Sunteți pe pagina 1din 6

Metode generale

In terapia tulburarilor de pronuntie sunt doua categorii mari de metode si procedee.


Prima e reprezentata de metode si procedee de ordin general iar a doua sunt metodele si
procedeele specifice tulburarii de limbaj. Prima categorie nu corecteaza tulburarea ca atare,
insa metodele de aici sunt foarte necesare pentru ca il pregatesc pe individ din punct de vedere
organic, functional si psihic pentru aplicarea metodelor si procedeelor specific logopedice. Ele
nu doar ca sunt necesare, dar indirect contribuie la corectarea tulburarilor de limbaj. In functie
de fiecare caz in parte, aceste metode de ordin general se pot aplica inaintea metodelor si
procedeelor specific logopedice sau se pot aplica concomitent cu acestea si, in fine, exista unii
practicieni care aplica pe o perioada scurta de timp aceste procedee generale, apoi incep cu
metodele specific logopedice si ori de cate ori este necesar, se face apel din nou la cele
generale.
Dintre metodele si procedeele de ordin general, prima categorie o constituie
gimnastica si miogimnastica corpului si a organelor fono-articulatorii. Se considera legatura
dintre motricitatea generala, globala, grosiera si motricitatea fina cu producerea limbajului (e
vorba de faptul ca intre acestea exista o dependenta in sensul ca pronuntia, ritmicitatea se
realizeaza in functie de dezvoltarea motorie si in special de dezvoltarea motorie a organelor
fono-articulatorii). Pentru aparatul fono-articulator, se vor forma seturi de exercitii destinate
fiecarui element al aparatului. Spre exemplu, pentru gimnastica faciala, vom face niste
exercitii de inchidere si deschidere alternativa a gurii. Umflarea si sugerea obrajilor se
incadreaza in acelasi context. Tragerea comisurilor labiale in parti este un alt procedeu, ca si
tuguierea buzelor. Pentru gimnastica linguala, ridicarea si coborarea limbii in cavitatea
bucala, ridicarea si coborarea limbii in afara cavitatii bucale, spre buza inferioara si apoi spre
cea superioara, ridicarea si coborarea limbii prin formarea santului lingual, formarea cupei
linguale, vibrarea limbii printre dinti, concomitent cu vibrarea buzelor.
A doua categorie din metodele generale este educarea respiratiei si a echilibrului dintre
expir si inspir. A treia categorie din aceasta sfera este reprezentata de educarea auzului
fonematic. A patra categorie este data de educarea si dezvoltarea trasaturilor de personalitate
pozitiva, ca si inlaturarea tulburarilor comportamentale. Se foloseste psihoterapia, iar cateva
forme ale ei se folosesc mai deosebit cu adaptare la varsta mentala dar si cronologica a
subiectului. Spre exemplu, terapia sugestiva cu eficienta crescuta la subiectul normal, dar
putin eficienta in cazul deficientului mintal (se imprima subiectului ideea ca el este un om
normal si ca poate vorbi corect, ca dificultatea pe care el o are este tranzitorie si ca trebuie sa
aiba incredere in fortele sale proprii). Orice forma de psihoterapie a relaxarii este de asemenea
eficienta. Psihoterapiile comportamentale si cognitive sunt si ele des folosite, aplicate in
special in tulburarile de ritm si fluenta a vorbirii. In folosirea invatarii operante sunt introduse
si niste cunostinte, individul trebuind sa cunoasca elemente de continut verbal.

