnă că norma în discuţie trebuie să fie suficient de
precisă spre a permite individului să-şi regleze conduita, în funcţie de prescripţiile ei. În cauza Rotaru c/România, din
4 mai 2000, având a se pronunţa asupra faptului dacă Legea nr. 14/1992 cu privire la organizarea şi funcţionarea SRI
îndeplineşte condiţiile de previzibilitate impuse de art. 8 al Convenţiei, instanţa europeană a arătat că trebuie să
analizeze calitatea „normelor juridice invocate, căutând să vadă, îndeosebi, dacă dreptul intern prevede cu suficientă
precizie condiţiile în care S.R.I. poate memoriza şi utiliza informaţiile privitoare la viaţa privată a reclamantului.
Ea a reţinut că legea în discuţie dispune că pot fi culese, consemnate şi arhivate în dosare secrete informaţii
privitoare la siguranţa naţională. Or, Curtea a constat că nici o dispoziţie legală internă nu fixează limitele ce trebuie
respectate în exerciţiul acestei prerogative. Astfel legea nu defineşte nici genurile de informaţii ce pot fi consemnate,
nici categoriile de persoane care pot face obiectul unor măsuri de supraveghere, de colectare şi de conservare a
datelor. De asemenea legea prevede că autorităţile competente pot aduce atingeri persoanelor cu scopul de a
preveni şi contracara ameninţări privitoare la siguranţa naţională, dar motivul acestei ingerinţe nu este definit cu
suficientă precizie. Or, pentru ca un sistem de supraveghere secretă să fie compatibil cu art. 8 el trebuie să conţină
garanţii care să fie aplicabile controlului asupra serviciilor care exercită această activitate, implicând cel puţin ca
ultimă instanţă autoritatea judiciară care oferă cele mai bune garanţii de independenţă, imparţialitate şi de procedură
echitabilă. Curtea a constata că sistemul român de colectare şi arhivare a informaţiilor nu conţine asemenea garanţii,
concluzionând că dreptul intern în materie nu prezintă calităţile de claritate cerute de condiţia previzibilităţii legii.
4
Astfel, cu privire la situaţia unui copil, s-a decis că luarea acestuia de la părinţii fireşti prin decizie judiciară şi
încredinţarea lui unei instituţii de asistenţă publică şi apoi trecerea lui în plasament familial constituie o ingerinţă în
exerciţiul dreptului la viaţă familială al părinţilor, dar în speţă scopul acestor măsuri a fost protecţia sănătăţii copilului,
a cărui dezvoltare era primejduită în familia sa (Grufman c/Suedia, decizia din 9 mai 1989). De asemenea, s-a statuat
că decizia judiciară prin care a fost autorizată ruperea aproape completă a contactelor între un copil de vârstă fragedă
şi tatăl care ispăşea o lungă pedeapsă cu închisoarea, fiind anulată şi căsătoria părinţilor, reprezintă o măsură
95
c) este necesară pentru o societate democratică1;
d) este proporţională cu scopul urmărit (această condiţie nu este prevăzută expres în
Convenţie, ea fiind o creaţie a jurisprudenţei organelor Convenţiei)2.
Convenţia nu defineşte noţiunea de ingerinţă a autorităţilor statale în exerciţiul drepturilor
garantate de art. 8. Trăsăturile caracteristice însă, statuate pe cale jurisprudenţiale sunt:
1. ingerinţa trebuie să fie imputabilă autorităţilor statale, oricare ar fi acestea ( autorităţi
administrative, judiciare, şi chiar legislative);
2. trebuie să existe o decizie individuală împotriva persoanei care se plânge de existenţa
ingerinţei;
3. constrângerea este impusă titularului dreptului proteguit3.

necesară asigurării sănătăţii şi dezvoltării copilului (X c/Regatul Unit, dec. Din 9 mai 1977). Comisia a mai decis că
obligarea unei minore, pe cale administrativă, de a se reîntoarce la domiciliul părinţilor ei constituie o măsură
destinată să asigure respectul vieţii ei de familiei necesară pentru protecţia ei (Xc/Olanda din 19 decembrie 1974).
Tot ea a statuat că refuzul eliberării autorizaţiei de şedere pe teritoriul unui stat pentru 2 copii în vârstă de peste 20 de
ani, veniţi să se alăture mamei lor, tot străină, dar titulară a unui permis de stabilire pe teritoriul acelei ţări, constituie o
măsură care apără piaţa muncii şi limitarea imigraţiei într-o ţară cu populaţie densă şi asigurarea bunăstării
economice a acestei ţări (R.R. ŞI S.R.c/Regatul Unit, dec. din 8 septembrie 1988)
1
O interesantă analiză a Curţii privitoare la această condiţie găsim în cauza Smith et Grady c/Regatul Unit, din 27
septembrie 1999 în care reclamanţii sau plâns împotriva investigaţiilor făcute de autorităţile militare cu privire la
homosexualitatea lor şi la revocarea lor din Royal Navy, motivată numai pe orientarea sexuală. Instanţa europeană a
subliniat că autorităţile naţionale au primele competenţa de a aprecia necesitatea ingerinţei, chiar dacă ei îi revine
îndatorirea de a tranşa problema de a şti dacă scopurile ingerinţei erau pertinente şi suficiente. Statele contractante
păstrează în privinţa acestei evaluări o marjă de apreciere care depinde de natura activităţii în discuţie şi de scopul
restricţiilor, astfel, dacă restricţiile incriminate privesc aspectele „cele mai intime ale vieţii private”, trebuie să existe
„raţiuni deosebit de grave” pentru ca ingerinţele să răspundă exigenţelor impuse de art. 8, par. 2. Apoi, când scopul
necesităţii apărării securităţii naţionale invocat îl constituie în substanţă eficacitatea operaţională a armatei se admite
că fiecare stat are competenţa organizării sistemului de disciplină militară, de aceea statul poate impune anumite
restricţii individului la viaţă privată acolo unde există o ameninţare reală a eficacităţii operaţionale a forţelor armate.
Totuşi, autorităţile militare nu pot să invoce astfel de reguli pentru a împiedica exercitarea dreptului la viaţă privată
de către membrii armatei. De altfel, existenţa riscului privind asigurarea eficacităţii operaţionale a armatei trebuie
demonstrat în concret, iar guvernul britanic nu a demonstrat raţiuni suficient de convingătoare care să justifice
desfăşurarea de investigaţii privitoare la înclinaţiile sexuale ale reclamanţilor, din moment ce ei înşişi au confirmat
autorităţilor navale că sunt homosexuali. Aşa fiind instanţa europeană a constatat că ingerinţele în dreptul lor la viaţă
privată nu au fost compatibile cu exigenţele par. 2 din Convenţie.
Într-o altă cauză instanţa europeană a constat că reclamantul a fost supus la un regim penitenciar care comportă mai
multe restricţii ale vieţii sale private şi familiale faţă de regimul obişnuit al executării pedepselor în ţara aflată în cauză
– Olanda. Astfel, celula sa era inspectată zilnic, scrisorile îi erau citite, convorbirile telefonice şi conversaţiile cu
vizitatorii îi erau supravegheate, era autorizat să aibă relaţii cu un număr restrâns de codeţinuţi, era întotdeauna
separat de vizitatori de un geam, cu excepţia unei vizite pe lună a membrilor familiei sale apropiate, cărora la sfârşitul
vizitei le putea strânge mâna. De asemenea ea a reţinut că aceste restricţii erau prevăzute de lege, fiind înscrise atât
în legea executării pedepselor, cât şi în regulamentele penitenciare şi urmăreau un scop legitim, anume prevenirea
săvârşirii altor infracţiuni; plasarea reclamantului într-un regim special de detenţie avea în vedere, dată fiind
periculozitatea lui, să-l împiedice să evadeze, iar eforturile administraţiei penitenciare urmăreau să-l împiedice să
primească din exterior obiecte sau informaţii care să-l ajute la o asemenea operaţiune, fără a-i întrerupe total legătura
cu familia sa sau, chiar şi limitat, cu ceilalţi deţinuţi. De aceea, faţă de circumstanţele speţei, Curtea a ajuns la
concluzia că restricţiile aduse vieţii private şi de familie a reclamantului nu au depăşit ceea ce poate fi considerat
necesar într-o societate democratică (Van der Ven c/Olanda, 4 februarie 2003).
2
În cauza precitată Smith et Grady c/ Regatul Unit, Curtea a apreciat că, întrucât ingerinţa privea aspectele cele mai
intime ale vieţii private este disproporţionată faţă de scopul urmărit, chiar dacă nu se poate pune în discuţie cerinţa
impunerii disciplinei militare.
3
Nu există ingerinţă atunci când atingerea adusă dreptului constă într-o imperfecţiune temporară şi remediabilă a
modului de funcţionare a autorităţii statale. Este cazul unui cetăţean care s-a plâns Curţii că serviciile de poştă din
ţara sa nu au luat în considerare avizul de schimbare de domiciliu pe care-l transmisese acestora, astfel încât o
scrisoare importantă de la avocatul său i-a parvenit cu întârziere. Curtea a statuat că dispoziţiile art. 8 nu au fost
încălcate pentru că dreptul la corespondenţă pe care-l consacră acest articol are în vedere o protecţie împotriva
ingerinţelor pozitive privind conţinutul şi primirea corespondenţei, nu şi dreptul la o funcţionare perfectă a poştei, în
condiţiile în care ea trebuie să facă faţă unui volum mare de muncă şi când există alte tipuri de expediere mai sigure.
Xc/Germania, decizie din 3 octombrie 1979
96
III. Din categoria libertăţile spiritului prezentăm libertatea de exprimare1, considerată de
Curte ca fiind unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre
condiţiile primordiale ale progresului ei şi al împlinirii fiecăruia. Acest drept prezintă două
dimensiuni:
a) libertatea de opinie2 - opinia este o percepţie subiectivă asupra realităţii, o părere;
b) libertatea de informaţie - informaţia este un dat obiectiv, fără limitări date de ingerinţe
ale autorităţilor publice sau de frontiere.
a) Referitor la libertatea de opinie, aşa cum s-a arătat, articolul 10 nu ar putea fi interpretat
în sensul garantării faptului că o opinie exprimată fie şi pe cale instituţională, cum este aceea a
referendumului, va produce efectele dorite de cel ce a exprimat-o3.
b) Convenţia garantează pe de o parte libertatea de a primi informaţii, iar pe de altă parte
libertatea de comunicare. Facem precizarea că articolul nu consacră şi libertatea de a căuta şi
obţine informaţii (de ex. nu se acordă unui individ dreptul de a accede la un registru unde
figurează informaţii privitoare la propria situaţie, nici nu se obligă autorităţile statale ca acestea să-
i fie comunicate4).
Art. 10 prezintă o importanţă deosebită sub aspectul libertăţii presei (ca mod de
manifestare a libertăţii de exprimare), iar Curtea s-a dovedit a fi în această privinţă într-atât de
îngăduitoare şi favorabilă, încât aproape că nu acceptă nici o îngrădire, pe motiv că altfel s-ar
intra în conflict cu prezumţia de nevinovăţie, cu atât mai mult cu cât presa este considerată
„câinele de pază al democraţiei” având rolul de a informa, de a controla şi relata despre toate
domeniile de interes public. În plus, sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, libertatea de exprimare
este valabilă nu numai pentru informaţiile sau ideile primite favorabil sau considerate inofensive
ori indiferente, ci şi pentru cele ce rănesc, şochează sau neliniştesc statul sau un segment
oarecare al populaţiei; aceasta este exigenţa pluralismului, a toleranţei şi a spiritului de
deschidere într-o societate democratică.
În cazul mijloacelor de informare în masă respectarea adevărului în privinţa faptelor şi
onestitatea în opinii şi comentarii devin esenţiale pentru îndeplinirea responsabilă a rolului lor în
societate, având în vedere extraordinara capacitate de influenţare de care dispun5.
Totuşi, cum se împacă libertatea de exprimare a mass-media şi exigenţele cerute de
răspândirea de idei bazate pe superioritate sau ură rasială, ori de orice act de incitare la

1
Conţinutul art. 10 este „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de
opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine
seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie
sau de televiziune unui regim de autorizare.” În alineatul 2 sunt prezentate restrângerile ce pot fi aduse acestei
libertăţi, după cum urmează:pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii
şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a
împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
2
Referitor la situaţia României, până în prezent Curtea a constata existenţa unor încălcări ale libertăţii de exprimare
ca urmare a condamnării reclamanţilor la pedeapsa închisorii pentru calomnie şi/sau insultă (cauzele Dalban,
Cumpănă şi Mazăre, Sabou şi Pârcălab). Precizăm că prin Legea nr. 160/2005, Codul Penal a fost modificat în
sensul că infracţiunea de calomnie nu mai este pedepsită cu închisoarea, ci doar amendă penală. În plus, în prezent
se află în procedură parlamentară proiectul legii de modificare a Codului Penal prin care calomnia este
dezincriminată.
3
Astfel în Italia a fost votată cu o mare majoritate a populaţiei, prin referendum, abrogarea unei legi privitoare la
finanţarea publică a partidelor politice; ulterior, printr-o lege votată de Parlament a fost reintrodus un mecanism de
finanţare publică a acestora; reclamanţii au susţinut că această reintroducere este contrară opiniei exprimate prin
referendum; Comisia europeană a arătat însă că libertatea lor de opinie le-a fost respectată prin aceea că ei au avut
posibilitatea să voteze în cadrul consultării populare (cauza Castelli şi alţii c/Italia, din 14 septembrie 1998)
4
Cauza Leander c/Suedia din 26 martie 1987
5
Din această perspectivă ar trebui privită diferenţa de tratament pe care o face art. 10 între presa scrisă pe de o parte
şi audio-vizual, pe de altă parte, lăsând statelor facultatea de a-l supune pe cel din urmă unui regim de autorizare.
Motivul, deseori invocat constă în impactul lor deosebit asupra vieţii sociale în general, al opiniei publice în special,
Irina MOROIANU ZLĂTESCU, Un echilibru instabil: libertatea de exprimare şi interdicţia discriminării rasiale, Revista
de drept public, nr. 1/2002, p. 48
97
discriminare rasială care impun pedepsirea acestor fapte prin lege? În lumina jurisprudenţei
Curţii, putem vorbi chiar şi în acest context, de o atenuare a imperativului sancţionării actelor de
discriminare, soluţionarea unui astfel de conflict existent între necesitatea anihilării unor idei
rasiste şi aceea a salvgardării libertăţii de exprimare situându-se la nivelul dreptului, şi nu numai
la cel specific eticii jurnalistice1.
Problema cea mai delicată o constituie însă aceea de a găsi măsura echilibrului care
trebuie să existe între exerciţiul dreptului la liberă exprimare şi protecţia intereselor sociale şi ale
drepturilor individuale ce aparţin altor persoane
Un alt aspect analizat de Curtea europeană se referă la natura şi mărimea pedepselor
aplicate, care sunt elemente ce trebuie luate în considerare atunci când se impune a se măsura
proporţionalitatea unei atingeri aduse libertăţii de exprimare garantată de art. 102. Curtea a
subliniat în repetate rânduri că trebuie să dea dovadă de o mare prudenţă în situaţiile în care
autorităţile naţionale au adoptat măsuri sau sancţiuni de natură a împiedica presa să participe la
discutarea unor probleme ce prezintă un interes general legitim3.