Terapiile logopedice specifice

Terapia dislaliei

Toate metodele specifice trebuie desfasurate sub forma relaxata si sub forma de joc. In
aceasta terapie, trebuie sa il invatam pe subiect pozitia corecta a aparatului fono-articulator.
Se folosesc oglinizi logopedice, individuale si colective. De obicei, logopedul e bine sa stea in
spatele copilului (la varste mici cu atat mai mult). In cazul sunetelor cu voce, trebuie sa
folosim palparea corzilor vocale, a obrajilor. Pe principiul de la simplu la complex trebuie sa
se mearga, iar cel mai greu se pronunta la sfarsit. Este bine sa se foloseasca aceste cuvinte
invatate corect in propozitii, cele mai eficiente fiind cele cu rime. Se foloseste trusa
logopedica numai atunci cand este absolut necesar (de obicei in unele despicaturi, anomalii
organo-functionale). Se folosesc de asemenea scheme, ortograme care sugereaza pozitia
corecta a fiecarui element in timpul emiterii sunetului respectiv. Ordinea corectarii sunetelor
sa face si aici de la cele simple la cele dificile, dar daca subiectul este bine dezvoltat mental
nu mai trebuie respectata ordinea de la simplu la complex ci se poate face chiar invers.
La o anumita varsta, fonemele din familia lui S ar fi primele care ar putea fi corectate,
apoi ar fi consoanele cu voce P, B, G, D, dupa care F, M, N, C, T si in fine grupurile de sunete
de tip FL, EA, OA. Se pot folosi tehnici de imitare a locomotivei, a sarpelui, a sasaitului de
gascan. Pentru R, se poate adopta pozitia sezuta sau in picioare pentru pronuntie, si se pipaie
pieptul cu o mana si corzile vocale cu alta. De asemenea se poate imita starea de frig. Sunt
foarte eficiente metodele de derivare din sunetul care se pronunta corect spre cel care nu se
pronunta astfel.

In aplicarea metodelor si procedeelor de corectare a dislaliei trebuie sa se tina seama


de simptomatolgie, de personalitatea logopatului, de tipul de tulburare sau forma ei, de
cauzele care a declansat dificultatea, de varsta si nivelul de dezvoltare psihica, de gradul de
dezvoltare si asimilare a informatiilor, prin intermediul simbolisticii verbale, de conditiile de
viata ale logopatului, de colaborarea parintilor,a gradinitei sau a scolii in procesul de
recuperare, de existenta unor deficiente ale auzului, cat si eventualele schimbari ale dentitiei
sau nedezvoltarea suficienta a apratului fonoarticulator. De asemenea, trebuie sa se stabileasca
daca tulburarea se datoreaza unei alte tulburari de limbaj sau exista in paralel.
Este indicat ca dislalia sa fie tratata din perioada prescolara, pentru a evita instalarea
uor deprinderi gresite de pronuntie care sa determine, la intrarea copilului in scoala, tulburari
de personalitate si insuccese scolare repetate, ca urmare a inhibitiei, rerinerii, negativismului