1
În cauza Jersild c/ Danemarca din 23 septembrie 1994, rămasă ca termen de referinţă în privinţa difuzării de remarci
rasiste printr-o emisiune de televiziune, Curtea a tranşat această problemă În speţă, reclamantul, jurnalist danez a
difuzat în emisiunea sa o discuţie televizată cu membri ai unui grup de tineri cu manifestări rasiste „bluzoanele verzi”,
care s-au exprimat într-o manieră injurioasă şi dispreţuitoare la adresa unor imigranţi şi grupuri etnice stabilite în
Danemarca. Ulterior au fost declanşate cercetări în baza legii daneze împotriva celor 3 tineri, dar şi împotriva
jurnalistului pentru complicitate la difuzarea remarcilor rasiste. După ce Tribunalul din Copenhaga i-a găsit vinovaţi,
jurnalistul se adresează Curţii europene care constată că a fost încălcat dreptul acestuia la liberă exprimare, reţinând
că mesajul implicit al emisiunii era unui antirasist. Accentuând asupra termenilor cei mai şocanţi, jurnalistul intenţiona
să declanşeze o reacţie din partea publicului şi a autorităţilor. Pe de altă parte, se notează că nu trebuie omis faptul
că subiectul a fost tratat în cadrul unei emisiuni daneze de actualitate serioase destinată unui public bine informat.
2
De exemplu, în cauza Steel şi alţii c/Regatul Unit din 23 septembrie 1998, cu prilejul unei manifestări a unui grup
de persoane împotriva vânătorii unei specii de păsări sălbatice, reclamanta a mers în faţa unui vânător înarmat,
împiedicându-l fizic să tragă. În consecinţă ea a fost arestată şi deţinută de poliţie timp de 44 de ore înainte de a fi
adusă în faţa unui judecător, apoi eliberată; judecată pentru „atingerea ordinii publice”, a fost amendată şi „somată”
prin justiţie să-şi ia angajamentul că nu va mai comite asemenea fapte, cu plata unei sume de bani „garanţie” de
respectare a acestui angajament; refuzând această „pedeapsă alternativă”, reclamanta a fost condamnată la 28 de
zile de închisoare. Curtea a arătat că, în mod neîndoielnic sancţiunile aplicate reclamantei au constituit ingerinţe
grave în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare; totuşi, ea a considerat că trebuie să ţină seama de riscurile
inerente formei particulare pe care au avut-o actele de protest ale reclamantei şi de riscurile provocate de
manifestanţi prin împiedicarea persistentă şi specifică a participanţilor la vânătoare de a putea să practice „sportul” lor
favorit, perfect licit. Astfel că, ridicând reclamanta de la locul manifestaţiei, poliţia nu a acţionat de o manieră
disproporţionată, după cum nici detenţia acesteia nu a fost apreciată ca disproporţionată; într-adevăr, înainte de
arestare, prin modul în care a înţeles să-şi exprime” ideile, reclamata risca să se rănească şi să producă acte de
violenţă, iar dacă nu a r fi fost reţinută de poliţie ea era hotărâtă să rămână în spaţiul de vânătoare cu acelaşi
comportament antisocial.
3
În cauza Fressoz et Roire c/France din 1999, doi jurnalişti francezi au fost condamnaţi penal de instanţele franceze
pentru publicarea unor avize de impozitare ce-l priveau pe preşedintele de atunci al companiei de automobile
Peugeot, din care reieşea salariul acestuia, ce cunoscuse în perioada respectivă o creştere spectaculoasă pe fondul
unor mişcări sociale în cadrul cărora personalul societăţii reclama tocmai măriri de salariu. Or, conţinutul avizelor de
impozitare în Franţa este acoperit de secretul profesional. În hotărârea sa, Curtea a respins afirmaţia guvernului
francez că informaţia litigioasă publicată nu reprezintă o problemă de interes general. Dimpotrivă, a arătat ea,
publicarea a avut loc pe fondul unui conflict social evocat pe larg în presă, la una dintre principalele firme
producătoare de automobile din Franţa, în care salariaţii revendicau măriri de salariu, iar conducerea firmei refuza, în
timp ce patronul a beneficiat de importante creşteri de salariu. Aşa încât publicarea articolul a contribuit la o
dezbatere publică într-o problemă de interes general, nu la prejudicierea reputaţiei conducătorului firmei. În problema
apărării secretului fiscal Curtea a trebuit să decidă dacă obiectivul apărării acestuia, legitim prin el însuşi, oferea o
justificare pertinentă ingerinţei statului în exerciţiul libertăţii de exprimare a ziariştilor prin condamnarea pronunţată
împotriva lor. Luând în considerare că există o anumită transparenţă în privinţa posibilităţii de cunoaştere a salariului
(de ex. publicarea în revistele financiare a salariilor conducătorilor marilor firme), protecţia informaţiilor calificate
confidenţiale nu constituie un imperativ şi deci, condamnarea ziariştilor nu a reprezentat un mijloc rezonabil şi
proporţional utilizat pentru atingerea unui scop legitim, ţinând cont de interesul unei societăţi democratice de a
asigura şi de a menţine libertatea presei.
98
IV. Protecţia proprietăţii1
Facem încă de la început precizarea că prin Convenţie se consacră dreptul de
proprietate şi nu dreptul la proprietate, este deci apărată proprietatea existentă, nu dreptul de a
dobândi bunuri în proprietate.
Există două sensuri ale noţiunii de proprietate: sensul economic – constă în procesul de
însuşire a unui bun, şi sensul juridic – dreptul subiectiv de proprietate, cu prerogativele care
decurg din ea, recunoscute de lege2. Altfel spus, în ceea ce priveşte natura sa juridică, dreptul ce
proprietate este un drept civil prin conţinutul său şi un drept economic prin finalitatea sa.
Aşa cum foarte bine s-a afirmat, „dreptul de proprietate organizează din punct de vedere
social puterea individului asupra bunurilor”3. Noţiunea de proprietate s-a dezvoltat în timp primind
noi elemente cum sunt proprietatea imaterială, proprietatea colectivă aparţinând persoanelor
juridice, proprietatea literară şi artistică, etc.
Interesant de menţionat este că, deşi acest drept este proclamat, chiar dacă într-o manieră
imprecisă în Declaraţia universală a drepturilor omului, „orice persoană, singură sau în
colectivitate, are drept de proprietate”, acesta nu figurează printre drepturile reglementate de cele
două Pacte ONU. De asemenea, dreptul de proprietate nu şi-a găsit locul în Convenţia
europeană, din moment ce şi-a primit consacrarea în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional, care
garantează oricărei persoane fizice sau juridice dreptul la respectarea bunurilor sale, fără să se
recunoască dreptul de a intra în posesia proprietăţii sau chiar, într-o formă directă, dreptul la
despăgubiri în caz de expropriere pentru cauze de utilitate publică4.
Principalele aspecte ce vor fi analizate în cele ce urmează sunt:
1. dezvoltarea conţinutului noţiunii de „proprietate” sau de „bun”, în sensul Convenţiei;
2. limitarea dreptului de proprietate, şi legat de aceasta problema „restituirii” proprietăţilor.
1. Curtea a fixat jurisprudenţa sa în sensul că noţiunea de „bun” prevăzută de art. 1 din
Protocolul nr. 1 are o rază de acţiune autonomă care nu se limitează la proprietatea de bunuri
materiale şi care este independentă în raport cu determinările formale ale dreptului intern. Astfel,
vechea Comisie a decis că o creanţă, un brevet de invenţie, titlurile de valori, sunt bunuri în
sensul Convenţiei. În aceeaşi direcţie jurisprudenţa Curţii este şi mai bogată, de vreme ce în
concepţia acesteia noţiunea poate să cuprindă de asemenea: clientela, interesele economice,
legate de exploatare a unui debit de băuturi, o carieră de piatră, un proiect imobiliar concret, părţi
sociale ale societăţilor, drepturi privind bunurile succesorale ale unei succesiuni deschise.
Recent, Curtea a decis că o decizie de justiţie care acordă o sumă de bani cu titlul de
răspundere a statului, obligaţia de a restitui TVA fără temei plătită prin încălcarea unei directive
comunitare „perfect clară, precisă şi direct aplicabilă”, dreptul reclamanţilor de a practica o
anumită formă de pescuit în ape aparţinând statului, în virtutea concesiunilor care le-au fost
acordate prin legi speciale, dreptul la indemnitate pentru sarcini militare, în măsura în care este
prevăzut de legislaţia naţională aplicabilă sunt bunuri în sensul Convenţiei. Dimpotrivă, dreptul la
indexarea economiilor, „remunerare” care cuprinde o parte din bacşişurile primite de reclamanţi
dar trecute în „proprietatea angajatorului, o datorie faţă de stat care vrea să obţină rambursarea
unei sume fără temei percepute, nu constituie bunuri în sensul Convenţiei.
2. Dreptul de proprietate cunoaşte două categorii de limitări:
1
Art. 1 al Protocolului 1 care protejează acest drept are următorul conţinut: „ orice persoană fizică sau juridică are
dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate
publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional, Dispoziţiile precedente
nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa
bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
2
Corneliu BÂRSAN, Dreptul de proprietate în Convenţia europeană pentru drepturile omului. Aplicaţii ale
jurisprudenţei, Revista de drept public, nr. 4/2004, p. 102
3
Anne-Marie PATAULT, Dreptul de proprietate, sub direcţia Denis ALLAND, Stephane RIALS, Dicţionar al culturii
juridice, PUF, Paris, 2003, p. 1263.
4
Corneliu BÂRSAN, Dreptul de…op.cit., p. 103

99
A. prima priveşte privarea de proprietate (preluarea completă şi definitivă a unui bun),
B. a doua conduce la reglementarea privind folosirea bunurilor în conformitate cu interesul
general sau care să asigure plata impozitelor, amenzilor sau altor contribuţii către stat.
A. În ceea ce priveşte privarea de proprietate, aceasta trebuie:
1. să privească un scop de utilitate publică1
2. să aibă loc în condiţiile prevăzute de lege2
3. să fie respectate principiile generale ale dreptului internaţional.
În cauza Brumărescu c. România, Curtea a adăugat că, în plus, orice ingerinţă în dreptul
de a se bucura de proprietate trebuie să răspundă unui criteriu de proporţionalitate: trebuie
menţinut un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele
respectării drepturilor fundamentale ale individului.
Condiţia indemnizării proprietarului în situaţia privării sale de bun nu este prevăzută în
textul articolului. Jurisprudenţa organelor Convenţiei a preluat însă necesitatea indemnizării
proprietarului bunului naţionalizat sau expropriat din principiile generale ale dreptului internaţional
şi a impus-o pentru orice situaţie de privare de proprietate recunoscută de Convenţie. Temeiul
legal al obligaţiei de indemnizare a fost găsit de Curte tot în dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1;
ea a ajuns la concluzia că această obligaţie decurge implicit din acest text, luat în ansamblul său.
Curtea a statuat că în absenţa unei indemnizări, art. 1 din Protocol n-ar asigura decât o protecţie
iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei.
B. Această limitarea are o trăsătură fundamentală, şi anume că nu e de natură să
conducă la privarea de însuşi dreptul de proprietate ce aparţine titularului său, ci limitează
doar exercitarea atributului folosinţei asupra bunului care formează obiectul dreptului. Este un
astfel de exemplu clasarea unui teren agricol ca sit natural protejat în mod permanent,
exploatarea lui neputându-se realiza decât sub rezerva obţinerii unor autorizaţii administrative sau
obligaţia impusă unor proprietari forestieri aflaţi într-o zonă protejată, de a planta anumite esenţe
de copaci care să favorizeze această protecţie şi producţia de lemn.
Statele au de asemenea dreptul să perceapă impozite sau alte contribuţii în materie
fiscală, fiindu-le recunoscută în acest sens o largă marjă de apreciere. Aşa fiind, obligaţia unui
contribuabil la plata unui impozit sau a altei contribuţii nu ar putea fi contrară dreptului la
respectarea bunurilor sale, decât dacă cel interesat ar fi obligat la a suporta o sarcină intolerabilă
sau i-ar fi complet bulversată situaţia financiară.
După ratificarea Convenţiei de către statele Europei Centrale şi Orientale, vechea Comisie
şi apoi Curtea au fost confruntate cu problema de a şti dacă diferitele naţionalizări, confiscări,
rechiziţii, exproprieri forţate sau de fapt care au avut loc în aceste ţări sub regimurile totalitare şi
măsurile reparatorii eventual adoptate de noile lor guverne democratice pot fi examinate sub
unghiul art. 1 al Protocolului nr. 1. În acest context a apărut problema restituirilor de proprietăţi.
Principiile generale stabilite de Curte în această problemă sunt următoarele3:
a) privarea de un drept de proprietate sau de alt drept real constituie, în principiu, un act
instantaneu şi nu creează situaţia de „privare continuă de un drept”. Totuşi, Curtea a admis
existenţa unei încălcări continue” a dreptului de proprietate atunci când autorităţile de stat au
ocupat şi deţinut fără compensaţie terenuri care aparţineau unor particulari sau atunci când au
refuzat să execute o decizie de justiţie care le obliga să restituie bunurile confiscate ilegal, situaţii
considerate de către jurisdicţia europeană ca fiind „exproprieri de fapt”, incompatibile cu
dispoziţiile Convenţiei.
b) articolul 1 al Protocolului nr. 1 nu garantează un drept de a achiziţiona bunuri;

1
Noţiunea de „utilitate publică este extrem de vastă, statul dispunând de o largă marjă de apreciere pentru a stabili
care sunt cauzele de utilitate publică. Orice interes general poate justifica o cauză de utilitate public, de ex. o criză
socială de locuinţe.
2
În acest caz legea trebuie să fie accesibilă, precisă şi previzibilă.
3
Corneliu BÂRSAN, Dreptul de…op.cit., pp. 107-108
100
c) acest text protejează dreptul privind „bunurile actuale” sau privind valorile patrimoniale
care reprezintă cel puţin „o speranţă legitimă”1 în privinţa obţinerii. Dimpotrivă, speranţa de a-şi
revedea recunoscut un drept de proprietate pe care eşti în imposibilitatea de a-l exercita efectiv
nu poate fi considerată un bun în sensul acestui text,în orice caz, ratione temporis Convenţia nu
se aplică privărilor de proprietate care s-au produs înainte de ratificarea sa de către un stat
contractant;
d) art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o
obligaţie generală de a restitui bunurile lor care fuseseră transferate, indiferent în ce fel, înainte ca
ele să ratifice Convenţia2. De asemenea, acest text nu le impune nici o restricţie privind libertatea
pe care o au şi pe care o conservă în întregime de determina câmpul de aplicare a legislaţiilor pe
care le pot adopta în materie de restituire de bunuri şi de a alege condiţiile în care acceptă să
restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate3.
V. Dreptul la un proces echitabil4, precum şi „dreptul la un recurs efectiv în faţa
instanţelor naţionale”5, sunt drepturi procedurale, care nu au în vedere anumite libertăţi ale unei
persoane, ci se concretizează în garanţii cu privire la punerea în valoare a drepturilor şi
libertăţilor ce sunt recunoscute indivizilor în faţa instanţelor naţionale. Vom analiza
A. Domeniul de aplicare – Din punct de vedere material articolul se aplică atât
proceselor civile cât şi celor penale.
Noţiunea de „civil”, ca şi cea de „penal” sunt noţiuni autonome, au sensul lor propriu în
dreptul european, sens care nu se confundă cu sensurile pe care legislaţiile naţionale le atribuie
acestor cuvinte. Curtea europeană face o interpretare extensivă a acestor noţiuni, incluzând
foarte multe tipuri de procese în domeniul de aplicare al art. 6.
1
Curtea a decis că există „o speranţă legitimă” din momentul în care autorităţile de stat au eliberat un certificat
prealabil de urbanism, pe baza căruia societăţile reclamante cumpăraseră un domeniu pe care doreau să-l
amenajeze. Curtea a statuat că certificatul asupra căruia serviciul de urbanism nu putea reveni era „un element al
proprietăţii în chestiune”, şi exista deci „o speranţă legitimă” a reclamantului de a se bucura efectiv de dreptul de
proprietate.
2
În cauza Constandache c/România din 11 iunie 2002, Curtea a constatat că exproprierea constată de reclamant a
fost efectuată de autorităţile naţionale în 1950, cu mult înainte de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenţiei în
privinţa României. În aceste condiţii, ea estimat că nu exista în nici un fel chestiunea unei încălcări continue a
Convenţiei imputabile autorităţilor române, în plus, ca urmare a acestei măsuri de expropriere, nici autorul său, nici el,
în calitate de moştenitor, nu au fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra bunului expropriat şi deci
nu se poate considera că reclamantul a conservat un drept de proprietate şi un drept de restituire care să se analizez
într-o „speranţă legitimă” în sensul jurisprudenţei Curţii.
3
Curtea a recunoscut statelor o largă marjă de apreciere legată de oportunitatea de a exclude anumite categorii de
foşti proprietari de la un astfel de drept de restituire .În schimb, atunci când o restituire de proprietate, ca urmare a
unei acţiuni în revendicare a reclamantului devenită definitivă şi irevocabilă, este anulată printr-o hotărâre a Curţii
Supreme a acelei ţări, printr-un recurs în anulare intentat de procurorul general, la care cel interesat nu a fost parte,
instanţa europeană a decis că o astfel de hotărâre a avut ca efect pe acela de a-l priva de roadele judecăţii definitive
obţinute în favoarea sa, ceea ce constituie o privare ilegală de proprietate în raport cu dispoziţiile Convenţiei .
Aceasta a fost situaţia de fapt şi în cauza Brumărescu c/România din 28 octombrie 1999. Mai mult, până în prezent
România a fost condamnată în mod repetat (40 de cazuri) pentru încălcarea dreptului de proprietate ca urmare a
utilizării căii extraordinare de atac a recursului în anulare. Actualmente, însă instituţia recursului în anulare este
abrogată prin modificarea în 2003 a Codului de procedură civilă.
4
Articolul 6 din Convenţie prevede” orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un
termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie
penală îndreptată împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţe
poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii,
al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia
vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când,
în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. Alineatul 2 afirmă „orice
persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia va fi legal stabilită. Analiza acestui
drept are ca suport bibliografic în principal, Corneliu-Liviu POPESCU, Note de curs, Bucureşti, 2002
5
Despre o analiză complexă a acestei garanţii a se vedea Nicolae POPA, Marin VOICU, Coordonate europene
actuale privind dreptul la un proces într-un timp „optim şi „previzibil”, Revista de drept public, nr. 1/2005, pp. 102-138
101
În ceea ce priveşte procesele civile sunt incluse:
- toate litigiile de drept privat, indiferent că au caracter patrimonial sau nepatrimonial, aşa
încât sunt cuprinse litigiile civile, comerciale, de dreptul familiei şi de dreptul muncii;
- acele litigii de drept public care prezintă o importantă dimensiune patrimonială, spre
exemplu litigiile legate de o autorizaţie pentru comercianţi, deşi ţin de contenciosul administrativ,
datorită importanţei patrimoniale pentru comercianţi litigiul este considerat ca fiind „civil”.
Mai facem următoarea precizare: litigiile legate de funcţia publică, în măsura în care
privesc funcţii publice intim legate de puterea publică, de exerciţiul suveranităţii de stat, nu sunt
calificate ca intrând în această categorie, indiferent de latura patrimonială. Pentru celelalte funcţii
publice, dacă există o dimensiune patrimonială, litigiul poate fi considerat „civil”. Nu se includ în
noţiunea drept civil litigiile de drept public cu tentă politică evidentă, spre exemplu cele care ţin de
contenciosul electoral.
Referitor la litigiile penale, noţiunea de drept penal în interpretarea Curţii fiind mai largă
decât cea utilizată în legislaţiile interne au fost instituite 3 criterii, alternative de calificare a
acestora:
1. calificarea dată de dreptul intern – dacă dreptul naţional califică litigiul ca fiind penal,
atunci el este la fel şi în dreptul european;
2. natura şi gravitatea faptelor imputate acuzatului;
3. natura şi asprimea sancţiunilor aplicabile pentru respectiva faptă (sunt avute în vedere
sancţiunile privative de libertate).
În ceea ce priveşte ultimul criteriu, raţiunea unei interpretări extensive a materiei penale
rezidă în limitarea fraudei la lege, adică evitarea situaţiilor în care, cu rea credinţă, pentru a nu
mai respecta garanţiile cuprinse în art. 6, statul dezincriminează o anumită faptă (o scoate din
domeniul penal), dar menţine natura şi asprimea sancţiunii.
B. Din punct de vedere temporal dreptul la un proces echitabil există pe durata
procesului, dar nu numai, pentru că vizează şi perioade exterioare desfăşurării procesului:
- înainte de începerea unui proces există pe de o parte dreptul de acces la judecător, la
instanţa de judecată, în ultimă instanţă dreptul de acces la justiţie (drept neprevăzut de Convenţia
europeană, dar pe care Curtea l-a statuat), iar pe de altă parte există garanţia specială din
paragraful 2 al art. 6 – prezumţia de nevinovăţie (o persoană acuzată de săvârşirea unei
infracţiuni este prezumată nevinovată până în momentul rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare) se aplică şi înainte de începerea unui proces.
- după terminarea procesului există dreptul de a obţine o hotărâre judecătorească cu
valoare de adevăr judiciar şi care să poată intra în puterea de lucru judecat; dreptul la stabilitatea
hotărârii judecătoreşti, altfel s-ar submina grav siguranţa raporturilor judiciare; dreptul de a obţine
executarea hotărârii definitive şi executorii.
În conţinutul său propriu-zis art. 6 conţine garanţiile unui proces echitabil:
a) garanţii generale – se aplică atât proceselor civile cât şi celor penale;
b) garanţii speciale – se aplică doar în materie penală, sunt garanţii suplimentare.
a) 1. dreptul ca procesul să se desfăşoare în faţa unui tribunal (instanţă judiciară)
independent, imparţial şi stabilit prin lege.
Tribunalul este acea formaţiune jurisdicţională care are competenţa să soluţioneze litigii (să
stabilească faptele şi să aplice dreptul) prin hotărâre cu valoare de adevăr judiciar care au vocaţia
să intre în puterea lucrului judecat, să fie obligatorii şi executorii.
Independenţa se apreciază în raport cu celelalte autorităţi publice, adică judecătorii nu
trebuie să fie subordonaţi unei alte autorităţi publice.
Imparţialitatea presupune ca părţile să se afle la egală distanţă faţă de judecător. Atât
independenţa, dar mai ales imparţialitatea presupun o dimensiune subiectivă (un anumit
judecător nu trebuie, într-o cauză determinată să aibă vreun interes personal ) şi una obiectivă
(analiza imparţialităţii se face cu caracter general, un mare rol avându-l chiar şi aparenţele,
deoarece nu-i suficient ca un judecător să fie imparţial, e nevoie să se şi vadă că este imparţial,
102
pentru că justiţiabilii trebuie să aibă încredere în acesta). Dacă la nivelul aparenţelor judecătorul
nu este imparţial, chiar dacă pe fond respectă această condiţie se produce o încălcare a art. 6.
Imparţialitatea are drept consecinţă aceea că judecătorul nu trebuie să aibă nici o idee
preconcepută despre proces şi despre soluţia pe care o va da1.
2. dreptul ca procesul să se desfăşoare în mod echitabil, ceea ce se transpune în
principiul „egalităţii armelor”.Această garanţie urmăreşte să asigure ca procesul să fie câştigat de
cel ce are dreptate, nu ca procesul să fie câştigat de cel mai puternic.
3. dreptul ca procesul să se desfăşoare în public - nu e suficient ca justiţia să se
înfăptuiască, e necesar să se şi vadă că justiţia s-a înfăptuit. Menţionăm însă că publicitatea
vizează doar faza de judecată, care cuprinde două momente:
ƒ dezbaterile – publicitatea e regula, dar textul permite excepţii, cu condiţia ca măsura
să fie proporţională cu scopul urmărit.
ƒ pronunţarea hotărârii – nu există excepţii în acest caz, hotărârile trebuie să fie
pronunţate public întotdeauna. Curtea interpretează şi în acest caz extensiv
publicitatea pronunţării considerând că se respectă această condiţie şi atunci când
conţinutul hotărârii e accesibil publicului pe orice cale. Publicitatea nu vizează faza
deliberării, care rămâne secretă.
4. dreptul ca procesul să se desfăşoare într-un termen rezonabil - Caracterul rezonabil
al termenului în care se desfăşoară procesul se analizează în concret, de la caz la caz, nu în
abstract, se ţine cont de complexitatea cauzei şi alte elemente specifice, de orice element de
extraneitate (martor din străinătate); comportamentul părţilor (o parte poate întârzia deliberat un
proces, ea nu se mai poate plânge). Nici un proces ce se desfăşoară prea repede nu e echitabil.
b) garanţii speciale – în materie penală:
1. prezumţia de nevinovăţie – aceasta e răsturnată doară când hotărârea de condamnare
devine definitivă, fiind o prezumţie relativă. Prezumţia trebuie respectată nu numai de autorităţile
judiciare, ci şi de toţi ceilalţi membri ai societăţii.
2. drepturile acuzatului:
ƒ de a fi informat, în termenul cel mai scurt într-o limbă pe care o înţelege şi în mod
amănunţit, asupra naturii cauzei şi acuzaţiei aduse împotriva sa;
ƒ să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, să se apere el
însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele
necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat
din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
ƒ să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea
martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
ƒ să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba
folosită la audiere.
Pe lângă cele două garanţii speciale în materie penală mai există 3 garanţii speciale tot în
materie penală în art. 2,3,4, din Protocolul nr. 7.
1. dreptul la dublu grad de jurisdicţie – ceea ce înseamnă că a doua judecare a cauzei
se face de o jurisdicţie superioară. Există însă următoarele excepţii:
ƒ când infracţiunea este minoră (de mică importanţă);
ƒ când judecata în primă instanţă s-a făcut de cea mai înaltă jurisdicţie a statului;
ƒ când e vorba de o condamnare pronunţată în judecarea căii de atac declarate
împotriva unei hotărâri de achitare. Nu mai e necesar ca împotriva celei de-a doua
hotărâri (de condamnare) să existe o altă cale de atac pentru că deja există două
judecăţi.