Rezultatele cele mai eficace si mai rapide se obtin prin emiterea corecta a sunetului
afectat si, apoi, prin introducerea sa in cuvant si in propozitie. Automatizarea pronuntiei
corecte se face prin folosirea cuvintelor ce contin sunteul respectiv, in pozitie initiala,
mediana sau finala. Adeseori pentru pronuntarea izolata a sunetelor se folosesc o serie de
mijloace ajutatoare, precum oglinda sau instrumentele din trusa logopedica. Cel mai frecvetn
se apeleaza la analizatorul tactil-kinestezic pentru ca subiectul sa poata sesiza diferentele de
vibratie ale coardelor vocale, ale obrajilor si narilor, cat si eptnru perceperea jetului de aer, a
concentrari sa imprastierii sale, a calduri sau uscaciunii in pronuntia sunetelor (de ex,
diferentierea, pe aceasta cale, a sunetelor s de s, r de l, m de n si invers).
Se impune, in primul rand, corectarea fonemelor din familia lui s, apoi lichidelor r si l,
carora le urmeaza consoanele sonore b, d, g; in final, se corecteaza consoanele f, n, m, c, p, t.
Vocalele si semivocalele, ca si diftongii si unele grupuri de consoane, au fost lasate la urma,
deoaerce frecventa tulburarii lor este mai rara si se intalnesc, mai cu seama, la deficientii de
auz, in diferitele leziuni ale SNC si in palatoschizis. Cel mai greu se corecteaza rotacsimele si
pararotacismele, dupa care urmeaza sigmatismele si parasigmatismele, dar ultima categorie
are o frecventa mai mare decat prima.
Corectarea sigmatismului si parasigmatismului se poate corecta prin imitarea
sasaitului de sarpe, a mersului locomotivei, zumzetului de albina, etc. In cadrul unei categorii
de sunete, primul asupra caruia trebuie sa operam este suentul de baza, ce va deriva din sunete
aropiate ca pronuntie. In general, sunetul afectat poae fi derivat din acele sunete care sunt
corect pronuntate si care, prine xecutia lor motrico-kinestezica si auditiva, se apropie cel mai
mult de el.de exemplu, sunetul r poate fi derivat din d, l, gruprile dt, td, care se pronunta
repede si repetat si apoi, la o anumita comanda, sa se treaca la r. Sunetul izolat se mai poate
obtine prin indicarea pozitiei corecte a aparatului fonoarticulator si exersarea lui in fata
oglinzii.
Dupa obtinerea izolata a sunetelor, acestea vor fi fixate in cuvinte, la inceput in
cuvinte mai usoare, apoi in cuvinte mai complexe. Sunetul ce se fixeaza in cuvinte va ocupa
pozitii diferite, initial, median si final.
La deficienti de auz, imitarea vizuala a modului de articulare corecta da rezultate
pozitive. La debilii mintal, in educarea pronuntiei corecte, o mare importanta o are folosirea
de propozitii si fraze cu rima. La deficientii de vedere, se pune un accent deosebit pe imitarea
auditiva a pronuntiei, pe derivarea sunetelor deficitare din alte sunete si prin perceperea tactil-
kinestezica a miscarilor pe care le executa apratul fono-articulator in timpul pronuntari
corecte
Daca subiectul stie sa scrie si sa citeasca, in fixarea sunetului se vor folosi si aceste
miloace e conumicare. Pentru a imprima activitatii teta de joc, se pot folosi ecrane pe care se
vizualizeaza unda pronuntiei corecte, peste care trebuie sa se suprapuna unda subiectului.
Paote fi s o papusa conectata la un calculator care sa bata din palme cand se realizeaza
pronuntia corecta, etc.