1
De exemplu dacă un judecător s-a pronunţat asupra arestării preventive (sau împotriva acestei măsuri) el va fi
incompatibil să mai judece pe fond.

103
2. dreptul la indemnizaţie în caz de eroare judiciară. Eroarea judiciară presupune
existenţa unei hotărâri definitive de condamnare. Există însă o excepţie: nu există dreptul la
despăgubiri când eroarea a fost cauzată în tot/în parte de persoana respectivă.
3. dreptul de a nu fi judecat/pedepsit de 2 ori – non bis in idem. Constituie excepţie
dacă se descoperă fapte noi, necunoscute la momentul primei condamnări definitive.
Principiul non bis in idem se aplică numai în raportul dintre jurisdicţiile aceluiaşi stat, nu şi
în raporturile dintre jurisdicţiile a două state diferite, nici în raporturile dintre jurisdicţiile unui stat şi
o jurisdicţie penală internaţională.
Dreptul la un proces echitabil se analizează în mod global, nu cercetând un act luat izolat.

5.2. Drepturile economice, sociale şi culturale


Drepturile economice şi sociale sunt prevăzute de Carta socială europeană şi de Pactul
internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, aceste categorii de drepturi fiind
strâns legate, astfel încât ar fi dificil de făcut o distincţie clară între ele. Aceste drepturi, alături de
drepturile culturale sunt drepturi –program, sunt obiective de atins pentru state care depind
esenţialmente de nivelul de dezvoltare economică atins de un anumit stat.
Mai mult, există două diferenţe fundamentale între drepturile economice, sociale şi
culturale şi cele civile şi politice:
1. statele îşi asumă numai o obligaţie de diligenţă, nu de rezultat ca în cazul drepturilor
civile şi politice, ceea ce înseamnă că acestea vor depune toată diligenţa necesară pentru ca
rezultatul dorit să fie realizat, fără să existe însă obligativitatea îndeplinirii rezultatului;
2. aceste drepturi nu au caracter justiţiabil şi tratatele în această materie nu sunt
susceptibile de aplicabilitate directă în dreptul intern, spre deosebire de drepturile civile şi politice.
Din aceste considerente vom proceda doar la o enumerare a acestor drepturi aşa cum
sunt ele precizate în documentele mai sus-amintite. Aşadar drepturile economice şi sociale
recunoscute omului sunt:
1. dreptul la muncă;
2. dreptul la condiţii de muncă juste şi favorabile;
3. dreptul la securitate şi igiena muncii;
4. dreptul la remuneraţie echitabilă;
5. libertatea sindicală1;
6. dreptul la negocieri colective;
7. dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie socială, juridică şi economică;
8. dreptul femeilor care muncesc la maternitate;
9. dreptul la orientare profesională;
10. dreptul la formare profesională;
11. dreptul la protecţia sănătăţii;
12. dreptul la securitate socială;
13. dreptul la asistenţă socială şi medicală;
14. dreptul de a beneficia de servicii sociale;
15. dreptul persoanelor cu dizabilităţi la autonomie, integrare socială şi participare la viaţa
comunităţii
16. dreptul familiei la protecţie socială, juridică şi economică (este distinct de dreptul de a
întemeia o familie, prevăzut de art. 12 din Convenţia europeană a drepturilor omului)
17. dreptul lucrătorilor migranţi şi a familiilor lor la protecţie şi asistenţă;
18. dreptul la egalitate de şanse şi de tratament în materie de muncă şi de profesie fără
discriminare bazată pe sex;
19. dreptul la informare şi consultare;

1
Acesta este şi un drept civil, prevăzut în Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 11, legat de libertatea de
asociere.
104
20. dreptul de a lua parte la stabilirea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de
muncă;
21. dreptul persoanelor în vârstă la protecţie socială;
22. dreptul la protecţie în caz de concediere
23. dreptul lucrătorilor la protecţia creanţelor lor în caz de insolvabilitate a angajatorului;
24. dreptul la demnitatea muncii;
25. dreptul lucrătorilor având răspunderi familiale la egalitate de şanse şi de tratament
26. dreptul reprezentanţilor lucrătorilor la protecţie în întreprindere şi facilităţile care trebuie
să li se acorde;
27. dreptul la informare şi consultări în procedurile de concediere colectivă;
28. dreptul la protecţie contra sărăciei şi excluderii sociale;
29. dreptul la locuinţă.
Drepturile culturale sunt recunoscute numai de Pactul internaţional privind drepturile
economice, sociale şi culturale. Acestea sunt:
1. dreptul la educaţie (diferit de dreptul la instruire, care este un drept civil);
2. dreptul de a participa la viaţa culturală;
3. dreptul de a beneficia de progresul ştiinţei şi de aplicaţiile acestuia;
4. dreptul la protecţia creaţiilor ştiinţifice, literare şi artistice.

5.3. Categorii speciale de persoane protejate


Dacă în mod generic drepturile sunt recunoscute, ca principiu, fiecărui individ, aceasta nu
exclude recunoaşterea unor drepturi specifice unor categorii determinate de persoane, adaptate
situaţiei lor particulare, cum ar fi copiii, femeile, persoanele cu handicap, refugiaţii, etc. Egalitatea
nu semnifică identitate1. Primordială apare preocuparea pentru a fi garantate drepturile care să
asigure fiecăruia dezvoltarea propriei personalităţi.
Astfel a apărut noţiunea de discriminare pozitivă2. Condamnând discriminările arbitrare,
Curtea europeană a stabilit condiţiile care justifică, în mod temporar, o diferenţiere de tratament
juridic în legislaţiile interne ale statelor. Curtea afirmă: „egalitatea de tratament este încălcată
dacă diferenţierii îi lipseşte justificarea obiectivă şi rezonabilă”.
Discriminarea pozitivă reprezintă o „ruptură de egalitate, justificată prin existenţa unei
situaţii de fapt de inegalitate şi destinată să stabilească egalitatea de şanse între indivizi3”. Acest
concept provine din dreptul american, noţiunea de „affirmative action” (acţiune afirmativă) apărând
în cea de-a doua jumătate a anilor 60, când societatea americană s-a preocupat de mijloacele
pentru a da prioritate persoanelor de origine afro-americană în ceea ce priveşte posturile vacante
în universităţi şi fabrici. Ideea consacrării acestui tratament preferenţial se baza pe necesitatea
reparării unei injustiţii istorice (oprimarea negrilor în sistemul sclavagist), ca, o dată recunoscută o
egalitate de drept să evolueze şi către o egalitate de fapt4. Deşi este admisă necesitatea
discriminărilor pozitive, acestea pot fi instituite doar în sprijinul unor categorii economice şi sociale
defavorizate, categorii care sunt conjuncturale şi tranzitorii şi nu sunt legate de esenţa
indivizilor, cum sunt cele privitoare la culoarea pielii sau religie5.
1
P. Wachsmann, Droits de l homme. Protection internationale, Dictionnaire de la culture juridique, PUF, Paris, 2003,
p. 541
2
În Legea nr. 202/19.04.2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, publicată în M. Of. Nr. 301/8.05.2002,
legiuitorul român foloseşte termenul de măsuri stimulative sau de discriminare pozitivă, definite la art. 4 lit. D ca fiind:
„acele măsuri speciale care sunt adoptate temporar pentru a accelera realizarea în fapt a egalităţii de şanse între
femei şi bbărbaţi şi care nu sunt considerate acţiuni de discriminare”.
3
Jean-Francois RENUCCI, Droit europeen des droits de l homme, L.G.D.J., 3 e ed. , Paris, 2002, p. 113
4
Florian Dorian DĂSCĂLESCU, Discriminările pozitive în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
Revista de drept public, nr.3/2001 ,p.115
5
De pildă, în Franţa prezenţa discriminărilor pozitive este reprezentată de politica zonelor de educaţie (începând cu
1982). Instituite la iniţiativa Ministerului Educaţiei Naţionale zonele de educaţie prioritară urmăreau să reducă
impactul inegalităţilor sociale ale elevilor asupra reuşitei şcolare printr-o strategie de discriminare pozitivă, în zonele
105
Singurul punct de legătură al sistemelor american şi european pare să fie, măcar la nivel
ideologic, discriminarea pozitivă în favoarea femeilor. Vom reda în acest sens o speţă soluţionată
de Curtea europeană, Karheinz Schmidt contra Germania prin care însă Curtea nu abordează
deschis caracterul legitim sau nu al măsurilor preferenţiale în favoarea femeilor. Reclamantul
contestă obligaţia impusă într-un land bărbaţilor, dar nu şi femeilor, de a activa în cadrul
departamentului de pompieri (în cazul în care numărul de voluntari s-ar fi dovedit insuficient) sau
de a plăti o contribuţie financiară. Reclamantul Schmidt invocă în cererea sa violarea art. 14 –
interzicerea discriminărilor – coroborat cu art. 4 par. 3 lit. D – interzicerea muncii forţate şi
obligatorii (cu excepţia unei munci sau serviciu ce face parte din obligaţiile civile normale) din
Convenţie şi Protocolul nr. 1, pretinzând a fi victima unei discriminări bazate pe sex. Curtea
eludează dezbaterea privind discriminările pozitive precizând că „independent de aspectul de a şti
dacă există în zilele noastre motive pentru a tratat diferit bărbaţii şi femeile în ceea ce priveşte
îndeplinirea serviciului obligatoriu de pompier, un element este decisiv în speţă: obligaţia amintită
nu există decât în drept şi în teorie. Numărul de voluntari fiind tot timpul suficient, nici o persoană
nu a fost obligată în practică să efectueze acest serviciu. Contribuţia financiară şi-a pierdut în fapt
caracterul său compensator, pentru a deveni singura obligaţie reală. O diferenţă de tratament
bazată pe sex nu ar trebui în nici un caz să justifice plata unei astfel de contribuţii, şi, în
consecinţă a existat în speţă o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei”1.
Un alt caz, Buckley contra Marea Britanie, priveşte existenţa unor discriminări pozitive în
favoarea minorităţilor. Reclamanta, June Buckley (de origine rromă şi naţionalitate britanică)
cere în mai multe rânduri un permis de amenajare funciară pentru terenul achiziţionat de ea pe
care se găseau cele trei caravane ale sale. Consiliul local refuză aceasta, motivând că exista un
loc de adăpost pentru rromi special amenajat şi că utilizarea terenului în modul propus de
reclamantă ar aduce atingere securităţii rutiere şi peisajului, contrar obiectivului fixat pe planul
local privitor la mediu: acela de a proteja regiunea, neadmiţând decât amenajările indispensabile.
Reclamanta se plânge în cererea sa că nu a fost lăsată să trăiască împreună cu familia sa în
caravane amenajate pe propriul teren şi nici să continue modul de viaţă tradiţional al ţiganilor,
fiindu-i încălcat dreptul garantat de art. 8 din Convenţie. În final, Curtea a refuzat să recunoască în
favoarea populaţiilor nomade dreptul de a-şi alge un mod de viaţă conform tradiţiei, având în
vedere că acesta se dovedeşte contrar interesului public, şi, în consecinţă nu a fost încălcat art. 8
din Convenţie întrucât autorităţile naţionale au luat măsuri care vizau scopuri legitime:
prosperitatea economică a regiunii şi protecţia sănătăţii publice.
În lumina acestor cazuri trebuie observat că, în prezent judecătorii europeni nu recunosc
dreptul la un tratament diferenţiat, chiar dacă în documentele internaţionale (de exemplu
Convenţia cadru a Consiliului Europei pentru protecţia minorităţilor naţionale din 1995) există
tendinţa de a consacra o protecţie sporită unor minorităţi defavorizate. O primă dificultate în calea
recunoaşterii discriminărilor pozitive este constituită de inexistenţa unor criterii precise de
apreciere a gradului de importanţă a situaţiei de fapt, pentru a se determina când se justifică într-
adevăr tratamentul diferenţiat propus.
Un alt aspect esenţial este compatibilitatea discriminărilor pozitive cu dispoziţiile
Convenţiei europene, care nu e deloc evidentă, dat fiind că prevederile acestui document nu
aduc nici o precizare expresă în acest sens2.

considerate a fi în dificultate. Această formă de discriminare pozitivă, care ia în considerare diferenţele economice şi
sociale şi procentul de eşecuri şcolare ale elevilor din anumite zone ale Franţei, funcţionează de două decenii şi este
considerată un adevărat succes, Florian Dorian DĂSCĂLESCU, Discriminările ... op. cit., p.116
1
Totuşi, în opinia sa separată, un judecător considera că „în această afacere Curtea nu a distins suficient între
tratamentul discriminatoriu interzis şi tratamentul diferenţiat legitim, fondat pe sex sau pe alte circumstanţe
personale”. Astfel, obligaţia de a activa în cadrul serviciului de pompieri, diferenţa fizică dintre cele două sexe este un
considerent foarte puternic, care justifică o diferenţă de tratament, ţinând seama de faptul că anumite sarcini care
necesită eforturi fizice violente sunt, în mod normal mai uşor de îndeplinit de bărbaţi decât de femei, ele întâmpinând
un risc mai mare de primejduire a sănătăţii lor.
2
Jean-Francois RENUCCI, Droit europeen des droits de l homme, L.G.D.J., 3 e ed. , Paris, 2002, p. 115
106
O categorie aparte care va fi obiectul analizei noastre este cea a funcţionarilor publici1,
primii actori şi primii martori ai organizării democratice ai unui stat. Sunt, de asemenea în calitatea
lor de agenţi subordonaţi, garanţii organelor de putere2.
Funcţionarii publici cunosc anumite îngrădiri ale drepturilor specifice corespunzătoare
misiunii pe care o exercită, ei având o obligaţie de neutralitate care constă pe de o parte în
imparţialitatea absolută dovedită în exercitarea funcţiilor şi pe de altă parte de a nu se servi de
funcţia sa pentru a răspândi convingerile sale, de a se abţine de la orice propagandă.
Efectul obligaţiei de neutralitate asupra drepturilor funcţionarilor publici conduce la anumite
limitări. De exemplu, în ceea ce priveşte libertatea conştiinţei, deci libertatea de a-şi alege
credinţa religioasă, în a-şi forma opiniile politice sau filosofice neutralitatea ce le este impusă
vizează doar modalităţile de exprimare a acestor opinii sau credinţe.
De asemenea referitor la libertatea de exprimare Curtea europeană constată că folosirea
de către un funcţionar public dintr-un stabiliment public de învăţământ superior a adresei
electronice a instituţiei şi a căsuţei poştale a unuia dintre profesori, în scopuri personale
determinate de calitatea sa de membru al Asociaţiei pentru Unificarea Creştinismului Mondial,
constituie o încălcare a obligaţiei de neutralitate.
O altă speţă interesantă priveşte libertatea de asociere şi obligaţia de neutralitate. Astfel,
în afacerea N. F. c/Italia reclamantul judecător, membru al unei organizaţii masonice, a făcut
obiectul unei proceduri disciplinare considerându-se că, prin apartenenţa la o lojă masonică şi-a
încălcat obligaţiile ce-i reveneau, şi mai ales prestigiul funcţiei. Curtea a apreciat că restricţionarea
asocierii nu era previzibilă deoarece dispoziţiile legale incidente cu conţineau precizări în legătură
cu modul în care un judecător îşi putea exercita dreptul de liberă asociere., şi exista deci o violare
a art. 11 din convenţie.3

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE


¾ Există două categorii principale de drepturi, consacrate şi protejate de documentele
internaţionale în materie: drepturi civile şi politice şi drepturi economice, sociale şi
culturale.
¾ Drepturile civile există indiferent de legătura de cetăţenie cu un anumit stat, în timp ce
drepturile politice sunt recunoscute numai cetăţenilor. De regulă un drept este fie civil,
fie politic, fie economic, fie social, fie cultural. Există o singură excepţie de la acest
principiu: libertatea sindicală care poate fi o formă de liberă asociere, deci un drept
civil, sau un drept social.
¾ Convenţia europeană a drepturilor omului şi Protocoalele sale adiţionale consacră 21
de drepturile civile şi politice, care pot fi grupate în 7 categorii, după cum urmează:
1. Inviolabilităţi:
ƒdreptul la viaţă (art. 2),
- interzicerea pedepsei cu moartea (Protocolul nr. 6),
- interzicerea pedepsei cu moartea în toate împrejurările (Protocolul nr. 13);
ƒ interzicerea torturii (art. 3)
ƒ interzicerea sclaviei şi a muncii forţate (art. 4)
ƒ dreptul la libertate şi la siguranţă (art. 5)
1
Ne vom axa în principal pe abordarea internaţională a problemei drepturilor şi obligaţiilor funcţionarilor publici, nu pe
modul cum este reglementat statutul funcţionarilor publici în România, această chestiune fiind tratată distinct în cadrul
altor discipline.
2
Cosmin Falvius COSTAŞ, Consideraţii asupra limitării exerciţiului unor libertăţi publice ale funcţionarilor publici,
Pandectele române, nr. 3/2004, p. 205
3
Problema s-ar putea dovedi actuală pentru magistraţii din România în condiţiile în care doar asocierea într-o
organizaţie interzisă de lege este explicit interzisă (art. 40 alin. 4 din Constituţie). Rămâne de văzut dacă instanţele
noastre vor fi sensibile la argumentul că o asociaţie masonică este una „discretă” şi nu una „secretă”, ori dacă vor
aprecia o asemenea conduită ca aducând atingere demnităţii şi prestigiului funcţiei publice. Cosmin Falvius
COSTAŞ, Op. Cit., pp. 211, 212
107
- interzicerea privării de libertate pentru datorii (art. 1 Protocolul 4)
ƒ principiul legalităţii în dreptul penal (art. 7)
ƒ libertatea de circulaţie (art. 2,3,4 Protocolul nr. 4)
2. Protecţia intimităţii:
ƒ dreptul la protecţia vieţii private (art. 8)
ƒ dreptul la respectarea vieţii de familie (art. 8)
- dreptul la căsătorie (art. 12)
- egalitatea între soţi (art. 5 Protocolul nr. 7)
ƒ inviolabilitatea domiciliului (art. 8)
ƒ secretul corespondenţei (art. 8)
3. Libertăţile spiritului:
ƒ libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 9)
ƒ libertatea de exprimare (art. 10)
ƒ dreptul la instruire (art. 2 Protocolul nr. 1)
4. Protecţia proprietăţii:
ƒ dreptul la proprietate (art. 1 Protocolul nr. 1)
5. Libertăţile de acţiune socială şi politică:
ƒ libertatea de reuniune (art. 11)
ƒ libertatea de asociere (art. 11)
ƒ dreptul la alegeri libere (art. 3 Protocolul nr. 1) – singurul drept pur politic
6. Interzicerea discriminării:
ƒ dreptul la interzicerea discriminării (art. 14 şi Protocolul nr. 12)
7. Drepturile de procedură:
ƒ dreptul la un proces echitabil (art. 6)
- dreptul la dublu grad de jurisdicţie în materie penală (art. 2 Protocolul nr. 7)
- dreptul la indemnizaţie în caz de eroare judiciară penală (art. 3 Protocolul
nr. 7)
- dreptul de a nu fi judecat penal de două ori (art. 4 Protocolul nr. 7)
ƒ dreptul la o cale efectivă de atac (art. 13)
ƒ garanţii procedurale în caz de expulzare a străinilor (art. 1 Protocolul nr. 7)

¾ Drepturile economice şi sociale sunt prevăzute de Carta socială europeană şi de Pactul


internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale. Aceste drepturi, alături
de drepturile culturale sunt drepturi –program, obiective de atins pentru state care
depind esenţialmente de nivelul de dezvoltare economică atins de un anumit stat.
¾ Mai mult, există două diferenţe fundamentale între drepturile economice, sociale şi
culturale şi cele civile şi politice:
1. statele îşi asumă numai o obligaţie de diligenţă, nu de rezultat
2. aceste drepturi nu au caracter justiţiabil
¾ Există însă situaţii în care este necesar ca anumite categorii de persoane defavorizate,
categorii care sunt conjuncturale şi tranzitorii şi nu sunt legate de esenţa indivizilor,
cum sunt cele privitoare la culoarea pielii sau religie, să beneficieze în mod temporar,
de o diferenţiere de tratament, numită discriminare pozitivă.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Precizaţi diferenţele fundamentale între categoria de drepturi civile şi politice şi categoria
drepturilor economice, sociale şi culturale.
2. Explicaţi noţiunea de discriminare pozitivă.
3. Care sunt garanţiile speciale în materie penală, conform art. 6 din Convenţia europeană a
drepturilor omului?
4. Prezentaţi condiţiile în care se poate realiza privarea de libertate de către autorităţiule statului.
108
TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Interzicerea torturii face parte din categoria:
a) inviolabilităţilor;
b) protecţia intimităţii;
c) interzicerea discriminării.
2. Protecţia intimităţii cuprinde:
a) libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie;
b) inviolabilitatea domiciliului;
c) interzicerea discriminării.
3. Dreptul la siguranţă şi libertate are ca scop esenţial:
a) protejarea indivizilor împotriva arbitrariului autorităţilor statale;
b) dreptul indivizilor la protecţie din partea autorităţilor publice;
c) dreptul indivizilor la manifestări libere desfăşurate în siguranţă.
4. Discriminarea pozitivă este o măsură:
a) temporară;
b) definitivă;
c) injustă în orice situaţie.
5. Originea conceptului de discriminare pozitivă rezidă în:
a) dreptul francez;
b) dreptul german;
c) dreptul american.
6. Dreptul la educaţie este:
a) un drept civil;
b) un drept economic;
c) un drept cultural.
7. Drepturile economice presupun:
a) o obligaţie de rezultat din partea autorităţilor statului;
b) o obligaţie de diligenţă din partea autorităţilor statului;
c) ambele tipuri de obligaţii.
8. Prezumţia de nevinovăţie funcţionează:
a) în materie penală;
b) în materie civilă;
c) atât în materie penală, cât şi în materie civilă.
9. Litigiile de drept public care prezintă o importantă dimensiune patrimonială sunt:
a) asimilate proceselor civile de către dreptul european al drepturilor omului,
b) excluse de la aplicarea garanţiilor prevăzute de art. 6 din Convenţia europeană;
c) asimilate proceselor penale de către dreptul european al drepturilor omului.
10. Este un drept absolut:
a) interdicţia torturii;
b) dreptul la viaţă;
c) dreptul la proprietate.

109
CAPITOLUL 6

Protecţia drepturilor omului şi România

6.1. Surse internaţionale în materia drepturilor omului la care România


este parte

6.2. Reprezentarea în faţa Curţii europene a drepturilor omului

6.3. Desemnarea candidaţilor la mandatul de judecător al Curţii


europene a drepturilor omului

OBIECTIVE

• cunoaşterea tratatelor internaţionale specializate în materia


drepturilor omului la care România este parte;
• însuşirea principiilor aplicabile Convenţiei europene a drepturilor
omului în ordinea juridică internă;
• cunoaşterea valorii juridice a Declaraţiei universale a drepturilor
omului, în sistemul juridic românesc, în calitate de unic act
internaţional de soft-law cu valoare constituţională ;
• cunoaşterea cadrului normativ specific şi a principalelor atribuţii ale
agentului guvernamental, ca reprezentant al statului român în litigiile
ce se desfăşoară în faţa Curţii europene a drepturilor omului ;
• însuşirea condiţiilor şi formelor concrete de reprezentare a
reclamantului individual în faţa procedurilor Curţii europene a
drepturilor omului ;
• cunoaşterea citeriilor recomandate de organele Consiliului Europei
spre a fi utilizate în desemnarea candidaţilor pentru funcţia de
judecător la Curtea europeană a drepturilor omului, cât şi a
procedurii interne legale de realizare a acestei activităţi.