Terapia balbaielii

Toate metodele generale se impun categoric in aceasta terapie, nu se poate trece peste ele.
Directiile terapeutice sunt determinate si de o caracteristica fundamentala si anume ca
intreaga terapie are o universalitate mai mare decat in cazul altor tulburari de limbaj. Aceste
directii terapeutice se concretizeaza in terapia cauzala, terapia simptomatica si terapia
complexa sau cu mai multe dimensiuni. Terapia cauzala urmareste in primul rand sa inlature
cauzele care ar provoca tulburarea respectiva si abia dupa inlaturarea acestor cauze se poate
incepe corectarea. Sunt cauze pe care nu le putem inlatura, cauze necunoscute uneori si alteori
cunoastem una din cauze dar nu si pe celelalte.
Exista consideratii potrivit carora terapeutul care aplica terapia simptomatica nu trebuie
sa se intereseze de cauze. Seeman militeaza pentru terapia complexa, sau cu mai multe
dimensiuni. Aceasta terapie complexa are in vedere combinarea terapiilor cauzale si
simptomatice, dar si faptul ca reabilitarea, corectarea vorbirii nu trebuie sa se opreasca doar la
terapie de tipul logoped – subiect, stand fata in fata, ci trebuie sa aiba in vedere actionarea
asupra unor simptome de ordin psihologic, dar si asupra stimularii activitatii psihice generale.
Obiectivele acestei terapii se realizeaza prin: terapia centrata pe functiile afectate; terapia prin
invatare in care domina recuperarea functiilor (intelectual – cognitive, emotional – afective,
motrice si psihomotrice, psihocomportamentale, comunicationale si relational – sociale);
terapia ocupationala: jocul si actiuni distractive, motrice, practice; terapia de tip
psihoterapeutic si anume cea comportamentala, de relaxare, ludica si sugestiva. Se impun trei
recomandari generale pentru terapia balbaielii:
1. Principiul interventiei de la simplu la complex.
2. Cand balbaiala este asociata cu alte tulburari de vorbire, se poate respecta principiul de
mai sus, dar mai eficienta este corectarea concomitenta.
3. Este importanta terapia familiei, a scolii, dar trebuie mai bine inceput cu terapia centrata
pe subiect si pe climatul afectiv favorabil. Psihoterapia este cu precadere centrata pe subiect si
familie.
Scopul final al restabilirii si dezvoltarii consta in a lua in considerare vorbirea ritmica si
fluenta. Pe parcursul activitatilor se pot folosi ca actiuni de sustinere in metodele respective
citirea de imagini, citirea sonora prin unitati sintagmatice, citirea in cor, citirea concomitenta,
citirea repetata, apoi asocierea scrisului cu vorbirea, recitirea de poezii, mai ales cu rime,
povestirea ritmica pe baza de metronom, pe fond muzical, pe fond de relaxare etc. Este foarte
importanta asocierea vorbirii cu ritmul respirator.
In ultimul timp, in literatura de specialitate, un loc mai apropiat de ceea ce urmarim din
punct de vedere general la subiect se realizeaza prin terapia comportamental – cognitiva.
Aceasta nu exclude metodele traditionale, dar in schimb urmareste in mod expres cateva
aspecte de reducere a suferintelor subiectului, de a dezvata unele comportamente, de a il face
pe subiect sa cunoasca si sa inteleaga informatiile vehiculate si de a il face pe subiect sa
elaboreze niste raspunsuri pe cat posibil complete si care se bazeaza pe raspunsuri motrice
verbale si fiziologice, pe intelegerea emotiilor, pe formarea imaginilor mentale asupra
comportamentului, pe concentrarea atentiei asupra unor actiuni si formarea de opinii.
Cu toate acestea, balbaiala este una dintre cele mai rezistente la corectare tulburari de
limbaj. La toate acestea se adauga si faptul ca se intalnesc reveniri, recaderi dupa unele
perioade de corectare. Susanne Borel - Maisonny spune ca o treime se vindeca, o treime se
agraveaza iar o treime ramane stationara. Logonevroza este cea care implica cele mai multe
dificultati. Unii autori propun pentru situatiile grave si niste metode mai diferite decat cele pe
care le cunoastem. Spre exemplu, Frӧschels arata ca procedeul masticatiei este foarte util. Un
alt procedeu vehiculat este al practicii negative.
O prima etapa in terapie este a efectuarii exercitiilor de respiratie. Apoi, se fac exercitii de
vorbire in care se urmareste introducerea ritmicitatii si fluentei. In al treilea rand, se fac
exercitii de emitere a sunetelor afectate. In al patrulea rand, vorbirea concomitenta si vorbirea
reflectata - in al cincilea rand. In final, vorbirea independenta. Folosim in mod deosebit
metronomul pe parcurs. Vorbirea pe sintagme (impartirea textului pe unitati de inteles) este
foarte eficienta, precum si vorbirea prelungita. Sotii Schilling recomanda folosirea vorbirii cat
timp se deruleaza pe un ecran anumite actiuni, imagini placute, care il stimuleaza pe subiect
sa declanseze vorbirea. Avem in vedere ca balbaiala se diminueaza intre 50 – 80% cand
balbaitul vorbeste singur si pana la 90% cand vorbeste in cor, cantat, la citirea in cor, vorbire
prelungita, vorbirea in soapta.
In concluzie, interventia corectiva, terapeutica in balbaiala se face cat de timpuriu, inainte
de a il lasa pe subiect sa isi consolideze vorbirea gresita si mai ales inainte de a ajunge sa
constientizeze o trauma. Interventia se face din perspective psihologice, pedagogice,
medicale, fara a exclude pe tot parcursul interventia logopedica.