110
6.1. Surse internaţionale în materia drepturilor omului la care România
este parte
România este parte la numeroase tratate internaţionale specializate în materia drepturilor
omului, dintre acestea enumerăm1:
a) Tratate internaţionale universale cu valoare generală – România este parte la toate
tratatele din această categorie, după cum urmează:
- Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, incluzând aici şi cele două
Protocoale facultative la Pact;
- Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale;
b) Tratate internaţionale universale specializate – Principalele tratate internaţionale cu
caracter specializat sunt:
- Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid ratificată în 1950;
- Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituţiei
semenilor, ratificată în 1954;
- Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului, ratificată în
1964;
- Convenţia relativă la drepturile copilului, ratificată în 1990;
- Convenţia privind statutul refugiaţilor, ratificată în 1991.
c) Tratate internaţionale regionale cu valoare generală:
- Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia
europeană a drepturilor omului), inclusiv Protocoalele de amendare şi adiţionale ale acesteia;
- Carta socială europeană revizuită, ratificată în 1999
d) Tratate internaţionale regionale specializate:
- Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante, ratificată în 1994;
- Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, ratificată în 1995 (România este
primul stat care a ratificat această Convenţie).
Dintre toate tratatele prezentate cel care a avut şi continuă să aibă un impact semnificativ
în ordinea juridică naţională este Convenţia europeană a drepturilor omului2, în principal datorită
principiilor aplicabile3:
a) principiul preeminenţei regimului juridic optim
b) principiul alicabilităţii directe în ordinea juridică internă şi a efectului direct
c) principiul priorităţii.
Referitor la sursele de soft-law precizăm că art. 20 alin. 1 din Constituţia României face
referire la Declaraţia universală drepturilor omului: „dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelate tratate la care România este parte.”
Analizând acest text facem următoarea precizare: deşi, ca regulă generală documentele de
soft-law (declaratorii) nu au forţă juridică în dreptul intern, excepţia o reprezintă acest document
cu valoare universală, care capătă prin consacrarea în Constituţia României şi o valoare
constituţională. Mai mult ea se va regăsi în „blocul de constituţionalitate alături de constituţie,
tratate internaţionale, jurisprudenţa Curţii europene, dispoziţiile privind drepturile omului din
tratatele comunitare.
Dispoziţiile art. 20 din Constituţie, în perspectiva aplicării lor implică o consecinţă juridică
majoră care îl priveşte chiar pe legiuitor, care va trebui întotdeauna şi obligatoriu să verifice dacă

1
Corneliu-Liviu POPESCU, Protecţia...op.cit., pp. 251-256
2
Valeriu STOICA, Cristiana Irinel STOICA, Convenţia europeană ş impactul acesteia aspura sistemului juridic
românesc, Revista Dreptul nr. 10-11/1994, p. 10
3
Doru COSMA, Receptarea Convenţiei europene a drepturior omului în dreptul intern român, Revista drepturile
omului, nr. 5/1994, pp.11-12
111
proiectele de legi pe care România le discută şi le adoptă se corelează cu tratatele internaţionale
la care România este parte (dar şi cu Declaraţia universală a drepturilor omului).
În ceea ce priveşte cadrul normativ şi jurisprudenţial pentru judecătorul naţional1 în
prezent, acesta aplică dreptul naţional, fiind oarecum presat de jurisdicţia de la Starsbourg, căreia
România i s-a supus, necondiţionat, la 20 iunie 1994, când a Ratificat Convenţia europeană a
drepturilor omului, fără nici o rezervă (la numai 8 luni de la aderarea la Consiliul Europei.
Aplicarea prioritară a Convenţiei şi obligativitatea jurisprudenţei Curţii europene sunt
principiile directoare în dreptul şi jurisdicţia internă a ţării noastre, fixate clar prin art. 20 alin. 2 din
Constituţia României, astfel că judecătorul român este marcat de încărcătura celor două mari
sisteme judiciare: cel naţional şi cel european al drepturilor omului.
Dar judecătorul român se află şi în „umbra dreptului comunitar, datorită asimilării acquis-
ului comunitar, într-o bună măsură, în plan legislativ intern, ca o condiţie a închiderii provizorii a
dosarelor de negociere a aderării la UE şi a impactului direct al jurisprudenţei Curţii de Justiţie de
la Luxemburg. aceasta, în condiţiile în care procesul de formare şi „specializare” a judecătorului
naţional, ca primul judecător comunitar, se realizează conform marelui principiu al subsidiarităţii.

6.2. Reprezentarea în faţa Curţii europene a drepturilor omului


Reprezentarea în faţa Curţii europene a drepturilor omului presupune analizare acelor
două dimensiuni ale sale: reprezentarea juridică a statului român în faţa Curţii europene şi
reprezentarea juridică a reclamantului individual în faţa Curţii.
A. Chestiunea reprezentării statului român în procedurile în faţa Curţii europene este
reglementată de Hotărârea Guvernului nr. 868/2003 privind organizarea şi funcţionarea
agentului guvernamental pentru Curtea europeană a drepturilor omului2 şi de Ordonanţa
Guvernului nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii europene a
drepturilor omului şi a Comitetului Miniştrilor a Consiliului Europei şi exercitarea dreptului de
regres al statului în urma hotărârilor şi convenţiilor de rezolvare pe cale amiabilă juridică a
reclamantului individual în procedura în faţa Curţii europene a drepturilor omului3 şi Hotărârea
Guvernului României nr. 100/2004 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor
Externe4.
Instituţia Agentului guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului
funcţionează la Ministerul Afacerilor Externe din luna iulie 2003, fiind transferată de la Ministerul
Justiţiei prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 64/2003 privind stabilirea unor măsuri privind
înfiinţarea, organizarea, reorganizarea sau funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de
lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale
şi a unor instituţii publice5. Agentul guvernamental are, rangul de Subsecretar de stat, subordonat
ministrului afacerilor externe.
Transferul instituţiei Agentului guvernamental s-a realizat având în vedere importanta
dimensiune externă a activităţii acesteia, aspect ilustrat şi prin faptul că, la nivelul statelor membre
ale Consiliului Europei, există numeroase situaţii în care instituţia Agentului guvernamental
funcţionează în cadrul Ministerului Afacerilor Externe (de exemplu Austria, Franţa, Marea Britanie,
Olanda). De asemenea, s-a luat în considerare faptul că Agentul guvernamental constituie o
verigă deosebit de importantă în mecanismul asigurării protecţiei internaţionale a drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale în cadrul relaţiei complexe cu Consiliul Europei, precum şi în
procesul integrării europene.

1
Nicolae POPA, Marin VOICU, Dreptul la un proces într-un „timp rezonabil. Noi coordonate europene privind
judecarea cauzelor într-un termen optim şi previzibil, Revista de drept public, nr. 4/2004, p. 68
2
Publicată în M. Of. nr. 556 din 1 august 2003 şi modificată prin H.G. nr. 425/2005,
3
Publicată în M.Of. nr. 424 din 31 august 1999 şi aprobată cu modificări prin Legea nr. 87/2001, publicată în M.Of. nr.
145 din 23 martie 2001
4
Publicată în M. Of. Nr. 126 din 12 februarie 2004
5
Publicată în M. Of. Nr. 464 din 2 iunie 2003
112
Pentru funcţionarea optimă a acestei instituţii în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, s-a
avut în vedere adoptarea unor noi măsuri care să pornească de la valorificarea experienţei deja
existente, acumulate în cadrul Ministerului Justiţiei, şi să acorde atenţia necesară prevenirii
condamnării statului român, prin identificarea şi semnalarea acelor aspecte care fac necesară
modificarea legislaţiei române şi orientarea practicii judecătoreşti, cu respectarea principiului
echilibrului şi separaţiei puterilor în stat, precum şi prin folosirea riguroasă a mecanismului
reglementării pe cale amiabilă a litigiilor.
Pentru a asigura personalul necesar, în cadrul Ministerului Afacerilor Externe funcţionează
o direcţie pentru activitatea Agentului guvernamental cu 15 posturi de execuţie, care este
încadrată cu personal de specialitate juridică, urmând să se acorde prioritate detaşării de
magistraţi, având în vedere natura activităţii - bazată pe cunoaşterea aprofundată a dreptului
intern, a practicii judecătoreşti, a modului de funcţionare a instanţelor, necesitatea unei bune
relaţionări cu instanţele şi cu alte structuri de administrare a justiţiei.
Pentru a asigura un dialog eficient cu structurile din cadrul Consiliului Europei, s-a
reglementat funcţionarea, în cadrul Misiunii Permanente a României pe lângă Consiliul Europei, a
unui oficiu cu două posturi diplomatice, format dintr-un co-agent guvernamental şi un diplomat
cu pregătire juridică. În vederea unei bune relaţionări cu instituţiile din România care deţin
competenţe în domeniile de interes pentru Agentul guvernamental, s-a prevăzut că directorul
Direcţiei Agentului guvernamental îndeplineşte, de asemenea, funcţia de co-agent
guvernamental. Pentru celeritate, reprezentativitate şi eficienţă se are în vedere pentru co-agenţii
guvernamentali să îndeplinească această funcţie pentru toate cazurile şi procedurile în care statul
român este parte sau terţ intervenient în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului
Miniştrilor al Consiliului Europei.
În ceea ce priveşte demersurile concrete ale instituţiei Agentului guvernamental,
aceasta va urmări, în acele cazuri în care acest lucru este posibil, impulsionarea demersurilor
administrative care ar putea conduce la soluţionarea pe plan intern, anterior pronunţării Curţii, a
unor cazuri în care, fie este posibil un nou recurs intern, ca urmare a adoptării noii legislaţie în
materie, fie încălcarea dreptului se datorează neexecutării unei hotărâri interne. În aceste cazuri,
în eventualitatea reuşitei demersurilor administrative în vederea restituirii, respectiv a punerii în
posesie, se va putea evita condamnarea statului român prin solicitarea radierii cauzelor de pe
rolul Curţii sau prin încheierea unor convenţii de soluţionare amiabilă.
Urmărirea, alături de instituţiile competente, a armonizării legislaţiei şi practicii
administrative şi judecătoreşti cu standardele impuse de Curtea europeană a drepturilor omului
prin hotărârile pronunţate împotriva României (care, conform art. 46 al Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului, sunt obligatorii pentru ţara noastră), pe de o parte, precum şi, cu titlu
preventiv, prin hotărârile pronunţate în alte speţe relevante, va constitui un obiectiv prioritar al
Agentului guvernamental.
Această componentă legislativă constituie un aspect esenţial al executării hotărârilor
CEDO de către statele părţi la Convenţia europeană a drepturilor omului, care este urmărită de
către Comitetul Miniştrilor (forul politic al Consiliului Europei) şi, are totodată, o deosebită
relevanţă la nivelul Uniunii Europene, în aprecierea de către aceasta a îndeplinirii criteriilor politice
de aderare.
Atribuţiile instituţiei Agentului guvernamental sunt :
1. întocmeşte actele şi apărările necesare, înfăptuieşte orice alte acte procesuale, ia
măsurile ce se impun pe plan intern şi realizează orice alte acte sau activităţi legate de
reprezentarea intereselor statului la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi la
Comitetul Miniştrilor ;
2. sesizează Curtea în numele României cu o cauză interstatală, pe baza deciziei
Guvernului ;
3. formulează intervenţia voluntară într-o cauză aflată pe rolul Curţii, în care reclamantul
este un cetăţean român, iar pârâtul un alt stat decât România, parte la Convenţie ;
113
4. formularea de propuneri cu privire la desemnarea judecătorului ad-hoc, în cazurile
prevăzute de Convenţie ;
5. colaborează cu autorităţile publice, instituţiile publice, regiile autonome, societăţile
comerciale cu capital majoritar public, precum şi cu persoanele şi structurile învestite cu
o misiune de serviciu public, care sunt obligate să trimită Agentului guvernamental, la
cererea şi în termenul stabilit de acesta, toate actele, datele şi informaţiile necesare
reprezentării intereselor statului român la Curte şi la Comitetul Miniştrilor ;
6. colaborează cu instanţele judecătoreşti, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi,
celelalte jurisdicţii, Ministerul Public, organele de cercetare penală, notarii publici,
executorii judecătoreşti şi celelalte persoane sau structuri cu misiune de serviciu public,
legate de înfăptuirea sau administrarea justiţiei ori a celorlalte activităţi jurisdicţionale
sau de executarea hotărârilor judecătoreşti ori a celorlalte acte jurisdicţionale, care au
obligaţia să trimită Agentului guvernamental, la cererea şi în termenul stabilit de acesta,
pe lângă actele, datele şi informaţiile necesare reprezentării intereselor statului român
la Curte şi la Comitetul Miniştrilor şi actele privind procedurile aflate în curs de
desfăşurare în faţa acestora, indiferent de stadiul în care se află, cu respectarea
celerităţii procedurilor interne în curs ;
7. poate solicita tribunalului competent teritorial, în cazul în care consideră necesar,
efectuarea unei expertize judiciare, care să constituie mijloc de probă în cauza aflată pe
rolul Curţii ;
8. încheie, în numele Guvernului României, convenţiile de rezolvare pe cale amiabilă a
unei cauze întemeiate pe o cerere individuală împotriva statului român, după ce Curtea
declară cererea admisibilă ;
9. informează ministrul afacerilor externe cu privire la modificările legislative care se impun
în urma evoluţiei jurisprudenţei Curţii, în vederea promovării, împreună cu instituţiile
competente, a actelor normative corespunzătoare.
Referitor la colaborarea Agentului guvernamental cu alte instituţii la data de 11
noiembrie 2003 a fost semnat Protocolul de cooperare între Ministerul Afacerilor Externe şi
Institutul Naţional al Magistraturii referitor la educaţia juridică şi formarea profesională privind
sistemul de protecţie a drepturilor omului prevăzut de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Documentul vizează stabilirea unei baze permanente de colaborare între cele două instituţii, cu
privire la aspecte legate în principal de activitatea instituţiei Agentului Guvernamental pentru
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum şi de promovarea pregătirii aprofundate a
magistraţilor în materia drepturilor omului.
Protocolul semnat între Ministerul Afacerilor Externe şi Institutul Naţional al Magistraturii
vizează atât activitatea de instruire a auditorilor de justiţie (cursanţii Institutului Naţional al
Magistraturii, care vor deveni magistraţi), cât şi cea de pregătire continuă a magistraţilor,
urmărindu-se în primul rând promovarea cunoaşterii şi aplicării directe a jurisprudenţei Curţii
Europene a Drepturilor Omului.
Referitor la rezolvarea pe cale amiabilă a litigiilor aduse în faţa Curţii europene
convenţia de rezolvare pe cale amiabilă se încheie între Guvernul României, reprezentat de
Agentul guvernamental, şi reclamant sau reprezentantul acestuia.
Convenţia se încheie în formă scrisă, întocmindu-se câte un exemplar pentru fiecare
reclamant, unul pentru Agentul guvernamental şi unul pentru Curte. Convenţia de rezolvare pe
cale amiabilă poate fi semnată doar după declararea admisibilităţii cererii de către Curte ;
negocieri prealabile cu reclamantul pot avea loc şi înaintea declarării admisibilităţii cererii.
Convenţia de rezolvare pe cale amiabilă a cauzei, semnată de părţi, constituie titlu executoriu.
Sumele stabilite prin convenţia de rezolvare pe cale amiabilă se plătesc în termenul prevăzut de
convenţia de rezolvare pe cale amiabilă sau, dacă un asemenea termen nu este prevăzut, în 3
luni de la data semnării convenţiei de rezolvare pe cale amiabilă.