Terapia tulburarilor de voce

Terapia tulburarilor de voce incepe mai inainte de toate prin evaluarea simptomelor. Ele
pot fi identificate prin examinarea organelor fonatoare de un logoped, prin semnele fonice
anormale, evaluarea gestului respirator, a calitatilor vocale. Cand constata o serie de afectiuni
organice, trebuie sa fie orientat logopatul spre tratamentul de specialitate. Logopedul
actioneaza in contextul cauzelor functionale. Un logoped trebuie ca inaintea inceperii
corectarii sa stie cum reactioneaza subiectul la tulburarea sa, daca este constient de ea, daca
vrea sa o remedieze. Un copil negativist nu poate fi reeducat vocal, de exemplu. De asemenea,
logopedul trebuie sa cunoasca posibilitatile subiectului, sa ii trezeasca dorinta de a se corecta,
sa acorde atentie exercitiilor, sa faca efort. Logopedul mai trebuie sa asigure cointeresarea
persoanelor din anturaj – parintii in special. Este necesara cunoasterea cauzelor pentru a
atrage atentia adultilor asupra conditiilor de agravare, asupra fragilitatii laringelui copilului.
Inaintea inceperii terapiei, logopedul trebuie sa stie sa se impuna cu tact si autoritate, sa aiba
calitati psihoterapeutice, influente sugestive, o sensiblitate acustica exersata, cunostintele
necesare. In acelasi sens, trebuie sa se stie tulburarile motorii ale organelor fonatoare. Este
necesara adaptarea motorie a organelor care participa in fonatie. Pentru aceasta, sa se
demonstreze pozitiile corecte, sa se repete cu regularitate exercitiile, sa faca obiectul unui
control constant. Subiectul trebuie sa ajunga sa-si constientizeze miscarile organelor vocale
prin autocontrol in oglinda si / sau sa isi constientizeze emisia vocala in timpul inregistrarii la
un aparat.
Tratamentul logopedic are scopul de a reda miscarile corecte si se realizeaza prin exercitii
de respiratie si de educare a calitatilor sunetului. Exercitiile de respiratie au un rol important,
cea mai buna respiratie este cea diafragmala. Sunt exercitii pentru educarea calitatilor
sunetului – a inaltimii, a intesitatii si a timbrului. Pentru educarea calitatilor, sarcina
terapeutului este de a il invata sa vorbeasca mentinand la un nivel minim efortul miscarilor
corzilor vocale.

Terapia in dislexo-disgrafie

Corectarea dislexo-disgrafiei trebuie sa se bazeze pe o serie de principii care au fost


subliniate de mai multi autori.
1. Activitatea de corectare se va organiza intotdeauna incepand de la nivelul la care se
afla subiectul, fara a se tine seama de varsta cronologica a acestuia, de clasa ce o frecventeaza,
astfel incat fiecare subiect sa lucreze intotdeauna la viteza care ii convine, dupa posibilitatile
sale, exercitiile fiind la inceput scurte pentru a nu ii provoca oboseala.
2. Metodele alese de logoped, textele cu care se lucreaza, trebuie sa fie legate de
experienta de viata a subiectului, cu motivatie pentru el si materialul ales sa il faca pe subiect
sa ajunga la succes.
3. Exercitiile sa fie repetate cu regularitate, pana cand se asigura asimilarea si
automatizarea achizitiilor urmarite.
4. In corectarea tulburarilor lexico-grafice trebuie sa se realizeze o corelatie permanenta
intre scris si citit.
5. Cand tulburarile scris-cititului apar pe fondul tulburarilor limbajului oral, corectarea se
face mai intai la tulburarile limbajului oral, cu prioritate. Pe masura ce se obtin progrese se
pot face concomitent corectarile – atat exercitii privind exprimarea verbala, cat si exercitii de
citire si scriere.
6. Nu se realizeaza exercitii de dictare pana cand logopedul nu este convins ca subiectul
cunoaste fiecare litera, le pronunta bine si stie sa discrimineze acustic sunetele, cuvintele.
7. Intreaga activitate de corectare a tulburarilor lexico-grafice se va organiza pe baza
datelor furnizate in urma unei examinari logopedice generale in care se evalueaza limbajul
oral, lexia, scrisul copiat, scrisul dictat, precum si o serie de tulburari specifice care sunt la
originea tulburarilor lexico-grafice (modul cum subiectul este integrat in schema corporala,
cat de bine este lateralizat, cum se orienteaza in spatiu si in timp, memoria, procese si functii
psihice de interes – atentia, memoria -perceptiva, spatiala-). Activitatea terapeutica per
ansamblu se proiecteaza in functie de datele obtinute in urma evaluarii copilului. Aceste date
sunt la originea metodelor si procedeelor alese.

Metodele si procedeele generale sunt cele care se adreseaza cauzelor care au provocat
tulburarile. Exercitiile specifice se adreseaza manifestarilor constatate. Dintre exercitiile cu
caracter general avem in vedere: exercitii pentru educarea motricitatii generale si a celei
manuale, care sunt utile daca tulburarile sunt mai ales in plan grafic; exercitii de lateralitate
care urmaresc coordonarea dintre ochi si mana, educarea mainii dominante; exercitii de
orientare si structurare spatiala; exercitii de orientare si structurare temporala; exercitii de
educare a auzului fonematic.
Exercitii pentru educarea motricitatii generale si manuale – ele se fac pentru ca subiectul
sa isi dezvolte o anume abilitate, precum musculatura mainii, a degetelor. Aceste exercitii au
legatura cu corectarea grafica, nu a lexiei. Se pot folosi miscari precum strangerea si
deschiderea pumnului, deschidera fiecarui deget pe rand etc. Exercitiile de lateralitate –
lateralitatea, de obicei, este omogena pe partea dreapta. Ea se formeaza in general pana la 6
ani. In functie de lateralitate se realizeaza si orientarea stanga-dreapta, care este o consecinta a
fixarii dominantei cerebrale. Vom avea exercitii pentru stabilirea coordonarii ochi-mana,
abilitarea mainii dominante. Exercitiile de orientare si structurare spatiala presupun ca
subiectul sa constientizeze directiile, pozitiile, raportul dintre diferite figuri. Tot aici avem
educarea memoriei spatiale, perceptive – trasarea directiilor, dictari de orientare, trasee de
ocolire de obstacole ce trebuie depasite, cu repetarea drumului. Exercitiile de orientare
temporala sunt foarte importante, multi copii avand dificultati de scriere dupa dictare deoarece
le lipseste perceperea corecta a structurilor temporale specifice – timpul intre efectuarea
grafemelor. Copiii nu sesizeaza o anume ordine, o succesiune, omit cuvinte. Ca exemple de
exercitii de acest fel avem: transpunerea prin simboluri spatiale a unor structuri temporale
(logopedul emite sunete iar subiectul realizeaza un semn grafic pentru fiecare sunet
nominalizat anterior si emis de logoped). Alta categorie de procedee generale o reprezinta
exercitiile pentru educarea auzului fonematic, de diferentiere a sunetelor, a cuvintelor care se
deosebesc printr-un singur sunet.

Metodele specifice se adreseaza direct grafemului, literelor, simptomelor lexico-grafice


respective. Ne referim la dificultatile de a face corespondenta fonem-litera-grafem, precum si
de decodare a semnelor respective. In literatura de specialitate se mentioneaza metode grafo-
fonetice care se axeaza pe corespondenta intre fonem, grafem si litera si metode ideografice,
care presupun manipularea cuvintelor per ansamblu, intelegerea mesajului transmis prin textul
grafic, descifrarea semnificatiei lingvistice.

S-ar putea să vă placă și