114
B. Reprezentarea juridică a reclamantului individual1 se realizează potrivit prevederilor
Convenţiei europene de « consilieri » care exercită profesia în România, ceea ce înseamnă că
poate să fie vorba fie de un avocat, fie de un consilier juridic.
Exercitarea profesiei de avocat este reglementată de Legea nr. 51/1995 pentru
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat2 şi de Statutul profesiei de avocat3, iar aceea de
consilier juridic prin Legea nr. 514/20034 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier
juridic şi Statutul profesiei de consilier juridic5.
În concret se poate ajunge la următoarele situaţii particulare.
a) Astfel, un reclamant care are cetăţenia ori naţionalitatea română şi/sau are domiciliul,
reşedinţa sau sediul în România poate fi reprezentat într-un proces în faţa Curţii europene,
indiferent dacă pârâtul este statul român sau/şi un alt stat-parte la Convenţie de : un avocat
înscris într-un barou din România, în condiţiile legii ; de un consilier juridic din România, în
condiţiile legii ; de orice « consilier » care profesează în România şi care satisface condiţiile art.
36 din Regulamentul Curţii, adică: să fie un consilier abilitat să practice în oricare din statele
părţi şi rezidând pe teritoriul uneia din ele sau o altă persoană agreată de preşedintele
camerei6.
b) În egală măsură, în cauzele în care România are calitatea procesuală de pârât, pentru
reprezentarea reclamantului individual, indiferent că are sau nu cetăţenia sau naţionalitatea
română şi/sau domiciliul, reşedinţa ori sediul în România, poate avea drept « consilier » : un
avocat înscris într-un barou din România, un consilier juridic sau orice « consilier » care
profesează în România şi satisface condiţiile art. 36 din Regulamentul Curţii.
c) În sfârşit, un avocat care este înscris într-un barou în România poate fi angajat drept
« consilier » de orice reclamant individual (indiferent de cetăţenia sau naţionalitatea, respectiv de
domiciliul, reşedinţa sau sediul său), într-o cauză împotriva oricărui stat-parte la Convenţie
(indiferent că este sau nu statul român).
În concluzie, cu respectarea cerinţelor puse pentru « consilieri » de art. 36 din
Regulament :
ƒ un reclamant având cetăţenia sau naţionalitatea română şi/sau domiciliul, reşedinţa
sau sediul în România poate angaja un « consilier » care profesează legal în
România sau în orice alt stat-parte la Convenţie ;
ƒ orice reclamant individual într-o cauză împotriva României poate angaja un
« consilier » care profesează legal în România sau în orice stat parte la Convenţie ;
ƒ un avocat înscris într-un barou din România poate fi angajat drept « consilier » de
orice reclamant individual (indiferent de cetăţenia sau naţionalitatea, respectiv
reşedinţa sau sediul său) într-un proces european împotriva oricărui stat parte la
Convenţie.
Mai menţionăm următorul aspect: întrucât nu există nici o condiţie suplimentară în afară de
cea relevată de art. 36 din Regulamentul Curţii pentru calitatea de „consilier”, rezultă că acele
condiţii de vechime din legislaţia internă (şi anume, faptul că avocatul stagiar nu poate pune
concluzii decât la judecătorii, iar avocatul definitiv cu mai puţin de 6 ani vechime în această
calitate nu poate pune concluzii la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională) nu
sunt aplicabile sub nici o formă pentru reprezentarea reclamantului, în calitate de „consilier” în
procesele în faţa Curţii europene.
1
Corneliu-Liviu POPESCU, Reprezentarea juridică a reclamantului individual în procedura în faţa Curţii europene a
drepturilor omului, Revista Drepturile omului, nr. 25/2003, pp. 18-36
2
Republicată în M. Of. nr. 113 din 6 martie 2001
3
Publicat în M. Of. 284 din 31 mai 2002 modificat
4
Publicată în M. Of. Nr. 867 din 5 decembrie 2003
5
Publicat în M Of. Nr. 684 din 29 iulie 2004
6
preşedintele camerei poate, acolo unde reprezentarea ar fi în mod normal obligatorie, să îl autorizeze pe reclamant
să îşi asume singur apărarea intereselor sale, la nevoie cu asistenţa unui consilier sau a altui reprezentant agreat.

115
6.3. Desemnarea candidaţilor la mandatul de judecător al Curţii
europene a drepturilor omului
Fiecare stat-parte la Convenţie are câte un judecător în componenţa Curţii europene a
drepturilor omului1. În afara condiţiilor generale de eligibilitate şi a incompatibilităţilor, Convenţia
europeană nu conţine nici o dispoziţie privitoare la modalitatea de desemnare de state a
candidaţilor pentru funcţia de judecător la Curtea europeană.
Singurul aspect reglementat de Convenţie priveşte faptul că fiecare stat prezintă o listă
conţinând 3 candidaţi. Numărul de candidaţi care trebuie incluşi pe listă este imperativ, statele
neavând dreptul să deroge de la acesta, nici prin prezentarea unui număr superior de candidaţi,
nici a unui număr inferior. Prin urmare, în rest, determinarea organelor competente şi a procedurii
de urmat este lăsată în competenţa statelor, întrucât se consideră că ţin de suveranitatea
acestora.
Există totuşi nişte criterii ce trebuie aplicate cu ocazia întocmirii listelor de candidaţi, aşa
cum recomandă statelor organele Consiliului Europei, Adunarea parlamentară, Comitetul
Miniştrilor şi chiar Curtea europeană:
1. transparenţa şi echitatea procedurilor interne – apelul la candidaturi trebuie să se
realizeze în presa specializată în scopul de a exista candidaţi care să fie efectiv jurişti eminenţi,
răspunzând Condiţiilor stabilite de Convenţia europeană, dar şi prin alte mijloace de informare;
2. trebuie avută în vedere experienţa candidaţilor în domeniul drepturilor omului, fie ca
practician, fie ca militant al organizaţiilor neguvernamentale active în acest domeniu. În legătură
cu acest criteriu există o divergenţă clară între Adunarea Parlamentară care susţine aplicarea
acestuia şi Curtea europeană care apreciază că este regretabil, chiar prejudiciabil că un
asemenea punct de vedere este reţinut pentru selecţia candidaţilor, întrucât rolul unui militant este
în mod necesar partizan, şi ,dimpotrivă, un judecător funcţionând la Curtea europeană a
drepturilor omului trebuie să se plaseze deasupra părţilor, să fie imparţial, să cântărească
interesele în conflict, în special cele ale individului şi cele ale comunităţii în ansamblul său, şi să
pronunţe o decizie judiciară în lumina tuturor circumstanţelor cauzei.2
3. reprezentarea echilibrată a sexelor;
4. competenţa lingvistică;
5. exprimarea sau nu a unei preferinţe naţionale asupra unuia dintre cei trei candidaţi
propuşi – există divergenţe între organismele Consiliului Europei asupra acestui criteriu,
elementul esenţial ce trebuie însă reţinut este că revine fiecărui stat, în lumina procedurii sale
naţionale de desemnare a candidaţilor să stabilească dacă vrea sau nu să exprime o anumită
preferinţă.
6. consultarea parlamentului naţional – decizia de a aplica această recomandare ţine de
procedura naţională;
7. caracterul echilibrat al listei de candidaturi, cu alte cuvinte cele trei candidaturi
trebuie să fie apropiate ca valoare pentru a permite şanse egale celor 3 candidaţi de a fi aleşi. Se
înlătură astfel frauda la lege, nepermiţându-se unui stat să decidă practic care va fi judecătorul
ales, prin prezentarea unei singure candidaturi serioase, însoţită de încă două pur formale,
deoarece nu îndeplinesc criteriile sau se află la mare diferenţă de valoare profesională faţă de
celălalt candidat cu şase sigure de a fi ales.

1
Actualul judecător din partea României la Curtea europeană a drepturilor omuluieste reputatul profesor Corneliu
Bârsan.
2
Pentru Curtea europeană candidatul trebuie să demonstreze în primul rând ataşamentul la valorile democratice
conţinute în Convenţie, are să fie legat,de o cunoaştere practică aprofundată a ordinii juridice a statului lor şi de o
bună cunoaştere a limbilor oficiale ale Curţii. Totodată, Curtea reaminteşte că ea a fost compusă dintotdeauna, în
linii mari, în proporţii egale din judecători profesionişti – o treime -, din practicieni – o treime şi din universatari – o
treime, acest amestec de experienţă dovedindu-şi calitatea.
116
8. prezenţa, în măsura posibilului, a judecătorului în funcţie ales în numele respectivului
stat în lista noilor propuneri de candidaţi1 - din considerente practice, o anume continuitate în
compunerea sa.
În ceea ce priveşte procedura internă, desemnarea candidaţilor în numele României
pentru funcţia de judecător al Curţii se face de Guvern, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii, în urma audierii persoanelor propuse de membrii acestuia din rândul juriştilor cu
mare prestanţă morală şi civică, cu reputaţie profesională recunoscută, cu avizul:
- Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi,
- Comisiei pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale ale Camerei
Deputaţilor
- al Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări,
- al Comisiei pentru drepturile omului şi minorităţi ale Senatului.
Comisiile reunite vor audia candidaţii propuşi, în şedinţă comună. Convocarea Consiliului
Superior al Magistraturii se face de ministrul justiţiei, care va prezida lucrările acestuia, fără a
participa la vot.
În încheiere prezentăm câteva date statistice referitoare la cauzele aflate pe rolul Curţii
europene a drepturilor omului. În prezent sunt înregistrate pe rolul acestei instanţe 9245 de cereri
împotriva României. Acestea ocupă 18% din rolul Curţii, procent semnifictiv având în vedere că în
prezent sunt 46 de state membre ale Consiliuui Europei. Ca urmare, România ocupă în prezent
poziţia a treia, după Federaţia Rusă şi Turcia, din punctul de vedere al numărului de cereri
înregistrate la Curte.

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE


¾ România este parte la numeroase tratate internaţionale specializate în materia
drepturilor omului, dintre acestea enumerăm:
a) Tratate internaţionale universale cu valoare generală
- Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, incluzând aici şi
cele două Protocoale facultative la Pact;
- Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale;
b) Tratate internaţionale universale specializate
- Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid ratificată în
1950;
- Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării
prostituţiei semenilor, ratificată în 1954;
- Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul
învăţământului, ratificată în 1964;
- Convenţia relativă la drepturile copilului, ratificată în 1990;
- Convenţia privind statutul refugiaţilor, ratificată în 1991.
c) Tratate internaţionale regionale cu valoare generală:
- Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (Convenţia europeană a drepturilor omului), inclusiv
Protocoalele de amendare şi adiţionale ale acesteia;
- Carta socială europeană revizuită, ratificată în 1999
d) Tratate internaţionale regionale specializate:
- Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante, ratificată în 1994;

1
Subliniem că acest citeriu nu-şi va mai găsi aplicabilitatea după intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14, care
prevede existenţa doar a unui singur mandat pentru un judecător la Curtea europeană a drepturilor omului.
117
- Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, ratificată în 1995
(România este primul stat care a ratificat această Convenţie).
¾ Există o singură sursă declaratorie de drept internaţional care are valoare
constituţională, şi anume Declaraţia universală a drepturilor omului.
¾ Reprezenarea statului român în faţa Curţii europene a drepturilor omului se face prin
agentul guvernamental, cu rangul de subsecretar de stat subordonat Ministrului
Afacerilor Externe, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei direcţii.
¾ Principalele atribuţiile ale instituţiei Agentului guvernamental sunt :
1. întocmeşte actele şi apărările necesare reprezentării intereselor statului la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului şi la Comitetul Miniştrilor
2. sesizează Curtea în numele României cu o cauză interstatală
3. formulează intervenţia voluntară într-o cauză aflată pe rolul Curţii, în care
reclamantul este un cetăţean român, iar pârâtul un alt stat decât România, parte
la Convenţie
4. formularea de propuneri cu privire la desemnarea judecătorului ad-hoc
5. colaborează cu autorităţile publice
6. colaborează cu instanţele judecătoreşti, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi,
celelalte jurisdicţii, Ministerul Public, organele de cercetare penală, notarii
publici, executorii judecătoreşti şi celelalte persoane sau structuri cu misiune de
serviciu public, legate de înfăptuirea sau administrarea justiţiei
7. poate solicita tribunalului competent teritorial, în cazul în care consideră necesar,
efectuarea unei expertize judiciare, care să constituie mijloc de probă în cauza
aflată pe rolul Curţii
8. încheie, în numele Guvernului României, convenţiile de rezolvare pe cale amiabilă
a unei cauze întemeiate pe o cerere individuală împotriva statului român
9. informează ministrul afacerilor externe cu privire la modificările legislative care se
impun în urma evoluţiei jurisprudenţei Curţii
¾ Reclamanţii individuali pot fi reprezentaţi de avocaţi sau de consilieri juridici, care
îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 36 din Regulamentul Curţii europene a
drepturilor omului.
¾ Desemnarea candidaţilor în numele României pentru funcţia de judecător al Curţii se
face de Guvern, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, în urma audierii
persoanelor propuse de membrii acestuia din rândul juriştilor cu mare prestanţă morală
şi civică, cu reputaţie profesională recunoscută, cu avizul:
- Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi,
- Comisiei pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale ale
Camerei Deputaţilor
- al Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări,
- al Comisiei pentru drepturile omului şi minorităţi ale Senatului.
Comisiile reunite vor audia candidaţii propuşi, în şedinţă comună. Convocarea
Consiliului Superior al Magistraturii se face de ministrul justiţiei, care va prezida lucrările
acestuia, fără a participa la vot.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Numiţi care sunt sursele internaţionale în materia drepturilor omului la care este parte România.
2. Care sunt dimensiunile reprezentării în faţa Curţii europene a drepturilor omului?
3. Prezentaţi atribuţiile Agentului Guvernamental.
4. Care sunt criteriile avute în vedere pentru desemnarea candidaţilor la mandatul de judecător al
Curţii europene a drepturilor omului?

118
TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Referitor la impactul Convenţiei europene a drepturilor omului în sistemul juridic


românesc este aplicabil:
a) Principiul preeminenţei dreptului;
b) Principiul aplicabilităţii directe;
c) Principiul efectului indirect.
2. În faţa Curţii europene a drepturilor omului statul român este reprezentat de:
a) un avocat;
b) un „consilier” în sensul art. 36 din Regulamentul Curţii europene;
c) agentul guvernamental.
3. Agentul guvernamental se află în subordinea:
a) Ministerului Justiţiei;
b) Ministerului Afacerilor Externe;
c) Preşedintelui României.
4. Agentul guvernamental:
a) nu poate sesiza direct Curtea europeană a drepturilor omului;
b) formulează intervenţia voluntară într-o cauză aflată pe rolul Curţii;
c) nu are raporturi cu instanţele judecătoreşti sau cu celelalte state întrucât este independent în
exrcitarea atribuţiilor.
5. Convenţia de rezolvare pe cale amiabilă a litigiilor aduse în faţa Curţii poate fi semnată:
a) doar după declararea admisibilităţii cererii;
b) oricând pe parcursul procesului;
c) doar înainte de declararea admisibilităţii cererii.
6. Una dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un „consilier” în sensul art. 36
din Regulamentul Curţii este:
a) să fie abilitat să practice în ţara de cetăţenie a reclamantului;
b) să rezideze în ţara de cetăţenie a reclamantului;
c) să rezideze pe teritoriul oricărui stat parte la Convenţie.
7. Desemnarea candidaţilor în numele României pentru funcţia de judecător al Curţii se
face de:
a) Ministerul de externe:
b) Ministerul de Justiţie;
c) Guvern.
8. Propunerea de candidaţi pentru funcţia de judecător la Curtea europeană a drepturilor
omului se face de către:
a) Parlament;
b) Ministrul justiţiei;
c) Consiliul superior al magistraturii.
9. Candidaţii la funcţia de judecător la Curtea europeană a drepturilor omului sunt în număr
de:
a) 2:
b) 3;
c) 4.
10. Convenţiile de rezolvare pe cale amiabilă a unei cauze aflată pe rolul Curţii europene a
drepturilor omului se încheie de către:
a) agentul guvernamental;
b) „consilierul” reclamantului;
c) Guvern.

119
CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE

Capitolul 1 - Regimul juridic al drepturilor omului


1. a 5. c
2. b 6. a
3. a 7. a
4. c 8. a

Capitolul 2 - Izvoarele internaţionale de consacrare şi de protecţie a drepturilor omului


1. b
2. c
3. a
4. b
5. c

Capitolul 3 - Sisteme internaţionale de consacrare şi protecţie a drepturilor omului


1. b 6. a
2. a 7. a
3. b 8. b
4. c 9. b
5. a 10. a

Capitolul 4 - Proceduri internaţionale de protecţie a drepturilor omului


1. a 6. b
2. c 7. a
3. c 8. c
4. b 9. b
5. a 10. b

Capitolul 5 - Categorii de drepturi ale omului


1. a 6. c
2. b 7. b
3. a 8. a
4. a 9. a
5. c 10. a

Capitolul 6 - Protecţia drepturilor omului în România


1. b 6. c
2. c 7. c
3. b 8. c
4. b 9. b
5. a 10. a

120
BIBLIOGRAFIA

1. Tratate, cursuri, monografii

1. Petre ANDREI, Sociologie generală, Ed. Scrisul Românesc S.A., Craiova, 1936
2. Corneliu BÂRSAN, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole,
Vol. I Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
3. Corneliu BÂRSAN, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole,
Vol.l I Procedura în faţa Curţii. Executarea hotărârilor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
4. Raluca MIGA BEŞTELIU, Catrinel BRUMAR, Protecţia internaţională a drepturilor omului,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.89
5. Jacques CADART, Institutions Politiques et Droit Constitutionnel, vol.I, Ed. "Economica",
Paris-1990
6. Jean-Louis CLERGERIE, Le principe de subsidiarite, Ellipses, Paris, 1997
7. Ioan CLOŞCĂ, Ion SUCEAVĂ, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, 1995
8. Mihai CONSTANTINESCU, Ion DELEANU, Antonie IORGOVAN, Ioan VIDA, Alegerile
parlamentare şi prezindenţiale, Regia autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992
9. Constantin DISSESCU, Drept constituţional, Bucureşti – 1915
10. Tudor DRĂGANU, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Ed. "Dacia", Cluj-
Napoca, 1992
11. Victor DUCULESCU, Constanţa CĂLINOIU, Georgeta DUCULESCU, Drept
constituţional comparat – vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
12. I.P.FILIPESCU, Augustin FUEREA, Drept instituţional comunitar european, Ed. Actami,
Bucureşti, 1994
13. Augustin FUEREA, Drept comunitar european. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti,
2003
14. Jaques GICQUEL, Droit constitutionnel et institutions politiques, 10 ed, Montchrestien,
Paris, 1993
15. D. GUTMAN, Les droits de l homme sont-ils l venir du droit?, Mel F. Terre, Lavenir du droit,
PUF, Ed. Jurischasseur, 1999
16. Antonie IORGOVAN, Odiseea elaborării Constituţiei, "Editura Uniunii Vatra Românească",
Tg.-Mureş - 1998,
17. Henri LABAZALE, La Convention europeenne de Droits de l Homme. Commentaire article
par article, sous la direction de Louis-Edmond Pettiti, Emmanuel Decaux et Pierre-Henri
Imbert, Economica, Paris, 1999
18. D. LOCHAK, Les droits de l homme, Ed. La Decouverte&Syros, Paris, 2002
19. B. MATHIEU, Pour une reconnaissance de « principes matriciels », en matiere de
protection constitutionnele dea droits de l homme, D. 1995, Chron.
20. Raluca MIGA-BEŞTELIU, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2000
21. John Stuart MILL, Despre libertate, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
22. E. MORIN, Penser l Europe, Gallimard, 1987
23. Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I,
ed. A XI-A, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003
24. Ioan MURARU, Mihai CONSTANTINESCU, Drept parlamentar românesc, Editura
ACTAMI, Bucureşti, 1999
25. Gregorio PECES, Barba MARTINEZ, Theorie generale des droits fondamentaux,
L.G.D.J., Paris, 2004
26. Herbert PETZOLD, The European System for the Protection of Human Rights, Dordrecht,
Boston, London, Martinus Nijhoff-Kluwer, 1993
27. Corneliu Liviu POPESCU, Note de curs, Bucureşti, 2002
121
28. Jean-Francois RENUCCI, Droit europeen des droits de l homme, L.G.D.J., 3 e ed. , Paris,
2002
29. J. RIVERO, Les libertes publiques, PUF, Themis, tome I, 8 eme ed., 1997
30. Dennis ROUGET, Le guide de la protection internationale des droits de l homme, Ed. La
Pensee Suvage, Paris, 2000
31. Stelian SCĂUNAŞ, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti,
2003
32. Ioan VIDA, Puterea executivă şi administraţia publică, Ed. "R.A.Monitorul Oficial",
Bucureşti-1994
33. Genoveva VRABIE, Organizarea politico-etatică a României, Drept constituţional şi
instituţii politice, vol.II, Ed. "Cugetarea", Iaşi - 1996
34. M. van WANROIJ, Protection of Fundamental Rights Within the European Communities, în
Oregon Review of International Law, vol. 4, 2002
35. P.WASCHSMANN, Droits de l homme. Protection internationale, Dictionnaire de la culture
juridique, PUF, Paris, 2003
36. Paul WACHSMANN, Les droits de l` homme, 4 eme ed., Dalloz, Paris, 2002

Studii şi articole în literatura de specialitate


1. Gabriel ANDREESCU, Cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
Revista română de drepturile omului, nr. 19/2001
2. Corneliu BÂRSAN, Dreptul de proprietate în Convenţia europeană pentru drepturile
omului. Aplicaţii ale jurisprudenţei, Revista de drept public, nr. 4/2004
3. Corneliu BÂRSAN, Uniunea Europeană şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului :
Unitate sau dualitate în protecţia europeană a drepturilor omului ?, Revista Romănă de
Drept Comunitar, nr, 1/2003
4. Paolo G. CAROZZA, Subsidiairity as a structural principle of international human rights
law, A.J.I.L., vol. 97 (2003)
5. Rene CASSIN, Science de Droits de l homme, Methodologie et enseignement, Colloque
de Nice, 1971, Rev. Dr. Homme, 1072, vol V
6. Johan CALLEWAERT, La subsidiarite dans l Europe des droits de l homme: la dimension
substantielle, în L Europe de la subsidiarite (coord. M. Versussen, Ed. Bruzlant, Bruxelles,
2000
7. Aurel CIOBANU DORDEA, Valorificarea subsidiarităţii în sistemul Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului, Analele Universităţii Bucureşti, nr. II/2004
8. Valentin CONSTANTIN, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Revista
Română de drepturi ale omului, nr. 21/2001
9. Doru COSMA, Receptarea Convenţiei europene a drepturior omului în dreptul intern
român, Revista drepturile omului, nr. 5/1994
10. Cosmin Falvius COSTAŞ, Consideraţii asupra limitării exerciţiului unor libertăţi publice ale
funcţionarilor publici, Pandectele române, nr. 3/2004
11. Dan Claudiu DĂNIŞOR, Universalitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale potrivit
Constituţiei României, Revista de Drept Public, nr. 2/2004
12. Florian Dorian DĂSCĂLESCU, Discriminările pozitive în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, Revista de drept public, nr.3/2001
13. Victor DUCULESCU, Constituţia europeană – între deziderate şi realităţi, Revista Studii de
drept românesc, nr. 3-4/2000,

122
14. Mircea DUMITRU, Există drepturi individuale ca drepturi naturale? Elaborarea unui sistem
de analiză a uno reprezentări referitoare la instituţia drepturilor individuale, Analele
Universităţii Bucureşşti, nr. II/2004
15. Claude EMERI, L‘Etat de droit dans les systemes polyarchiques europeens, în Revue
francaise de droit constitutionnel, 1992, nr. 9
16. Marian ENACHE, Câteva reflecţii privind funcţiile parlamentului, Revista Dreptul, nr.
7/1998
17. Mihail-Constantin EREMIA, Protecţia juridică a datelor personale în sistemul juridic al
României, Analele Universităţii Bucureşti, nr. 3/2004
18. Cornelia GUŞĂ, Controlul jurisdicţinal al principiului subsidiarităţii în spaţiul comunitar
european, Revista Română de Drept Comunitar, nr. 1/2005
19. S. KOWOUVICH, La cour africaine des droits de l homme et des peuples ; une rectification
institutionelle du concept de « specificite africaine en matiere des droits de l homme,
R.T.D.H. nr. 59/2004
20. Anne-Marie PATAULT, Dreptul de proprietate, sub direcţia Denis ALLAND, Stephane
RIALS, Dicţionar al culturii juridice, PUF, Paris, 2003
21. Nicolae POPA, Cristian IONESCU, Libertate şi autoritate, Revista de drept public nr.
4/2001
22. Nicolae POPA, Marin VOICU, Dreptul la un proces într-un „timp rezonabil. Noi coordonate
europene privind judecarea cauzelor într-un termen optim şi previzibil, Revista de drept
public, nr. 4/2004
23. Corneliu-Liviu POPESCU, Protecţia internaţională a drepturilor omului – surse, instituţii,
proceduri, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000
24. Dumitra POPESCU, Ruxandra PAŞOI, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Studii
de drept românesc, nr. 3-4/2003
25. Valeriu STOICA, România şi Consiliul Europei, Revista Română de Drepturile Omului, nr.
2/1993
26. Valeriu STOICA, Structura juridică a drepturilor omului ca drepturi subiective, Revista
Română de Drepturile Omului, nr. 3/1993
27. Valeriu STOICA, Cristiana Irinel STOICA, Convenţia europeană ş impactul acesteia
aspura sistemului juridic românesc, Revista Dreptul nr. 10-11/1994
28. Frederick SUDRE, Droit europeen et international des droits de l homme, 6 eme ed.
Refondue, PUF, Paris, 2003,
29. A. Ubeda de TORRES, Jurisprudence de la Cour Interamericaine des droits de l` homme,
Leurope des libertes, nr. 9/2002
30. Corneliu TURIANU, Imunitatea în dreptul român, Revista Dreptul, nr. 2/2003
31. Irina MOROIANU ZLĂTESCU, Un echilibru instabil: libertatea de exprimare şi interdicţia
discriminării rasiale, Revista de drept public, nr. 1/2002

123